Interpretări ale Constituției: între originarism și constituționalismul viu

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 494-505.

§1. Metode de interpretare a Constituției: teoria originaristă și teoria constituționalismului viu

În dreptul constituțional, cele două conglomerate clasice de teorii cu privire la modul de interpretare a textului unei constituții sunt originarismul și constituționalismul viu.

Adepții teoriilor originariste^[1] consideră că semnificația unui text constituțional este constantă în timp și trebuie să fie obligatorie pentru toți actorii constituționali. Teoriile originariste împărtășesc două idei fundamentale: caracterul stabil în timp și principiul constrângător al normelor constituționale. Potrivit caracterului stabil, semnificația textului constituțional este aceea de la momentul la care textul a fost elaborat, ratificat, făcut public. Caracterul constrângător presupune că practica instituțională este constrânsă de semnificația textului constituțional originar. Deși împărtășesc în mod unanim aceste două idei, adepții teoriilor originariste au opinii diferite cu privire la natura semnificației textului originar (cum ar fi intenția legiuitorului/originară, semnificația publică, semnificația generată de aplicarea metodelor originare).

Adepții constituționalismului viu^[2] susțin că dreptul constituțional poate și trebuie să evolueze în concordanță cu circumstanțele și valorile societății. Dreptul este viu pentru că societatea însăși este vie. Dreptul evoluează pentru că societatea însăși evoluează. Constituționalismul viu cunoaște o varietate de forme, cum ar fi pluralismul constituțional, constituționalismul moral, constituționalismul de tip common law, constituționalismul popular, constituționalismul extranațional, constituționalismul multiplu, etc.

Cu privire la modul de interpretare a Constituției, în Decizia C.C.R. nr. 678/2020, pronunțată în cadrul controlului a priori, în ceea ce privește momentul stabilirii datei alegerilor parlamentare, Curtea a arătat că modul de interpretare a Constituției poate varia în funcție de momentul la care se solicită interpretarea Legii fundamentale, făcând trimitere atât la teoria originaristă, cât și la teoria constituționalismului viu.

În cele ce urmează vom prezenta o serie de decizii ale Curții Constituționale în care au fost utilizate fie metoda de interpretare originaristă, fie metoda de interpretare a teoriei dreptului viu.

§2. Reflectarea interpretării originariste în jurisprudența Curții Constituționale

În Decizia C.C.R. nr. 580/2016, Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității inițiativei cetățenești de revizuire a Legii fundamentale, cu privire la modificarea art. 48^[3]. Curtea a verificat limitele revizuirii de la art. 152 alin. (1) și (2) și a constatat că acestea au fost respectate, întrucât nu se suprimă dreptul la căsătorie ori garanții ale acestuia. Deosebirea dintre textul din inițiativa de revizuire și textul constituțional actual constă în înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie”. Curtea reține că art. 48 din Constituție consacră și protejează dreptul la căsătorie și relațiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viață familială/respectarea și ocrotirea vieții familiale, ultimul având un conținut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de art. 26 din Constituție, conform căruia autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată și persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Noțiunea de viață de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de relațiile de familie rezultând din căsătorie, a căror importanță a îndrituit legiuitorul constituant să evidențieze distinct în art. 48 protecția relațiilor de familie rezultând din căsătorie și din legătura între părinți și copii.

Curtea constată că forma propusă pentru art. 48 alin. (1) nu este de natură să înlăture, să elimine sau să anuleze instituția căsătoriei, rămânând neschimbate toate garanțiile dreptului la căsătorie. Curtea arată că prin înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie” se realizează doar o precizare în privința exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, acesta fiind, de altfel, chiar semnificația originară a textului. În anul 1991, când Constituția a fost adoptată, căsătoria avea o semnificație tradițională, de uniune între un bărbat și o femeie. Această idee este susținută de evoluția ulterioară a legislației în materia dreptului familiei din România, precum și de interpretarea sistematică a normelor constituționale de referință. Astfel, art. 48 din Constituție definește instituția căsătoriei în corelație cu protecția copiilor, deopotrivă „din afara căsătoriei” și „din căsătorie”. Este evidentă, deci, componenta biologică ce a fundamentat concepția legiuitorului constituant în privința căsătoriei, fiind fără îndoială că aceasta a fost privită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, câtă vreme numai dintr-o astfel de uniune, indiferent dacă este în căsătorie sau în afara ei, se pot naște copii.

