Ipostaze ale aparenței în jurisprudența Curții Constituționale a României

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 439-479.

Introducere

Aparența, definibilă ca înfățișare exterioară a ceva sau a cuiva, modalitate în care lucrurile ni se prezintă, nu este cu necesitate de fiecare dată contrară realității lui „ceea ce trebuie să fie” instituit de către drept, adică falsă, înșelătoare în raport cu adevărul realității impuse normativ. A problematiza în cazul acesta despre ipostaze ale aparenței în jurisprudența Curții Constituționale^[1] impune nuanțări cu privire la recursul la aparență/aparențe, așadar la luarea ei/lor în calcul de către C.C.R. inclusiv atunci când aparența/aparențele sunt contrare realității impuse normativ.

Aparența întreține relații complexe cu adevărul, realitatea și falsul și, în acest context, atât cu concepte precum ficțiunea juridică și prezumțiile, cât și, la nivel de fundamente ale valorizării aparenței contrare dreptului, cu percepția, reprezentarea realității pe care și-o fac subiecții de drept și deci cu încrederea legitimă, cu așteptările legitime și cu eroarea legitimă, inclusiv sub forma erorii comune și invincibile (terminologie folosită în art. 17 C. civ., preluată din doctrina și jurisprudența clasicizate și utilizată cu ocazia analizei și aplicării principiului error communis facit ius și al principiului validității aparenței în drept^[2]). În plus, în pofida faptului că este prezentă în numeroase domenii ale dreptului, aparența nu prezintă „a priori unitate conceptuală și coerență de ansamblu”^[3], ceea ce a îndreptățit susținerea că „se prezintă deci mai mult ca o tehnică decât ca o teorie”^[4], formulată cu ocazia raportării la luarea în calcul a aparenței înșelătoare, false, contrare dreptului.

Contextul în care aceste noțiuni și legăturile dintre ele merită să prilejuiască reflecții credem că nu poate fi altul decât cel impus de raportarea la rațiunea de a fi a statului de drept: garantarea și protecția cât mai eficiente, prin producerea și aplicarea dreptului, a drepturilor și a libertăților efective ale persoanei. Dreptul și dreptul constituțional au ca scop protecția persoanei, așa încât credem că merită observat dacă rolul protector pe care dreptul îl are în raport cu drepturile persoanelor, manifestare a unui imperativ teleologic, este activat în raportarea C.C.R. la aparențe – conforme lui „ceea ce trebuie să fie” sau false, neconforme, înșelătoare – și deci dacă acest rol se concretizează prin ceea ce poate fi considerat o aplicație a sa și descris ca funcția de protecție a drepturilor persoanelor pe care aparența trebuie să o aibă^[5]. Aceasta impune o anumită manieră de raportare la aparență, un anumit gen de luare în calcul a acesteia care presupune că validarea aparenței sau cenzurarea ei nu pot fi fundamentate, în opera de interpretare și aplicare a dreptului constituțional realizată de către C.C.R., decât, în ultimă instanță, pe necesara protecție cât mai eficientă a drepturilor și a libertăților persoanei, indiferent dacă acest fundament teleologic transpare de manieră directă sau este subînțeles în raționamentele Curții.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu existența unei teorii a aparenței în drept ori că admitem sau nu, împreună cu autorul citat anterior, că recurgerea la aparență/ aparențe este mai degrabă o tehnică (distincția dintre cele două scenarii nefăcând obiectul prezentului demers), valorizarea aparenței/ a aparențelor, luarea lor în calcul trebuie pusă în slujba protecției persoanei, ceea ce justifică valorizarea percepției acesteia din urmă asupra aparențelor, iar, pentru ca aparențe contrare realității lui „ceea ce trebuie să fie” să fie valorizate, trebuie ca eroarea în care se află persoana cu privire la „ceea ce este” să fie în orice caz legitimă, dacă nu comună și invincibilă, precum în cazul principiului conținut în adagiul error communis facit ius. Astfel, chestiunea aparenței nu poate fi observată decât în legătură cu încrederea și cu reprezentarea pe care subiecții de drept și-o fac despre stări de fapt, norme, aplicarea lor și despre comportamentul autorităților publice în general, reprezentare ce poate fi în mod legitim eronată atunci când autoritățile publice sunt cele care încalcă încrederea subiecților particulari în producerea și aplicarea dreptului conformă.

Observarea prezenței sau a absenței decalajului dintre „ceea ce este, ceea ce apare, ceea ce pare” și „ceea ce trebuie să fie”, precum și dintre realitate (faptică sau normativă) și reprezentare, dintre adevăr și fals, precum și a consecințelor valorizării sau ale refuzului de valorizare a acestora nu pot face obiectul unor reflecții decât dacă raportarea la cuplul „ceea ce este” și „ceea ce trebuie să fie” se supune necesității de a observa respectarea scopului dreptului, protecția drepturilor subiecților particulari. Contribuția de față nu își propune să abordeze teoria aparenței în drept în sensul avut în vedere în doctrină, nici nu va inventaria recurențele aparenței sau ale aparențelor, înșelătoare sau nu, în jurisprudența C.C.R., garant al supremației Constituției și, în această calitate, actor al contenciosului constituțional al drepturilor și al libertăților. Ne propunem ca, prin exemplele selectate din această jurisprudență, să prezentăm poziționarea instanței de contencios constituțional față de ceea ce am numit funcția de protecție a drepturilor persoanei pe care aparența trebuie să o aibă, aplicație a funcției dreptului de protecție a drepturilor persoanei, chiar dacă, în considerentele dezvoltate de Curte, nu este precizată expressis verbis, ci implicit avută în vedere atât în situațiile în care C.C.R. a cenzurat aparența sau aparențele atunci când decalajul dintre acestea și „ceea ce trebuie să fie” impus constituțional a fost contrar protecției drepturilor și libertăților persoanei, garantată prin principiul legalității și dreptul la siguranță juridică în statul de drept (căruia principiul legalității i se subsumează teleologic), cât și în situațiile în care Curtea, în același scop al protecției persoanei, a valorizat și validat aparența, în prezența decalajului dintre aceasta și realitatea impusă normativ.

Unul dintre punctele comune ale exemplelor jurisprudențiale la care vom face referire este legătura, în statul de drept dintre, pe de o parte, incidența principiului legalității (înțeles atât în sensul său larg, care include și principiul constituționalității, cât și în sensul său restrâns, care se referă la obligația de respectare a legii), care impune un anumit tip de realitate normativă și de comportamente ale autorităților publice (un „ceea ce trebuie să fie” pe care „ceea ce este”, ceea ce se manifestă, ceea ce apare trebuie să îl respecte) și fundamentează prezumția de constituționalitate a acestora și, pe de altă parte, dreptul fundamental la siguranță juridică, care fundamentează, și în dreptul privat, securitatea raporturilor juridice sau a circuitului civil. Principiul legalității nu poate fi înfrânt cu consecința încălcării siguranței juridice a persoanei, fie ca drept de sine stătător, fie corelativ cu încălcarea sau riscul încălcării altor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei în raport de care dreptul la siguranță juridică are calitatea de drept-garanție. Decalajul dintre aparență și realitate trebuie apreciat în funcție de rolul protector pe care aparența îl are, indiferent dacă este sau nu conformă realității, ci doar unei reprezentări legitim eronate a persoanei asupra realității. Când decalajul se abate de la acest rol, devine neconstituțional, întrucât slăbește protecția persoanei.

Vom aborda așadar recursul la aparență, valorizarea acesteia, în sensul ei de ceea ce se prezintă, ceea ce se manifestă, ceea ce este, pare și apare a fi, atunci când, în cauză, se află producerea și formularea normelor, precum și comportamentele autorităților publice în cadrul separației puterilor în stat, adică valorizarea aparenței pe care o implică prezumția de constituționalitate (§1), precum și în legătură cu siguranța juridică a persoanei și principiul respectării încrederii legitime (§2), cu aprecierea independenței și a imparțialității judecătorului (§5), referindu-ne de asemenea atât la poziționarea C.C.R. în materia proprietății aparente care valorizează aparența contrară realității (§6), cât și, în contrapartidă, la cenzurarea de către C.C.R. a aparenței false a legalității, contrară exigențelor principiului legalității în contextul protecției siguranței juridice a persoanei și a altor drepturi fundamentale (§3), fără a omite să aducem în atenție refuzul Curții de a tranșa conflictul dintre aparența falsă de legalitate a dispozitivului hotărârii judecătorești șiprincipiul legalității căilor de atac (§4). De fiecare dată vom individualiza drepturile și libertățile fundamentale aflate în cauză.

§1. Valorizarea aparenței prin prezumția de constituționalitate

Între aparență și prezumție legătura este foarte strânsă, cea de a doua presupunând valorizarea celei dintâi în sensul în care constituie „o presupunere, o supoziție, o probabilitate, o părere întemeiată pe aparențe”^[6], o „regulă de drept” în virtutea căreia „este ținut a fi stabilit, în mod provizoriu sau definitiv, ceea ce nu apare decât ca probabil sau normal”^[7]. Aceste aparențe, acest „ceea ce apare și pare” poate fi sau nu conform realității, acoperindu-se așadar ambele tipuri de raport pe care aparența îl poate întreține cu realitatea. În cazul prezumțiilor simple (relative), lipsa de conformitate este verificabilă și cenzurabilă prin posibilitatea de a răsturna prezumția, dovedindu-se contrariul.

Dintre numeroasele prezumții (legale – care includ, lato sensu, și prezumțiile constituționale prevăzute de textul Constituției – sau judiciare; irefragabile, simple sau mixte) al căror scop, în raport de siguranța juridică, drept-garanție pentru celelalte drepturi și care presupune certitudinea, este să o introducă pe aceasta din urmă „pe un teren incert”, fără însă a o „forța” – ceea ce presupune că prezumțiile „nu trebuie utilizate decât când funcționarea sistemului juridic și social o cere cu necesitate”^[8] –, prezumția de constituționalitate este cea cu care Curtea Constituțională operează constant în jurisprudența sa. Aducerea în atenție a acestei prezumții se justifică prin aceea că, raportată la ideea de aparență, este cea care permite și chiar impune, odată cu posibilitatea de a fi răsturnată prin constatarea neconstituționalității în cadrul contenciosului constituțional, considerarea aparenței ca fiind constituțională, conformă realității normative impuse de exigențele constituționale, așadar impune o aparență de constituționalitate atât a normelor, cât și a comportamentelor autorităților publice, considerată conformă legii supreme, neînșelătoare și fără de care exercițiul drepturilor și al libertăților ar fi afectat în absența climatului de certitudine – relativă – pe care îl oferă presupunerea că normele juridice și comportamentele autorităților publice, astfel cum se manifestă, cum apar și par a fi, sunt concordante cu realitatea normativă constituțională ce le fundamentează.

Despre prezumția de constituționalitate a normelor juridice s-a arătat cu justețe că este fundamentată pe principiul supremației Constituției, din care derivă și „conformitatea întregului drept cu Constituția”^[9], consecință juridică ce se prezintă sub forma prezumției de constituționalitate a normelor juridice subordonate Constituției^[10]. Principiul supremației Constituției în statul de drept instituit de art. 1 alin. (3) din Constituție, consacrat expres de art. 1 alin. (5) din legea supremă („În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”) este „o regulă de drept, imuabilă, dar care se obiectivează în planul dreptului obiectiv prin prezumția de constituționalitate atașată actelor normative” și care are natură normativă, o „prezumție de drept simplă, care rezultă direct și nemijlocit din principiul supremației Constituției, fiind o garanție a acestuia”, adică o prezumție care, spre deosebire de prezumțiile de fapt, „se referă la consecințele care rezultă din organizarea trepte a ordinii juridice, neavând nicio legătură cu sistemul probator”^[11], asemenea prezumției de legalitate a actelor administrative.

Spre deosebire de prezumțiile legale, prezumția de constituționalitate nu este înscrisă explicit în textul constituțional (neconfundându-se așadar cu prezumțiile constituționale), fiind însă implicată de supremația Constituției și fundamentându-se, din perspectiva subiectivă în care ne plasăm (în sensul considerării protecției subiecților de drept, a drepturilor și a libertăților acestora ca fiind scopul ordinii juridice bazate pe supremația Constituției în statul de drept), pe imperativul asigurării siguranței juridice a persoanelor, aceeași care, ca drept-garanție în raport cu celelalte drepturi, impune, în contrapondere, dar în aceeași logică a scopului de protecție a persoanelor, caracterul relativ al prezumției de constituționalitate, posibilitatea cenzurării, prin mecanismele justiției constituționale, a aparenței de constituționalitate atunci când ea se dovedește literei și spiritului Constituției, lui „ceea ce și cum” ar trebui să fie normele juridice și comportamentele autorităților publice. De precizat că, în cazul neconstituționalității extrinseci, sancțiunea este inexistența actului normativ în cauză, aparența actului fiind în acest caz înșelătoare, în sensul că actul în realitate nu există din punct de vedere juridic.

Prezumția de constituționalitate (inexistentă în cazul revizuirilor constituționale, când controlul de constituționalitate se exercită din oficiu) a apărut „pe cale de interpretare”^[12], fiind menționată mai întâi de către însăși C.C.R., ceea ce nu o face să devină o prezumție judiciară. Dimpotrivă, ea rămâne o „prezumție de natură normativă primară”, astfel cum o califică instanța de contencios constituțional cu ocazia statuării asupra efectelor pe care le are asupra situațiilor juridice „epuizate și definitiv consolidate” anterior răsturnării prezumției prin declararea neconstituționalității și care nu pot fi afectate de această răsturnare: „Constatarea neconstituționalității echivalează cu înfrângerea prezumției de constituționalitate a normei, decizia astfel pronunțată având putere numai pentru viitor, așa cum rezultă din jurisprudența antereferită a Curții Constituționale, iar situațiile juridice epuizate și definitiv consolidate nu mai pot fi repuse în discuție, ele fiind rezultatul prezumției de constituționalitate de care s-a bucurat norma respectivă la acel moment. Neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional, răstoarnă o prezumție de natură normativă primară, se aplică pentru viitor […]”^[13].

