Intenția de a încheia contractul, intenția de negociere, solicitarea de ofertă și oferta de a contracta: trepte ale voinței juridice în contractele cu formare progresivă

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 483-501.

§1. Introducere

1. Considerații prealabile. Rigoarea logică a profesorului Gheorghe Beleiu^[1] este bine‑cunoscută. Fondul principal de noțiuni, în știința dreptului civil, a fost fixat, în bună măsură, în edițiile succesive ale cursului său, tratând teoria generală și materia persoanelor. Colegii de catedră, numeroase promoții de studenți, mulți doctrinari și practicieni au fost și sunt beneficiarii acestui efort de construcție logică, ale cărui rezultate sunt principala moștenire științifică a acestui reputat civilist. Performanța sa academică excepțională este transformarea logicii juridice într‑un instrument de simplificare a discursului pedagogic și a comunicării științifice, descoperind astfel virtuțile retorice ale logicii. Datoria noastră, a celor care iubim dreptul civil, ca obiect de studiu, la nivel pedagogic și la nivel de cercetare, este aceea de a continua efortul de construcție logică și de simplificare a comunicării în știința dreptului civil. 

Aceste gânduri au direcționat alegerea de a lumina mai bine conținutul logic al unor termeni prezenți în Codul civil, în legătură cu oferta de a contracta, dar distincți de aceasta. Este vorba de intenția de a încheia contractul [art. 1183 alin. (3) C.civ.], de intenția de negociere [art. 1189 alin. (1) C.civ.] și de solicitarea de ofertă/oferte [art. 1189 alin. (1) și art. 1190 C.civ.]. Alegerea este justificată și de o oarecare lejeritate în utilizarea acestor termeni de către comentatorii Codului civil. Care sunt determinațiile logice ale celor trei termeni? Care este forța lor juridică și ce legătură au cu oferta de a contracta?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, o clarificare prealabilă se impune în legă­tură cu noțiunea de formare progresivă a contractului (§2). Demersul de clarifi­care va continua cu abordarea noțiunilor exprimate prin sintagmele intenția de a încheia contractul, intenția de negociere și scrisoarea de intenție (§3) Apoi, se va schița geometria logică variabilă a noțiunii de solicitare de ofertă/oferte (§4). În final, va fi conturată corelația dintre aceste trei noțiuni și oferta de a contracta, respectiv acceptarea ofertei, cu câteva concluzii privind treptele voinței juridice în procesul de formare a contractului (§5). 

§2. Formarea progresivă a contractului

2. Alternative la o clasificare discutabilă. Teoria generală a actului civil ar trebui să cuprindă noțiunile, conceptele, ideile și principiile care sunt aplicabile actului juridic civil, indiferent dacă acesta este unilateral, bilateral sau multilateral. În mod uzual, în această materie a științei dreptului civil sunt incluse însă nu numai elemen­tele generale aplicabile tuturor actelor juridice civile, ci și elemente care sunt aplica­te doar contractului, înțeles ca act juridic bilateral sau multilateral^[2]. Teoria generală a actului civil rămâne, de multe ori, o teorie generală a contractului, pentru că, dacă ar cuprinde numai elementele generale aplicabile tuturor actelor juridice civile, deci și celor unilaterale (acestea din urmă privite nu numai ca izvor de obligații civile, ci și ca izvor de raporturi juridice civile în conținutul cărora intră drepturi personal‑ne­patrimoniale), domeniul ei de studiu ar fi mult restrâns. Este firesc să fie așa, pentru că, în dreptul civil, contractul este actul juridic cu cea mai largă aplicare, iar elementele din care s‑a construit teoria generală a actului juridic civil sunt, în cea mai mare parte, împrumutate din teoria generală a contractului, care s‑a format prima în ordine istorică, întrucât cele mai multe norme de drept civil pozitiv au ca obiect contractul, iar nu actul juridic unilateral. 

În acest sens, multe dintre clasificările actelor juridice civile^[3] sunt, în realitate, clasificări ale contractelor, inaplicabile în cazul actelor juridice nepatrimoniale sau în cazul actelor juridice patrimoniale unilaterale. De exemplu, clasificarea în acte de conservare și acte de administrare^[4] nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale, iar clasificarea în acte juridice civile de formație progresivă și acte juridice civile de formație imediată, respectiv în acte juridice provizorii și în acte juridice definitive^[5], nu se aplică nici în cazul actelor juridice unilaterale patrimoniale, ci numai în cazul contractelor. În legătură cu această ultimă clasificare, în funcție de mecanismul sau procedeul de formare a actelor juridice civile, ar fi utile câteva observații.

Cum rezultă din însuși criteriul de clasificare, categoriile de contracte conturate pe temeiul său sunt relevante din perspectiva mecanismului sau procedeului de formare a contractului^[6]. Este motivul pentru care cei mai mulți autori evocă aceste categorii de contracte când analizează mecanismul formării contractului^[7], dar cu o terminologie în parte similară, în parte diferită. Desigur, o clasificare a contractelor pe temeiul procesului specific de formare este utilă pentru a stabili corect momentul și locul încheierii contractului, îndeplinirea tuturor condițiilor de validitate și legea aplicabilă^[8]. Se justifică deci încercarea de a consolida această clasificare prin exa­minarea riguroasă atât a criteriului care o întemeiază, cât și a categoriilor de contracte care rezultă.

În funcție de procesul de formare a contractului, o primă distincție se poate face între contracte cu formare imediată, contracte cu formare progresivă, contracte preliminare și contracte finale. Aceste patru categorii de contracte sunt rezultatul unei clasificări unice, iar nu a două clasificări, făcute pe temeiul aceluiași criteriu, cum s‑a apreciat uneori în doctrină^[9]. Într‑adevăr, clasificarea unui gen, adică a unei mulțimi (contractele), trebuie să formeze specii care, însumate, includ toate ele­mentele genului, adică ale mulțimii, altfel operația logică este incorectă. Dacă s‑ar avea în vedere numai contractele cu formare imediată și contractele de formare progresivă ori numai contractele preliminare și contractele finale, fiecare dintre aceste două perechi de specii nu ar include în sferele lor însumate întreaga mulțime a contractelor. 

În contractele cu formare imediată, voințele părților se exprimă în mod simultan sau chiar în mod succesiv, dar fără un decalaj temporal semnificativ; nu este obliga­toriu ca părțile contractante să se afle în același loc, întrucât mijloacele de comuni­care moderne permit exprimarea voințelor în mod simultan sau succesiv, chiar dacă părțile contractante se află în locuri diferite, la distanță mai mică sau mai mare unele față de altele. Se poate spune că timpul învinge spațiul cu ajutorul acestor mijloace de comunicare moderne (în special, cele online). Cele mai multe contracte fac parte din această categorie, dacă se are în vedere cantitatea, iar nu tipologia lor; de exemplu, numărul contractelor de vânzare a bunurilor de consum care se încheie zilnic, care sunt contracte cu formare imediată, nu poate fi practic evidențiat. Dacă însă se ține seama de tipologia contractelor numite și de gama largă a contractelor nenumite, se poate spune că aproape oricare dintre aceste contracte ar putea să fie cu formare imediată sau cu formare progresivă, în funcție de cir­cumstanțe și de interesele părților. 