Curtea arată, utilizând interpretarea originaristă, că sensul art. 48 din Constituție a rămas neschimbat de la momentul adoptării Constituției: sintagma între soți are la bază componenta biologică ce a fundamentat concepția legiuitorului constituant privind încheierea căsătoriei între două persoane de sex diferit, doar acest tip de uniune putând da naștere la copii. De altfel, și legiuitorul ordinar a arătat la art. 259 alin. (1) și (2) C. civ. că o căsătorie poate fi încheiată potrivit legii doar între un bărbat și o femeie, legea română interzicând căsătoria între persoane de același sex.

§3. Reflectarea teoriei dreptului viu în jurisprudența Curții Constituționale

În calitatea de garant al supremației Constituției, Curtea este singura autoritate care poate interpreta Legea fundamentală și evidenția aspecte din legislație în contradicție cu aceasta. Potrivit jurisprudenței sale, interpretarea efectuată de Curte trebuie realizată în lumina condițiilor sociale de la momentul pronunțării deciziilor. Odată cu evoluția societății, noile realități politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conținutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, trebuie să se adapteze modificărilor survenite. Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă a acestei protecții îi permite Curții să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului.

Curtea s-a pronunțat și cu privire la efectele interpretării unei norme prin utilizarea teoriei dreptului viu^[4]. Dreptul viu nu este un izvor de drept primar, ci numai un aspect interpretativ al normei de drept primar. Dreptul viu nu poate fi contra legem, iar tensiunea dintre conținutul normei scrise și interpretarea acesteia nu se soluționează prin subordonarea normei pentru că în acest caz soluția interpretativă devine, în realitate, o lege, iar autoritățile publice care interpretează și aplică legea revendică și preiau competențele de legiferare ale Parlamentului, ceea ce este contrar principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Cu privire la această extindere a sferei normative a textului analizat, se arată că nici autoritățile administrative și nici cele judecătorești nu au competența de a adăuga la lege printr-o operațiune de interpretare a acesteia.

Dacă în ceea ce privește dreptul la căsătorie Curtea a utilizat metoda de interpretare originaristă, într-o altă decizie în materia drepturilor fundamentale (Decizia C.C.R. nr. 75/2015), Curtea a interpretat textul constituțional privind dreptul la asociere potrivit teoriei constituționalismului viu. Astfel, Curtea a fost chemată, pe calea unui control a posteriori, să se pronunțe asupra constituționalității unei dispoziții din legea partidelor politice^[5] care prevedea un număr minim de 25.000 de membri fondatori drept condiție necesară pentru înregistrarea unui partid politic. În sesizare se susține că această prevedere este contrară dreptului de asociere consacrat de art. 40 din Legea fundamentală.

Prin această decizie, Curtea a marcat un reviriment jurisprudențial, după ce în intervalul 1996-2010^[6] a arătat că existența pragului de reprezentativitate pentru înregistrarea unui partid politic reprezintă o chestiune de oportunitate, atât timp cât nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului la asociere. Potrivit Curții, acest criteriu ar putea fi neconstituțional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare.