Efectul pentru viitor al deciziilor de neconstituționalitate care sancționează aparența de constituționalitate neconformă cu exigența de constituționalitate apare, din această perspectivă, ca o aplicație a siguranței juridice ce valorifică încrederea în aparența de constituționalitate (ce se află în inima prezumției de constituționalitate de care se bucură norma juridică, eroarea legitimă în care s-au aflat destinatarii săi cu privire la constituționalitatea ei. Practic, în cadrul controlului de constituționalitate al normelor, prin intermediul căruia se concretizează, în cea mai mare parte a sa, contenciosul constituțional al drepturilor și libertăților, valorizarea aparenței de constituționalitate este omniprezentă, grație prezumției de constituționalitate. În răsturnarea prezumției prin sancționarea aparenței de constituționalitate contrare exigenței de constituționalitate ce derivă din supremația Constituției, rolul Curții Constituționale este de a cerceta nu doar aparența textului, felul în care el apare, cum este formulat, ci și, corelativ, aparențele la care textul dă naștere pentru destinatari, pentru a stabili caracterul concordant sau nu cu realitatea impusă de exigențele constituționale incidente, de la caz la caz și care converg, în ultimă instanță, către scopul protecției drepturilor persoanelor. Mai mult decât atât și înainte de toate, având în vedere că prezumția de constituționalitate acoperă atât constituționalitatea extrinsecă (referitoare la procedura constituțională de producere a actului și la organul competent să o facă), cât și constituționalitatea intrinsecă, C.C.R. va verifica, dacă este sesizată, însăși existența normei, constituționalitatea sa extrinsecă, sub sancțiunea inexistenței normei, a lipsei de validitate a acesteia, de caracter juridic, aflându-ne așadar în prezența lipsei de realitate juridică.

De manieră parțial similară, în cazul soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice [atribuție prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituție], C.C.R. are de analizat comportamentul autorităților publice, constituționalitatea acestuia prin raportare la consecințele aceluiași principiu al supremației Constituției și, în acest context, cu separația puterilor în stat și loialitatea constituțională. Acest comportament se bucură la rându-i de o prezumție de constituționalitate, și tot relativă, ce va fi deci răsturnată dacă instanța de contencios constituțional constată întrunirea elementelor structurante ale conflictului juridic de natură constituțională, astfel cum le-a stabilit în jurisprudența sa. De precizat că un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice poate sau nu să implice un act normativ emis de vreuna dintre acestea, însă, conform celor statuate de către C.C.R., nu poate fi generat exclusiv de conținutul actului normativ, distinct de orice act de aplicare sau independent de acțiuni sau inacțiuni concrete ale autorității publice în cauză^[14], întrucât verificarea constituționalității normelor este o atribuție distinctă de atribuțiile care implică verificarea unor fapte, printre care se numără și cea de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională^[15]. Deși, aparent, conflictele juridice de natură constituțională nu interesează contenciosul drepturilor și al libertăților, în realitate, cu prilejul soluționării unor asemenea conflicte, consecințele negative ale acestora asupra drepturilor persoanelor sunt observate ca atare de către C.C.R. care, astfel, le cenzurează neconstituționalitatea, chiar dacă de o manieră diferită decât în contenciosul constituțional al normelor, adică pe o cale indirectă și incidentală. Acesta a fost cazul a două dintre exemplele din jurisprudența C.C.R. pe care le vom aduce în atenție, în ambele cazuri fiind implicată o paradigmă juridică neconstituțională, cu consecințe negative asupra unor drepturi și a unor libertăți fundamentale.

Rezumând, când aparența de constituționalitate a comportamentului autorităților publice este contrară realității impuse de exigențele constituționale, sancționarea acestei aparențe se dovedește protectoare pentru drepturile și libertățile persoanelor dacă respectivul comportament, indiferent dacă este implicată emiterea sau adoptarea unui act normativ sau nu, are sau riscă să aibă efecte negative asupra drepturilor și a libertăților. În această ipoteză, autoritatea publică generează pentru particulari o eroare legitimă în ce privește reprezentarea asupra realității și încalcă încrederea legitimă pe care subiecții particulari o au în puterea de stat, în conformitatea aparenței create de aceasta din urmă cu realitatea normativă constituțională.

Nu în ultimul rând, în ce privește producția normativă, având în vedere că C.C.R. aderă la un control în trepte al ierarhiei normative, ceea ce face ca actele normative infralegislative să nu poată fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate al normelor, actele administrative normative se bucură de prezumția de legalitate ce poate fi răsturnată în contenciosul administrativ. Activitatea de producere a acestor acte se bucură, corelativ, de prezumția de legalitate și cea de constituționalitate, aceasta din urmă putând însă fi răsturnată atunci când, în producerea unui act administrativ normativ, autoritatea publică nu se limitează la competența de executare a legii, ci exercită competența de legiferare, un atare comportament fiind contrar repartiției de competențe în cadrul separației puterilor în stat realizate de către Constituant. Când un asemenea comportament, prin care autoritatea publică în aparență execută legea, însă de fapt legiferează, întrunește și celelalte elemente constitutive ale conflictului juridic de natură constituțională, el este cenzurabil de către C.C.R. în cadrul atribuției de soluționare a unor asemenea conflicte, ceea ce face ca, odată stabilită neconstituționalitatea comportamentului ca printr-un atare act administrativ normativ de fapt să se exercite competență de legiferare, să se constate, subsecvent, neconstituționalitatea actului în cauză, care nu poate subzista în ordinea juridică, chiar dacă instanța de contencios constituțional nu îl poate declara neconstituțional de o manieră directă, întrucât nu exercită o atribuție ce ține de contenciosul normelor, ci una ce ține de contenciosul instituțiilor. O astfel de situație a fost implicată, după cum vom aborda într-o subsecțiune a demersului nostru, în decizia C.C.R. prin care au fost cenzurate efectele asupra drepturilor fundamentale ale unor acte care doar îmbrăcau aparența de act administrativ normativ, dar în realitate și legiferau (în proporții diferite), conținând totodată și norme de executare a legii, unul dintre acestea fiind calificat de autorii sesizării drept „act legislativ simulat” și ambele de către Curtea Constituțională drept „acte normative compozite”, în contextul folosirii și a sintagmei de „formule juridice artificiale”, când adjectivul trimite la lipsa autenticității descrise de respectarea exigențelor constituționale referitoare la actele juridice normative.

În opinia noastră, atunci când un act administrativ normativ legiferează ar trebui să fie sancționabil cu inexistența, întrucât producerea sa este nu doar nelegală, ci neconstituțională, încălcând ierarhia competențelor instituită de Constituant. C.C.R. pare să admită acest lucru, cât timp, așa cum vom vedea, reține că asemenea acte normative nu pot să existe în sistemul juridic.

În concluzie, în cazul prezumției de constituționalitate a normelor, mecanismul prezumtiv are ca afect salvarea aparențelor^[16], a aparenței de constituționalitate și, prin aceasta, a climatului de certitudine și stabilitate necesar exercitării drepturilor și a libertăților fundamentale. De fiecare dată când C.C.R. cenzurează neconstituționalitatea unui act normativ, ea sancționează aparențele cu scopul, în cele din urmă, de protecție a drepturilor. Prezumția de constituționalitate protejează aparența normei (așa cum prezumția de legalitate o face cu aparența actului administrativ) pentru a acorda protecție destinatarilor acesteia, în sensul în care eroarea acestora cu privire la constituționalitatea normei este legitimă când se comportă de o manieră conformă normei, în baza încrederii că aceasta este constituțională și, deci, nu eroarea lor în actul de reprezentare a ceea ce norma este va fi cea sancționată printr-o eventuală constatare a neconstituționalității normei, câtă vreme efectele deciziilor C.C.R. nu sunt retroactive, ci incongruența dintre normă și exigențele constituționale este cea care va fi cenzurată în scopul protecției persoanei, atunci când neconstituționalitatea afectează drepturile și libertățile. Sub acest aspect, toată jurisprudența C.C.R. interesând cerințele de producere și calitate a dreptului în statul de drept, fundamentate pe dreptul la siguranță juridică al persoanei, atestă importanța acordată aparenței ca reflecție exactă și conformă a realității lui „ceea ce trebuie să fie”, în scopul protecției persoanei și a reprezentării pe care aceasta și-o face despre drept și aplicarea sa.

§2. Valorizarea aparenței în legătură cu siguranța juridică a persoanei și cu principiul respectării încrederii legitime

Scenariul ideal este, desigur, acela în care, în statul de drept, producția normativă, aplicarea dreptului și întregul comportament al autorităților publice, comisiv sau omisiv, respectă scopul protecției drepturilor și a libertăților, aparența normelor juridice, a producerii și a formulării lor, a aplicării acestora și a conduitei autorităților („ceea ce este, apare și pare a fi”) fiind concordantă cu realitatea lui „ceea ce trebuie să fie”, fără decalaje. Altfel spus, din aparența normelor, a aplicării lor și a comportamentelor, a exercitării competențelor constituționale și, subsecvent, legale, trebuie să transpară respectarea întocmai a exigenței de constituționalitate și de legalitate destinate protecției drepturilor și a libertăților.

De altfel, acest scenariu ideal subîntinde pe de-a-ntregul litera și spiritul Constituției, necesara sa respectare atestând importanța dreptului la siguranță juridică al persoanelor în statul de drept. După cum am arătat și cu altă ocazie^[17], ceea ce C.C.R. numește securitatea juridică a persoanei sau principiul securității juridice, pe care doctrina îl consideră, în sensul său cel mai larg, „aproape rațiunea de a fi a dreptului însuși”^[18], trebuie înțeles ca drept la siguranță juridică al persoanei, realizat prin „toate mijloacele de realizare a statului de drept […] de regulă, procedurale”, ceea ce înseamnă că „principiul siguranței juridice comportă, în general, două categorii de reguli: cele privind calitatea dreptului (certitudinea dreptului, care impune previzibilitatea normelor, claritatea acestora și coordonarea lor sistemică adecvată, și o anumită calitate a prescripțiilor acestuia) și cele care vizează asigurarea stabilității situațiilor juridice (neretroactivitatea normelor juridice și previzibilitatea schimbărilor normative și, în genere, a acțiunilor statului, numită și respect al încrederii legitime)”^[19]. În opinia noastră, statul de drept, ansamblu de mijloace, mecanisme și proceduri destinate protecției persoanelor prin drept, are ca finalitate garantarea protecției drepturilor și a libertăților efective ale persoanelor, printre care și siguranța juridică, cu un conținut autonom și, totodată, drept-garanție pentru celelalte drepturi, concretizări ale principiului libertății, structurant pentru statul de drept, principiu ce presupune și siguranța, și nu invers, în sensul că statul de drept ar fi principiul structurant al drepturilor și al libertăților subiecților de drepturi și drept. Ca drept al persoanei, dreptul la siguranță juridică, fundamentat textual pe art. 1 alin. (3) din Constituție instituind statul de drept și pe art. 23 din legea supremă (ce trebuie interpretat extensiv, independent de aplicațiile particulare pe care i le face art. 23^[20]) este fundamental în sensul că determină producerea de norme ce reglementează direct și primar, fiind concretizarea libertății din perspectiva obligațiilor ce-i incumbă statului atunci când reglementează în materie de libertate. Debitorii dreptului la siguranță juridică sunt așadar toți agenții statului implicați în producerea de norme, în interpretarea și aplicarea acestora, inclusiv C.C.R., în opera sa de garant al protecției siguranței juridice.

Cât despre principiul respectării încrederii legitime, reamintim că a fost dezvoltat în doctrina germană ca o concretizare subiectivă a securității juridice și a fost definit ca „principiul în baza căruia, dacă un particular de bună-credință a crezut, în deplină încredere, în comportamentul unui organ public și în menținerea liniei de conduită astfel create a acestuia, atunci autoritățile trebuie să țină cont de așteptările legitime suscitate pentru fiecare asemenea particular – care trebuie să suporte cel mai mic inconvenient posibil în caz de schimbare –, adică nu trebuie să rupă încrederea, modificând de manieră neașteptată și brutală această linie de conduită, în orice caz, în măsura în care niciun interes public imperios nu o cere”^[21]. Raportat la producerea de norme, încrederea legitimă se referă la predictibilitatea schimbărilor normative, implicând totodată și predictibilitatea aplicării normelor^[22], atât de către administrație, cât și de către judecător. În dreptul european, principiul respectării încrederii legitime, care presupune protecția așteptărilor legitime ale particularilor, este adeseori invocat de către C.J.U.E. împreună cu principiul securității juridice, realitate interpretată în sensul că încrederea legitimă, „versant subiectiv al principiului obiectiv al securității juridice”, constituie „regula superioară de drept” ce protejează particularii contra modificărilor dispozițiilor în vigoare și survenirea oricărei situații în care rezultă că administrația a făcut să se nască speranțe, inclusiv furnizând informații eronate^[23], adică a căror aparență este contrară realității.

Siguranța juridică și corolarul său, încrederea legitimă, impun așadar ca aparența să nu fie înșelătoare în raport de ceea ce trebuie să fie, să întrunească condițiile de calitate și stabilitate, pentru a se respecta certitudinea cu privire la producerea și aplicarea dreptului (inclusiv predictibilitatea), fără de care drepturile și libertățile nu pot fi valorificate în condiții optime, pentru a relua terminologia utilizată de C.C.R. în definirea securității juridice: „Art. 1 alin. (5) din Constituție consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale”^[24]. Valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale^[25], finalitate a statului de drept, este criteriu de analiză a constituționalității producerii normelor, a conținutului lor, a comportamentelor autorităților publice (analizat de C.C.R. în cadrul soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre acestea), acoperind deci și aplicarea dreptului, câtă vreme securitatea raporturilor juridice este inclusă în siguranța juridică a persoanei, C.C.R. aderând la opinia Curții Europene a Drepturilor Omului^[26] conform căreia securitatea raporturilor juridice, componentă a siguranței juridice, se referă și la aplicarea dreptului^[27]: „instanța de la Strasbourg [….] a statuat că, odată ce statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții”^[28].