În contractele cu formare progresivă există un decalaj temporal semnificativ între momentele în care se exprimă voințele părților sau între momentul în care începe negocierea contractului și momentul în care se încheie acest proces. Astfel, într‑o primă ipoteză, indiferent dacă părțile se află în același loc sau în locuri diferite, dar există un decalaj semnificativ între momentele în care se exprimă oferta și acceptarea, contractul se formează în mod progresiv, cu precizarea că efectele lui se produc în momentul în care voințele părților s‑au întâlnit și s‑au unit într‑un raport contractual. Într‑o a doua ipoteză, când contractul se formează prin nego­ciere, în absența unor contracte preparatoare^[10], există un decalaj temporal sem­nifi­cativ între momentul în care începe negocierea și momentul în care aceasta se finalizează prin încheierea contractului; în această perioadă contractul se formează în mod progresiv, prin precizarea conținutului voințelor părților și din armonizarea acestor voințe.

În sfera acestei ultime ipoteze se încadrează contractele care se încheie în două trepte, prima în care părțile reușesc „să se pună de acord asupra elementelor esen­țiale contractului”, a doua în care ele convin asupra elementelor secundare ale con­tractului „ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane” [art. 1182 C.civ.]^[11].

Terminologia juridică utilizată pentru ultimele două specii de contracte (con­tracte preliminare și contracte finale) din această clasificare este ezitantă. 

S‑a utilizat astfel de către un reputat și prestigios autor sintagma contracte preparatorii (sic!) pentru a desemna toate contractele care se încheie în perioada precontractuală, fie pentru a stabili cadrul negocierii unui contract viitor, înțeles ca definitiv, fie pentru a da naștere unei obligații de negociere, fie unei obligații de pre­fe­rință, fie unei obligații unilaterale sau bilaterale de a contracta^[12]. Este de obser­vat că perioada precontractuală, în înțelesul dat de acest autor, nu este întotdeauna una de negocieri, iar unele dintre contractele încheiate în această perioadă nu sta­bilesc un cadru de negociere, ci prefigurează contracte viitoare. 

Alteori, tot fără a se preciza că perioada precontractuală nu este întotdeauna una de negocieri, s‑a utilizat sintagma convenții cu caracter intermediar în procesul negocierii contractului, făcându‑se distincție între înțelegeri care reglementează modalitatea prin care se realizează negocierea (convenția de negociere sau pactul de tratative, contractul de studii, contractul de cercetare, caietul de sarcini, scriso­rile de asigurare, etc.), înțelegerile care consacră elemente parțiale ale contractului (proiectul de contract, contractul‑cadru, punctajul și acordul parțial, protocolul de acord), convenții prin care se desemnează preferința (pactul de preferință, pactul de opțiune, clauza de demitere, clauza primului refuz, clauza clientului celui mai favorizat, clauza ofertei concurente, promisiunea faptei altuia) și înțelegeri prin care participantul la negociere se obligă să încheie contractul (promisiunea unilaterală și promisiunea bilaterală de a contracta)^[13]. Această terminologie nu utilizează un criteriu logic, ci oscilează între criteriul cronologic, criteriul conținutului contractului și criteriul aprecierii oportunității și al pregătirii contractului cu sprijinul terților. 

Asimilând de asemenea perioada (faza) precontractuală cu o perioadă de nego­cieri, cu accent asupra obligațiilor specifice acestei faze, au fost inventariate mai multe categorii de înțelegeri, fără o clasificare a acestora: instrumentele și acor­duri­le precontractuale, documentele precontractuale, scrisoarea de intenție, anga­ja­men­tul de onoare, acordul de principiu, pactul de preferință, pactul de opțiune, pro­misiunea unilaterală și promisiunea bilaterală de a contracta, contractul‑cadru^[14].

Conturarea cea mai riguroasă din punct de vedere logic a ultimelor două specii de contracte din această clasificare (subliniem, încă o dată, că există o clasificare unică pe temeiul procesului de formare al contractului, iar nu două clasificări), chiar dacă terminologia folosită este perfectibilă, s‑a făcut prin sintagmele contracte pro­vizorii și contracte definitive^[15]. Rigoarea logică poate fi pusă mai bine în evidență utilizând sintagmele contracte preliminare și contracte finale. Avantajul acestei ter­minologii este dublu. 

Pe de o parte, sintagma contracte preliminare desemnează o noțiune care inclu­de în sfera ei toate contractele încheiate în perioada precontractuală, adică atât cele referitoare la organizarea negocierilor, cât și cele care prefigurează contractul viitor. Sub acest aspect este judicioasă subclasificarea contractelor preliminare în contrac­te preparatoare și contracte anticipative^[16].

Pe de altă parte, sintagma contracte finale este mai potrivită decât aceea de contracte definitive, întrucât prima sintagmă exprimă mai adecvat relația temporală dintre cele două categorii de contracte; în plus, contractele preliminare anticipative nu sunt urmate întotdeauna de contracte finale, astfel încât ele rămân definitive. 

Așadar, în funcție de modul de formare, contractele se împart în contracte cu for­mare imediată, contracte cu formare progresivă, contracte preliminare și con­tracte finale. Contractele preliminare se subclasifică în contracte preparatoare și contracte anticipative. 

Importanța acestei clasificări în funcție de procesul de formare a contractului constă în stabilirea corectă a legii aplicabile și a condițiilor de validitate pentru fiecare dintre cele patru specii de contracte. Această evaluare depinde, cum se știe, de momentul încheierii contractului^[17], pe de o parte, precum și de forța juridică a legăturii dintre contractele anticipative, ca subspecie a contractelor preliminare, și contractele finale^[18], în raport cu care se apreciază condițiile de validitate și se stabilește legea aplicabilă. În contextul acestui articol, aspectele privind momentul și locul încheierii contractului vor fi analizate numai din perspectiva contractelor cu formare progresivă (§5).

3. Noțiunea de contract cu formare progresivă. Ținând seama de considerațiile de mai sus, se poate stabili cu mai multă rigoare conținutul logic al acestei noțiuni, iar pe această bază se poate contura mai clar sfera ei. 

Primul element definitoriu este autonomia obiectului contractului, în sens de ope­rațiune juridică, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ. Operațiunea juridică este auto­nomă în sensul că nici nu pregătește o operațiune juridică ulterioară și nici nu este pregătită de o operațiune juridică anterioară. Prin acest element definitoriu, con­tractele cu formare progresivă se aseamănă cu contractele cu formare imediată, dar se deosebesc de contractele preliminare și de contractele finale.

Al doilea element definitoriu, cum rezultă chiar din denumirea acestei specii de contracte, este decalajul temporal dintre momentul în care începe procesul de formare a contractului și momentul în care se încheie acest proces^[19], prin reunirea voințelor juridice ale părților într‑un acord, care conține toate clauzele privind drep­turile și datoriile părților, cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege. Acest decalaj temporal poate fi asociat cu o anumită distanță între locurile în care se află părțile, dar această asociere nu este definitorie pentru noțiunea de con­tract cu formare progresivă. Într‑adevăr, tehnologia modernă a transmiterii infor­mației la distanță permite comunicarea simultană între părți, indiferent de locurile în care acestea sunt situate. Datorită acestei tehnologii, timpul „devoră” spațiul, astfel încât, indiferent de distanța dintre părți, acestea pot încheia oricând un contract cu formație imediată. Formarea progresivă a contractului presu­pune, așadar, ca element definitoriu, decalajul temporal dintre momentul în care începe procesul de formare al contractului și momentul în care acesta se finalizează.

