Interacțiunea dintre identitatea constituțională a statelor membre și a Uniunii Europene

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 423-437.

§1. Constituția și identitatea sa

Conceptul de identitate constituțională este unul dintre acele concepte vagi care fac din lege o știință și o artă în același timp; un concept nedeterminat care se referă mai degrabă la aspecte meta-juridice decât strict normative.

În SUA, unde s-a născut, conceptul de identitate constituțională se referă la aspecte istorice, politice, culturale, la tot ceea ce înconjoară textul unei Constituții. De exemplu, pentru Lawrence Tribe conceptul de identitate constituțională rămâne eminamente subiectiv și nu poate fi dedus în mod obiectiv^[1]. În schimb, Gary Jacobsohn consideră că textul constituțional este, de obicei, o componentă critică a identității constituționale, dar „nu coincide cu ea”^[2]. În orice caz, conceptul de identitate constituțională se bazează pe noțiunea sociologică și antropologică de identitate, care se referă la ceea ce fiecare percepe ca fiind propria sa individualitate, o auto-concepție despre sine. Putem deduce că identitatea colectivă se referă la tradiții și valori considerate a întruchipa esența grupului respectiv de oameni, la elementele de bază și/sau fundamentale ale acestor tradiții și valori. Identitatea unei colectivități umane nu este statică; dimpotrivă, ea poate fi dinamică și interpretată sau chiar imaginată^[3]. Un grup omogen de persoane nu este o condiție prealabilă necesară a identității naționale sau constituționale, dar coeziunea lor socială bazată pe valori comune poate genera una. Astfel, din punct de vedere juridic, identitatea constituțională se referă la conținutul de bază al aspectelor juridice foarte apreciate de o comunitate de oameni. Sau, în cuvintele Curții Supreme a Indiei, „Constituția este un patrimoniu prețios; prin urmare, nu i se poate distruge identitatea”^[4].

§2. UE și identitatea constituțională

Noțiunea de identitate constituțională a ajuns pe continentul european cu acest din urmă sens. Într-adevăr, în diferite state europene, conceptul de identitate constituțională este fie juxtapus cu cel al identității Constituției^[5], fie conectează caracteristicile legii fundamentale cu alte tipuri de identități specifice unei comunități de persoane, cum ar fi cele naționale, etnice, lingvistice, religioase, ideologice, instituționale etc.^[6]. Prima abordare evidențiază coeziunea socială prin valori fundamentale comune care funcționează ca un genus proximus. A doua subliniază particularitățile și diferențele (differentia specifica) ale fiecărei Constituții în parte; permite compararea, dar, paradoxal, pune sub semnul întrebării vocația universală a constituționalismului modern, deoarece își află sursa în particularități endogene.

În cazul Uniunii Europene, conceptul de identitate constituțională a apărut în reglementări în modalități la fel de sui generis ca întreaga construcție supranațională europeană. Declarația privind Uniunea Europei Occidentale anexată la Tratatul de la Maastricht menționează „o autentică identitate europeană de securitate și apărare”, în timp ce articolul F din Tratat se referă la „identitățile naționale ale statelor sale membre” care trebuie respectate de Uniune. Cu toate acestea, conceptul de identitate națională a statelor membre a fost dezbătut în principal în doctrina juridică și a trecut neobservat la nivelul instituțiilor UE până în 2009, când a fost elaborat în mod explicit și pe larg în articolul 4 alineatul (2)^[7] din Tratatul de la Lisabona.

Nu vom intra aici în analiza diferențelor dintre conceptele de identitate națională și identitate constituțională^[8], nici în istoria codificării lor în Tratatele UE. Și nici nu vom menționa diferitele utilizări^[9] și posibilele utilizări abuzive^[10] ale acestor noțiuni în practica instituțională a diferitelor state și în jurisprudența diferitelor jurisdicții. Doctrina juridică abundă în examinări ale acestor concepte și practici^[11]. Se poate lesne constata că, cel puțin în ultimii 20 de ani, identitatea constituțională a devenit un topos clasic al dreptului constituțional, atât la nivel național, cât și supranațional. Curtea Europeană de Justiție (CEJ) a utilizat pentru prima dată conceptul de identitate constituțională a UE^[12] în hotărârile sale din februarie 2022^[13] referitoare la condiționalitatea atașată fondurilor pe care le distribuie statelor membre^[14] și a declanșat o nouă dezbatere în întreaga Europă: există o identitate constituțională a UE și care ar putea fi relația sa cu identitățile naționale ale statelor membre?