Astfel, când discutăm de încredere legitimă, corolar subiectiv al dreptului la siguranță juridică, problema aparenței rămâne pertinentă, chiar dacă pare să se dilueze, fiind înglobată de chestiunea încrederii: normele trebuie să apară într-un fel care să nu fie înșelător și, pe de altă parte, producerea lor nu trebuie să înșele așteptarea legitimă că o formă diferită a lor nu va fi adoptată intempestiv, astfel încât să fie imposibilă sau îngreunată posibilitatea de ajustare a conduitelor. În acest sens, s-a susținut că «principiul încrederii legitime […] este cel care face ecou căutării erorii legitime ca o componentă a aparenței (în sens de reprezentare pe care subiecții și-o fac despre realitate, n.a.) […] se concretizează de fapt într-o obligație pentru puterile publice de a proteja „în lipsa unui interes public imperios contrar, așteptările fundamentate ale persoanelor particulare la care au dat naștere – printr-un act sau o acțiune anterioară, chiar ilegale –, sub sancțiunea aplicabilă de către judecător”»^[29], adăugându-se că sunt în cauză „schimbările de reglementare brutale sau neașteptate care aduc atingere așteptărilor legitime ale cetățenilor […] principiul acoperă în mod evident ipoteze care în mod obișnuit sunt abordate prin intermediul aparenței, dar pare în plus că dispune de un câmp de aplicare mai larg decât acesta din urmă”^[30].

Statul este deci obligat să păstreze aparențele create și aparența de continuitate, pentru că la mijloc este așteptarea legitimă să o facă, datorată încrederii legitime pe care particularul o are să nu fie schimbată brusc legislația. Dintre numeroasele recurențe ale predictibilității normării și deci a schimbărilor legislative (denumită de C.C.R. stabilitate legislativă), exemplificăm cu o decizie recentă a C.C.R. în care a sancționat lipsa de predictibilitate a legiferării în materie fiscală. Astfel, în decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020^[31], C.C.R. a cenzurat neconstituționalitatea lipsei de predictibilitate a unei reglementări fiscale noi care impunea „consecințe patrimoniale severe” operatorilor economici și „demersuri anevoioase și împovărătoare” necesare pentru a se conforma legii, considerând că „termenul de 60 de zile prevăzut pentru intrarea în vigoare a legii criticate nu respectă principiile privind aplicarea și modificarea Codului fiscal și, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituție”^[32]. Mai mult, Curtea a reținut că omisiunea legiuitorului de a reglementa norme tranzitorii exprese „menite să asigure previzibilitate și certitudine modului de conformare la noile cerințe legale”, alături de lipsa „unui termen rezonabil în care destinatarii normelor să se adapteze noilor prescripții legale” încalcă principiul securității raporturilor juridice, principiul legalității și exigențele de calitate a legii, „subsumate principiului supremației Constituției consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție”^[33].

Dacă redactarea legii trebuie să respecte cerințele de calitate pentru a nu fi încălcat dreptul la siguranță juridică, fie de sine stătător (însă ca drept-garanție al altor drepturi), fie în corelație cu alte drepturi fundamentale implicate direct, ceea ce înseamnă că aparența normei trebuie să fie conformă cu realitatea impusă de exigențele constituționale, este și pentru că redactarea defectuoasă poate genera reprezentări legitim eronate ale destinatarilor normelor, aparențe înșelătoare, contrare drepturilor fundamentale. Un exemplu relativ recent în acest sens se desprinde din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018^[34], în care Curtea s-a referit explicit la aparență când a cenzurat neconstituționalitatea creării, prin textul defectuos redactat al legii ce aducea modificări Codului de procedură penală, a unor aparențe contrare dreptului la un proces echitabil și siguranței juridice sub aspectul cerințelor de calitate a dreptului, precum și neconstituționalitatea creării unei aparențe contrazise de alte dispoziții din același act normativ, în materia duratei măsurii controlului judiciar, în acest caz neconstituționalitatea datorându-se impreciziei, lipsei de rigoare juridică și de claritate a dispozițiilor controlate, precum și instituirii unui paralelism legislativ, contrare aceluiași drept la siguranță juridică sub aspectul cerințelor de calitate a legii, atașate art. 1 alin. (5) din Constituție^[35].

Astfel, C.C.R. a reținut că înlocuirea sintagmei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, cuprinsă în art. 103 alin. (2) teza a doua C. proc. pen., cu sintagma „dincolo de orice îndoială”, produce „ca efect blocarea actului de justiție, întrucât creează aparența că probele administrate în dosar trebuie să înlăture din convingerea judecătorului, pe lângă îndoiala rațională, și orice îndoială nerațională, situație care excedează logicii juridice”^[36]. Sancționarea creării unei aparențe contrare logicii juridice are ca scop protecția dreptului la un proces echitabil. În al doilea rând, în materia duratei măsurii controlului judiciar, Curtea a apreciat că „plasarea termenelor în cadrul normei art. 211, cu denumirea marginală „Condiții generale”, creează aparența că durata totală a măsurii controlului judiciar, în fiecare dintre cele două faze ale procesului penal, urmărirea penală și cercetarea judecătorească, nu ar putea depăși 180 de zile”, aparență despre care a observat că este «contrazisă de art. 215¹ alin. (6), care rămâne nemodificat și care prevede că, „în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani”, precum și de art. 215¹ alin. (8), în forma modificată, potrivit căruia, doar în cursul judecății, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată»^[37]. C.C.R. deja constatase că, „sub aspectul termenelor reglementate cu privire la măsura controlului judiciar dispus de instanță, dispozițiile art. 211 alin. (2) vin în contradicție cu cele ale art. 215¹ alin. (7) și alin. (8) din cod. Această contradicție conduce la imprecizia, lipsa de rigoare juridică și de claritate a dispozițiilor normative criticate”^[38], pentru ca mai apoi să constate că prevederile instituiau un paralelism legislativ interzis de art. 16 din Legea nr. 26/2000 privind normele de tehnică legislativă în elaborarea actelor normative, întrucât «reiterează dispozițiile art. 214, intitulate „Luarea măsurii controlului judiciar de către instanța de judecată”»^[39].

Se verifică și în exemplul redat aici nu doar că aparența normei nu trebuie să fie înșelătoare, astfel încât să dea naștere pentru destinatarii săi la reprezentări eronate, mai ales când în cauză sunt drepturi și libertăți ale acestora, ci și că interpretarea erorii legitime la care poate da naștere o redactare defectuoasă a normei pentru destinatarii săi dă seama de luarea în calcul a reprezentărilor individuale pe care persoanele și-o fac asupra dreptului și a interpretării pe care o dau regulilor de drept, de importanța credinței legitime pe care o implică aparența, a percepțiilor individuale în argumentarea juridică și deci în crearea normelor, în sensul că „identificarea unei credințe legitime obligă […] în anumite cazuri la a se ține cont de receptarea de către cetățenii obișnuiți a textelor juridice și a reformulării regulilor pe care le operează acestea”^[40].

În esență, dacă realitatea nu transpare aparent, manifest, clar și nu dă naștere unei reprezentări a realității conforme realității impuse constituțional, atunci este cenzurabilă sub aspectul neconstituționalității datorate valorizării percepției și reprezentării pe care subiecții și-o fac despre drept și aplicarea lui (această idee este implicată și în considerațiile din subsecțiunile §3, §5 și §6 din lucrare). În privința producerii normelor din perspectiva siguranței juridice și a încrederii legitime, implicate și în subsecțiunea următoare a acestui demers, „luarea în calcul a aparenței […] permite integrarea în procesul creației juridice a opiniilor destinatarilor normelor”, așa încât aparența fiind „un instrument de legitimare a regulilor: dincolo de fundamentul funcțional pragmatic se ascunde o funcție mai politică” a acesteia^[41].

Nu în ultimul rând, încrederea legitimă și siguranța juridică, opozabile tuturor agenților statului și inclusiv C.C.R., se află în relație cu „transparența decizională și exigența previzibilității conduitelor umane, ambele inerente statului de drept”, care „obligă toate autoritățile publice să fie clare și explicite în redactarea actelor lor și să nu opereze cu simulații sau să își ascundă intențiile reale în spatele unor acte juridice factice”^[42]. În spiritul acestor aprecieri, în următoarea parte a lucrării noastre va fi implicat ceea ce a fost numit, în sesizarea adresată C.C.R., un „act legislativ simulat” despre a cărui existență C.C.R. a apreciat că nu poate fi admisă.

§3. Cenzurarea aparenței legalității contrare exigențelor principiului legalității în legătură cu protecția siguranței juridice a persoanei, a dreptului la un proces echitabil, a libertății individuale și a dreptului la viață intimă, familială și privată

Principiul legalității, componentă a statului de drept, instituit și recunoscut ca atare în jurisprudența constituțională care îl atașează art. 1 alin. (5) din legea supremă, considerându-l consecință a principiului supremației Constituției, are un sens larg, în care include principiul constituționalității, și, corelativ, în virtutea aceleiași supremații a Constituției, un sens restrâns, care se referă strict la obligația de respectare a legii. Deosebit de complex la nivelul consecințelor sale, principiul legalității guvernează așadar activitatea organelor statului implicate în producția normativă (situație în care descrie, de fapt, exigența de constituționalitate, extrinsecă și intrinsecă, a normelor) și în aplicarea dreptului (situație în care descrie faptul că activitatea organelor de aplicare a legii, fie ele parte din administrație, fie ele componente ale autorității judecătorești, trebuie să se deruleze în acord legea, care la rându-i trebuie să concretizeze exigențele constituționale referitoare la repartiția de competențe ale puterii de stat, componentă a supremației Constituției, relevantă, de altfel, și în ce privește comportamentul în general al autorităților publice la care face referire Titlul III din legea supremă, comportament ce trebuie să fie astfel conform cu principiul separației puterilor în stat și corolarul său, principiul loialității constituționale), inclusiv Curții Constituționale. Sintetizând, principiul legalității „este o cerință ce rezultă din statul de drept, în sens larg semnifică faptul că orice acțiune etatică este supusă unei norme pe care acesta a edictat-o prin organele sale competente”^[43], nefiind altceva decât o garanție generală a drepturilor și a libertăților fundamentale, aplicațiile sale fiind deci garanții punctuale asociate drepturilor și libertăților. Printre numeroasele recurențe ale acestui principiu în jurisprudența constituțională, distincte sau corelate cu problema aparenței/ aparențelor, se regăsește și cea implicată în Decizia nr. 26/2019 asupra admiterii cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești^[44].

În situația implicată în această decizie, C.C.R. a cenzurat existența unei aparențe de legalitate contrară principiului legalității și care, în opinia sa, a luat forma unei practici instituționalizate, generând o paradigmă juridică neconstituțională. Aparența înșelătoare de legalitate, ale cărei coordonate le vom prezenta fără a intra într-o analiză amănunțită a deciziei, a cărei complexitate trebuie observată în contextul unei jurisprudențe mai vaste ale C.C.R. interesând punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică^[45] a fost de natură să încalce încrederea legitimă a justițiabililor în activitatea judiciară și în actul de justiție, inducând și menținând într-o eroare generalizată nu doar particularii, ci și instanțele de judecată însele, cu consecințe sistemice (termenul îi aparține Curții) negative asupra dreptului la un proces echitabil, a libertății individuale și a dreptului la siguranță juridică. Decalajul dintre aparența de legalitate și realitatea cerută de cadrul constituțional s-a manifestat nu doar în raport de principiul legalității în sensul său restrâns, ci, totodată, în legătură cu principiul supremației Constituției și sensul larg al legalității, și în raport de mecanisme ale statului de drept instituite constituțional ca garanții ale drepturilor și ale libertăților a căror protecție este finalitatea statului de drept, precum repartiția de competențe pe care numai Constituția o realizează, imposibilitatea redelegării puterii delegate de către Constituant (consecințe ale supremației materiale a Constituției), ierarhia formelor și a competențelor și, corespunzător, ierarhia normativă. Abaterea de la realitatea lui „ceea ce trebuie să fie” printr-un „ceea ce doar pare a fi conform” a fost considerată neconstituțională tocmai prin raportare la încălcarea exigențelor constituționale care protejează drepturile persoanei. Necesitatea ca aparența să fie conformă cu realitatea exigențelor constituționale a fost și de această dată derivată din funcția dreptului constituțional de protecție a drepturilor și a libertăților persoanei, care interzice nu doar încălcarea directă a acestora, ci și afectarea lor prin diminuarea garanțiilor care le sunt asociate, așa încât activitatea Ministerului Public și a instanțelor judecătorești trebuie să fie și să apară constituțională și legală.

Conform sintetizării realizate de către C.C.R., aceasta a constatat că «în speță problema principală dedusă judecății sale vizează faptul că Ministerul Public și-a asumat rolul de legiuitor, adăugând la lege, prin conținutul „protocoalelor de colaborare” (încheiate cu Serviciul Român de Informații, n.a.) […] Curtea este chemată să aprecieze asupra efectelor sistemice produse de protocoalele respective asupra drepturilor și a libertăților fundamentale, din moment ce se impută faptul că au fost obținute mijloace de probă cu încălcarea repartizării constituționale a competențelor […] atât în raport cu Parlamentul, cât și în raport cu Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, conflictul are natură constituțională, susținându-se și imputându-se Ministerului Public faptul că s-a subrogat legiuitorului și a emis un act legislativ simulat, ceea ce a dus la situația în care justiția să fie înfăptuită pe baza unui asemenea act»^[46]. În acest context, dintre cele două protocoale, încheiate în 2009 și, respectiv, 2016, primul „a reglementat competența Serviciului Român de Informații de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală”^[47].