Prin urmare, la momentul anului 2015, Curtea a arătat că în analiza sa va avea în vedere condițiile vieții socio-politice din România, la care fac referire autorii excepției. Curtea a verificat dacă cerința criteriului numeric și a dispersiei teritoriale, ca praguri de referință a reprezentativității partidului politic în curs de înregistrare, mai răspunde sau nu imperativului de proporționalitate și necesitate într-o societate democratică, prin raportare la contextul societății românești contemporane. Curtea a efectuat testul de proporționalitate care rezultă și din jurisprudența^[7] C.E.D.O. și din Recomandările Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (denumită Comisia de la Veneția)^[8] în ceea ce privește dreptul de asociere în partide politice. După ce constată legalitatea soluției juridice contestate, accesibilitatea, claritatea și previzibilitatea acesteia, precum și scopul legitim ce constă în asigurarea reprezentativității partidului politic în rândul electoratului, Curtea arată că măsura nu este necesară într-o societate democratică. Cerința unui număr de minim 25.000 de membri fondatori are caracter excesiv, disproporționat în actualul context socio-politic al țării față de măsurile legale în vigoare ce vizează finanțarea publică a partidelor politice și a campaniilor electorale, precum și reprezentarea parlamentară a electoratului. Pe fondul indiscutabil al evoluției societății, noile realități politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conținutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, și el trebuie să se adapteze modificărilor survenite. Curtea constată că motivele avute în vedere de legiuitor la momentul instituirii acestui prag valoric ridicat privind înregistrarea unui partid politic nu mai subzistă: nu mai există riscul devalorizării partidelor politice, nu mai există fragmentare parlamentară, nu mai există inflație de partide politice, nu mai persistă o sarcină excesivă asupra bugetului de stat pentru finanțarea partidelor politice. În speță condiția numărului minim de membri fondatori și a dispersiei lor teritoriale a depășit ceea ce este just și echitabil în raport cu dreptul fundamental protejat – dreptul de asociere.

Prin urmare, Curtea constată că în raport cu actualul stadiu al evoluției societății românești, gradul ridicat de reprezentativitate nu mai corespunde cerințelor sale de necesitate și că, prin caracterul său excesiv, acesta duce la imposibilitatea exercitării efective a dreptului de asociere, ceea ce echivalează cu afectarea dreptului în însăși substanța sa. De asemenea, Curtea mai arată în considerentele deciziei analizate că legiuitorul, în cadrul marjei sale limitate de apreciere, va trebui să reexamineze dispozițiile criticate în sensul reducerii numărului minim de membri fondatori semnatari ai listelor de susținere pentru înregistrarea unui partid politic și a reconfigurării condiției dispersiei teritoriale, asigurându-se că sunt îndeplinite toate cerințele ce justifică aceste ingerințe ale autorității statale asupra dreptului de asociere. Urmare acestei decizii, Parlamentul a modificat legea partidelor politice arătând că un partid politic poate fi format doar cu trei membri fondatori.

Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reluat doctrina dreptului viu, interpretările date de aceasta având caracter obligatoriu și pentru viitor pentru toate subiectele de drept, conform art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Doctrina dreptului viu a fost preluată^[9] atât în privința normei supuse controlului de constituționalitate, cât și în privința normei de referință. Dacă în privința normei de referință, și anume Constituția, Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a o interpreta, în privința normelor supuse controlului de constituționalitate, interpretarea este realizată de instanțele judecătorești, conform art. 126 alin. (1) din Constituție.

Curtea arată că pentru determinarea conținutului normativ al normei supuse controlului de constituționalitate trebuie să țină seama de modul în care aceasta este interpretată în practică judiciară. Interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare. În procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, clarificarea înțelesului normelor este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată de instanțele judecătorești indică instanței constituționale înțelesul normei juridice supuse controlului de constituționalitate, pentru că îl obiectivează și îi circumscrie conținutul normativ. Interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri prealabile sau soluționarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă. Curtea realizează prin aceste decizii consacrate doctrinei dreptului viu o delimitare între competența sa și competența instanțelor judecătorești în materia interpretării normelor juridice. Aceasta consideră că criteriul fundamental pentru determinarea competenței Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar, existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor. De aceea, Curtea constată că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existența unei practici unitare/neunitare de interpretare și aplicare a legii de natură a încălca exigențele Constituției, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, ci al controlului judecătoresc.

Într-o decizie pronunțată în soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională (Decizia C.C.R. nr. 504/2019), deși nu face trimitere în mod direct la doctrina dreptului viu, Curtea Constituțională a interpretat, prin raportare la situația de fapt pe care a fost chemată să o soluționeze, dispozițiile constituționale ale art. 85 alin. (2) și (3), art. 106 și 107 alin. (3) și (4) din Constituție pentru a stabili care este procedura de realizare a revocării miniștrilor, a numirii miniștrilor, precum și a numirii miniștrilor interimari.