În măsura în care tratatele fondatoare ale Uniunii Europene îndeplinesc (și) o funcție constituțională, ele au și o identitate constituțională și, prin urmare, sunt capabile să exprime valorile fundamentale ale popoarelor europene, protejând în același timp tradițiile comune ale statelor membre ale UE. Acesta pare să fie mesajul articolului 4 alineatul (2) din Tratatul de la Lisabona, astfel cum a fost el interpretat de CEJ. Astfel, relația dintre identitatea constituțională a UE și identitățile constituționale naționale poate fi interpretată ca incluzivă și armonioasă. Fidelă funcției integratoare a Uniunii Europene, identitatea sa constituțională are în vedere poporul european în primul rând și tratează statele membre ca instrumente ale acestui popor european. Specificul integrării europene, cu toată complexitatea și provocările sale, se bazează pe faptul că dreptul Uniunii prevalează asupra dreptului național, dar și pe faptul că valorile Uniunii nu sunt supreme sau impuse statelor membre din exterior, ci fac parte integrantă din identitatea națională/constituțională a acestor state membre – altfel integrarea europeană, care se fundamentează tocmai pe aceste valori, nu ar fi putut exista.

§3. Identitatea constituțională formală și materială

Cu toate acestea, implicit în acest tip de raționament este faptul că noțiunea de identitate constituțională are un conținut material și nu doar formal și că acest conținut, exprimat juridic, este liantul fondator pentru o comunitate de persoane și este capabil să o protejeze comunitatea de pericolele care pot apărea atât din interior, cât și din exterior. Astfel, doctrina „structurii de bază” specifică unor țări precum India^[15] sau doctrina „clauzelor de eternitate”^[16], dezvoltată pe baza articolului 79 alineatul (3) din Legea fundamentală germană, duce mai departe teoria – atribuită în general lui Carl Schmitt^[17] – referitoare la concepția pur formală cu privire la identitatea constituțională.

Abordarea formală a noțiunii de identitate constituțională presupune că substanța materială a identității constituționale este stabilită de puterea constituantă originară în chiar textul Legii fundamentale și se concretizează în normele juridice referitoare la forma și structura respectivei entității politice (stat și regim politic). Această decizie fundamentală este considerată a nu mai putea face obiectul revizuirilor constituționale. Altfel spus, funcția identității constituționale este aceea de a proteja puterea constituantă originară prin limitarea puterilor acordate puterii constituante derivate. Cu toate acestea, astfel de limite ar putea fi eludate în cazul în care respectiva Constituție este suprimată de o nouă putere constituantă originară, care ar adopta o altă Constituție cu o identitate constituțională diferită, adică ar stabili o altă formă și structură pentru entitatea politică respectivă. Cu alte cuvinte, limitele impuse de conceptul de identitate constituțională puterii constituante derivate ar fi doar procedurale și ar viza exclusiv modalitatea în care este luată decizia fundamentală referitoare la o entitate politică, și nu și elementele sale definitorii. Adică, pentru a putea schimba identitatea constituțională a unui stat ar fi suficientă o schimbare constituțională realizată printr-o procedură predeterminată și exigentă. Această abordare însă nu spune nimic despre conținutul respectivei identități constituționale, lăsând loc arbitrariului în această privință. Aceasta este de altfel și principala limitare a acestei teorii și un potențial pericol pentru valorile fundamentale încorporate într-o Constituție, deoarece acestea nu pot fi supuse amendamentelor, dar pot fi afectate de revizuirile totale.