Sensul restrâns al principiului legalității, avut în vedere de către C.C.R. în această decizie, se referă, pe de o parte, la aceea că, așa cum Curtea a reluat din decizii anterioare, legea este actul normativ care stabilește competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, ceea ce constituie o garanție indispensabilă a dreptului la un proces echitabil, câtă vreme „legiuitorul asigură atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil, cât și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii”^[48] și, pe de altă parte, la aceea că „art. 132 alin. (1) din Constituție instituie expres principiul legalității ca guvernând desfășurarea activității procurorilor, ceea ce presupune că aceștia aplică/ execută actele normative de natura legii, adoptată de Parlament în virtutea art. 61 alin. (1) din Constituție, sau de Guvern, ca legiuitor delegat conform art. 115 din Constituție”^[49]. Consecințele principiului legalității evidențiate de către C.C.R. sunt că „faza de urmărire penală, ca parte a procesului penal, este reglementată prin lege, atât sub aspectul regulilor de competență, cât și a procedurii propriu-zise de desfășurare a acesteia”, Curtea adăugând că „reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității […] ce se constituie într-o componentă a statului de drept […] o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege” și că principiul legalității „presupune […] că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență”^[50].

În speță, Curtea a analizat două protocoale de colaborare încheiate de către Ministerul Public (parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) cu Serviciul Român de Informații, în 2009 și 2016, calificând natura juridică a acestor acte, elementele esențiale ale conținutului lor, precum și relația dintre ele și lege, singurul act normativ competent, conform Constituției, să reglementeze competența și activitatea procurorilor și a organelor judiciare. În opinia Curții, în ce privește natura protocoalelor de colaborare pe care procurorul general, ca reprezentant al Ministerului Public, le poate încheia cu alte autorități publice, inclusiv cu Serviciul Român de Informații, acestea, de principiu, sunt acte administrative cu caracter normativ și, atunci când au legătură cu activitățile care contribuie la înfăptuirea justiției, respectiv, în mod principial, cu urmărirea penală, trebuie să se subsumeze atribuțiilor și competențelor procurorului din procesul penal^[51]. C.C.R. a trecut dincolo de aparențe și a realizat o analiză in concreto amănunțită a conținutului protocoalelor pentru a controla conformitatea lor cu principiul legalității și cu exigențele constituționale privind protecția efectivă a siguranței juridice a persoanei și a altor drepturi fundamentale, precum dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală și dreptul la viață intimă, familială și privată.

Ampla analiză a prevederilor primului protocol, realizată de către C.C.R.^[52], i-a prilejuit concluzionarea în sensul că „dispoziții esențiale din economia” acestuia „stabilesc norme juridice diferite față de cele cuprinse în cadrul Codului penal (cu referire la noțiunea de infracțiune gravă) sau Codului de procedură penală (competențele acordate Serviciului Român de Informații), norme care, în esența lor, contravin art. 131 din Constituție”^[53], fiind totodată încălcat principiul delegata potestas non delegatur prin aceea că „protocolul analizat a creat premisele normative necesare preluării unor aspecte ale activității de urmărire penală de către un serviciu de informații, interferând cu rolul constituțional al Ministerului Public în activitatea judiciară”^[54].

Mai mult decât atât, C.C.R. a reținut că, sub aparența unui act de executare a legii, a unui act administrativ normativ, se ascundea (chiar dacă nu a folosit acest termen) un „act normativ compozit” – administrativ sub aspectul calității persoanelor care l-au încheiat, a sferei competențelor lor și a denumirii, dar cu putere de lege sub aspectul conținutului – care adaugă la lege de o manieră neconstituțională, contrară repartiției de competențe realizate de Constituant. Astfel, nu este încălcată doar legalitatea, chestiunea fiind una de constituționalitate. Deși C.C.R. nu a raportat protocolul direct la Constituție, precum în cazul contenciosului constituțional al normelor, fiind vorba despre exercitarea unei atribuții care ține de contenciosul constituțional al instituțiilor, totuși, de manieră salutară, din perspectivă principială, a analizat constituționalitatea comportamentului Ministerului Public concretizat în încheierea respectivului act, pe care l-a declarat neconstituțional, ceea ce face ca actul în cauză însuși, pe cale de consecință, să fie neconstituțional, motiv pentru care, așa cum Curtea de altfel a precizat, nu poate exista în sistem.

Totodată, C.C.R. a făcut referire la sintagma „formule juridice artificiale”, apreciind în mod corect că recurgerea la acestea este prohibită de obligația constituțională de exercitare a competențelor în limitele – și formele, n.a. – impuse de Constituant, ceea ce implică respectarea repartiției de competențe instituite de acesta și deci respectarea competențelor celorlalte autorități publice, așa încât existența unor asemenea formule juridice artificiale într-un sistem juridic „trebuie respinsă”.

Curtea a cenzurat așadar aparența de act administrativ normativ a primului protocol analizat, neconformă lui „ceea ce trebuie să fie”, reținând că actul normativ cu caracter compozit „sub aparența unui act de executare a legii, transcende conținutului acestuia, întrucât stabilește reguli și conduite nereglementate prin lege, cele esențiale ale acestuia fiind contrare chiar ordinii constituționale […] sub aspectul conținutului său, apare – aici verbul se referă la ceea ce C.C.R. consideră că este aparența reală, și nu falsă, a actului, n.a. – ca fiind un act cu putere de lege, ceea ce denotă faptul că acest protocol constituie un act normativ cu caracter compozit. Un atare act este unul heteroclit și reprezintă în sine o incongruență între forma și substanța sa, amalgamează elemente ce țin de nivele normative diferite și deviază de la regulile constituționale de repartizare a competențelor […] în exercitarea puterii publice, autoritățile publice au obligația constituțională de a adopta / a încheia acte juridice potrivit și în limitele competenței lor, nefiindu-le permis să apeleze la formule juridice artificiale. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa […] astfel încât actele acestora trebuie să corespundă atât sub aspect formal, cât și substanțial poziției instituționale pe care fiecare autoritatea publică o ocupă în ordinea constituțională, fiindu-le interzis să adopte / să încheie acte, care, prin conținutul lor, țin de competența unei alte autorități. Ar rezulta un act cu o natură juridică hibridă, care neagă dimensiunea atributivă de competențe a Constituției, astfel încât chiar ideea existenței unui asemenea act în cadrul unui sistem juridic trebuie respinsă”^[55].

În continuare, C.C.R. a remarcat că protocolul de colaborare nu poate fi încadrat, ca natură juridică, în niciuna dintre cele două categorii de acte ale Ministerului Public (cele ce privesc procedura judiciară și cele administrative prevăzute de lege) și că „elementele esențiale de conținut ale protocolului analizat sunt distonante în raport cu dreptul pozitiv, deoarece stabilesc norme de reglementare primară, în substituirea celor existente, cu alterarea rolului constituțional al Ministerului Public”^[56]. Imposibilitatea încadrării protocolului în vreuna dintre categoriile de acte ale Ministerului Public instituite de lege s-a soldat în practica instanțelor judecătorești, așa cum C.C.R. a ținut să amintească, cu aceea că instanțele „au considerat că nu este un act administrativ, ceea ce a dus la situația respingerii ca inadmisibile a cererilor de anulare formulate la instanțele de contencios administrativ. Acest aspect confirmă faptul că nu exista un remediu judiciar din sfera contenciosului administrativ apt să cenzureze prezentul protocol și acreditează teza eronată conform căreia autoritățile publice pot încheia acte juridice cu natură diversă, distinct de cadrul legal existent, ceea ce ar însemna, din perspectiva contestării lor, că persoana vizată / interesată nu ar cunoaște modul în care aceasta ar trebui realizată sau, din contră, dacă nu sunt acte administrative înseamnă că nu pot fi contestate în fața instanțelor judecătorești […] încălcarea dimensiunii atributive de competență a Constituției, cu arogarea unei competențe legislative, reprezintă în sine un act contrar ordinii constituționale și trebuie sancționată de garantul supremației Constituției”^[57].

Astfel, aparența înșelătoare de act administrativ normativ, caracterul său de „act legislativ simulat”, de „formulă juridică artificială”, de act în mod fals de executare a legii, dar care în realitate adaugă legii, trebuie cenzurată și pentru că, sub aspectul protecției drepturilor justițiabililor, pe de o parte, a permis interpretări ale instanțelor judecătorești în sensul în care nefiind vorba, dincolo de aparență, de un act administrativ, nu poate fi folosit remediul judiciar de contencios administrativ al anulării, iar, pe de altă parte, a acreditat o interpretare interzisă de imperativul posibilității contestării în justiție a actelor autorităților publice, și anume aceea că acestea din urmă ar putea încheia acte juridice cu natură diversă, distinct de cadrul legal existent, despre modalitatea contestării cărora persoanele interesate nu ar putea avea cunoaștere. Aparenței îi este interzis să afecteze liberul acces la justiție, prin reprezentarea pe care ar putea-o crea pentru justițiabili în sensul imposibilității cunoașterii mecanismelor de contestare în justiție a actelor autorităților publice.

Concluzia Curții cu privire la primul protocol a mers în sensul că prevederile sale esențiale „afectează, în mod nepermis, drepturile și libertățile fundamentale, prin diminuarea garanțiilor asociate acestora în sensul că activitatea de obținere a probelor o poate realiza un serviciu de informații care nu are calitatea de organ de cercetare penală special”^[58], garanții derivate din principiul legalității.

Nu în ultimul rând, dat fiind caracterul secret al protocolului, C.C.R., deși nu a continuat să folosească terminologia de „act legislativ simulat”, invocată în sesizare, și deci nu a realizat o paralelă cu condițiile și efectele simulației din dreptul privat, care înlocuiește realitatea printr-o aparență^[59] contrară,preferând să facă apel, așa cum am văzut, la sintagma „formule juridice artificiale”, a conchis că, „printr-o activitate aparentă de aplicare a legii, sub forma unui act administrativ normativ, se ajunge la afectarea implicită a art. 131 alin. (1) din Constituție și reașezarea rolului procurorului și a serviciilor secrete în cadrul puterii de stat”^[60]. Aparența legalității a îmbrăcat așadar forma aparenței de aplicare a legii, de respectare a acesteia de către Ministerul Public, fiind generatoare de eroare legitimă pentru justițiabili și instanțele de judecată și creatoare totodată a unei paradigme juridice^[61] contrare drepturilor fundamentale în raport de care liberul acces la justiție este un drept-garanție. Aceasta întrucât, astfel cum a constatat Curtea, „se ridică problema punerii […] instanțelor judecătorești într-o situație atipică, în sensul că acestea nu cunoșteau prevederile protocolului, având în vedere caracterul său secret, și, în mod rezonabil, nu dispuneau de un cadru normativ în temeiul căruia să realizeze o verificare efectivă a modului în care au fost obținute mijloacele de probă, astfel încât, pe diverse segmente temporale, nici nu analizau consecințele obținerii mijloacelor de probă în condițiile acestui protocol / nu dispuneau de un cadru legal de referință, ele identificând problema supusă judecății Curții Constituționale și importanța ei de abia în momentul în care s-a prezentat public existența acestuia”^[62]. Pe cale de consecință, aparenta aplicare a legii prin primul protocol a avut ca efect, în privința instanțelor judecătorești, încălcarea principiului legalității care guvernează înfăptuirea justiției, prin aceea că „a imprimat o anumită practică judiciară care nu se supune în totalitate exigențelor art. 124 din Constituție, potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii […] a determinat punerea instanțelor în situația de a nu mai putea înfăptui justiția în numele legii, contrar art. 124 din Constituție, cu nesocotirea rolului acestora în ordinea constituțională, prevăzut de art. 126 din același act”^[63].

În legătură cu siguranța juridică a persoanei în componenta de calitate a dreptului, corelată cu principiul legalității în statul de drept și garanție a celorlalte drepturi și libertăți fundamentale, C.C.R. a reținut, invocând argumentul identității de rațiune cu cele statuate în decizii anterioare, că, sub aparența neconformă de legalitate, prevederile primului protocol „au încălcat o sferă largă de drepturi și libertăți fundamentale, în special cele privind dreptul la un proces echitabil [art. 21 alin. (3)], dar și cele privind dreptul la viață intimă, familială și privată (art. 26) și libertatea individuală [art. 23 alin. (1)], întrucât, sub aparența legalității, au pus instanțele judecătorești în situația de a le aplica tale quale, ceea ce a făcut dificilă verificarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și aplicarea sancțiunii nulității absolute mai ales că legea, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală și până la intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, nici nu cuprindea posibilitatea aplicării unei asemenea sancțiuni”^[64]. Mai mult, a fost cenzurată și încălcarea siguranței juridice a persoanei sub aspectul încrederii legitime în valorile Constituției, în contextul reiterării și al sublinierii definiției date în jurisprudența constituțională conceptului de securitate juridică și amintit și supra: „prin semnarea protocolului analizat, a fost încălcată securitatea juridică a persoanei, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituție, din moment ce încrederea sa legitimă în valorile Constituției nu a fost respectată. Curtea subliniază că acest concept a fost definit în jurisprudența sa ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale […] Raportat la cauza de față […] toate aceste obligații pozitive ce incumbă legiuitorului atunci când își exercită competența constituțională de legiferare vizează și celelalte autorități publice ale statului, inclusiv Ministerul Public, atunci când își exercită competențele proprii”^[65]. Este important de subliniat și de salutat că instanța constituțională face aplicația faptului că debitorii dreptului la siguranță juridică sunt toate autoritățile publice ale statului, nu doar legiuitorul.