Distanța dintre părțile care încheie contractul este un element care diferențiază două subspecii de contracte cu formare progresivă, respectiv contractele încheiate între părți aflate la distanță una față de alta și cele care se încheie între părți aflate în același loc, în ambele cazuri existând însă un decalaj temporal între momentul în care începe procesul de formare al contractului și momentul în care acesta se finali­zează. Numai în cazul primei subspecii de contracte cu formare progresivă, pro­blema momentului încheierii contractului este dublată de problema locului în­cheierii contractului; în cazul celei de‑a doua subspecii a acestei categorii de con­tracte, rămâne de rezolvat problema momentului încheierii contractului, locul în­cheierii contractului fiind determinat de la bun început.

În ambele cazuri, procesul de formare a contractului poate fi desfășurat atât în structura clasică a lansării ofertei și acceptării acesteia, cu un decalaj temporal între ele, indiferent dacă părțile se află la distanță una față de alta sau sunt în același loc, cât și într‑o structură mai complexă, în care sunt integrate, după caz, intenția de a încheia contractul, intenția de negociere, negocierea propriu‑zisă și solicitarea de oferte, dar nu și contractele preparatoare, ca subspecie a contractelor preliminare; în prezența acestora s‑ar ieși de pe terenul contractelor cu formare progresivă, iar negocierile s‑ar dezvolta într‑un cadru organizat, cu scopul încheierii contractului final. Este de observat că negocierea (într‑un cadru neorganizat), ca element al procesului de formare a contractului, nu impune ca părțile să se afle în același loc; negocierea se poate desfășura fără dificultăți între părți aflate în locuri diferite, pe platforme de comunicare la distanță. 

§3. Intenția de a încheia contractul, intenția de negociere și scrisoarea de intenție

4. Intenția de a încheia contractul. Această sintagmă se regăsește în textul art. 1183 alin. (1) C.civ., în contextul obligației de bună‑credință^[20] în negocieri. Mai precis, sintagma este folosită pentru a statua o prezumție legală specială, contrară prezumției legale generale de bună‑credință^[21]. Conform acestui text legal, „[e]ste contrară exigențelor bunei‑credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul” (s.n.). Cum s‑a observat, fiind vorba de un element subiectiv, intenția de a încheia contractul nu poate fi do­ve­dită în mod direct, ci numai indirect, prin dovedirea unor fapte din care se poate induce concluzia inexistenței acestui element subiectiv. Altfel spus, prezumția legală este asociată cu prezumții simple pentru a se face dovada inexistenței intenției de a încheia contractul, adică dovada contrară bunei‑credințe în nego­cieri^[22]. În mod complementar, dovada intenției de a încheia contractul se face, tot în mod indirect, prin fapte din care se poate induce existența acestui element subiectiv, așadar, tot prin prezumții simple.

Folosită în contextul obligației de bună‑credință în negocieri, sintagma intenția de a încheia contractul este legată și de noțiunea de libertate de negociere^[23]. Prerogativele libertății de negociere sunt inventariate în art. 1183 C.civ.: inițierea, desfășurarea și ruperea negocierilor [alin. (1)], angajarea în negocieri [alin. (2)] și continuarea negocierilor [alin. (3)]. Buna‑credință în negocieri este o expresie a bunei‑credințe în dimensiunea sa obiectivă^[24]. Intenția de a încheia contractul este unul dintre elementele care conturează buna‑credință în negocieri. Altfel spus, toate elementele de fapt prin care se exercită prerogativele juridice ale libertății de nego­ciere trebuie să fie însoțite de intenția de a încheia contractul. Intenția con­trară, adică intenția de a nu încheia contractul, conturează elementul subiectiv al răspunderii civile delictuale, care va fi angajată dacă prin fapta persoanei care ini­țiază, angajează, desfășoară, continuă sau rupe negocierile se cauzează un preju­diciu celui cu care se negociază sau unei terțe persoane.

Deși este folosită în contextul exercitării prerogativelor libertății de negociere, sintagma intenția de a încheia contractul nu își pierde denotația specifică, de ele­ment inițial al formării voinței juridice a părților în tiparul operațiunii juridice care for­mează obiectul contractului. Într‑adevăr, contextul negocierii contractului inclu­de, în primul rând, procesul de formare a voinței juridice a părților, care este chiar conținutul negocierii; buna‑credință, în dimensiunea sa obiectivă, este ambianța necesară în care se formează această voință juridică.

Fiecare parte trebuie să aibă intenția de a încheia contractul, chiar dacă motiva­țiile din care se naște această intenție sunt proprii fiecărei părți, iar momentele în care se naște acest element subiectiv pentru fiecare parte sunt, de cele mai multe ori, diferite. Intenția de a încheia contractul, neexprimată încă în limbaj inteligibil pentru oricare dintre părți, adică nemanifestată sau neobiectivată, prefigurează operațiunea juridică pe care acestea o vor pune în operă, prin adăugarea a încă două elemente la acest obiect al contractului, respectiv obiectul obligației și, dacă este cazul, obiectul prestației^[25], în momentul și în locul în care se realizează acordul voințelor obiectivate într‑un anumit limbaj. Acest element subiectiv, care reunește o componentă intelectivă și una volitivă, este intim legat de ideea de cauză și stabilește limitele exprimării consimțământului^[26].

Dar de la această primă treaptă și până la treapta finală a formării voinței juri­dice, exprimate printr‑un anumit limbaj, într‑un contract determinat, mai sunt alte trepte de urcat în funcție de specificul fiecărui contract cu formare progresivă. Fără această treaptă inițială nu ar putea fi însă urcate celelalte trepte. 

Intenția de a încheia contractul nu se confundă nici cu solicitarea de ofertă, nici cu oferta de a contracta, nici cu acceptarea ofertei. Ea nu este în niciun caz un act juridic, adică o manifestare de voință care să producă efecte juridice proprii.

Cu toate acestea, intenția de a încheia contractul nu este lipsită de relevanță juridică, de vreme ce această noțiune este reținută ca atare în art. 1183 alin. (3) C.civ. Cum s‑a precizat mai sus, ea poate avea semnificația unui element care con­turează buna‑credință în negocieri, iar absența ei indică reaua‑credință, sau, chiar mai mult, vinovăția ca element al răspunderii civile delictuale. Chiar dacă nu este exprimat încă într‑un anumit limbaj, ca voință juridică, acest element subiectiv poate fi însă exteriorizat în anumite atitudini și fapte, care sunt temeiul unor pre­zumții simple prin care este posibilă dovedirea intenției de a forma contractul. O ase­menea dovadă nu este necesară dacă acest element subiectiv este privit din perspec­tiva bunei‑credințe, întrucât este acoperit de prezumția generală de bună‑credință. Din perspectiva procesului de formare a voinței juridice, dovada este utilă ori de câte ori modul de exprimare a acestei voințe, în raport cu momentul și locul încheierii contractului, nu este suficient de clar. Operațiunea intelectuală de interpretare a contractului poate fi facilitată în măsura în care poate fi dovedit conținutul intenției de a încheia contractul, element subiectiv conturat anterior realizării acordului de voință. 