Pentru a complini aceste neajunsuri, doctrina a dezvoltat teoria conform căreia noțiunea de identitate constituțională are și un conținut material, nu doar formal. Astfel, teoria „structurii de bază” sau a „clauzelor de eternitate” sugerează că, dacă modificările constituționale formale contestă nucleul fundamental al unei Constituții, ele sunt considerate ultra vires și, prin urmare, neconstituționale. Apreciind că există și un conținut substanțial, material al identității constituționale, aceste teorii fac posibilă protecția juridică efectivă a principiilor fundamentale ale identității colective împotriva pericolelor care decurg din interiorul statului. Astfel, o modificare constituțională nu poate fi considerată validă doar dacă respectă procedura de revizuire, ci dacă respectă și substanța normativă a acelor prevederi care definesc identitatea constituțională a respectivei comunități umane. Decizia fundamentală adoptată de puterea constituantă originară este astfel protejată juridic eficient de eventuale abuzuri din partea puterii constituante derivate nu doar din punct de vedere formal/procedural, ci și material/substanțial.

Acest lucru aduce cu sine însă o altă dificultate, și anume identificarea în concret a acestei identități constituționale, adică a substanței normative obligatorii și intangibile dintr-o Lege fundamentală. Dificultatea devine și mai acută în cazul în care Constituția nu conține dispoziții explicite în această privință. Este la fel de adevărat și că absența clauzelor de eternitate dintr-o Constituție nu exclude apariția unei identități constituționale, la fel cum identitatea constituțională nu poate fi limitată numai la dispozițiile constituționale care o menționează expres (în cazul în care acestea există în textul legii fundamentale). Se poate argumenta că identitatea constituțională este în pericol atunci când o revizuire constituțională ar risca să transforme respectiva Constituție și să o împiedice să mai fie genul de Constituție care a fost anterior, dar cine și cum poate stabili acest lucru rămâne o provocare pentru orice ordine juridică. Într-o lume ideală, acest tip de întrebare intră în competența curților constituționale, în special a celor care au un mandat explicit de interpretare a Constituției, și devine o sarcină relativ mai ușoară dacă legea fundamentală în cauză prevede clauze de eternitate. În practică, există o mare varietate de aranjamente instituționale.

În contextul european, această abordare materială a conceptului, care urmărește să facă din identitatea constituțională o pavăză împotriva pericolelor endogene, provenind din interiorul statului, a fost utilizată și în ceea ce privește provocările venite din exterior, și anume pentru a proteja identitatea constituțională (națională) a statelor membre de integrarea europeană. Odată cu această funcție suplimentară, exogenă, a identității constituționale apare și o schimbare semantică, de conținut, a noțiunii. Această exploatare inovatoare a conceptului de identitate constituțională nu mai vizează elementele de bază sau valorile fundamentale ale identității colective care duc la coagularea grupului de oameni, ci subliniază mai degrabă caracterul distinct al respectivei Constituții în comparație cu omoloagele sale. În cazuri extreme, această nouă abordare poate ajunge până la „parohialism contemporan”^[18]. În această din urmă abordare, relația dintre identitatea constituțională a UE și identitățile constituționale naționale nu mai are șanse să se dezvolte armonios, ci devine una divergentă sau chiar antagonică.

§4. Cine poate defini identitatea constituțională?

Toate cele de mai sus determină însă o altă întrebare, mai rar abordată în literatura de specialitate, anume cine poate defini identitatea constituțională, fie a statelor membre, fie a UE? Ca de obicei, dreptul comparat este util pentru a înțelege mai bine propriul sistem juridic național. Iar dreptul comparat ne arată că există adesea o concurență reală între diferiți actori care pot contribui la definirea acestui concept^[19].

Dacă ne gândim la referendumul prin care Marea Britanie s-a despărțit de UE și dacă ne amintim că această decizie a fost luată pentru a proteja mai bine ceea ce a fost perceput întotdeauna drept insularitatea specifică a Marii Britanii, devine clar că am asistat la un „divorț” prin referendum, adică la o definire a identității constituționale direct de către popor. Irlanda pare, de asemenea, să fie un loc în care suveranitatea populară poate prevala asupra limitelor juridice impuse puterii constituante derivate, de vreme ce se poate constata dreptul neîngrădit al cetățenilor de a modifica prin referendum Constituția, aceasta fiind singura explicație pentru schimbări culturale de magnitudinea abolirii interdicției avortului și a constituționalizării căsătoriilor între persoane de același sex într-o țară încă percepută ca profund catolică.