În ce privește cel de al doilea protocol, calificat și el de către Curte ca act normativ cu caracter compozit, pentru aceleași considerente dezvoltate cu ocazia calificării primului protocol^[66], C.C.R. a reținut că, „deși se încadrează în exigențele colaborării interinstituționale”, totuși „formulările din cuprinsul textelor redate, mai ales în contextul aspectelor problematice reținute în prezenta decizie cu privire la primul protocol analizat (2009), generează presupuneri privind o ingerință a serviciului secret în desfășurarea activității de urmărire penală și creează premisele subordonării acestuia și, prin urmare, a activității de urmărire penală structurilor unui serviciu secret, ceea ce, pe plan constituțional, pune în discuție relația dintre parchete și serviciile de informații”^[67]. C.C.R. a cenzurat de astă dată, cu privire doar la anumite prevederi din protocol, aparența de dubiu asupra non-imixtiunii serviciului secret în desfășurarea activității de urmărire penală pe care prevederile în cauză o creează, lipsa de claritate a aparenței lui „ceea ce este” actul în cauză și lipsa de concordanță a acestei aparențe cu „ceea ce trebuie să fie” instituit constituțional, considerând că asemenea prevederi pot da naștere la subordonarea activității de urmărire penală față de structurile unui serviciu secret. Așa fiind, respectivele prevederi ale celui de al doilea protocol, nominalizate expres de către C.C.R., au generat un conflict juridic de natură constituțională cu puterea judecătorească. Conflictul a fost calificat drept complex, Curtea apreciind că „atitudinea pasivă a Parlamentului cu privire la exercitarea competenței sale de control asupra activității Serviciului Român de Informații, fapt care a permis inserarea dispozițiilor antereferite în cadrul protocolului”, atestă „exercitarea superficială a competențelor sale (ale Parlamentului, n.a.) cu privire la controlul parlamentar și la examinarea rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informații”, adăugând că „Parlamentul a acceptat, în mod implicit, și prevederi din cuprinsul protocolului ce contraveneau ordinii constituționale”, pentru a concluziona că „există un conflict juridic de natură constituțională complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat și favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător”, aspecte „de natură a afecta modul de desfășurare a procesului penal și, implicit, activitatea instanțelor judecătorești”^[68]. Așadar C.C.R. a introdus în chestiune favorizarea unei aparențe de legalitate realizată de către Parlament, prin exercitarea defectuoasă de către acesta a funcției de control, pe care a calificat-o drept comportament neconstituțional, în aceeași măsură în care comportamentul Ministerului Public, concretizat în încheierea protocoalelor, a fost calificat drept contrar obligației de loialitate constituțională, atașată art. 1 alin. (5) din Constituției, ce impunea să nu fi fost încălcată obligația de respectare a Constituției și a normelor legale derivate^[69].

În situații precum cea implicată în speță, protecția drepturilor și a libertăților implică deci și pentru Parlament o exercitare eficientă a competențelor prin care să fie contracarată aparența de legalitate și constituționalitate contrară exigențelor constituționale. De altfel, C.C.R. precizase și cu privire la primul protocol că Parlamentul „dispunea de mijloacele constituționale necesare înlăturării prin propria sa acțiune a efectelor protocolului care puteau contraveni legii”, că „a cunoscut existența acestui protocol, însă a preferat să rămână într-o stare de pasivitate continuă” și doar să sesizeze Curtea Constituțională, că „pe perioada de valabilitate a protocolului analizat nu a dezavuat sau respins nici prevederile protocolului, nici acțiunile întreprinse în baza acestuia”, așa încât Curtea a constatat „caracterul necorespunzător al controlului parlamentar exercitat asupra Serviciului Român de Informații”^[70], concluzionând că, „prin modul superficial al controlului parlamentar realizat”, Parlamentul „nu a dat substanță atribuției sale constituționale de a controla activitatea serviciului de informații” și că, „prin exercitarea superficială a competențelor sale cu privire la controlul parlamentar și la examinarea rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informații în raport cu încheierea, conținutul și executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituționale”^[71]. Deși nu s-a referit la situație în termeni de aparență, este limpede că instanța constituțională a cenzurat neconstituționalitatea unei aparențe de exercitare a funcției de control a Parlamentului contrare exigenței constituționale de exercitare efectivă a competențelor.

La capătul acestor raționamente, concluzia finală a C.C.R. a fost că „primul protocol […] se opune și contracarează politica legislativă a Parlamentului, contrar art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, a pus instanțele în situația de a valorifica acte procesuale / procedurale obținute în baza protocolului, și nu a legii, contrar art. 124 din Constituție, a afectat securitatea juridică a persoanei, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție, și a creat riscul încălcării drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 26 din Constituție […] a adăugat la prevederile art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituție, prin redimensionarea rolului Ministerului Public / al statutului procurorului în cadrul procesului penal […] cel de-al doilea protocol […] a adăugat la prevederile art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituție, prin redimensionarea rolului Ministerului Public / al statutului procurorului în cadrul procesului penal”^[72].

Aparența legalității și a constituționalității comportamentului Ministerului Public concretizat inclusiv în încheierea unui act juridic cu încălcarea repartiției de competențe stabilite de lege și a ierarhiei normative a fost așadar considerată neconstituțională în raport de protecția drepturilor fundamentale, inclusiv sub aspectul riscului de încălcare a acestora. La fel de neconstituțională a fost considerată și favorizarea acestei conduite instituționale creatoare a unei aparențe de legalitate de către „exercitarea necorespunzătoare de către Parlament a controlului parlamentar asupra activității serviciilor de informații, prevăzută de art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituție”^[73].

Practic, C.C.R. a cenzurat, inclusiv în scopul protecției persoanei, conduita instituțională implicând producerea de „acte normative compozite”, de „formule juridice artificiale”, acte cu natură juridică hibridă, conduită creând o aparență de legalitate și constituționalitate neconforme cu exigențele constituționale și care, sub aparența executării legii, nici ea conformă Constituției, a generat o paradigmă juridică în centrul căreia a fost așezată „ideea de confuziune între funcțiile specifice serviciilor secrete și cele ale Ministerului Public”, plasând nu doar organele judiciare și celelalte autorități publice, ci și cetățenii într-o stare de dependență față de această paradigmă ce presupune acceptarea, „la nivel de principiu, ca fiind firesc și în natura autorităților publice antereferite o asemenea abordare a noțiunii de proces penal”^[74] și care este contrară Constituției, cu efecte negative asupra drepturilor și libertăților persoanelor, fie deja produse, fie ce riscă să se producă. Or, în statul de drept drepturile și libertățile fundamentale trebuie să poată fi valorificate în condiții optime, după cum am văzut că reiterează C.C.R., ceea ce exclude tocmai scenariul remarcat de Curte în care justițiabilul „este pus în situația de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăților sale în contra unei paradigme juridice neconstituționale, dar instituționalizate”^[75].

Ceea ce am numit funcția de protecție a persoanei pe care aparența trebuie să o aibă a fost activată implicit în acest caz de către C.C.R. și s-a manifestat prin aceea că sancționarea neconstituționalității unui comportament al unor autorități publice creator al unei aparențe de legalitate contrare principiului constituțional de legalitate a intervenit și din considerentul încălcării drepturilor și a libertăților persoanelor, și chiar al riscului de încălcare. Nu aceeași a fost însă poziționarea Curții când, astfel cum vom aborda în următoarea parte a demersului nostru, a fost confruntată cu aparența înșelătoare de legalitate a dispozitivului unei hotărâri judecătorești, în contextul în care a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale instituind principiul legalității căilor de atac, în raport de liberul acces la justiție și dreptul la apărare.

§4. Refuzul C.C.R. de a tranșa conflictul dintre aparența de legalitate generată de indicarea eronată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești a termenului declarării căii de atac și principiul legalității căilor de atac

În Decizia nr. 862 din 26 noiembrie 2020^[76], C.C.R. a fost confruntată cu aparența de legalitate contrară legalitățiia dispozitivului unei hotărâri judecătorești, sub aspectul indicării eronate în cuprinsul acestuia a termenului în care poate fi exercitată calea de atac, fiind invocată încălcarea liberului acces la justiție și a dreptului la apărare, precum și credința eronată a justițiabilului în contextul încrederii sale în instanța de judecată.

Cu ocazia soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut că acestea sunt o aplicație a principiului legalității, și anume principiul legalității căilor de atac, întrucât „consacră o regulă cu valoare de principiu constituțional care decurge din prevederile art. 126 și 129 din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Principiul legalității căii de atac nu face altceva decât să stabilească expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces”^[77].

În răspuns la critica potrivit căreia art. 457 alin. (1) C. proc. civ. este neconstituțional „în măsura în care se interpretează că menționarea eronată a termenului de declarare a căii de atac nu produce efecte juridice”, C.C.R. nu a problematizat cu privire la efectele erorii instanței de judecată și ale aparenței de legalitate pe care aceasta o creează raportate la încrederea justițiabilului în instanța de judecată în contextul exigenței protecției efective a liberului acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, și a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din legea supremă, a căror încălcare a fost invocată. Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, observând că, „prin critica formulată […], se urmărește ca normele supuse controlului de constituționalitate să primească o anumită interpretare pe care să o realizeze instanța de contencios constituțional, în funcție de contextul particular al speței, interpretare care, practic, să conducă la o modificare a normelor legale în discuție” și invocând linia jurisprudențială conform căreia C.C.R. nu este competentă, pe de o parte, să modifice normele legale controlate [conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care dispune că instanța de contencios constituțional „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”; în plus, C.C.R. invocă, în calitate de fundament constituțional al acestor dispoziții ale Legii nr. 47/1992, art. 61 alin. (1) din Constituție ce dispune că „singura autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul”] și nici, pe de altă parte, să cenzureze modul de interpretare și aplicare a legii de către instanțele de judecată la speța dedusă judecății, erorile instanței în acest proces nefiind motive de neconstituționalitate^[78]. În linia acestui raționament, Curtea a reamintit că instanța de judecată care judecă fondul cauzei și instanțele de control judiciar sunt singurele competente să verifice respectarea termenelor procedurale, conform art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, acest aspect neintrând sub incidența controlului de constituționalitate, jurisprudența constantă a Curții mergând în sensul în care problemele de interpretare și/sau aplicare a legii fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești^[79].

În concluzie, Curtea a reținut că, „pentru situația în care părțile își exercită drepturile procesuale în sensul indicat în mod eronat în dispozitivul hotărârii judecătorești, bazându-se pe aparența de legalitate a acesteia, și nu potrivit principiului legalității căilor de atac, urmează ca instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză”^[80], trimițând, în acest sens, la Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017^[81]. Cu alte cuvinte, în cazul în care justițiabilul care are încredere în legalitatea hotărârii judecătorești ce cuprinde în dispozitivul său eroarea acesteia cu privire la termenul de declarare a căii de atac indicat, adică atunci când justițiabilul are încredere în aparența legalității hotărârii judecătorești, în detrimentul respectării principiului legalității căilor de atac, care are prevalență și conform căruia căile de atac și termenele în care pot fi declarate sunt cele prevăzute de lege, nu suntem în prezența unei relevanțe constituționale a aparenței înșelătoare generate de eroarea instanței și nici a erorii justițiabilului care se încrede în aparența legalității dispozitivului, relevanță constituțională care să fie apreciată din perspectiva afectării dreptului la apărare, a liberului acces la justiție și a siguranței juridice, drept-garanție. Aceasta nu înseamnă însă că aparența legalității nu este producătoare de efecte juridice, ci doar că nu există efectul juridic constând în neconstituționalitatea art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conflictul dintre aparența legalității și principiul legalității urmând să fie tranșat de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei, singura competentă să aprecieze asupra remediului procesual în cauză. C.C.R. invită așadar, de manieră implicită, instanțele de judecată ca, în asemenea cazuri, să facă o interpretare a legii care să remedieze efectele restrictive ale aparenței legalității asupra exercitării drepturilor procesuale ale justițiabililor care s-au conformat erorii din dispozitivul hotărârii judecătorești, Curtea neputându-se substitui instanțelor în această operă, întrucât s-ar transforma în instanță de control judiciar^[82].

Câteva reflecții se impun însă. În Decizia nr. 41/2017, C.C.R. a formulat cele precizate mai sus în răspuns la susținerea că „este vădit disproporționat tratamentul prevăzut în situația din cauza pendinte față de cel prevăzut de art. 457 alin. (3) și (4) C. proc. civ.”^[83]. Prevederile acestor două alineate fac referire expresă la lipsa de efecte juridice asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege a mențiunii inexacte din cuprinsul unei hotărâri judecătorești cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia și la aceea că, dacă partea a introdus calea de atac eronat indicată de către instanță în dispozitiv, respingerea ca inadmisibilă a căii de atac de către instanța de control judiciar dă naștere, de la data comunicării, la curgerea termenului pentru exercitarea căii de atac conform principiului legalității, adică a căii de atac prevăzute de lege.

O interpretare posibilă a ceea a fost pus în discuție de către autorii excepțiilor, cu ocazia Deciziei nr. 41/2017 și a Deciziei nr. 862/2020, ar putea merge în sensul că ceea ce s-a contestat în realitate a fost o anume interpretare la care poate da naștere art. 457 alin. (1) C. proc. civ., datorată omisiunii legiuitorului de a preciza, astfel cum a făcut-o în cazul indicării eronate a căii de atac, remediul procedural disponibil și aplicabil în cazul indicării eronate în dispozitivul hotărârii a termenului în care se poate declara calea de atac. O asemenea stare de fapt normativă ar fi putut fi așadar chestionată de către C.C.R. – ce-i drept, în răspuns la susținerile autorilor celor două excepții, care însă nu au invocat asemenea argumente – din perspectiva siguranței juridice a justițiabilului în statul de drept, ce impune ca exigențele de precizie și claritate a textului normei să fie respectate pentru ca acesta să fie accesibil și previzibil, așa încât exprimarea lacunară, omisiunea legiuitorului de a face referire expresă, în cuprinsul art. 457 C. proc. civ., la remediul procesual aplicabil în cazul în care justițiabilul dă prioritate aparenței legalității dispozitivului hotărârii judecătorești sub aspectul termenului indicat în care poate fi declarată calea de atac să fi fost chestionată din unghiul unei eventuale relevanțe constituționale al cărei criteriu să fi constat tocmai în incidența asupra nu doar a dreptului la apărare și a liberului acces la justiție, ci și asupra siguranței juridice a persoanei, fundament al exigențelor de calitate a normelor în statul de drept. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în textul aceluiași art. 457 C. proc. civ., după cum am văzut, legiuitorul nu a omis să reglementeze explicit remediul procesual apt să satisfacă cerința protecției drepturilor procesuale ale justițiabililor guvernate de principiul legalității sub aspectul declarării căii de atac prevăzute de lege împotriva aparenței legalității datorate indicării eronate a căii de atac de către instanța de judecată în dispozitivul hotărârii judecătorești. Altfel spus, redactarea art. 457 C. proc. civ. ar fi putut fi analizată în lumina raționamentului principial al C.C.R. din materia omisiunilor legislative cu relevanță constituțională, cenzurabile, tocmai datorită acestei relevanțe constituționale^[84], pe calea controlului de constituționalitate, și nu doar rezolvabile, în cazurile implicate de cele două decizii la care facem referire, de către instanțele de control judiciar în opera de interpretare și aplicare a legii. C.C.R. ar fi putut astfel, cu scopul protecției caracterului efectiv al exercitării dreptului la apărare și al liberului acces la justiție, să problematizeze în această direcție fără să se transforme în co-legiuitor pozitiv și deci să încalce competența exclusivă a Parlamentului de a legifera în sensul completării unui text de lege.

