Inventarul bunurilor din domeniul privat al unităților admi­nistrativ‑teritoriale

Ana-Maria Dobra, Regimul juridic al proprietății private a unităților administrativ-teritoriale, Editura Hamangiu, 2026, p. 62-70.

66. Obligația de întocmire a inventarului bunurilor aparținând domeniului privat al unităților administrativ‑teritoriale se regăsește în cuprinsul art. 357 C. adm., intitulat marginal „Inventarierea bunurilor imobile din domeniul privat al unităților admi­nistra­tiv‑teritoriale”. 

67. Prima observație care se impune a fi făcută constă în faptul că procedura inventarierii bunurilor din domeniul privat al unităților administrativ‑teritoriale este sumară, reglementată în cuprinsul a 4 alineate, legiuitorul acordând o atenție deose­bită procedurii inventarierii bunurilor din domeniul public al unităților administra­tiv‑teritoriale care este complexă și riguroasă, reglementată pe parcursul a 16 alineate încorporate în cuprinsul art. 289 C. adm.

68. O a doua observație este aceea că art. 357 C. adm. face trimitere la inventarul bunurilor imobile aparținând domeniului privat al unităților administrativ‑teritoriale, pe când art. 289 C. adm. prevede obligația de inventariere a bunurilor din domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale. Din interpretarea logico‑sistematică a acestor denumiri marginale alocate de legiuitor celor două texte legale ar rezulta că unitățile administrativ‑teritoriale au obligația de a ține inventarul bunurilor mobile și imobile care fac parte din domeniul public și inventarul exclusiv al bunurilor imobile care fac parte din domeniul privat. Cu toate acestea, din lecturarea integrală a preve­derilor art. 289 C. adm. se va extrage concluzia că și inventarul bunurilor din domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale vizează în realitate tot bunurile imobile, fără a le include și pe cele mobile, întrucât legiuitorul impune dovedirea dreptului de proprietate prin intermediul extraselor de carte funciară. Prin urmare, omisiunea legiuitorului din titulatura marginală a art. 289 C. adm. (care face trimitere la obligația unităților administrativ‑teritoriale de a întocmi inventarul bunurilor din domeniul public), față de art. 357 C. adm. (care face trimitere expresă la inventarul bunurilor imobile din domeniul privat) este una pur întâmplătoare, concluzia fiind aceea că obli­gația unităților administrativ‑teritoriale de a întocmi și actualiza inventarul bunurilor din domeniul public, respectiv din domeniul privat privește doar bunurile imobile. 

69. Nu în ultimul rând, bunurile imobile din domeniul privat al unităților adminis­trativ‑teritoriale nu sunt supuse inventarierii anuale, spre deosebire de bunurile din domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale, care se inventariază în mod obligatoriu an de an, autoritatea executivă având obligația de a prezenta în fiecare an autorității deliberative un raport cu privire la gestionarea bunurilor din domeniul public. 

70. Prin urmare, se poate observa faptul că legiuitorul a devenit mult mai exigent în actuala reglementare în ceea ce privește inventarierea bunurilor din domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale, instituind, pe lângă obligația anuală de inve­ntariere, sub sancțiunea nulității hotărârii consiliului, obligația dovedirii dreptului de proprietate asupra bunurilor respective. Procedând astfel, legiuitorul a confirmat opinia doctrinei de specialitate și a practicii judiciare conform căreia inventarierea nu produce efecte constitutive de drept, ci doar atestă apartenența unui bun la domeniul public, respectiv la domeniul privat. Obligația instituită de legiuitor are și rolul de a diminua, pe cât posibil, consecințele de ordin negativ care, de‑a lungul timpului, practica juridică a dovedit că pot apărea în lipsa unei evidențe precise și întemeiate a bunurilor din domeniul unităților administrativ‑teritoriale. 