În ceea ce privește revocarea miniștrilor, Curtea analizează dispozițiile constituționale mai sus menționate, dar și prevederile legale corespunzătoare din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ (art. 42-44 și 47). Curtea constată că revocarea urmărește strict vacantarea postului de membru al Guvernului. Revocarea reprezintă un mijloc legal pus la dispoziția prim-ministrului pentru vacantarea unei funcții din structura Guvernului, o măsură pe care prim-ministrul o propune Președintelui României exclusiv în sensul respectării formalismului și a principiului simetriei ce guvernează regimul actelor juridice de numire în funcții publice. Fără a avea un drept propriu de apreciere, Președintele trebuie să se conformeze într-un termen legal de 15 zile de la data propunerii prim-ministrului. Curtea constată că Președintele României are obligația constituțională și legală să emită decretele de revocare la propunerea prim-ministrului în termenul legal de 15 zile, refuzul de emitere a acestor decrete echivalând cu încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind respectarea legilor, cu referire la normele incidente din Codul administrativ mai sus-menționate.

Cu privire la numirea Guvernului, Curtea analizează și interpretează dispozițiile art. 85 alin. (2) și (3) din Constituție și constată că sunt avute în vedere două tipuri de remaniere guvernamentală: 1. Remanierea guvernamentală fără schimbarea structurii sau compoziției politice a Guvernului [art. 85 alin. (2) din Constituție] și 2. Remanierea guvernamentală cu schimbarea structurii și a compoziției politice a Guvernului [art. 85 alin. (3) din Constituție].

În prima ipoteză, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. Interpretarea ad litteram a textului impune constatarea și concluzia că, în acest caz, Președintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situația de a decide el însuși numirea unor miniștri, la propunerea prim-ministrului.

Cea de-a doua ipoteză intervine în condițiile art. 85 alin. (3), atunci când numirea ministrului trebuie să se realizeze pe baza aprobării Parlamentului, la propunerea prim-ministrului, dacă prin propunerea de «remaniere» se schimbă «structura» sau «compoziția politică» a Guvernului. În acest caz, numirea miniștrilor nu mai poate avea loc doar prin decret al Președintelui, la propunerea prim-ministrului, ci, în prealabil, este necesară aprobarea Parlamentului cu privire la propunerea prim-ministrului de remaniere a Guvernului.

Analizând situația de fapt din speță, C.C.R. conferă aparență juridică unei situații de fapt de notorietate, arătând că această situație de fapt nu necesită o justificare în sens juridic, realitatea vieții politice neputând fi ignorată. În concret, Curtea constată că declarațiile publice privind destrămarea coaliției de guvernare sunt suficiente pentru a determina aplicarea art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv intervenirea remanierii guvernamentale cu schimbarea compoziției politice, caz în care Președintele României nu poate proceda la numirea miniștrilor, la propunerea prim-ministrului, fără aprobarea prealabilă a Parlamentului.

Curtea constată că, până la data pronunțării deciziei, Președintele României nu a răspuns prim-ministrului printr-un document formal, în scris, prin care să prezinte motivele refuzului respectivelor propuneri de numire. Președintele României s-a limitat la a declara public că respinge în integralitate remanierea guvernamentală propusă de prim-ministru, fără să motiveze refuzul numirilor. Deși Constituția nu prevede nimic în acest sens, Curtea constată că Președintele României trebuia, înainte de toate, să motiveze în scris opțiunea refuzului propunerilor de numire, de îndată ce a anunțat public decizia respingerii acestora. Considerentul cu privire la schimbarea compoziției politice a Guvernului nu justifică lipsa motivării refuzului numirilor.

Curtea subliniază faptul că, în exercitarea atribuției de a numi miniștri, Președintele are dreptul de a refuza propunerea prim-ministrului, motivat, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate și o singură dată pentru criterii ce țin de corespunderea persoanei propuse în funcția de ministru. Ca atare, răspunsul Președintelui României de justificare a refuzului nu trebuie să aibă conotații politice, ci trebuie să se raporteze la una dintre cele două situații, respectiv la indicarea condițiilor legale ce nu sunt îndeplinite sau la motivele pentru care consideră că persoana propusă nu corespunde respectivei funcții.