Nu doar aparența de legalitate a dispozitivului hotărârii judecătorești contrară legii nu a fost considerată de către C.C.R. ca având relevanță constituțională în concurs cu principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și a cărui preeminență va trebui salvgardată cu aplicarea remediilor procedurale găsite de către instanțele de judecată, dar nici aparența normei, care trebuie să fie conformă cu exigențele statului de drept, garanții ale dreptului la siguranță juridică, la rându-i drept-garanție în raport cu, de astă dată, liberul acces la justiție și dreptul la apărare, nu a fost supusă problematizării din partea C.C.R., prin prisma exigenței constituționale de protecție a drepturilor și a libertăților, nici în 2017, nici în 2020: protecția persoanei împotriva aparenței false de legalitate trebuie realizată de către instanțele judecătorești, în interpretarea și aplicarea dreptului, lor revenindu-le sarcina de a găsi remediul procesual pe care legiuitorul, în concretizarea principiului legalității căilor de atac, nu o realizează explicit în cuprinsul art. 457 C. proc. civ.

Concluzionând, eroarea instanței de judecată și aparența de legalitate pe care o creează pentru justițiabilii care au încredere în aceasta nu are efecte asupra constituționalității art. 457 alin. (1) C. proc. civ., C.C.R. nepronunțându-se în sensul că lipsa din textul normei a unor prevederi care să conțină remedii de genul celor ce fac obiectul alin. (3) și (4) ale aceluiași articol este o omisiune legislativă de natură să încalce dreptul la apărare, liberul acces la justiție și, corelativ, dreptul la siguranță juridică (impunând caracterul precis, nelacunar al formulării normelor, fără de care acestea nu sunt nici accesibile, nici previzibile), ci reținând inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate pe motiv că problema în joc nu este o chestiune de constituționalitate, ci strict una de interpretare și aplicare a legii cu privire la o situație concretă dedusă judecății. Ergo, conflictul dintre, pe de o parte, aparența legalității dispozitivului hotărârii judecătorești sub aspectul precizării termenului în care aceasta poate fi atacată, corelată cu încrederea legitimă a justițiabilului în instanța de judecată, și, pe de altă parte, principiul legalității ca regulă de valoare constituțională calificată ca atare de către C.C.R., implicând principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi rezolvat de către instanța de atac, căreia îi revine sarcina de a aprecia asupra unui eventual remediu procesual aplicabil. Prevalență are, în opinia Curții, respectarea legalității căilor de atac în concurs cu respectarea unei erori a instanței de judecată, câtă vreme dreptul de a ataca hotărârea judecătorească nu este dat de către instanță, ci de către lege.

§5. Valorizarea importanței aparențelor în aprecierea independenței și a imparțialității judecătorului, garanții ale dreptului la un proces echitabil

Cu ocazia cenzurării, în cadrul exercitării atribuției prevăzute la art. 146 lit. e) din Constituție^[85], a neconstituționalității atitudinii Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, pe calea unor acte administrative unilaterale cu caracter normativ privind compunerea completurilor de 5 judecători, „a dat prevalență aspectelor de conducere a Completului de 5 judecători, precum și altor aspecte de organizare, față de necesitatea respectării compunerii aleatorii a acestor completuri, prin tragere la sorți – ca garanție a exigențelor obiective ce asigură imparțialitatea completurilor și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil”^[86], impunând membri de drept în acestea, C.C.R. a făcut, printre altele, aplicația receptării a ceea ce a fost numit în doctrină teoria aparențelor în jurisprudența C.E.D.O. în materia independenței și a imparțialității instanței de judecată^[87], garanție a dreptului la un proces echitabil, componentă, în dreptul român, a liberului acces la justiție garantat de art. 21 din Constituție. Ca și în cazul Deciziei nr. 26/2019, C.C.R. s-a referit la o „paradigmă juridică” contrară exigențelor constituționale dezvoltată de astă dată la nivelul instanței ordinare supreme^[88], care a acordat „un rol preeminent Colegiului de conducere al acesteia față de completurile de judecată” și a calificat dispozițiile legii de procedură (ce impunea compunerea prin tragere la sorți a completurilor în cauză, excluzând existența unor membri de drept, impusă prin actele Colegiului) drept „reguli de organizare judiciară, tocmai pentru a justifica, în esență, intruziunea organului administrativ în activitatea de judecată”^[89]. O atare atitudine a fost considerată contrară dreptului la un proces echitabil.

Limitându-ne la punctarea receptării de către C.C.R. a teoriei aparențelor dezvoltate de C.E.D.O. în legătură cu independența și imparțialitatea instanței de judecată, a judecătorului, precizăm că, în acest caz, realitatea – atât a normelor incidente în materie de organizare și funcționare a puterii judecătorești, cât și a interpretării și punerii lor în aplicare, inclusiv sub aspectul comportamentului judecătorilor și, în calitatea lor de autorități publice, al instanțelor judecătorești, precum și sub aspectul emiterii de acte administrative unilaterale normative de către organul de conducere al instanței ordinare supreme, cum a fost cazul implicat în decizia la care facem referire în această parte a lucrării – trebuie, pentru ca liberul acces la justiție să se bucure de o protecție efectivă, să transpară prin aparențe concordante exigenței de independență și imparțialitate, în cazul căreia prezumția constituțională de imparțialitate a judecătorului valorifică ea însăși o aparență de constituționalitate presupusă conformă realității normative constituționale. Dacă aparențele lipsesc sau sunt de natură să dea naștere la un dubiu rezonabil și verificabil cu privire la realitatea independenței sau a imparțialității, se consideră că acestea nu sunt respectate, fundamentul justificativ fiind, în contextul exigenței protecției dreptului la un proces echitabil, componentă a liberului acces la justiție, conceptul de încredere a justițiabililor, într-o societate democratică, în înfăptuirea justiției de către instanțele judecătorești. Cu alte cuvinte, efectivitatea dreptului fundamental în cauză și încrederea legitimă reclamă ca între realitatea impusă constituțional și aparențe, în sensul lor de ceea ce este manifest, ceea ce se arată, să nu existe un decalaj în sensul în care acestea din urmă ar fi contrare celei dintâi sau ar crea un dubiu rezonabil și verificabil faptic cu privire la independența și imparțialitatea autentice. Nu este deci vorba despre valorizarea excesivă a percepției și a reprezentării pe care și-o face justițiabilul asupra independenței sau a imparțialității judecătorului, a instanței, ci de o luare în calcul temperată a aparențelor.

Ne aflăm așadar aici în prezența unei anumite puteri a realității, a adevărului normativ și faptic, care trebuie să transpară fără să creeze aparențe contrare apte să genereze îndoială rezonabilă cu privire la realitate, fiind incidentă o anume fermitate și claritate a coerenței dintre ceea ce pare să fie, ceea ce este și ceea ce trebuie pe care o implică „teoria aparențelor” în jurisprudența C.E.D.O.^[90]

Astfel, instanța europeană a receptat adagiul justice must not only be done, it must be seen to be done, pe care îl citează în mod expres în hotărârea Delcourt din 1970, cu ocazia analizei respectării garanțiilor dreptului la un proces echitabil^[91]. Pentru C.E.D.O., „exigența unei justiții care se arată este esențială”, demersul instanței europene, «similar în materie de independență și imparțialitate – cele două noțiuni fiind „strâns legate” în ochii judecătorului european –, putând fi sistematizat în jurul a trei chestiuni: dincolo de garanțiile statutare, aparențele au importanță și trebuie știut dacă a existat sau nu aparența de independență sau de imparțialitate a instanței; pentru a realiza acest lucru, punctul de vedere subiectiv al interesatului intră în discuție, însă nu joacă un rol decisiv; elementul determinant constă în a ști dacă percepțiile interesatului pot trece ca fiind obiectiv justificate»^[92]. Despre acest tip de valorizare a aparențelor s-a susținut că «se îngrijește să pondereze impresia subiectivă a justițiabilului prin „fapte verificabile” care autorizează suspiciunea asupra independenței sau imparțialității judecătorului »^[93].

Cu ocazia deciziei avute în vedere aici, C.C.R. a reținut că, „în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința determinării caracterului independent al instanței, aparențele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuție este încrederea pe care instanțele judecătorești, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului și, înainte de toate, în privința procedurilor penale, acuzatului […] alături de aparențe, independența instanței se evaluează în funcție de modul de numire a membrilor acesteia, durata mandatului lor și garanțiile împotriva presiunilor exterioare”^[94]. Mai mult, făcând referire la o jurisprudență proprie constantă, C.C.R. a citat și din hotărâri C.E.D.O. privind cele două sensuri – subiectiv și obiectiv – ale imparțialității magistratului, garanție a dreptului la un proces echitabil, conform cărora „imparțialitatea magistratului – garanție a dreptului la un proces echitabil – poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă […] imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate”^[95].

C.C.R. a aderat încă o dată la viziunea ponderată a C.E.D.O. cu privire la aprecierea efectelor aparențelor, așa încât simpla suspiciune cu privire la lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului nu este de ajuns pentru a se considera că dreptul la un proces echitabil este încălcat sub aspectul garanției de imparțialitate. Aceasta întrucât judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, instituită de art. 124 alin. (2) din legea supremă, al cărei caracter relativ face să poată fi răsturnată, însă numai de la caz la caz, „în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte”, trebuind ca lipsa de imparțialitate, sub aspect obiectiv sau subiectiv, să fie demonstrată^[96].

Privind aprecierea imparțialității obiective, C.C.R. a amintit că a subliniat în jurisprudența sa că C.E.D.O. „a reținut că […] aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor”^[97], reținând și că instanța europeană a arătat că imparțialitatea obiectivă „constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi (valența subiectivă a imparțialității), unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autorizează a pune în discuție imparțialitatea lor. Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparțialității tribunalului […]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa, au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale”^[98].

Aceste exigențe ale imparțialității subiective și obiective, pentru aprecierea cărora aparențele trebuie avute în vedere de o manieră ponderată și verificate, se impun nu doar formulării normelor legale în materia organizării și a funcționării puterii judecătorești și, deci, Parlamentului când produce aceste norme [în virtutea principiului imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) din Constituție și a dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție^[99]], ci și modului concret de interpretare și aplicare a acestora și deci instanțelor judecătorești însele, precum și celorlalte entități ce fac parte din autoritatea judecătorească. Astfel, aderând la adagiul C.E.D.O. și aducând în atenție conceptul de încredere legitimă, C.C.R. a precizat că „normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție. De aceea, nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se și vadă că se face dreptate [Justice must not only be done, it must also be seen to be done – Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragraful 26]”^[100]. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că „art. 32 din Legea nr. 304/2004 reprezintă o garanție aferentă imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanții se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege […] repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 204/2004, cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică”^[101].

În acest context, C.C.R. precizează că, dacă, în privința formulării normelor, cu ocazia unei decizii anterioare^[102], a apreciat că normele legale controlate respectau, prin conținutul lor, imparțialitatea obiectivă și independența instanței judecătorești, de această dată, raportându-se nu doar la conținutul normelor, ci și la modul concret de interpretare și aplicare a acestora realizat de către Colegiul de conducere al instanței supreme, de care nu avusese până atunci cunoștință, reține că acest mod de interpretare și aplicare este contrar conținutului normei juridice privitoare la modul de compunere al instanței supreme^[103]. Pe cale de consecință, C.C.R. stabilește că „va înlătura din ordinea constituțională interpretarea contrară conținutului normei juridice privitoare la modul de compunere al instanței supreme, ceea ce înseamnă că toți membrii completurilor de 5 judecători trebuie să fie desemnați prin tragere la sorți”^[104].

Reamintirea celor două sensuri în care trebuie apreciată imparțialitatea judecătorului conform jurisprudenței C.E.D.O. – aspectul subiectiv și, respectiv, cel obiectiv – a fost realizată de către C.C.R. și într-o decizie mai recentă^[105], în contextul statuării că „valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor stabilite jurisprudențial de către Curtea de la Strasbourg se realizează prin reglementarea în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. proc. pen. a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului”^[106] și, subsecvent, al constatării constituționalității art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., despre care C.C.R. a reținut că „reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere aparența de incompatibilitate (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și conform cărora judecătorul este incompatibil dacă: f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată”^[107]. Totodată, C.C.R. a reamintit că între aspectul subiectiv și cel obiectiv al imparțialității „nu există delimitare clară” conform jurisprudenței C.E.D.O., așa încât „pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv”^[108].

C.C.R. a valorizat importanța percepției rezonabile de subiectivism, adică a reprezentării pe care și-o face justițiabilului bazându-se pe aparențe, în stabilirea imparțialității judecătorului: «în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o „probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală“, o „posibilitate substanțială” și o „suspiciune rezonabilă” de subiectivism»^[109]. Ponderarea luării în calcul a percepției individuale bazate pe aparențe, prin utilizarea standardului percepției unei persoane rezonabile și bine informate, și nu a cercetării existenței unui subiectivism conștient sau inconștient al judecătorului a fost precizată explicit de către C.C.R., prin trimitere, în acest sens, la o mai veche decizie a sa: „Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea […] în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism”^[110].