5. Intenția de negociere. Potrivit art. 1189 alin. (1) C.civ., „[p]ropunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere”. Din formularea acestui text legal, rezultă că noțiunea de intenție de negociere este diferită de noțiunea de ofertă și de noțiunea de solicitare de ofertă. Precizarea „după împrejurări” marchea­ză fără echivoc distincția dintre noțiunea de solicitare de ofertă și noțiunea de intenție de negociere. Nu rezultă însă din text dacă este o diferență între noțiunea de intenție de negociere și noțiunea de intenție de a încheia contractul. Din interpre­tarea sistematică a dispozițiilor art. 1183 alin. (3) și ale art. 1189 alin. (1) C.civ. rezul­tă însă că aceste ultime două noțiuni sunt distincte, în sensul că intenția de a încheia contractul premerge intenției de negociere. Într‑adevăr, această intenție trebuie să existe nu numai pe parcursul negocierilor, ci și în momentul inițierii acestora. 

Pe lângă această diferență de ordin cronologic, mai există o diferență de esență între aceste două noțiuni. Dacă pentru intenția de a încheia contractul nu este ne­cesară o formă directă de exprimare, de obiectivare a elementului subiectiv, in­ten­ția de negociere presupune o asemenea formă de exprimare, precum și comunicarea acestei forme de exprimare către destinatarul sau destinatarii ei.

Desigur, aceste elemente definitorii sunt valabile pentru partea care inițiază negocierile, adică pentru partea care își manifestă intenția de negociere.

Mutatis mutandis, aceste elemente definitorii sunt valabile pentru oricare parte care se angajează în negocieri, în sensul că intenția de a încheia contractul trebuie să existe în momentul angajării în negocieri, iar această angajare trebuie să fie exprimată într‑o anumită formă, adusă la cunoștința părții care inițiază negocierile.

Lectura atentă dispozițiilor art. 1183 și 1189 alin (1) C.civ. permite concluzia că intenția de a negocia, inițierea negocierilor și propunerea de a negocia sunt sin­tag­me care desemnează aceeași noțiune, adică un element subiectiv, obiectivat într‑o anumită formă de exprimare. Angajarea în negocieri este o noțiune cu o sferă mai largă, în care sunt incluse atât intenția de a negocia (propunerea de a negocia sau inițierea negocierilor), cât și participarea la negocieri a destinatarului sau a desti­natarilor propunerii de a negocia.

Precizarea făcută mai sus – în sensul că intenția de a încheia contractul prefigu­rează doar obiectul contractului, adică o anumită operațiune juridică, în sensul art. 1225 alin. (1) C.civ., iar nu obiectul obligației și, când este cazul, obiectul presta­ției debitorului – este valabilă, de cele mai multe ori, și pentru intenția de negociere sau, într‑un sens mai larg, pentru angajarea în negocieri. Cum rezultă din textul art. 1189 alin (1) C.civ., intenția de negociere ar putea să fie însă și precisă, adică să conțină nu numai obiectul contractului, ci și obiectul obligației și, când este cazul, obiectul prestației debitorului. 

Desfășurarea sau continuarea negocierilor sunt expresii alternative, cea dintâi utilizată în primul alineat, iar următoarea în cel de‑al treilea alineat din textul art. 1183 C.civ. Aceste expresii desemnează chiar substanța discuțiilor dintre părți, adică procesul de negociere care se finalizează fie prin realizarea acordului de voință, fie prin ruperea negocierilor. 

Cum s‑a menționat mai sus, intenția de a negocia contractul, intenția de nego­ciere (propunerea de a negocia sau inițierea negocierilor), angajarea în negocieri, desfășurarea (continuarea) negocierilor și ruperea negocierilor sunt prerogative juridice care intră în conținutul libertății de negociere, componentă a libertății de a contracta sau, într‑un sens mai larg, a libertății de voință juridică^[27], înțeleasă ca libertate specială.

6. Scrisoarea de intenție. Această sintagmă nu este utilizată în Codul civil, dar în doctrină s‑a simțit nevoia precizării înțelesului său. Astfel, s‑a considerat că „[î]ntr‑o primă accepțiune, acest instrument contractual constituie un document prin care se aduce la cunoștința partenerului intenția de a începe, continua sau relua negocierile asupra unui contract, indicând, mai mult sau mai puțin detaliat, aspectele de interes în această negociere”, iar, „[î]ntr‑o a doua accepțiune, scrisoarea de intenție este echivalentă cu scrisoarea de confort”^[28].

În contextul acestui articol, numai prima accepție este relevantă. De altfel, de vreme ce Codul civil a consacrat figura juridică a scrisorii de confort, ca o garanție personală autonomă, a doua accepție a devenit irelevantă în general. 

Se poate spune că, sub incidența Codului civil, scrisoarea de intenție este o specie a intenției de negociere. Caracteristica ei distinctivă este modalitatea de exprimare și de comunicare a elementului subiectiv, respectiv consemnarea și expedierea aces­tui element într‑un înscris către partenerul/partenerii de negociere. Intenția de nego­ciere poate fi exprimată însă nu numai în scris, ci și oral sau prin orice alte semne în care se poate obiectiva acest element subiectiv. Cum s‑a precizat mai sus, spre deose­bire de intenția de a încheia contractul, care este un element pur subiec­tiv, chiar dacă uneori el poate fi dovedit prin anumite fapte și atitudini, intenția de negociere reuneș­te atât elementul subiectiv, cât și elementul obiectiv în care se exprimă și prin care poate fi comunicat primul element către partenerii de negociere. 

Privită ca specie a intenției de negociere, scrisoarea de intenție nu se confundă nici cu oferta, nici cu solicitarea de ofertă. 

§4. Solicitarea de ofertă/oferte

7. Elemente definitorii. Această noțiune este utilizată, în cadrul procesului de formare a contractului, mai întâi în art. 1189 alin. (1) C.civ., în care se face distincția între oferta de a contracta, solicitarea de ofertă și intenția de negociere, iar apoi în art. 1190 C.civ. în care se precizează că „[s]olicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta”.

Din aceste texte legale se pot desprinde câteva determinații logice ale noțiunii de solicitare de ofertă/oferte.

Mai întâi, ca și intenția de negociere, solicitarea de ofertă/oferte reunește un element subiectiv, respectiv intenția de a contracta, și un element obiectiv, în care se exprimă elementul subiectiv. Elementul obiectiv poate fi un înscris, un mijloc de exprimare și comunicare orală sau orice alt mijloc material prin care poate fi expri­mată și comunicată intenția de a contracta. 