Referitor la numirea miniștrilor interimari, Curtea arată că interimatul se realizează în baza art. 107 alin. (3) și (4), nefiind aplicabil art. 85 referitor la numirea miniștrilor. În procedura desemnării unui ministru interimar, Președintele nu mai are aceeași marjă de apreciere ca în cazul propunerii de numire a unui nou membru al Guvernului, ca ministru titular, deci nu va putea refuza propunerea pe motivul necorespunderii în funcție și nici al neîndeplinirii condițiilor legale. Atribuțiile unui ministru interimar sunt, în esență, de asigurare a continuității activității ministerului, de menținere a derulării tuturor activităților de rutină specifice, pentru un interval de maximum 45 de zile. Numirea unor miniștri interimari dintre membrii Guvernului reprezintă o soluție ce asigură stabilitate activității ministeriale și guvernamentale și are caracter tranzitoriu, prim-ministrul având la dispoziție 45 de zile pentru a identifica cea mai bună soluție cu privire la întregirea echipei sale guvernamentale.

Președintele are obligația de a acționa în sensul numirii unui prim-ministru interimar, respectiv a unui ministru interimar. Lipsa unui text în legea fundamentală care să instituie un termen imperativ pentru emiterea decretului Președintelui României de desemnare a unui prim-ministru/ministru interimar nu poate fi interpretată în sensul tergiversării sine die a îndeplinirii acestei obligații constituționale. În speță, Curtea constată că Președintele a încălcat limitele comportamentului loial prin „refuzul tacit” de a desemna miniștrii interimari propuși și a creat premisele blocării activității ministerelor la care trebuiau numiți interimarii, afectând buna funcționare a Guvernului și a întregii administrații publice.

Într-o altă decizie (Decizia C.C.R. nr. 85/2020), pronunțată tot într-un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și Parlamentul României cu privire la limitele de competență ale acestora în ceea ce privește desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru în condițiile art. 103 din Legea fundamentală, Curtea analizează divergența celor două autorități publice asupra interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale vizând desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru. Analiza se realizează într-un context specific, determinat de adoptarea unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului și de desemnarea imediată în calitate de candidat la funcția de prim-ministru a aceleiași persoane care îndeplinea funcția de prim-ministru al Guvernului demis, cu scopul declarat de a nu primi votul de încredere pentru a se ajunge într-un final la dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate.

Curtea arată că dispozițiile constituționale ale art. 85 alin. (1) și ale art. 103 trebuie interpretate în sensul realizării scopului pentru care au fost reglementate, iar nu al nerealizării lui, respectiv că exercitarea competenței Președintelui în privința desemnării candidatului la funcția de prim-ministru vizează, ca finalitate, obținerea votului de încredere din partea Parlamentului.

Articolul 103 vizează două ipoteze diferite. În prima ipoteză a art. 103 alin. (1) din Constituție, în condițiile în care există un partid politic/o alianță politică ce deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, Președintele are doar competența de a desemna în calitate de candidat la funcția de prim-ministru persoana propusă de partidul/alianța respectiv/respectivă. În cea de-a doua ipoteză a art. 103 alin. (1) din Constituție, în condițiile în care nu există o asemenea majoritate parlamentară, Președintele „are doar competența a desemna drept candidat (…) pe reprezentantul propus de alianța politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului”. Această ipoteză implică, așadar, atât o consultare, cât și o evaluare a Președintelui în vederea realizării scopului procedurii constituționale menționat. Curtea arată că în interpretarea cu bună-credință a normelor și principiilor constituționale, consultarea partidelor politice de către Președintele României, în vederea desemnării candidatului la funcția de prim-ministru, nu este un act formal, ci trebuie să fie realizată în mod sincer și responsabil, astfel încât față de persoana desemnată de Președinte în urma consultării să se formeze convingerea că va reuși să obțină susținerea majorității parlamentarilor, așadar, votul de încredere pentru noul Guvern.

Curtea a reținut că dispozițiile constituționale ale art. 103 alin. (2) conferă candidatului desemnat la funcția de prim-ministru dreptul exclusiv de a-și alege și repartiza prezumtivii membri ai Guvernului pe orice criterii consideră oportun și relevant, în considerarea atribuțiilor specifice fiecărei funcții în parte și a rolului Guvernului. Interpretarea textelor constituționale este în sensul că exclude de plano desemnarea de către Președinte a unui candidat la funcția de prim-ministru care să nu își asume responsabilitatea formării unui nou Guvern și care să nu acționeze în sensul obținerii votului de încredere al Parlamentului. Astfel, candidatul desemnat la funcția de prim-ministru își asumă întreaga responsabilitate pentru elaborarea programului de guvernare și a listei membrilor Guvernului, deoarece în privința acestora el cere Parlamentului votul de încredere.