În cazul jurisprudenței observate, funcția de protecție a drepturilor persoanei pe care trebuie să o aibă aparența a vizat liberul acces la justiție și componenta sa constând în dreptul la un proces echitabil: atunci când aparențele oferă semne apte să susțină un dubiu rezonabil că realitatea independenței și a imparțialității judecătorului impusă constituțional și legal nu este respectată, se naște posibilitatea verificării acesteia și a răsturnării prezumției relative de imparțialitate a judecătorului, care la rându-i valorizează o aparență presupus a fi conformă cu exigența constituțională. Pentru ca această funcție să se activeze nu este suficientă reprezentarea subiectivă a justițiabilului, percepția sa concretă și individuală bazată pe aparențe, ci este necesar caracterul în mod obiectiv justificat al temerilor de imparțialitate a judecătorului născute de aparențe, adică aplicarea standardului percepției observatorului rezonabil și bine informat ce reprezintă societatea. Dacă un atare observator percepe aparențe de subiectivism ale judecătorului, funcția protectoare pe care trebuie să o aibă aparențele reclamă recuzarea judecătorului, așa încât protecția dreptului la un proces echitabil să rămână efectivă. Sigur că aceste exigențe ale valorificării aparențelor în aprecierea independenței și a imparțialității judecătorului acoperă nu doar procesul penal, ci și procesul civil^[111].

§6. Poziția C.C.R. în materia proprietății aparente – constituționalitatea prevederilor legale ce valorizează o aplicație a principiului validității aparenței în drept

Conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (fost art. 46 în forma legii anterioară republicării din septembrie 2005), „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate de stat, fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Începând cu anul 2002, C.C.R. a statuat în mod constant în sensul constituționalității acestor prevederi în raport de art. 44 din Constituție garantând proprietatea privată. Constanța acestei poziționări a Curții față de validarea pe cale legislativă a aparenței contrare realității în materie de proprietate în scopul protecției terțului dobânditor, a securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice (pentru a prelua terminologia din deciziile relevante ale Curții, care la acea dată nu punea accentul pe siguranța persoanei și căreia îi corespunde în doctrina de drept privat sintagma de „securitate dinamică” a circuitului civil) a presupus două direcții diferite de interpretare, nefiind deci însoțită și de constanță, claritate și coerență ale tipului de argumentație avansat de către Curte și criticate doctrinar. C.C.R. s-a poziționat confuz cu privire la distincția dintre principiul ocrotirii bunei-credințe și condițiile incidenței principiului error communis facit ius, invocându-l când pe primul, când pe al doilea (care presupune și buna-credință, nerezumându-se însă la ea) pentru a reține că dreptul de proprietate al proprietarului al cărui imobil a fost preluat abuziv de către stat nu este încălcat prin recunoașterea legală a dreptului de proprietate al subdobânditorului imobilului din partea statului.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 191 din 25 iunie 2002^[112], Curtea a elaborat pornind de la obiectul contractului, invocând practica și doctrina, preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice – rațiuni de ordin pragmatic – ce au fundamentat juridic soluția recunoașterii prevalenței interesului dobânditorului de bună-credință și care s-au concretizat în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit ius. Despre incidența acestuia, Curtea a precizat că este „subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă – și a unei condiții privind buna-credință a dobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia”. C.C.R. a adăugat și că «singurul element „novator” adus de textul dedus controlului îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989», precizând: „consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusă legiuitorului și de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forța unei prezumții iuris et de iure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar”. Astfel, o asemenea împrejurare „justifică pe deplin opțiunea legiuitorului de a conferi bunei-credințe o eficienta juridică similară celei din dreptul comun”.

Despre această poziționare a Curții s-a remarcat că pare să distingă între principiul ocrotirii bunei-credințe și principiul conținut în adagiul error communis facit ius, în acord cu o parte a doctrinei (ce susține că principiul ocrotirii bunei-credințe și principiul validității aparenței în drept sunt instituții juridice distincte care reprezintă mijloace de protecție a actelor de dispoziție încheiate de un neproprietar)^[113], observându-se, cu justețe, că C.C.R., pe de o parte, a susținut că principiul ocrotirii bunei-credințe a fost consacrat in terminis, pe cale legală, prin art. 46 alin. (2) și, pe de altă parte, că a menționat despre adagiul error communis facit ius „lăsând impresia că legiuitorul s-ar referi și la acest principiu”^[114]. Autorul acestor precizări se referă, în opinia noastră, la lipsa de precizie a C.C.R. în stabilirea fundamentului justificativ al soluției legislative controlate, câtă vreme în opinia citată se face referire la un „sentiment de incertitudine” ce „a fost transmis instanțelor de judecată” care, plecând de la afirmațiile Curții Constituționale, au aplicat fie principiul validității aparenței în drept, fie au făcut referire atât la principiul ocrotirii bunei-credințe, cât și la adagiul error communis facit ius, apărând o practică judiciară contradictorie, care a trecut de la aplicarea lui error communis facit ius la „a pretinde numai buna-credință a terțului pentru menținerea contractului de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil”, în pofida „deosebirilor profunde” dintre regimul juridic al principiului ocrotirii bunei-credințe și cel al validității aparenții în drept, practică judiciară „susceptibilă să creeze un climat general de incertitudine și de insecuritate juridică”^[115].

Precizările C.C.R. referitoare la justificarea recunoașterii prevalenței interesului dobânditorului de bună-credință prin principiul error communis facit ius, precum și cele referitoare la condițiile incidenței principiului validității aparenței în drept au fost reluate în Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003^[116], în care Curtea a trimis expres la decizia din 2002, adăugând că „prin consacrarea bunei-credințe ca o cauză de asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil să fie preferat cel din urmă.” Pe lângă amalgamarea principiului error communis facit ius cu principiul ocrotirii bunei-credințe a terțului dobânditor, deși acestea nu se confundă, cum rezultă, de altfel, și din precizarea, făcută de Curtea însăși, a condițiilor pe care le presupune incidența lui error communis facit ius și care nu se reduc la buna-credință a dobânditorului, C.C.R. nu a realizat un control al proporționalității concilierii pe care trebuia ca prevederile legale să o permită între dreptul de proprietate al proprietarului și protecția terțului dobânditor, validând tale quale preferința acordată de către legiuitor intereselor dobânditorului în concurență cu cele ale proprietarului. Curtea s-a limitat să rețină că „opțiunea legiuitorului de a-l prefera pe dobânditorul de bună-credință nu vine în contradicție cu spiritul Legii nr. 10/2001, și anume cu caracterul reparator consacrat de aceasta, întrucât în situația în care restituirea în natură nu mai poate opera devin aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea menționată” referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent în cazurile în care restituirea în natură a bunul imobil către proprietar nu este posibilă.

Ceva mai nuanțată și mai atentă la necesitatea protecției proprietarului inițial a fost poziționarea C.C.R. cu ocazia Deciziei nr. 145 din 25 martie 2004^[117], în care a susținut, făcând trimitere la Decizia nr. 69/2003, că ar fi precizat în cuprinsul acesteia din urmă că, „prin consacrarea bunei-credințe ca o cauză de asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul nu a înțeles să-i confere acesteia semnificația juridică a unui fine de neprimire a cererii în revendicare a proprietarului inițial, ipoteză în care s-ar putea reține că, într-adevăr, art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 contravine prevederilor art. 44 din Constituție, republicată”. Din textul Deciziei nr. 69/2003 lipsesc însă aceste aprecieri. În continuare, Curtea a reținut că „recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) teza a doua din lege și nici legea în ansamblu nu conțin dispoziții în raport de care să se poată susține prevalența dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună-credință, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial, în egală măsură recunoscut.” C.C.R. a accentuat că prevederile controlate, „recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat nici un moment să existe”.

Dacă, în 2003, Curtea interpreta prevederile legislative controlate în sensul în care, reamintim, „legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și dobânditorul de bună-credință al bunului său imobil să fie preferat cel din urmă”, de această dată s-a repoziționat dând o altă interpretare, mai apropiată de exigența ca legiuitorul nu să restrângă dreptul de proprietate disproporționat și să acorde prioritate pură și simplă intereselor dobânditorilor de bună-credință: „Textul de lege criticat nu tranșează […] conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al bunului său, prin efectul înstrăinării consimțite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect, deci contradictorii și excluzându-se reciproc. Departe de a nesocoti dreptul proprietarului inițial și, prin aceasta, de a contraveni prevederilor art. 44 din Constituție […] art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 îi conferă dobânditorului de bună-credință, în considerarea poziției sale subiective oneste, o șansă suplimentară în litigiul cu proprietarul inițial, dând expresie principiului egalității de arme, unanim consacrat de legislația internațională, ca o premisă sine qua non a dreptului la un proces echitabil”.

Cu ocazia Deciziei nr. 186 din 27 aprilie 2004^[118], C.C.R. a abandonat nuanțările, invocând mai multe decizii anterioare și refuzând să facă o analiză a respectării art. 53 din Constituție referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ceea ce ar fi presupus un control al respectării tuturor condițiilor sistemice ale proporționalității în sens larg a restrângerii dreptului de proprietate al proprietarului inițial. Curtea s-a întors la optica centrată pe „ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credință” despre care a reamintit că „a fost determinată de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor civile”, amestecând, din nou, principiul bunei-credințe cu doar una dintre condițiile de incidență ale principiului error communis facit ius, și anume caracterul comun și invincibil al erorii, pe care l-a explicat de o manieră ce a părut să fundamenteze buna-credință pe eroarea comună: „Ne aflăm în prezența unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce îndreptățește o largă prezumție de bună-credință a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ […] nu poate fi decât de bună-credință cel ce se întemeiază pe o dispoziție a legii”.

În Decizia nr. 424 din 25 mai 2006^[119], C.C.R., citând din decizii anterioare, a reținut că „norma legală criticată recunoaște validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință a unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, însă nu consacră prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, titlu care îi este recunoscut în mod similar, de legiuitor, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din același act normativ”, pentru ca, în Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008^[120], să amintească faptul că prin Decizia nr. 145/2004 a reținut că prevederea legală criticată recunoaște validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință al unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, recunoscând, în același timp, și titlul proprietarului inițial în condițiile art. 2 alin. (2) din același act normativ, adăugând că prevederile controlate aplică principiul ocrotirii bunei-credințe și pe cel al aparenței de drept. Încă o dată C.C.R. a părut indiferentă la deosebirile dintre principiul ocrotirii bunei-credințe și principiul validității aparenței în drept^[121].

Din observarea acestei jurisprudențe a Curții se desprinde concluzia că instanța constituțională a avut două linii de interpretare, remarcate doctrinar ca atare: prima a mers în direcția protecției interesului dobânditorului de bună-credință, despre care Curtea a reținut că are întâietate în raport cu interesul adevăratului proprietar, ca urmare a aplicării principiului ocrotirii bunei-credințe și al adagiului error communis facit ius; a doua, conform căreia prevederile Legii nr. 10/2001 validează titlul terțului dobânditor de bună-credință, dar nu consacră și prevalența acestui titlu față de titlul proprietarului inițial, nerezolvând conflictul de interese dintre terțul dobânditor de bună-credință și adevăratul proprietar în favoarea primului, ci doar creând premisele confruntării celor două titluri, urmând ca în litigiul dintre cei doi să se stabilească prevalența unuia sau a altuia dintre titlurile în discuție^[122]. Despre ambele linii de interpretare s-a arătat că sunt criticabile, în privința aprecierii bunei-credințe a dobânditorului avansându-se inclusiv argumentul că, atâta vreme cât „este vorba de un bun preluat fără titlu de stat, dobânditorul nu se poate prevala de buna-credință, întrucât prezumția legală referitoare la aceasta este răsturnată de prezumția simplă rezultată din notorietatea situației discutabile a imobilelor din această categorie”^[123].

Chiar dacă din deciziile prezentate în această parte a demersului nostru nu rezultă cu certitudine față de cine sau ce s-a activat protecția prin valorizarea aparenței contrare realității validate de către C.C.R. – dacă față de dobânditorul terț, dacă față de securitatea circuitului civil (la rându-i nu o valoare în sine), dacă față de proprietar, despre a cărui proprietate Curtea a afirmat că nu poate fi negată de către legiuitor –, părând că balanța a înclinat către dobânditorul terț înainte ca C.C.R. să se repoziționeze mai nuanțat și să invoce egalitatea de arme între acesta și proprietar în confruntarea intereselor lor legitime, cert rămâne că C.C.R., invocând principiul validității aparenței în drept, a recunoscut de manieră implicită rolul protector pe care îl are validarea aparențelor contrare realității în materia proprietății aparente, manifestat față de proprietarul aparent, indiferent de fundamentele justificative. C.C.R. a intuitfuncția protectoare pe care o are aparența, chiar și atunci când este, iată, contrară realității, chiar dacă nu a argumentat de o manieră coerentă și consistentă cum se poate concilia aplicația acestei funcții cu exigența de a menține activată și funcția protectoare pe care dreptul o are în raport cu dreptul de proprietate al proprietarului adevărat.

Concluzii

În loc de concluzii, câtă vreme, pe de o parte, demersul de față nu a epuizat ipostazele aparenței în jurisprudența constituțională română^[124] și nici nu a atins, decât incidental, „teoria aparenței în drept”, iar, pe de altă parte, intenția noastră rămâne, ca întotdeauna, menținerea deschisă a interogației și evitarea unor concluzii finale, ne limităm să reiterăm, în încheiere, că recursul la aparență, ce presupune luarea în calcul nu doar a felului în care apare, se manifestă dreptul și aplicarea lui, ci și a ceea ce subiecții de drept particulari cred că este o stare de fapt, o realitate normativă sau aplicarea dreptului (a felului în care și le reprezintă) se justifică tocmai prin rolul dreptului de a proteja persoana, drepturile și libertățile acesteia. Acest rol trebuie nu doar respectat în activitatea de producere și aplicare a normelor, în comportamentul autorităților publice și în mecanismele justiției constituționale destinate ele însele protecției drepturilor și a libertăților, ceea ce presupune ca realizarea lui să fie efectivă și eficientă (să transpară, nu doar să pară că o face), ci el trebuie totodată avut în vedere constant în cadrul analizelor și a construcțiilor doctrinare și/sau jurisprudențiale precum „teoria aparenței”, „teoria aparențelor”, „teoria aparenței în drept”. Parafrazând, the person and her rights and freedoms must not only be protected by the law and taken into consideration by all the actors of law, but they must also be seen to be protected and considered. În speranța că reiterarea evidenței imperativului dreptului de a proteja drepturile nu este redundantă, să reflectăm deci în continuare asupra prevalenței subiectului – persoana – asupra instrumentului – dreptul și aplicarea sa – și asupra păstrării drepturilor persoanei în centrul realității și al aparenței.