Apoi, conținutul solicitării de ofertă/oferte poate fi unul general, dar trebuie să includă cel puțin obiectul contractului (operațiunea juridică) și câteva informații orientative privind obiectul obligației (prestația), și, după caz, obiectul prestației (un bun sau un anumit serviciu). Fără aceste informații, destinatarul sau destinatarii solicitării de ofertă/oferte nu ar putea formula o propunere de a contracta care să îndeplinească toate cerințele unei oferte propriu‑zise, ca act juridic unilateral, care prin simpla acceptare să permită realizarea acordului de voință.

Este posibil ca solicitarea de ofertă/oferte să fie precisă, adică să cuprindă toate elementele viitoarei oferte, dar să conțină și precizarea că nu este o manifestare de voință propriu‑zisă, astfel încât nu îl poate angaja juridic pe solicitant. Chiar și fără o asemenea precizare, solicitarea de ofertă/oferte nu este angajantă dacă este adresată unor persoane nedeterminate. Soluția este expres prevăzută în art. 1189 alin. (1) C.civ. 

Așadar, a treia determinație logică este aceea că solicitarea de ofertă este adre­sată unei persoane determinate, iar solicitarea de oferte este adresată mai mul­tor persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. În ultimele ipoteze, este posibilă selecția de oferte, ceea ce presupune că solicitantul a precizat și criteriile selecției (de exemplu, o anumită calitate a prestațiilor, prețul cel mai scăzut sau prețul cel mai mare, raportul dintre calitate și preț, etc.). 

8. Semnificația juridică a solicitării de ofertă/oferte. Deși solicitarea de ofertă/ofer­te nu este un act juridic, adică o manifestare de voință care produce efecte juridice proprii, nu i se poate nega orice semnificație juridică. O asemenea solicitare indică modalitatea progresivă de formare a contractului și oferă informații pentru interpre­tarea clauzelor contractuale, dacă voința părților nu a fost exprimată în mod clar, neechivoc. Mai mult, dacă solicitantul de ofertă/oferte refuză în mod abuziv să accep­te oferta sau una dintre oferte care corespunde întru totul solicitării și, dacă este cazul, criteriilor de selecție precizate în aceasta, iar ofertantului i se cauzează astfel un pre­judiciu, se poate angaja răspunderea civilă delictuală a solicitantului, dacă sunt întru­nite toate condițiile pentru această formă de răspundere civilă.

Solicitantul de ofertă/oferte este, în final, în poziția acceptantului. Dar, cu cât se apropie mai mult de conținutul unei oferte precise și complete, solicitarea de ofertă/oferte este tiparul în care se va „turna” voința juridică a ofertantului, liber­tatea de a contracta a acestuia, în forma ei pozitivă, fiind restrânsă în mod cores­punzător^[29]. În acest fel, poziția acceptantului se apropie, fără a se confunda, de poziția unui adevărat ofertant. Cu cât este mai mare această apropiere, cu atât este mai mare riscul solicitantului de ofertă/oferte de a‑și vedea angajată răspunderea delictuală în cazul în care refuză acceptarea ofertei. Este de discutat dacă, într‑o asemenea ipoteză, acest refuz nu ar putea fi sancționat delictual prin considerarea contractului ca fiind încheiat, ceea ce ar fi un mijloc de suplinire a consimțământului acceptantului^[30]. 

§5. Concluzii

9. Corelația dintre intenția de a încheia contractul, intenția de negociere, scrisoa­rea de intenție și solicitarea de ofertă, pe de o parte, și oferta de a contracta și acceptarea ofertei, pe de altă parte, în contractele cu formare progresivă. Pe temeiul considerațiilor expuse mai sus, se poate contura corelația dintre aceste noțiuni, ca trepte ale voinței juridice în contractele cu formare progresivă.

Intenția de a încheia contractul este un element subiectiv, care are o dublă semnificație în cazul contractelor care se formează prin negociere, fără un cadru organizat. 

Acest element subiectiv face parte din buna‑credință în negocieri. Absența lui indică reaua‑credință. Buna‑credință și reaua‑credință sunt utilizate, în acest con­text, în dimensiunea lor obiectivă. Deși intenția de a contracta este necesară, în primul rând, la partea care inițiază negocierile, ea trebuie să fie prezentă și la părțile care se angajează ulterior în negocieri. Este prima semnificație a noțiunii de intenție de a încheia contractul.

Această noțiune are însă și o a doua semnificație. Intenția de a încheia contractul este prima treaptă de formare a voinței juridice, întrucât ea prefigurează cel puțin operațiunea juridică avută în vedere de părți. Chiar dacă acest element subiectiv nu este încă exprimat într‑un limbaj inteligibil, parcurgerea următoarelor trepte ale procesului încheierii unui contract cu formare progresivă nu ar fi posibilă dacă părțile nu ar avea reprezentări concordante asupra operațiunii juridice viitoare. 

Este evidentă diferența dintre intenția de a încheia contractul și oferta de a contracta. Aceasta din urmă nu este doar un element subiectiv, redus la prefigura­rea obiectului contractului, adică a operațiunii juridice, ci reprezintă voința juridică a uneia dintre părți, adică a aceleia care inițiază încheierea contractului, și cuprinde toate elementele necesare pentru încheierea contractului, prin simpla acceptare o ofertei de către destinatar. În plus, intenția de a încheia contractul trebuie să existe nu numai pentru partea care inițiază încheierea acestui act juridic, ci și pentru celelalte părți contractante.

Intenția de negociere include atât intenția de a încheia contractul, ca element subiectiv, cât și mijlocul de obiectivare specific, care poate fi un înscris sau alt mijloc de exprimare și de comunicare a acestei intenții. Numai prin exprimarea într‑un limbaj inteligibil a intenției de a încheia contractul de către o parte și comunicarea acestei intenții obiectivate către cealaltă parte, respectiv celelalte părți, se contu­rează intenția de negociere și se creează premisa începerii efective a negocierilor pentru a adăuga obiectului contractului (operațiunea juridică avută în vedere de părți) și celelalte elemente necesare pentru a concretiza încheierea contractului prin precizarea obiectului obligației (a prestațiilor părților) și, dacă este cazul, a obiec­tului acestor prestații (un bun sau un serviciu).

Rezultă că intenția de negociere nu se confundă nici ea cu oferta de a contracta, deoarece, deși este exprimată într‑un limbaj inteligibil, nu este precisă și completă, adică nu conține toate elementele care ar permite, prin simpla acceptare, încheierea contractului. Aceste elemente vor fi precizate treptat, pe parcursul negocierilor.

Angajarea în negocieri este un element subiectiv, care prefigurează obiectul viito­rului contract, fiind exprimat într‑un limbaj inteligibil și comunicat de către o per­soană altor persoane care urmează să participe sau care deja participă la ne­gocieri. Așadar, angajarea în negocieri include în sfera sa atât intenția de nego­ciere (pro­punerea de negociere, inițierea negocierilor), cât și aderarea la procesul de negociere a celeilalte persoane sau a celorlalte persoane care au intenția de a încheia contractul. Desigur, nici angajarea în negocieri nu se confundă cu oferta de a contracta. Scrisoarea de intenție este, cum s‑a precizat mai sus, o specie de angajare în negocieri, cu specificul că intenția de a contracta este obiectivată într‑un înscris, comunicat celorlalți participanți la negociere.