71. În mod nechibzuit, legiuitorul nu a acordat la fel de multă atenție și regle­men­tării procedurii de inventariere a bunurilor din domeniul privat al unităților adminis­trativ‑teritoriale. Așadar, dacă inventarul bunurilor din domeniul public „se atestă” prin hotărârea autorității deliberative a unităților administrativ‑teritoriale, inventarul bunu­rilor din domeniul privat „se aprobă” prin hotărârea autorității deliberative a uni­tăților administrativ‑teritoriale. Din punct de vedere terminologic, „a atesta” înseamnă a face dovada, a confirma un adevăr, respectiv a recunoaște un fapt juridic preexistent, pe când „a aproba” înseamnă a încuviința o propunere a cuiva, a consimți la ceva printr‑un act oficial, cu scopul de a oferi un regim juridic diferit în viitor^[1]. Utilizând această terminologie distinctă, legiuitorul încearcă să confere o protecție sporită bunu­rilor din domeniul public, întrucât prin „atestarea” inventarului bunurilor publice s‑ar înțelege că autoritatea publică nu poate decide efectiv asupra apartenenței bu­nurilor, ci poate doar să constate o situație juridică preexistentă. Altfel spus, în situa­ția bunu­rilor din domeniul public, natura bunurilor sau declarația legii impune dome­nialitatea publică, aceasta urmând doar să fie confirmată (constatată) prin hotărâre de atestare a inventarului bunurilor din domeniul public, pe când, în situația bunurilor din dome­niul privat, aprobarea inventarului ar presupune o mai mare putere de decizie a auto­rității publice cu privire la includerea sau nu a bunului în domeniul privat, prin hotă­rârea de aprobare a inventarului bunurilor din domeniul privat urmând să se sta­bilească (creeze) apartenența bunurilor la regimul juridic de drept privat. În reali­tate, având în vedere că atât art. 289 alin. (4) C. adm., cât și art. 357 alin. (3) C. adm. impun ca, ori de câte ori are loc o modificare a regimului juridic a bunurilor din domeniul public sau din domeniul privat imobiliar, autoritatea publică să actualizeze inventarul acestor domenii, nu considerăm că includerea sau nu a bunurilor în domeniul privat reprezintă o opțiune atunci când se constată că a încetat uzul sau interesul public, motiv pentru care, în opinia noastră, utilizarea acestei terminologii distincte are un rol preponderent teoretic, nu și practic. 

Mai mult decât atât, legiuitorul a instituit obligația dovedirii dreptului de proprie­tate exclusiv în cazul bunurilor care urmează să fie incluse în inventarul bunurilor domeniului public. Considerăm ca neoportună alegerea legiuitorului de a nu fi la fel de exigent și în privința bunurilor imobile din domeniul privat al unităților administra­tiv‑te­ri­to­riale, apreciind, de lege ferenda, că o reglementare în oglindăcu privire la documentele care trebuie să stea la baza hotărârii prin care se aprobă sau se actua­lizează inventarul bunurilor din domeniul privat ar fi de bun augur^[2]. 

În sfârșit, dispozițiile art. 289 alin. (15) și (16) C. adm. nu au fost reluate în mod expres și cu privire la inventarierea bunurilor din domeniul privat, însă apreciem că acestea se vor aplica prin analogie, deoarece se impune ca orice actualizare a inven­tarului bunurilor proprietate privată aparținând unităților administrativ‑teritoriale să fie adusă la cunoștința Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară pentru a fi efectuate modificările corespunzătoare și în evidențele de cadastru și publicitate imobiliară, dar și publicului, prin publicarea inventarului bunurilor din domeniul privat pe pagina de internet a unităților adminsitrativ‑teritoriale. 

72. Revenind la inventarul bunurilor imobile care alcătuiesc domeniul privat al unităților administrativ‑teritoriale, art. 357 alin. (1) C. adm. stabilește că acesta se va întocmi și actualiza de către o comisie special constituită, condusă de autoritatea executivă ori de altă persoană împuternicită să exercite atribuțiile respective, după caz. Această comisie este constituită prin dispoziția autorității executive a fiecărei unități administrativ‑teritoriale, adică a primarului. Comisia are obligația de a actualiza in­ventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al unităților administrativ‑terito­riale în termen de maximum 90 de zile de la modificarea regimului juridic al bunurilor respective. În fine, în cuprinsul ultimului alineat al art. 357 C. adm. se prevede că inventarul bunurilor imobile din domeniul privat se aprobă prin hotărâre a autorității deliberative a fiecărei unități administrativ‑teritoriale.