În unele cazuri, textul Constituției este cel care prevede clauze de eternitate, iar acest lucru permite curților constituționale să interpreteze aceste dispoziții. Acesta este cazul Republicii Cehe, Germaniei, Italiei sau al României, și am numit doar câteva exemple în ordine alfabetică. Dar trebuie să ne amintim că Legile fundamentale sunt elaborate de puterile constituante, iar acestea sunt compuse din reprezentanții politici ai poporului, adică din politicieni. Astfel, politicienii sunt de fapt cei care pot stabili clauzele de eternitate, în care sunt sintetizate elemente de bază ale unei Constituții precum drepturile fundamentale sau controlul democratic ori judiciar asupra abuzului de putere. Abia apoi revine jurisdicțiilor (constituționale) sarcina de a deduce conținutul identității constituționale prin interpretarea deciziilor luate de politicieni și exprimate în Constituție. O curte constituțională puternică poate constrânge în mod eficient politicienii care acționează în calitate de putere constituantă derivată numai în măsura în care puterea constituantă originară îi permite să facă acest lucru, adică numai în măsura în care politicienii i-au dat voie ab initio.

Există însă și exemple de curți supreme sau constituționale mai puțin puternice și care se confruntă cu parlamente puternice, cum ar fi cele din Danemarca sau Olanda, unde identitatea constituțională se bazează mai degrabă pe tradiție și istorie decât pe jurisprudență. În astfel de cazuri, rolul politicienilor sau chiar al funcționarilor publici nu poate fi neglijat.

Aceste câteva exemple par să sugereze faptul că jurisdicțiile constituționale nu sunt neapărat singurele ori de necontestat autorități publice care pot defini identitatea constituțională.

§5. România și identitatea constituțională

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Revizuirea constituțională din 2003 a pregătit această integrare europeană și a acordat rang constituțional prevalenței dreptului UE asupra celui național (articolul 148^[20]). Mecanismul de cooperare și verificare instituit prin Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006^[21], o condiționalitate post-aderare, a fost menit să evalueze progresele înregistrate de noul stat membru în special în privința independenței justiției și a luptei împotriva corupției pe baza unui set de criterii de referință specifice.

Curtea Constituțională a României (C.C.R.) a descoperit conceptul de identitate constituțională^[22] după aderarea României la UE și l-a localizat în clauza de eternitate prevăzută de art. 152 din Constituție^[23]. Relevant în acest context este faptul că această clauză de eternitate a existat în textul Legii fundamentale încă de la adoptarea sa, în 1991, și nu a fost modificată în 2003. De altfel, cu prilejul revizuirii constituționale din 2003, C.C.R. a observat că suveranitatea nu este acoperită de clauzele de eternitate ale Constituției României, spre deosebire de independența statului, „deși independența este o dimensiune intrinsecă a suveranității naționale indiferent de faptul că este auto-consacrată în textul legii fundamentale”^[24]. Aderarea la UE fiind o decizie luată de statul român în deplină independență și „nefiind impusă României de o entitate externă”, revizuirea constituțională constând în adăugarea art. 148 la textul legii fundamentale „nu încalcă limitele revizuirii Constituției”^[25].

Deși menționat în câteva decizii, conceptul de identitate constituțională nu a fost niciodată articulat în mod clar în jurisprudența C.C.R.^[26]. Astfel, în Decizia nr. 964/2012^[27], Curtea Constituțională a declarat că statutul juridic al deputaților ține de identitatea constituțională, iar în alte două decizii (nr. 683/2012^[28] și nr. 64/2015^[29]) a afirmat că legislația UE are prioritate față de legislația română atât timp cât „nu încalcă identitatea constituțională națională”. Și în Deciziile nr. 887/2015^[30] și nr. 104/2018^[31] C.C.R. a hotărât că „România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor pe care și le-a asumat ca stat membru al UE”, dar „toate acestea au o limită constituțională exprimată în ceea ce Curtea a definit ca «identitate constituțională națională»”.