Procesul de negociere, indiferent dacă se desfășoară într‑o formă neorganizată sau într‑una organizată, nu mai implică existența ofertei de a contracta și acceptarea ofertei, care sunt acte juridice unilaterale, adică manifestări de voință, singura cerință pentru formarea contractului fiind întâlnirea lor într‑un acord de voință. Or, pro­cesul de negociere presupune doar că fiecare participant are în momentul anga­jării în negocieri reprezentarea obiectului contractului, reprezentare obiectivată în momentul respectiv, dar celelalte elemente necesare pentru încheierea contrac­tului se vor contura ulterior, ca rezultat al negocierii.

Oferta de a contracta și acceptarea ofertei își păstrează relevanța specifică, din perspectiva anumitor contracte cu formare progresivă, dacă există un decalaj temporal semnificativ între momentul comunicării ofertei și momentul acceptării acesteia. Structura clasică a procesului de formare a contractului poate fi amplifi­cată prin adăugarea solicitării de ofertă/oferte.

Aceasta nu se confundă cu simpla intenție de a încheia contractul, întrucât nu este doar un element subiectiv, redus la prefigurarea obiectului contractului, ci conți­ne toate elementele contractului viitor, obiectivate într‑un anumit limbaj și comunicate ofertantului (ofertanților), chiar dacă nu are forța unui act juridic unila­teral. Uneori, solicitantul de ofertă/oferte permite o anumită libertate ofertantului (ofertanților) cu privire la calitatea sau cantitatea prestațiilor ori a contraprestațiilor.

Solicitarea de ofertă/oferte se deosebește și de intenția de a negocia (angajarea în negocieri), întrucât, chiar dacă solicitantul lasă ofertantului (ofertanților) o anu­mită libertate pentru precizarea calității sau a cantității contraprestațiilor, natura și limitele acestora sunt stabilite de la bun început de solicitant, nemaifiind vorba de negocierea lor. Oferta va fi acceptată dacă ea corespunde solicitării de ofertă; când sunt mai multe oferte, solicitantul o va accepta pe aceea care este mai avantajoasă, ținând seama, dacă este cazul, și de criteriile de selecție precizate inițial. 

Indiferent dacă este irevocabilă sau revocabilă, oferta este un act juridic unila­teral, adică o voință juridică exprimată, cu efecte proprii. Solicitarea de ofertă/ofer­te nu este un act juridic. Solicitantul este în poziția acceptantului. El va fi angajat juridic numai după comunicarea acceptării către ofertant.

Este adevărat că intenția de a încheia contractul, intenția de negociere, scrisoa­rea de intenție și solicitarea de ofertă/oferte nu sunt acte juridice, altfel spus nu sunt manifestări de voință care produc efecte juridice prin ele însele. Totuși, cele două elemente care sunt reținute în dreptul civil – pentru structura voinței juridice manifestată în actul juridic în general, în contract în special, respectiv consimță­mântul și cauza^[31] – nu au întotdeauna un caracter spontan. De multe ori, precum în cazul contractelor cu formare progresivă, cauza și consimțământul sunt însă rezultatul unui proces de durată, nu numai sub aspect psihologic, ci și sub cel al formării voinței juridice, proces finalizat prin unirea voințelor părților în contract. În acest proces de formare a voinței juridice, intenția de a încheia contractul, intenția de negociere, scrisoarea de intenție și solicitarea de ofertă sunt trepte importante, în înțelesul precizat mai sus, fiind reținute ca atare în mai multe texte din Codul civil. Este deci prea restrictivă viziunea potrivit căreia numai consimțământul și cauza sunt relevante din perspectiva dreptului civil pentru încheierea actului juridic în general, a contractului în special. Dacă o asemenea viziune era concordantă cu textele care reglementau contractul în Codul civil din 1864, ea nu mai rezultă și din textele corespunzătoare din Codul civil în vigoare. Dimpotrivă, aceste texte duc la concluzia că aceste noțiuni au dobândit drept de cetate, alături de consimțământ, cauză, ofertă și acceptare, în procesul de formare a voinței juridice. Ele nu sunt simple elemente psihologice, ci alcătuiesc matca în care fiecare parte contractantă își exprimă consimțământul, animat de o anumită cauză.

10. Legea aplicabilă. Momentul și locul încheierii contractului sunt cele două puncte de referință pentru identificarea legii aplicabile. Ele sunt ușor de stabilit în cazul contractelor cu formare imediată, dar presupun dificultăți mai mici sau mai mari în cazul contractelor cu formare progresivă. 

În ipoteza în care există un decalaj temporal semnificativ între ofertă și accep­tare, fie că părțile se află în același loc sau în locuri diferite, sunt aplicabile dispozițiile art. 1186 C.civ. pentru stabilirea momentului și a locului încheierii contractului.

Astfel, conform primului alineat, „[c]ontractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile”. Situația în care se aplică soluția prevăzută în acest text legal este aceea în care părțile se află în locuri diferite. Această soluție presupune încheierea contractului în formă scrisă, chiar dacă pentru contractul respectiv legea nu impune această formă nici ca o condiție de validitate, nici ca o cerință de probă.

Potrivit celui de‑al doilea alineat, „contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a‑l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzan­țelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. În această situație, deși părțile nu se află în același loc, numai oferta se încheie în formă scrisă, iar acceptarea se exprimă prin două elemente: actul sau faptul concludent și con­turarea semnificației acestuia în ofertă, în practicile stabilite de părți, în uzanțe sau în natura afacerii. Desigur, această soluție este valabilă numai dacă legea nu impune cerința formei scrise, fie pentru validitatea, fie pentru proba contractului.

Aceste texte legale au pus capăt discuțiilor doctrinare privind momentul și locul încheierii contractului în ipoteza în care există un decalaj temporal semnificativ între ofertă și acceptare^[32].

În ipoteza în care contractul se încheie prin negociere, desfășurată într‑un cadru neorganizat, dacă părțile se află în același loc, momentul încheierii contractului este cel al semnării înscrisului constatator de către toate părțile. Dacă părțile nu se află în același loc, negocierea fiind posibilă și de la distanță, se aplică în mod corespun­zător dispozițiile art. 1186 alin. (1) C.civ.; așadar, contractul se încheie în momentul și în locul în care înscrisul este semnat de ultima dintre părțile contractante. Acest moment marchează și definitivarea conținutului contractului, chiar dacă negocierile au fost finalizate anterior. Este de observat că, în această ipoteză, forma scrisă este impusă chiar de ideea de negociere, chiar dacă s‑ar putea imagina situații pur teore­tice în care negocierea se poate desfășura doar în formă verbală, cât timp este vorba de un contract consensual. 

În această ultimă ipoteză, dacă s‑a format contractul în două trepte, momentul avut în vedere pentru stabilirea legii aplicabile este acela în care părțile s‑au pus de acord asupra elementelor esențiale ale contractului. Împrejurarea că elementele secundare sunt convenite ulterior de către părți, sunt stabilite de un terț sau sunt dispuse de instanță la cererea oricăreia dintre părți, conform art. 1182 alin. (2) și (3) C.civ.^[33], nu schimbă momentul care trebuie să fie avut în vedere pentru stabilirea legii aplicabile și analizarea condițiilor de validitate. 