73. În atare context, se impune să fie stabilite natura și caracterul juridic al hotărârii consiliului județean sau consiliului local al unităților administrativ‑teritoriale prin care se aprobă inventarul bunurilor aparținând domeniului privat. Însă, pentru a putea formula o concluzie cu privire la acest aspect, vom examina această chestiune – cu referire la natura juridică a hotărârii prin care se aprobă inventarul bunurilor unităților administrativ‑teritoriale – prin raportare atât la procedura de inventariere instituită de vechea reglementare, cât și la procedura de inventariere a proprietății publice aparți­nând unităților administrativ‑teritoriale instituită de noua reglementare, cu referințe atât la doctrina de drept administrativ, cât și la jurisprudența instanței supreme. 

74. În primul rând, deși art. 122 din Legea nr. 215/2001 a instituit obligativitatea inventarierii anuale a tuturor bunurilor aparținând unităților administrativ‑teritoriale, Legea nr. 213/1998 nu a fost actualizată cu o procedură expresă cu privire la inventa­rierea bunurilor din domeniul privat al unităților administrativ‑teritoriale, ci cuprindea, în continuare, doar câteva aspecte referitoare la inventarierea bunurilor din domeniul public. Astfel, art. 21 din Legea nr. 213/1998 prevedea că: „(1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale se întocmește și se modifică, după caz, de comisii special constituite, conduse de președinții consiliilor ju­de­țene, de primarul general al municipiului București, de primarii unităților adminis­tra­tiv‑teritoriale, precum și de persoanele delegate de către aceștia. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel însușite se centralizează de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al Muni­cipiului București, și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apar­tenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local”.

75. În jurisprudența instanței supreme, cu privire la natura juridică a hotărârii autorității deliberative de însușire a inventarului bunurilor din domeniul public, s‑a reținut că aceastaeste „un act prealabil adoptării de către Guvern a hotărârii de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public, având natura juridică a unui act preparator, care nu poate produce efecte juridice proprii, fiind supus aprobării prin actul de autoritate al Guvernului”^[3], iar cu privire la natura juridică a hotărârii de Guvern prin care se atestă domeniul public al unei unități administrativ‑teritoriale, s‑a reținut că aceasta are caracterul unui act administrativ unilateral individual, deoarece atestă bunurile care fac parte din domeniul public al unității administrativ‑teritoriale, res­pectiv se adresează anumitor persoane juridice de pe raza unității administrativ‑terito­riale și privește bunurile individualizate în anexe^[4]. Așadar, instanța supremă, raportat la procedura instituită de art. 21 din Legea nr. 213/1998, a reținut că actul vătămător este hotărârea Guvernului României, iar nu hotărârile prealabile emise de autoritățile locale, deoarece doar hotărârea Guvernului produce efecte juridice în sensul schim­bării regimului juridic aplicabil bunurilor, aducând astfel atingere dreptului de proprie­tate al reclamantului^[5]. 

76. Având în vedere această interpretare a instanței supreme, toate litigiile având ca obiect anularea unor poziții din anexele hotărârilor adoptate de Guvern pentru ates­tarea domeniului public al unităților administrativ‑teritoriale se judecau în contra­dictoriu cu Guvernul României, care nu făcea altceva decât să preia conținutul hotă­rârilor emise de autoritățile deliberative a unităților administrativ‑teritoriale de însuși­re a inventarului bunurilor din domeniul public. Un autor al literaturii administrative^[6] a criticat motivat concluzia instanței supreme, apreciind că „indiferent de obiectul de reglementare (fie el și o «însușire» a unui document tehnic precum un inventar), o hotărâre de consiliu nu poate fi decât un act administrativ, un act de autoritate care prin definiție produce anumite efecte juridice, chiar dacă acestea au un impact mai mult procedural”. Același autor a arătat că opinia instanței supreme conform căreia doar hotărârea Guvernului reprezintă un act vătămător nu este corectă, întrucât, „cel puțin din perspectiva «interesului legitim privat» la care se referă Legea contenciosului administrativ”, hotărârea de consiliu prin care s‑a atestat, fără niciun act doveditor al dreptului de proprietate, că un anume bun imobil aparține domeniului public al unității administrativ‑teritoriale este vătămătoare pentru adevăratul proprietar. 