Merită menționat aici faptul că, atunci când a avut întrebări cu privire la semnificația cuvântului „soț” – în cazul cuplurilor de același sex – pentru libera circulație a persoanelor în cadrul UE, Curtea Constituțională a adresat o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii europene (CJUE). După obținerea răspunsului CJUE^[32], C.C.R. a declarat constituțional articolul din Codul civil român care interzice recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex, dar l-a interpretat în sensul că nu împiedică libera circulație a persoanelor în interiorul UE, fără a menționa conceptul de identitate constituțională^[33].

Cu toate acestea, într-o decizie care viza lupta împotriva corupției și organizarea sistemului judiciar, Curtea Constituțională a detaliat ceva mai mult conceptul de identitate constituțională. Pe scurt, și lăsând la o parte multe alte aspecte, în Decizia nr. 390/2021^[34] majoritatea judecătorilor C.C.R. au afirmat că supremația dreptului UE se aplică numai legislației naționale infraconstituționale, și nu și Constituției României, deoarece nu poate fi concepută ca „reprimând sau ignorând identitatea constituțională națională, astfel cum prevede articolul 11 alineatul (3) coroborat cu articolul 152 din legea fundamentală și care nu trebuie relativizat în procesul de integrare europeană”. Pentru prima dată, C.C.R. a explicat că „în virtutea acestei identități constituționale, Curtea Constituțională este împuternicită să garanteze supremația legii fundamentale pe teritoriul României (a se vedea mutatis mutandis hotărârea Curții Constituționale a Germaniei din 30 iunie 2009, 2 BvE 2/08)”. De asemenea, Curtea a declarat că instanțele naționale nu au competența de a examina conformitatea cu dreptul Uniunii a dispozițiilor naționale considerate constituționale de către Curte în lumina articolului 148 din Constituția României. Doi judecători au semnat o opinie separată în care au arătat că astfel de concluzii contrazic nu numai dreptul UE cu caracter obligatoriu și jurisprudența constantă a CJUE, ci chiar articolul 148 din Constituția României, care prevede prioritatea sistematică și obligatorie a dreptului UE asupra dreptului național.

Răspunsul CJUE a fost formulat clar în hotărârea RS (C-430/21) din 22 februarie 2022. Pe scurt – și de asemenea lăsând de-o parte fondul acestei hotărâri de referință – CJUE a reiterat faptul că instanțele de drept comun nu pot fi împiedicate să evalueze compatibilitatea cu dreptul UE a legislației naționale pe care o instanță constituțională a considerat-o conformă cu o dispoziție constituțională națională care prevede supremația dreptului UE. Și, relevant pentru analiza de față, CJUE a arătat că, deși este adevărat că articolul 4 alineatul (2) din TUE protejează identitatea națională a statelor membre, „această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru […] să înlăture aplicarea unei norme dedreptal Uniunii, pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională” (parag. 70). Și a invitat C.C.R., atunci când are îndoieli, să recurgă la mecanismul întrebării preliminare, deoarece „curtea constituțională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera sa de competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte” (parag. 72).

Situația descrisă mai sus poate să nu pară diferită de cea existentă în alte state membre ale UE și a fost adesea considerată ca o formă de „dialog judiciar”^[35] între jurisdicțiile naționale și cea supranațională. Ea poate aduce aminte de cea din Italia, cu care se aseamănă, dar față de care și diferă în același timp.

Astfel, „saga Taricco”^[36] prezintă o Curte Constituțională a Italiei mai degrabă delicată în interacțiunea cu CJUE, care recunoaște prevalența dreptului UE asupra dreptului național și care subliniază valorile comune pe care se bazează integrarea europeană. Decizia nr. 390/2021 a C.C.R., un accident de parcurs cum probabil va rămâne, lasă impresia unei abordări total opuse, care neagă prioritatea de aplicare a dreptului UE și refuză integrarea europeană bazată pe un set comun de valori. Spre deosebire de omoloaga sa română, Curtea Constituțională a Italiei a prezentat argumente în favoarea integrării europene și a adresat în mod repetat întrebări preliminare CJUE pentru a clarifica o problemă care ar fi avut potențialul de a deveni o perturbare a integrării europene, dar care s-a încheiat sub forma unui fructuos dialog judiciar. C.C.R. nu numai că nu a sesizat CJUE, dar a și refuzat cu emfază să facă acest lucru^[37].