În ambele ipoteze, dacă legea impune o anumită formă de solemnitate sau alte cerințe speciale pentru încheierea valabilă a contractului, stabilirea momentului încheierii contractului depinde și de îndeplinirea acestor cerințe.

Odată ce au fost stabilite momentul și locul încheierii contractului, legea apli­cabilă va fi identificată potrivit criteriilor legale, a celor doctrinare sau a celor juris­prudențiale, după caz^[34].

Note de subsol

^[1] Ideile din acest articol au fost prezentate în mod sintetic la Conferința Gheorghe Beleiu – ediția a 2‑a, 20‑21 mai 2021, organizată de Departamentul de Drept Privat, Facultatea de Drept, Univer­sitatea din București, cu tema „Formarea progresivă a contractului. Actele și contractele preli­minarii – Aspecte teoretice cu implicații și aplicații practice”; volumul care cuprinde contri­buțiile participanților la această conferință este în curs de publicare. 

^[2] Reducerea sferei contractului doar la actele juridice bilaterale nu este justificată, întrucât ceea ce este definitoriu în contract este reunirea voințelor exprimate de două sau de mai multe părți. Opinia potrivit căreia contractul este un act juridic bilateral, distinct de actul juridic multila­teral (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 8‑a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2003, p. 133, text și notele 1; într‑un sens asemănător, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria gene­rală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 317 și 318), conține două contradicții interne, una terminologică, iar alta logică. Astfel, sub primul aspect, s‑a apreciat că „[e]xemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil”, iar un exemplu de act civil multilateral este contractul civil de societate; este de observat că sintagma contract civil este utilizată și pentru actul civil bilateral și pentru actul civil multilateral. Sub al doilea aspect, se trimi­te la definiția contractului civil de societate, cuprinsă în art. 1491 C.civ. 1864, în care se precizează că acest contract este încheiat între două sau mai multe persoane, deci nu este vorba de un act juridic civil esențialmente multilateral. În realitate, termenul contract civil include în sfera sa acte juridice civile bilaterale și acte juridice multilaterale. Cât privește criteriul acestei clasificări, este discutabilă observația conform căreia acest criteriu este numărul părților, iar nu numărul persoanelor, întrucât o parte poate fi alcătuită dintr‑o persoană, din două ori mai multe persoane, cum se întâmplă în cazul în care mai mulți coproprietari fac o ofertă de vânzare (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 133, nota 2; M. Nicolae, op. cit., p. 315 și 318); în realitate, fiecare copro­prietar vinde cota sa parte din dreptul de proprietate, iar condițiile de validitate se apreciază în persoana fiecărui coproprietar; contractul încheiat de mai mulți vânzători cu un cumpărător sau de un vânzător cu mai mulți cumpărători este unul multilateral, iar nu unul bilateral. De altfel, se subliniază că interesul acestei clasificări a actelor juridice ține de aprecierea valabilității încheierii fiecărui act juridic în funcție de numărul voințelor exprimate și de îndeplinirea condițiilor de validitate în cazul fiecăreia dintre aceste voințe; dacă, de exemplu, voința unui coproprietar vân­zător nu este valabil exprimată, nu se va produce transferul cotei sale din dreptul de proprietate, cu consecința desființării parțiale sau totale (dacă transferul dreptului de proprietate în întregul său a fost cerință esențială din perspectiva cumpărătorului) a contractului de vânzare; mutatis mutandis, problema se pune în aceeași termeni și în cazul actului confirmativ al unui contract sau în cel al denunțării unilaterale a unui contract. 

^[3] Pentru clasificarea actelor juridice civile, a se vedea, M. Nicolae, op. cit., p. 310‑342.

^[4] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 325‑327.

^[5] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 331‑333.

^[6] În legătură cu formarea sau încheierea contractului, s‑a făcut, în mod tradițional, distincție între condițiile de validitate a contractului și mecanismul de formare a contractului; în acest sens, a se vedea C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligații, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei, București, 1981, p. 56‑58; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 139; I.F. Popa, Contractul civil, în Drept civil. Obligațiile, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 56 și 57 (acest autor distinge între acordul „intern” de voințe – în legătură cu care sunt relevante elementele de fond ale con­tractului, respectiv condițiile sale de validitate – și acordul „extern” de voințe, în legătură cu care sunt relevante noțiunea de negociere a contractului și noțiunea de mecanism al formării con­tractului). Cuvântul mecanism nu este cel mai potrivit pentru a desemna specificul reunirii voințelor părților în scopul formării contractului, într‑un anumit moment și într‑un anumit loc; poate că mai potrivit ar fi cuvântul proces, care exprimă mai bine aspectele fine și subtile prin care se modelează reciproc voințele părților contractante pentru a se uni într‑un complex volitiv unic și coerent; în plus, de cele mai multe ori, chiar și în cazul contractelor de formație imediată, dimen­siunea temporală este prezentă, întrucât oferta și acceptarea presupun întotdeauna o dezbatere în forul interior, cu o durată mai scurtă sau mai lungă, mai mult sau mai puțin vizibilă în exterior; sintagma procesul formării contractului ar fi foarte sugestivă mai ales în ipoteza în care contractul se încheie prin negociere [art. 1182 alin. (1) C.civ.]. Este motivul pentru care în text este preferată sintagma procesul de formare a contractului. 

^[7] În acest sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. II. Contractul, op. cit., p. 208‑228; A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor,Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 212‑227; I.F. Popa, Contractul civil, în Drept civil. Obligațiile, ed. a 2‑a, op. cit., p. 37‑48.

^[8] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 332 și 333. 

^[9] Pentru asemenea apreciere, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 331.

^[10] În mod judicios, s‑a observat că negocierile precontractuale pot fi libere (neorganizate) sau organizate prin convenția părților contractante [în acest sens, a se vedea L. Pop, Despre negocierile precontractuale și contractele preparatorii (sic!), în R.R.D.P. nr. 4/2008, p. 97‑103; idem, op. cit., p. 204‑210]; potrivit clasificării din text, contractele formate pe baza negocierilor libere sau neor­ganizate sunt contracte cu formare progresivă, iar cele formate pe baza unor negocieri organizate prin convenții preliminare intră în categoria denumită mai jos, în text, contracte finale. 

^[11] Pentru o situație specială de aplicare acestor dispoziții legale, a se vedea L. Bercea, M.A. Druță, Determinarea prețului de către un terț. Câteva probleme privind articolele 1.182, 1.232 și 1.662 din Codul civil, în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 222‑254.

^[12] În acest sens, a se vedea L. Pop, loc. cit., p. 94‑122; idem, op. cit., p. 208‑228.

^[13] A se vedea A. Almășan, op. cit., p. 212‑227.

^[14] În acest sens, a se vedea, I.F. Popa, op. cit., p. 64‑72.

^[15] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 331‑333 (autorul folosește termenii acte pro­vizorii și acte definitive, dar, cum s‑a menționat mai sus în text, sunt avute în vedere, în realitate, contractele provizorii și contractele definitive).