77. În prezent, legiuitorul a înlăturat din actuala procedură de inventariere a bunu­rilor aparținând domeniului public al unității administrativ‑teritoriale necesitatea ates­tă­rii, prin hotărâre a Guvernului României, a apartenenței bunurilor la domeniul public al unității administrativ‑teritoriale. Astfel, în actuala reglementare, art. 289 alin. (6) C. adm. prevede că hotărârea autorității deliberative prin care se atestă inventarul bunu­rilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ‑teritoriale trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea nulității, de următoarele documente: a) acte doveditoare ale dreptului de proprietate, însoțite de extrase de carte funciară, din care să reiasă înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară și faptul că bunul în cauză nu este grevat de sarcini; b) declarație pe propria răspundere a secretarului general al unității administrativ‑teritoriale din care să reiasă că bunul în cauză nu face/face obiectul unor litigii la momentul adoptării hotărârii.

78. Legiuitorul a anticipat și faptul că pot exista situații în care unitatea adminis­trativ‑teritorială să nu dețină acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile aflate în proprietatea publică a comunei, orașului, municipiului sau județului, situație în care a permis ca aceste bunuri se poată fi înscrise în domeniul public al comunei, orașului, municipiului sau județului respectiv, prin intermediul unei declarații pe propria răspundere a secretarului general al unității administrativ‑terito­riale care va cuprinde în mod obligatoriu următoarele: a) faptul că bunul în cauză nu face obiectul unor litigii cu privire la apartenența acestuia la domeniul public al unității administrativ‑teritoriale respective la data semnării declarației; b) faptul că bunul în cauză nu face obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată sau de restituire depuse în temeiul actelor normative care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945‑22 decembrie 1989.

79. Potrivit prevederii legale, proiectul de hotărâre privind atestarea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ‑teritoriale se comu­nică și ministerului cu atribuții în domeniul administrației publice, acesta având obli­gația de a transmite în termen de maximum 60 de zile un punct de vedere cu privire la proiectul hotărârii, precum și la documentația aferentă acesteia. Ministerul cu atri­buții în domeniul administrației publice are la dispoziție un termen de 60 de zile pentru a emite un punct de vedere cu privire la proiectul hotărârii, iar unitățile adminis­tra­tiv‑te­ritoriale au la dispoziție, dacă este cazul, un termen de 45 de zile pentru a efectua, la proiectul de hotărâre, toate modificările transmise. În situația în care ministerul cu atribuții în domeniul administrației publice nu formulează niciun punct de vedere din care să rezulte că proiectul de hotărâre contravine prevederilor legale în vigoare, auto­ritatea deliberativă, la propunerea autorității executive, adoptă hotărârea prin care se atestă inventarul bunurilor din domeniul public al unității administrativ‑teritoriale. 

80. În atare context, raportat la prevederile art. 289 C. adm., calitatea procesuală pasivă în litigiile care vor avea ca obiect anularea unor poziții din anexele hotărârilor adoptate de autoritatea deliberativă a unității administrativ‑teritoriale pentru atest­a­rea domeniului public va fi deținută de emitentul actului administrativ, care, de aceas­tă dată, va fi consiliul județean, respectiv consiliul local al unității administrativ‑terito­riale. Soluția actuală a legiuitorului este justă, întrucât, pe bună dreptate, degrevează Guvernul României de răspunderea pe care o avea pentru atestarea domeniului public al comunităților locale în contextul în care autoritatea executivă națională nu deținea suficiente informații cu privire la aceste bunuri și, în mod evident, nu putea formula apărări corespunzătoare în litigiile care priveau aceste acte administrative ale puterii executive naționale.

81. În ceea ce privește natura juridică a hotărârii autorității deliberative a unităților administrativ‑teritoriale de aprobare a inventarului bunurilor aparținând domeniului privat, se poate conchide că prin aceasta se stabilește sau se schimbă regimul juridic aplicabil anumitor bunuri aparținând unităților administrativ‑teritoriale.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,„actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice” este act administrativ. Așadar, se poate afirma că hotărârea consiliului local al unității administrativ‑teritoriale prin care se aprobă sau se actualizează, în conformitate cu art. 357 C. adm., inventarul bunurilor aparținând domeniului privat, este un act administrativ, fiind însă importantă stabilirea caracte­rului acestuia, și anume act administrativ normativ sau act administrativ individual.