§6. Cine poate defini identitatea constituțională în România?

Revenind la întrebarea de a ști cine poate defini identitatea constituțională a unui stat membru al UE, este interesant de remarcat faptul că în România am asistat la o discrepanță puternică între poziția adoptată de Curtea Constituțională și cea exprimată în unanimitate de autoritățile politice. Ca și în Italia și în România atât parlamentarii, cât și Guvernul^[38] și-au făcut cunoscut atașamentul lor față de proiectul european și au subliniat importanța principiului prevalenței dreptului UE^[39]. Mai ales după comunicatul de presă publicat pe site-ul Curții Constituționale în decembrie 2021, fără nicio semnătură^[40], și care a exprimat o poziție și mai ostilă UE decât Decizia nr. 390/2021^[41], autoritățile politice române s-au grăbit să se poziționeze în favoarea integrării europene și să revendice identitatea europeană a României. Pentru un moment părea că identitatea constituțională definită de actorii politici este diferită de identitatea constituțională definită de jurisdicția constituțională. Versiunea cui ar trebui să prevaleze?

Este interesant de observat cât de cameleonic poate fi conceptul de identitate constituțională. Dacă C.C.R. ar fi utilizat clauza de eternitate din Legea fundamentală a României pentru a proteja identitatea constituțională împotriva unei modificări constituționale intenționate de către actorii politici, aceasta nu ar fi făcut altceva decât să își îndeplinească rolul constituțional. Într-adevăr, în cazul în care actorii politici interni s-ar fi opus ori nu ar fi aplicat o astfel de decizie a Curții Constituționale, aceștia ar fi fost ținuți răspunzători pentru nerespectarea statului de drept.

Însă, de vreme ce C.C.R. a interpretat clauzele de eternitate din Legea fundamentală a României pentru a proteja identitatea constituțională împotriva integrării europene, ea și-a depășit competențele care i-au fost atribuite prin Constituție, deoarece aderarea la UE reprezintă o decizie fundamentală luată de actorii politici și de popor prin referendum în momentul în care a avut loc revizuirea Constituției din 2003, așa cum a recunoscut chiar Curtea în Decizia nr. 148/2003. Într-adevăr, prin validarea articolului 148 din Constituția României, care „nu a fost impus de o entitate exterioară României”^[42], C.C.R. a acceptat că identitatea constituțională a României este reunită cu valorile fundamentale ale UE, adică cu identitatea constituțională a UE. Prin urmare, după aderare, C.C.R. nu mai poate manevra identitatea constituțională pentru a limita prevalența dreptului UE sau pentru a se opune unei decizii fundamentale deja adoptată de puterea constituantă. O astfel de manipulare a identității constituționale nu ar face decât să sublinieze caracterul distinct și parohial al identității colective și nu valorile fundamentale ale acesteia.

Și astfel, este stimulant să reflectăm asupra impactului pe care îl are interacțiunea dintre identitatea constituțională a UE și identitatea constituțională a statelor membre, care devine funcțională numai în măsura în care conceptul de identitate constituțională utilizat în ambele cazuri se referă la valorile fundamentale comune, care constituie liantul comunităților de oameni vizate și nu particularitățile constituționale care singularizează un anumit grup.

Concluzie

În concluzie, noțiunea de identitate constituțională este interesantă nu numai pentru caracterul vag determinat al conținutului său normativ, ci și pentru marja de apreciere existentă cu privire la autoritatea statală care îi poate defini substanța. E posibil ca acest lucru să fie valabil atât la nivel statal, cât și la nivelul UE.

Note de subsol

^[1] L. Tribe, American Constitutional Law, vol. I, ed. 3, Foundation Press, New York, 2000, p. 70 și urm. și p. 110. A se vedea, de asemenea, L. Tribe, A Constitution We are Amending: In Defence of a Restrained Judicial Role, în Harvard Law Review 1983, vol. 97, p. 433.

^[2] G.J. Jacobsohn, Constitutional Identity, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2010, p. 78.