^[16] Ibidem, p. 331 și 332 [autorul folosește termenii „acte preparatorii” (sic!) și „acte antici­patorii” (sic!), deși clasificarea se referă doar la contracte, iar nu la actele juridice în general].

^[17] A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 67.

^[18] Pentru o discuție, care invită în continuare la dezbatere, privind efectul acestei legături juridice dintre contractele anticipative și contractele finale, sub aspectul stabilirii legii aplicabile, a se vedea M. Nicolae, Tempus regit contractum: legea aplicabilă contractelor definitive sau de formație progresivă, în R.R.D.P. nr. 1/2021, p. 56‑112. Este de observat că, prin formularea din titlul acestui studiu, precum și din trimiterile făcute în nota 3, autorul pare să revină, fără nicio explicație, asupra terminologiei folosite anterior pentru clasificarea contractelor (actelor juridice) în funcție de modul de formare (a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 331‑333); astfel, în titlul studiului citat, autorul pare să pună semnul egalității între contractele definitive și contractele de formație progresivă, deși anterior aceste două specii erau clar diferențiate; în nota 3, autorul evidențiază perechea de noțiuni acte de formație progresivă și acte de formație definitivă, iar anterior prima noțiune făcea pereche cu noțiunea acte de formație imediată. Cum rezultă din text, este prefe­rabilă prima perspectivă a acestui autor asupra clasificării în discuție. 

^[19] S‑a spus în mod sugestiv că există „un timp contractual” (J. Goicovici, Formarea progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 15; lucrarea este interesantă și originală în întregul ei, cu vădite calități de eseu juridic, având meritul de a fi atras atenția asupra problemei formării progresive a contractului, chiar dacă sfera – domenialitatea – contractelor cu formare progresivă este concepută într‑un mod foarte elastic; o asemenea concepție s‑a bucurat de libertatea de interpretare permisă de Codul civil din 1864 într‑o materie – formarea contractului – pe care practic acesta nu o reglementa). 

^[20] Pentru conceptul de bună‑credință și aspectele specifice ale obligației de bună‑credință, a se vedea V. Stoica, Considerații comparative privind noțiunile de bună‑credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea‑credință, vinovăție (intenție și culpă), în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 22‑33, 35‑37, text și notele 14‑40, 42‑44.

^[21] Pentru înțelesul acestei prezumții, a se vedea V. Stoica, loc. cit., p. 65, text și nota 125.

^[22] În acest sens a se vedea, V. Stoica, ibidem; V. Terzea, Buna‑credință în negocierile contrac­tuale, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 235 și 236.

^[23] Libertatea de negociere este o componentă a libertății de contracta, ca libertate specială (pentru această noțiune, a se vedea V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale,în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 21‑23, text și notele 9‑16). Libertatea de negociere este un mănunchi de prerogative juridice din gama mai largă a prerogativelor juridice care formează conținutul libertății de a contracta. Așa‑numitele drepturi care intră în conținutul juridic al liber­tății de negociere (pentru o asemenea formulare, a se vedea doctrina citată de V. Terzea, loc. cit., p. 211, nota 21) nu sunt altceva decât prerogativele juridice ale libertății de negociere, compo­nentă a libertății de a contracta, ca libertate specială. În mod judicios, s‑a conchis că „[a]vând în vedere conținutul libertății de negociere, care constă într‑un ansamblu de prerogative juridice, care permit titularului să adopte anumite conduite, precum și trăsăturile specifice ale acestei libertăți, apreciem că nu se poate considera că libertatea de negociere cuprinde mai multe drep­turi subiective, cum ar fi, spre exemplu, dreptul de a întrerupe negocierile. Este adevărat că res­pec­tivele prerogative juridice aflate la dispoziția titularului libertății de negociere, permit acestuia adoptarea unor anumite comportamente, însă acestea nu sunt reflectarea unor drepturi su­biective, ci a respectivelor prerogative juridice ale libertății de negociere” (p. 211).

^[24] Pentru dimensiunea obiectivă a bunei‑credințe, a se vedea, V. Stoica, Considerații compa­rative…, cit. supra, p. 23 (text și nota 14), 35‑37. 

^[25] Pentru diferențele dintre obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației debi­torului, sub incidența Codului civil în vigoare, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 411‑413.

^[26] Pentru noțiunile de consimțământ și cauză în Codul civil în vigoare, a se vedea, M. Nicolae, op. cit., p. 368‑406.

^[27] Poate fi calificată ca libertate specială libertatea de voință juridică, în timp de libertatea de voință, fără nicio altă determinare, este doar componenta pozitivă a libertății, ca noțiune filo­sofică. 

^[28] I.F. Popa, op. cit., p. 64 și 65.

^[29] În cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică și de organizare a concursurilor de soluții, potrivit Legii nr. 98 din 19 mai 2016 privind achizițiile publice (cu modi­fică­rile aduse inclusiv prin O.U.G. nr. 25 din 31 martie 2021), este mult mai evidentă această „forjare” a voinței ofertantului prin documentul achiziției, definit în art. 3 alin. (1) lit. y), ca fiind com­­pus din „anunțul de participare, documentația de atribuire, precum și orice document supli­mentar emis de autoritatea contractantă sau la care aceasta face trimitere pentru a descrie ori stabili elemente ale achiziției sau ale procedurii de atribuire”. Contractele de achiziții publice pot fi calificate ca fiind contracte cu formare progresivă, întrucât, deși procesul de formare se desfă­­șoară într‑un cadru organizat, acest cadru nu este stabilit prin convenții pregătitoare în­cheiate de către părți, ci printr‑o procedură legală. Un studiu aprofundat al procesului de formare a contrac­telor de achiziții publice se lasă încă așteptat. 

^[30] Această ipoteză este distinctă de aceea propusă sub incidența Codului civil din 1864, de a se considera încheiat contractul, deși a intervenit revocarea ofertei între momentul comunicării acesteia către acceptant și momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; pentru a doua ipoteză, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 62 și 63. Identitatea de rațiune justifică aplicarea aceleiași soluții în cele două ipoteze. Sub incidența Codului civil în vigoare, s‑a apreciat că revocarea intempestivă a ofertei, desigur numai în cazurile în care oferta nu este irevocabilă, atrage tot răspunderea delic­tuală pentru prejudiciul cauzat acceptantului; în acest sens, a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 85 și 86; autorul nu evocă însă și posibilitatea de a se considera contractul încheiat, ca mijloc de re­pa­rație a acestui prejudiciu. 

^[31] În sensul că numai consimțământul (hotărârea exteriorizată) și cauza (motivul determinant ori scopul actului juridic) sunt relevante pentru formarea voinței juridice, din perspectiva științei dreptului civil, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 362, text și nota 185.

^[32] Pentru aceste discuții, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 65‑68.

^[33] Pentru această situație, a se vedea V. Stoica, Au terții un veșmânt logic comun în Codul civil?, în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 74‑75; L. Bercea, M.A. Druță, Determinarea prețului de către un terț. Câteva probleme privind articolele 1182, 1232 și 1662 din Codul civil, în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 222‑254.

^[34] Pentru o foarte minuțioasă tratare monografică a acestei probleme, a se vedea M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013, passim.