82. În jurisprudență și în doctrina de specialitate s‑au conturat mai multe criterii de distincție între actele administrative normative și actele administrative individuale, criterii de care vom uza pentru a stabili și caracterul hotărârii de aprobare a inventa­rului bunurilor din domeniul privat al unităților administrativ‑teritoriale. 

Actul administrativ cu caracter normativ cuprinde o serie de reguli generale și impersonale care trebuie respectate ca atare de întreaga administrație, adică atât de organul emitent, cât și de cel ierarhic, dar și de alte organe administrative, oricare ar fi locul lor în piramida administrației, acesta fiind adus la cunoștință prin publicare, pe când actul administrativ cu caracter individual cuprinde o manifestare de voință prin care organul emitent decide să acorde drepturi și/sau să instituie obligații în favoarea și/sau în sarcina unui particular, acesta fiind adus la cunoștința particularului prin comunicare^[7]. În acest sens, în jurisprundența instanței supreme^[8] s‑a conchis că cele două categorii de acte administrative trebuie diferențiate atât în funcție de obiectul lor, cât și în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică. În plus, un alt criteriu de distincție dintre cele două categorii de acte administrative constă în întin­derea efectelor juridice pe care acestea le produc, actele administrative norma­tive producând efecte juridice erga omnes, în timp ce actele administrative individuale produc efecte față de o persoană sau față de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul actului^[9]. 

83. Având în vedere că hotărârea de aprobare a inventarului bunurilor din dome­niul privat al unităților administrativ‑teritoriale prezintă caracteristici specifice atât actelor administrative normative (este adusă la cunoștință prin publicare), cât și acte­lor administrative individuale (cuprinde o manifestare de voință a organului emitent prin care acesta pune în executare dispoziții legale cu forță juridică superioară, și anu­me obligația de întocmire și actualizare a inventarului și produce efecte juridice față de persoana juridică de drept public al cărei inventar se atestă), calificarea acesteia ca fiind act administrativ normativ sau individual poate ridica probleme în practica judiciară, iar importanța distincției rezidă în primul rând în stabilirea termenului în care poate fi atacată față de dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

84. Pornind de la faptul că o astfel de hotărâre nu cuprinde reguli generale și impersonale, în jurisprudența instanței supreme^[10] s‑a reținut că, deși modalitatea de luare la cunoștință a acestuia este publicarea, și nu comunicarea, hotărârea prin care se aprobă inventarul bunurilor domeniului privat al comunității locale are natura juridică a unui act administrativ individual, pentru că aceasta se adresează unui număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept (terțe persoane de drept privat sau public care pot exhiba un titlu de proprietate asupra imobilelor atestate ca făcând parte din domeniul privat al unității administrativ‑teritoriale) și privește bunurile individualizate în anexă. Totuși, opinăm că, așa cum s‑a arătat în literatura juridică de drept administrativ, „caracterul individual al unui act juridic este legat de subiectul căruia i se adresează, iar nu de obiectul acestuia”^[11], motiv pentru care, deși achiesăm opiniei conform căreia hotărârea de atestare a domeniului unității administrativ‑terito­riale este un act administrativ individual, nu ne raliem întru totul argumentelor invoca­te de instanța supremă în susținerea naturii juridice de act administrativ individual a hotărârii de atestare a domeniului. În opinia noastră, hotărârea de atestare a bunurilor din domeniul privat sau public reprezintă o manifestare unilaterală de voință a orga­nului emitent – Consiliul unității administrativ‑teritoriale – prin care se stabilește sau se schimbă regimul juridic aplicabil bunurilor pe care unitatea administrativ‑teritorială le deține în proprietate și astfel, hotărârea creează, în primul rând, un drept subiectiv de proprietate – publică sau privată – în favoarea unității administrativ‑teritoriale, dar, în egală măsură, creează drepturi și obligații atât față de emitentul actului, cât și față de membrii comunității locale, care vor trebui să respecte regimul juridic impus de stabilirea sau schimbarea domeniului din care va face parte bunul, motiv pentru care hotărârea se aduce la cunoștința tuturor prin publicare. 