^[3] A. Schnettger, Article 4(2) as a Vehicle for National Constitutional Identity in the Shared European Legal System, în C. Calliess, G. van der Schyff (eds), Constitutional Identity in a Europe of Multilevel Constitutionalism, Cambridge, CUP, 2020, p. 9.

^[4] Curtea Supremă a Indiei (1980) în cauza Minerva Mills Ltd. împotriva Uniunii din India (Writ Petition n° 356/1977).

^[5] D. Grimm, Comments on the German Constitutional Court’s Decision on the Lisbon Treaty – Defending Sovereign Statehood against Transforming the European Union into a State, în European Constitutional Law Review nr. 5/2009, p. 353-373.

^[6] M. Rosenfeld, Constitutional Identity, în M. Rosenfeld, A. Sajo, (ed.) The Oxford Handbook of Comparative Law, OUP, 2012, p. 765.

^[7] Care prevede: „2. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională”.

^[8] A se vedea, de exemplu, S. Martin, L’identité de l’Etat dans l’Union européenne: entre „identité nationale” et „identité constitutionnelle”, în Revue française de droit constitutionnel nr. 3/2012, vol. 91, p. 13-44; A. Levade, Identité nationale ou constitutionnelle?, în M. Fatin-Rouge Stéfanini, A. Levade, V. Michel, R. Mehdi (dir.), L’identité à la croisée des Etats et de l’Europe. Quels sens? Quelles fonctions?, Bruylant, Bruxelles, 2015, p. 187-206.

^[9] A se vedea, de exemplu, C. Calliess, G. van der Schyff (eds), Constitutional Identity in a Europe of Multilevel Constitutionalism, Cambridge, CUP, 2020; F.-X. Millet, L’Union européenne et l’identité constitutionnelle des Etats membres, LGDJ, Paris, 2013; L. Burgorgue-Larsen (dir.), L’identité constitutionnelle saisie par les juges en Europe, Paris, Pedone, 2011.

^[10] Printre multe altele, a se vedea J. Scholtes, Abusing Constitutional Identity, în German Law Journal 2021, vol. 22, p. 534-556; T. Drinoczi, Constitutional Identity in Europe: The Identity of the Constitution. A Regional Approach, în German Law Journal 2020, vol. 21, p. 105-130; M. Claes, J.H. Reestman, The Protection of National Constitutional Identity and the Limits of European Integration at the Occasion of the Gauweiler Case, în German Law Journal 2015, vol. 16, p. 917-970.

^[11] Pentru cea mai recentă abordare a subiectului a se vedea A. Kornezov (ed.), Mutual Trust, Mutual Recognition and the Rule of Law, Cel de-al XXX-lea Congres FIDE din Sofia, vol. 1, Ciela Norma, Sofia, 2023.

^[12] CJUE, cauza C-156/21, Ungaria c. Parlamentului și Consiliului, Hotărârea din 16 februarie 2022, parag. 127: „Valorile prevăzute la articolul 2 TUE au fost identificate și sunt împărtășite de statele membre. Acestea definesc însăși identitatea Uniunii ca ordine juridică comună. Astfel, Uniunea trebuie să fie în măsură, în limitele atribuțiilor sale prevăzute de tratate, să apere valorile menționate”. Și, de asemenea, parag. 232: „În această privință, trebuie amintit că articolul 2 TUE nu constituie o simplă enunțare a unor orientări sau intenții de natură politică, ci conține valori care țin, astfel cum s-a arătat la punctul 127 din prezenta hotărâre, de însăși identitatea Uniunii în calitate de ordine juridică comună, valori care sunt concretizate în principii care implică obligații imperative din punct de vedere juridic pentru statele membre”.

^[13] A se vedea CJUE, cauzele C-156/21, Ungaria împotriva Parlamentului și Consiliului și C-157/21 Polonia împotriva Parlamentului și Consiliului,Hotărârile din 16 februarie 2022.

^[14] Regulamentul (UE, Euratom) 2020/2092 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2020 privind un regim general de condiționalitate pentru protecția bugetului Uniunii, publicat în J.O. L 433I din 22 decembrie 2020.

^[15] Curtea Supremă a Indiei (1973), Kesavananda Bharati Sripadagalvaru împotriva Statului Kerala (Petiția nr. 135/1970).