Interpretând dispozițiile constituționale privind numirea Guvernului, Curtea arată că întreaga procedură a numirii Guvernului a fost configurată de legiuitorul constituant în vederea constituirii rapide a noului Guvern, pentru a nu fi prelungită o criză politică determinată de funcționarea unui Guvern demis, cu o capacitate juridică restrânsă, respectiv pentru a fi evitată o criză politică de o și mai mare amploare, care să conducă la posibila dizolvare a Parlamentului. Aceasta este rațiunea consultărilor care precedă desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru și numai în realizarea acestui deziderat, adică al numirii Guvernului, iar nu al blocării numirii acestuia, este construită întreaga procedură constituțională dezvoltată în dispozițiile art. 85, art. 103 și art. 104 din Constituție, pe care Președintele României trebuie să le aibă deopotrivă în vedere. Acceptarea unei interpretări strict literale și fragmentate a Constituției ar putea conduce la concluzia că orice nu este interzis expres de textul constituțional este permis de acesta, chiar dacă ar contraveni în mod evident logicii și spiritului Constituției, iar o asemenea concluzie este inacceptabilă, întrucât este incompatibilă cu principiile statului de drept.

În concret, în speță, comportamentul constituțional loial constă în desemnarea de către Președintele României a unui candidat la funcția de prim-ministru în vederea realizării finalității pentru care a fost construită procedura constituțională a învestiturii/numirii Guvernului, așadar pentru a atinge „scopul comun de a promova interesele țării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituții sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcției”. Procedura de învestitură impune luarea în considerare a moțiunii de cenzură și a efectelor sale, consultări cu partidele politice și evaluarea opțiunilor pentru candidatul la funcția de prim-ministru în mod serios, sincer și responsabil. Președintele trebuie să depună eforturi în sensul desemnării unui candidat care să poată coagula o majoritate necesară învestiturii Guvernului și să aibă convingerea că persoana desemnată este în măsură să realizeze acest lucru. Candidatul desemnat trebuie să își asume acest angajament, la rândul său, tot în mod serios, sincer și responsabil.

Or, în cauză, în mod contrar obligației de loialitate constituțională, desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru s-a făcut și cu ignorarea efectelor moțiunii de cenzură, a votului dat, la un interval de timp (o zi de la data adoptării moțiunii de cenzură) care exclude în mod obiectiv intervenția oricărui element de natură să fi produs o schimbare de optică și o reconfigurare semnificativă a exprimării votului în Parlament (ținând seama și de numărul voturilor în favoarea moțiunii de cenzură). Desemnarea apare astfel ca un act de voință unilateral, expresie a voinței exclusive a Președintelui României, care se poziționează astfel în afara logicii raporturilor constituționale de separație și echilibru al puterilor în stat și a efectelor pe care această logică le atașează actului desemnării candidatului la funcția de prim-ministru.

Prin urmare, Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională în speță, urmând ca Președintele României să procedeze la o nouă desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru. Această desemnare trebuie să respecte atât litera, cât și spiritul Constituției, precum și obligația de comportament constituțional loial.

În două decizii recente pronunțate în control a posteriori, în aplicarea doctrinei dreptului viu, Curtea constată neconstituționalitatea unor dispoziții pentru lipsa de reglementare, arătând totodată care este conduita de urmat de către autoritățile publice. Această poziție a C.C.R. este discutabilă, având în vedere că cele două decizii sunt pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, și nu în cadrul competenței de a soluționa conflicte juridice de natură constituțională. Astfel, în Decizia C.C.R. nr. 236/2020 aceasta consideră că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 parag. 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, ca o consecință a deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate și având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reține că până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție.