85. Așadar, actul administrativ individual prin care se atestă inventarul bunurilor din domeniul privat sau public al unei unități administrativ‑teritoriale este supus con­trolului de legalitate fie pe calea acțiunii în anulare^[12], fie pe calea excepției de nele­galitate^[13], iar termenul în care orice persoană interesată poate ataca hotărârea privind aprobarea inventarului bunurilor domeniale este reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilește că „Pentru motive temeinice, în cazul actului admi­nistrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului‑verbal de conciliere, după caz”. Prin urmare, persoana vătămată, terț în raport cu actul administrativ contestat, va trebui să dovedească data „luării la cunoștință” a actului administrativ individual vătămător. De regulă, „luarea la cunoștință” va coincide cu momentul publicării hotărârii de ates­tare a inventarului bunurilor din domeniul privat sau public al unei unități adminis­trativ‑teritoriale, însă formularea utilizată de legiuitor va permite terțului, vătămat prin actul administrativ, să dovedească că „a luat la cunoștință” despre existența hotărârii atacate la o dată ulterioară decât cea a publicării actului. În acest sens, în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiției s‑a reținut că „este, deci, eronat a se aprecia că reclamanții au luat la cunoștință de includerea imobilului revendicat în domeniul public al Județului Mehedinți și au realizat existența unei vătămări în dreptul lor la restituirea imobilului la momentul publicării hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, întrucât conținutul hotărârii, astfel cum apare el publicat, nu oferă niciun fel de informații care să permită identificarea imobilelor la care se referă. Data la care terțul a luat la cunoștință de existența și conținutul actului administrativ contestat trebuie să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite prin probatoriile administrate în cauză”^[14].

Note de subsol

^[1] I. Coteanu, L. Seche, M. Seche (coord.), Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclo­pedic, București, 2016, p. 78, respectiv p. 61.

^[2] În acest sens, în literatura de drept francez s‑a arătat (J.‑Y. Camoz, Les contrats immobiliers des collectivités territoriales, 2^e éd, Lextenso, Issy‑les‑Moulineaux, 2019, p. 52) că, pentru a putea valorifica un bun din domeniul privat, unitatea administrativ‑teritorială trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate fie prin prezentarea actului notarial de achiziție, fie prin prezentarea unui act administrativ anterior care asigură dovada proprietății. 

^[3] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1737/2011, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro; a se vedea în acest sens și I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1624/2007, nepublicată, consultată în G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, ed. 4‑a, Ed. Uni­versul Juridic, București, 2018, p. 89.

^[4] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 939/2008, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro. 

^[5] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1806/2005, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro.

^[6] A.‑S. Ciobanu, Drept administrativ. Activitatea administrației publice. Domeniul public, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 180.

^[7] A se vedea O. Podaru, Drept administrativ. Vol. I. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 23‑24; în același sens, a se vedea A. Trăilescu, Drept administrativ. Partea specială, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 9.

^[8] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 2110/2012, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro. 

^[9] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1718/2013, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro.

^[10] În acest sens, în jurisprudența instanței supreme s‑a reținut (I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 390/2008, nepublicată, disponibilă online la adresa www.scj.ro) că „actul administrativ atacat – H.G. nr. 973/2002 – are caracterul unui act administrativ unilateral cu caracter individual, întrucât atestă bunurile care fac parte din domeniul public al județului Gorj, respectiv se adresează unor anumite persoane juridice din acest județ și privește bunurile individualizate în anexe”.

^[11] O. Podaru, Drept administrativ. Practică judiciară comentată. Vol. I. Actul administrativ (II). Un secol de jurisprudență (1909‑2009), Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 104. În acest sens, autorul a arătat că explicația naturii juridice de act administrativ individual a hotărârii de atestare a domeniului constă în faptul că aceasta creează un drept subiectiv (cel de proprietate – publică sau privată) unei persoane juridice de drept public.

^[12] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 4738/2008, nepublicată, dispo­nibilă online la adresa www.scj.ro. 

^[13] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 118/2019, consultată la www.scj.ro.

^[14] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1207/2015, disponibilă online la adresa www.scj.ro.