^[16] U. Preuss, The Implications of „Eternity Clauses”: The German Experience, în Israel Law Review nr. 3/2011, vol. 44, p. 429-448.

^[17] C. Schmitt, Théorie de la Constitution, Paris, PUF, 1993, p. 213-233.

^[18] G.J. Jacobsohn, The Exploitation of Constitutional Identity, în K. Kovács (ed.), The Jurisprudence of Particularism. National Identity Claims in Central Europe, Hart Publishing, 2023, p. 56.

^[19] Următoarea analiză se bazează în special pe studiile pe țară prezentate în C. Calliess, G. van der Schyff (eds.), Constitutional Identity in a Europe of Multilevel Constitutionalism, Cambridge, CUP, 2020.

^[20] Articolul 148 [Integrarea în Uniunea Europeană] prevede: „(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene”.

^[21] Publicată în J.O. L 354 din 14 decembrie 2006. A se vedea și Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023 de abrogare a Deciziei 2006/928/CE.

^[22] Doctrina a încercat să identifice și alte elemente identitare în Constituția României, cum ar fi pluralismul, care conferă legii fundamentale o funcție integratoare. A se vedea E.S. Tănăsescu, Despre identitatea constituțională și rolul integrator al Constituției, în C.J. nr. 5/2017, p. 243-247.

^[23] Articolul 152 [Limitele revizuirii] prevede: „(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. (3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război”.

^[24] C.C.R., Decizia nr. 148/2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003.

^[25] Idem.

^[26] Pentru critica lipsei unui rol activ al C.C.R. în definirea identității constituționale, a se vedea M. Guțan, Este Curtea Constituțională a României un port-drapel al identității constituționale naționale? [Is the Romanian Constitutional Court a Flagship of National Constitutional Identity?], în Revista română de drept european nr. 1/2022, p. 28-45.

^[27] Publicată în M. Of. nr. 23 din 11 ianuarie 2013.

^[28] Publicată în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.

^[29] Publicată în M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015.

^[30] Publicată în M. Of. nr. 191 din 15 martie 2016.

^[31] Publicată în M. Of. nr. 446 din 29 mai 2018.

^[32] CJUE, cauza C-673/16, Relu Adrian Coman și Alții, Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 iunie 2018.

^[33] C.C.R., Decizia nr. 534/2018, publicată în M. Of. nr. 842 din 3 octombrie 2018.

^[34] Publicată în M. Of. nr. 612 din 22 iunie 2021.

^[35] Din bogata literatură existentă pe tema dialogului judiciar, a se vedea A. Nollkaemper, Conversations Among Courts: Domestic and International Adjudicators, în C. Romano, K. Alter, Y. Shany (eds.), The Oxford Handbook of International Adjudication, Oxford, 2013; T. Tridimas, The ECJ and the National Courts: Dialogue, Cooperation, and Instability, Oxford, 2015; E. Ferrer Mac-Gregor, What Do We Mean When We Talk About Judicial Dialogue?: Reflections of A Judge of The Inter-American Court of Human Rights, în Harvard Human Rights Journal 2017, vol. 30, p. 89-127.

^[36] G. Piccirilli, The ‘Taricco Saga’: the Italian Constitutional Court continues its European journey Italian Constitutional Court, în European Constitutional Law Review nr. 14/2018, p. 814 și urm.

^[37] C.C.R. a afirmat că „rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene” (Decizia nr. 104/2018, parag. 83).

^[38] https://www.g4media.ro/premierul-nicolae-ciuca-despre-disputa-ccr-cjue-privind-supermatia-dreptului-european-asupra-legislatiei-nationale-prevalenta-dreptului-uniunii-europene-e-inscrisa-in-constitutia-romaniei-ccr-a-dat.html.

^[39] https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/cum-ne-scoate-ccr-din-ue-miza-ratata.

^[40] https://www.ccr.ro/comunicat-de-presa-23-decembrie-2021/.

^[41] https://www.ft.com/content/8974c833-e57c-4aba-849f-9000bf31888f.

^[42] C.C.R., Decizia nr. 148/2003, precitată.