În cea de-a doua decizie, Curtea, deși nu face trimitere în mod direct la doctrina dreptului viu, sancționează lipsa de intervenție a legiuitorului pentru adoptarea normelor privind organizarea instanței de tutelă. Astfel, această lipsă de reglementare de la data intrării în vigoare a Codului civil și până la data pronunțării deciziei este de natură să denatureze scopul legii, respectiv acela de a acorda unei instanțe judecătorești atribuțiile exercitate până la data intrării în vigoare a Codului civil de o autoritate administrativă, respectiv autoritatea tutelară, având în vedere rolul crescut al tutorelui în administrarea bunurilor persoanei puse sub interdicție judecătorească, rol ce necesită un control efectiv din partea unei instanțe judecătorești, care beneficiază de garanțiile de imparțialitate și independență.

Se consideră că menținerea sine die în fondul activ al legislației a unei norme tranzitorii contravine scopului unei dispoziții tranzitorii, care trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea a două reglementări succesive, ceea ce este de natură să încalce cerințele de calitate a legii, garanție a principiului legalității, prin lipsa de previzibilitate a reglementării.

Cu privire la efectele deciziei, având în vedere că deciziile de constatare a neconstituționalității fac parte din ordinea juridică normativă, prevederea neconstituțională încetându-și aplicabilitatea pentru viitor, Curtea reține că, până la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanței de tutelă, atribuțiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori și familie.

Concluzia

Curtea Constituțională a interpretat în jurisprudența sa, în cadrul exercitării competențelor sale, textele constituționale aduse în discuție de către titularii dreptului de sesizare.

Putem constata că referiri la modul de interpretare a Constituției au fost efectuate atât în decizii adoptate în cadrul controlului de constituționalitate, exercitat fie pe cale de obiecție, fie pe cale de excepție, cât și în decizii adoptate ca urmare a exercitării competenței de a se pronunța asupra conflictelor juridice de natură constituțională între autoritățile publice.

De asemenea, aceste referiri privind modul de interpretare a Constituției au vizat atât garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, cât și aspecte instituționale privind raporturile dintre autoritățile și instituțiile de rang constituțional. Inclusiv în cadrul procedurii de revizuire a Legii fundamentale Curtea a făcut trimitere la metodele de interpretare a Constituției. Prin raportare la jurisprudența analizată în cadrul acestui capitol rezultă că instanța de contencios constituțional are o apetență sporită mai degrabă pentru constituționalismul viu decât pentru originarism. Într-o anumită măsură era de așteptat de la o Curte Constituțională activă, care, nu de puține ori, a împins procesul interpretării normelor constituționale până la punctul în care interpretarea normei s-a transformat în normă nouă.

Note de subsol

^[1] L. Solum, Originalism Versus Living Constitutionalism: The Conceptual Structure of the Great Debate, Northwestern University Law Review, vol. 113, nr. 6, April 2019, p. 1266, material disponibil online la adresa https://scholarship.law.georgetown.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=3248&context=facpub, accesată la 3.09.2021.

^[2] Ibidem, p. 1271.

^[3] Textul din Constituția în vigoare are următorul cuprins: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. (2) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. (3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”.

Textul propus prin inițiativă are următorul cuprins: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Deosebirea față de redactarea actuală a aceluiași alineat constă în înlocuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie”.

^[4] C.C.R., Decizia nr. 819 din 5 decembrie 2019, publicată în M. Of. nr. 254 din 27 martie 2020.

^[5] Art. 19 alin. (3) are următorul cuprins: „Lista trebuie să cuprindă cel puțin 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul București”.

^[6] C.C.R., Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996; Decizia nr. 147 din 27 octombrie 1998, publicată în M. Of. nr. 85 din 1 martie 1999; Decizia nr. 433 din 25 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006 și Decizia nr. 954 din 6 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 551 din 5 august 2010.

^[7] C.E.D.O., cauza Gorzelik și alții împotriva Poloniei, Hotărârea din 17 februarie 2004, § 94 și § 95; cauza Sidiropoulos și alții împotriva Greciei, Hotărârea din 10 iulie 1998, § 40; cauza Stankov și Organizația Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, Hotărârea din 2 octombrie 2001, § 84.

^[8] Raportul despre participarea la alegeri a partidelor politice, adoptat la cea de-a 67-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 9-10 iunie 2006.

^[9] C.C.R., Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 8 martie 2011; Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017; Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019, publicată în M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020.