Note de subsol

^[1] În continuare, Curtea, C.C.R., instanța de contencios constituțional.

^[2] Pentru opinia conform căreia doctrina a subliniat, „cu temei”, că art. 17 alin. (2)-(4) C. civ. „fac aplicația teoriei aparenței în dreptul civil”, a se vedea P. Perju, Comentariu la art. 17, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 18. Pentrudistincția dintre principiul validității aparenței în drept și adagiul error communis facit ius în contextul abordării teoriei aparenței, a se vedea V. Stegărescu, Considerații generale cu privire la teoria aparenței. Aplicații practice, în P.R. nr. 5/2006 (material consultat pe site-ul www.sintact.ro, motiv pentru care lipsește paginația). Autorul precizează că adagiul error communis facit ius evidențiază condițiile specifice proprietății aparente sau ale mandatului aparent, însă «Ridicarea locuțiunii latine „error communis facit jus” sau a expresei „credința legitimă valorează titlu” la rang de principiu general al dreptului nu este tocmai satisfăcătoare. „Eroarea comună” sau „credința legitimă” – eroarea comună și invincibilă, n.a. – este de natură să pună în evidență condițiile specifice proprietății aparente sau ale mandatului aparent. Aceste sintagme nu cuprind întregul domeniu de aplicare a teoriei aparenței. Considerăm că este mai adecvată expresia reținută de doctrina română: „principiul validității aparenței în drept”».

^[3] Ph. Raimbault, Au-delà de l’apparence: quels fondements?, în Juge et apparence(s), dir. N. Jacquinot, L.G.D.J., 2009, parag. 3, disponibil online la adresa https://books.openedition.org/putc/283, site accesat la 25 august 2021.

^[4] Ibidem.

^[5] Raportat la ceea ce ne propunem să argumentăm, distincția dintre „funcție”, „rol” și „scop” nu este relevantă, alegerea termenului „funcție” neurmărind să inducă impresia că s-ar trata de ceva mai puțin important decât ceea ce implică semnificația „rolului” sau a „scopului”, ci justificându-se prin aceea că ne plasăm abordarea în perspectiva unei înțelegeri funcțional-teleologice, și nu axiologice, asupra dreptului, considerând că dreptul, ca sistem de norme juridice, este un instrument în slujba protecției drepturilor și a libertăților persoanelor.

^[6] K. Benke, Prezumția de constituționalitate a normelor juridice (I), în Revista de Drept Constituțional nr. 2/2017 (material consultat pe site-ul www.sintact.ro, motiv pentru care lipsește paginația), citând pe I. Pitulescu, P. Abraham, E. Dersidan, T. Malea, I. Ranetem, Dicționar de termeni juridici uzuali, Ed. Alex, București, 1996, p. 317.

^[7] D.C. Dănișor, I. Dogaru, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 209.

^[8] Idem, p. 210.

^[9] K. Benke, op. cit., citând pe I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 66-67.

^[10] Ibidem.

^[11] Ibidem.

^[12] Ibidem, autorul menționând și primele decizii ale Curții în care a fost menționată prezumția.

^[13] C.C.R., Dec. nr. 392 din 18 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, pct. 27, M. Of. nr. 776 din 25 august 2020.

^[14] C.C.R., Dec. nr. 63 din 8 februarie 2017, pct. 95, M. Of. nr. 145 din 27 februarie 2017.

^[15] Idem, pct. 98.

^[16] „Grație mecanismului prezumtiv, proba contrară poate fi adusă, ceea ce are ca efect salvarea aparențelor”. A se vedea, în acest sens, D. Costa, Apparence, fiction et présomption juridiques, în Juge et apparence(s), op. cit., parag. 17. Autoarea prezintă, ca ilustrare a acestei salvări a aparențelor, prezumția de legalitate a actelor administrative în dreptul francez (parag. 19-21).

^[17] E.M. Nica, Protecția dreptului la siguranță juridică de către Curtea Constituțională – despre anumite evoluții din jurisprudența anului 2020, în volumul Conferinței Internaționale Bienale, ed. a XIII-a, 6-7 noiembrie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, în curs de publicare. Considerații formulate în această contribuție sunt reluate în următoarele două paragrafe ale lucrării de față, fiind semnalate citările prezente acolo.

^[18] M. Fromont, Le principe de sécurité juridique, AJDA, Hors-série, 1996, p. 178.

^[19] D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Volumul I. Modernitate, liberalism și drepturile omului, ed. a doua, revizuită și adăugită, Ed. Simbol, Craiova, 2018, p. 161-162.

^[20] Ibidem.

^[21] E.M. Nica, Drept electoral, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 22, citând pe S. Calmes, Du principe de la protection de la confiance légitime en droit allemand, communautaire et français, vol. 1, Dalloz, Paris, 2001, p. 297, 479, apud A.-L. Valembois, La constitutionnalisation de l’exigence de sécurité juridique en droit français, L.G.D.J., 2005, p. 249.

^[22] În acest sens, a se vedea A.A. Trăilescu, Predictibilitatea normelor și stabilitatea raporturilor juridice – componente ale legalității actelor administrative, disponibil online la adresa https://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_201101/recjurid111_7FR.pdf, p. 114, site accesat la 25 august 2021, unde autorul califică principiul încrederii legitime drept „componentă a principiului legalității actelor administrative” [definit, la p. 107, drept „principiul legalității activității desfășurate de organele administrației publice, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția României revizuită”] și, citând-o pe aceeași autoare (S. Calmes, op. cit., p. 9-18), precizează că acest principiu „instituie, pe de o parte, obligația autorităților publice de a proteja (printr-un comportament consecvent și necontradictoriu) așteptările legitime ale particularilor, iar, pe de altă parte, instituie dreptul acestora de a evolua într-un cadru juridic stabil și previzibil, în care să aibă încredere, la adăpost de modificările brutale ale acestuia”.

^[23] F. Martucci, Les principes de sécurité juridique et de confiance légitime dans la jurisprudence de la Cour de justice de l’Union européenne, Cahiers du Conseil Constitutionnel no. 5, octobre 2020, disponibil online la adresa https://www.conseil-constitutionnel.fr/node/21688/pdf, site accesat la 25 august 2021, citând pe M. Blanquet, Droit général de l’Union Européenne, Sirey, Paris, Collection Université, 2018, parag. 738.

^[24] C.C.R., Dec. nr. 1 din 13 ianuarie 2021, pct. 92, M. Of. nr. 77 din 25 ianuarie 2021, în care se trimite la C.C.R., Dec. nr. 454 din 4 iulie 2018, pct. 68, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018. În pct. 91 din Dec. nr. 1/2021, C.C.R. reține că „principiul securității juridice este instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituție și exprimă în esență faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă”, trimițând la doar două dintre numeroasele sale decizii în care a iterat aceste aprecieri.

^[25] C.C.R., Dec. 141 din 12 martie 2020, M. Of. nr. 1096 din 18 noiembrie 2020; C.C.R., Dec. nr. 238/2020, M. Of. nr. 666 din 28 iulie 2020.

^[26] În continuare, C.E.D.O.

^[27] E.g., Dec. nr. 141/2020, în care C.C.R. trimite la C.C.R., Dec. nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008.

^[28] C.C.R., Dec. nr. 141/2020, pct. 20, citat și în E.M. Nica, Protecția dreptului la siguranță juridică…, op. cit.

^[29] Ph. Raimbault, op. cit., parag. 13, citând pe S. Calmes, op. cit., p. 31.

^[30] Ibidem.

^[31] M. Of. nr. 500 din 13 mai 2021.

^[32] Pct. 98 din decizie.

^[33] Pct. 102 din decizie.

^[34] M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018.

^[35] Pct. 665 din decizie.

^[36] Pct. 881 din decizie.

^[37] Pct. 663 din decizie.

^[38] Pct. 662 din decizie.

^[39] Pct. 664 din decizie.

^[40] Ph. Raimbault, op. cit., parag. 16.

^[41] Idem, parag. 17.

^[42] Punct 2.5 din opinia concurentă a doamnei judecător E.-S. Tănăsescu la C.C.R., Dec. nr. 847 din 18 noiembrie 2020, M. Of. nr. 1302 din 29 decembrie 2020.

^[43] K. Benke, op. cit.

^[44] M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019. Complexitatea deciziei este dată și de formularea a două opinii separate (a doua dintre ele fiind semnată de doi judecători) și a unei opinii concurente.

^[45] Abordată de I. Bălan, Efectuarea supravegherii tehnice. Proba neconstituțională. Studiu de jurisprudență, în P.R. nr. 4/2019; V. Neagoe, C. Ghigheci, Supravegherea tehnică în lumina noilor soluții ale Curții Constituționale – interpretarea și aplicarea deciziilor în materie ale instanței constituționale, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2019; C.M. Resmeriță, Excluderea probelor obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică în procesul penal, în Caiete de Drept Penal nr. 2/2020.

^[46] Pct. 131 din decizie.

^[47] Pct. 165 din decizie.

^[48] Pct. 140 din decizie, în care, cu referire la garanțiile indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, se trimite la pct. 16 din C.C.R., Dec. nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014.

^[49] Pct. 141 din decizie.

^[50] Ibidem. Se face trimitere, în acest sens, la pct. 55 din C.C.R., Dec. nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.

^[51] Pct. 149 din decizie.

^[52] Pct. 151-169 din decizie.

^[53] Pct. 170 din decizie.

^[54] Pct. 172 din decizie.

^[55] Pct. 173 din decizie.

^[56] Pct. 174 din decizie.

^[57] Ibidem.

^[58] Pct. 175 din decizie.

^[59] F.A. Boar, Fl.A. Baias, Simulația și buna-credință: o contradicție în termeni?, în R.R.D.P. nr. 4/2020. Materialul a fost consultat pe www.sintact.ro, motiv pentru care lipsește paginația.

^[60] Pct. 187 din decizie.

^[61] Pct. 131 din decizie.

^[62] Pct. 188 din decizie.

^[63] Pct. 189 din decizie.

^[64] Pct. 192 din decizie. Se face trimitere la C.C.R., Dec. nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, și la Dec. nr. 302/2017.

^[65] Pct. 193 din decizie. Se face trimitere, pentru definirea securității juridice, la pct. 68 din Dec. nr. 454/2018.

^[66] Pct. 201 din decizie.

^[67] Pct. 200 din decizie.

^[68] Pct. 202 din decizie.

^[69] Pct. 203 din decizie.

^[70] Pct. 185 din decizie.

^[71] Pct. 186 din decizie.

^[72] Pct. 204 din decizie.

^[73] Ibidem.

^[74] Pct. 134 din decizie.

^[75] Pct. 132 din decizie.

^[76] M. Of. nr. 446 din 27 aprilie 2021.

^[77] Pct. 15 din Dec. nr. 862/2020, în care C.C.R. reia cele reținute în pct. 13 din Dec. nr. 41 din 31 ianuarie 2017, M. Of. nr. 391 din 24 mai 2017, prin care deja respinsese excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

^[78] Pct. 16 din decizie.

^[79] Pct. 17 din decizie. Se trimite la C.C.R., Dec. nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.

^[80] Pct. 18 din decizie.

^[81] M. Of. nr. 391 din 24 mai 2017. Se trimite la pct. 16 din această decizie.

^[82] Așa cum amintește și în pct. 17 din Dec. nr. 41/2017, în care precizase, în plus față de Dec. nr. 682/2020, că „nu are competența de a elimina din conținutul normativ al textului, pe calea controlului de constituționalitate, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice.”.

^[83] Pct. 16 din decizie.

^[84] Pentru exemple de omisiuni cu relevanță constituțională cenzurate de către C.C.R., a se vedea, pe lângă cea deja implicată în exemplul din §2, T. Toader, M. Safta, Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională a României, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 133-134.

^[85] C.C.R., Dec. nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018.

^[86] Pct. 189 din decizie.

^[87] Teoria aparențelor în jurisprudența C.E.D.O. este mai largă, presupunând raportarea la aparențe și în cazul aprecierii respectării altor drepturi garantate convențional, precum, de pildă, dreptul la protecția bunurilor.

^[88] Conform pct. 167 din decizie, paradigma juridică a acordat „un rol central interpretării normei, subordonând, în mod vădit, norma”, fiind conturată prin transformarea unei practici administrative într-un judiciară, „fără a fi contestată în vreun fel”.

^[89] Pct. 131 din decizie.

^[90] Pentru o menționare a acesteia cu referire nu doar la independența și imparțialitatea justiției impusă de primul paragraf al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și „într-o măsură mai redusă, a administrației”, precum și la egalitatea armelor între părțile din proces, despre care C.E.D.O. a reținut că a fost încălcată de statul francez pe motiv că «funcția – a se înțelege titlul – de „comisar al guvernului” putea da naștere la confuzie reclamanților în fața jurisdicțiilor administrative», a se vedea D. Costa, op. cit., parag. 22-23.

^[91] F. Sudre, Apparences et Convention Européenne des Droits de l’Homme, în Juge et apparence(s), op. cit., parag. 19.

^[92] Idem, parag. 20.

^[93] Ibidem.

^[94] Pct. 181 din decizie, în care se trimite la §44 din C.E.D.O., Cauza Sahiner împotriva Turciei, Hotărârea din 29 septembrie 2001, și, respectiv, la §73 din C.E.D.O., Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997.

^[95] Pct. 182 din decizie, în care se trimite la §30 din C.E.D.O., Cauza Piersack împotriva Belgiei, Hotărârea din 1 octombrie 1982, la §47 din C.E.D.O., Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, Hotărârea din 24 mai 1989, și la §121 din C.E.D.O., Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, Hotărârea din 15 decembrie 2005.

^[96] Ibidem.

^[97] Pct. 183 din decizie, în care se face trimitere Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52.

^[98] Pct. 186 din decizie, în care se trimite la §77 din C.E.D.O., Cauza Morice împotriva Franței, Hotărârea din 23 aprilie 2015, și la §54 din C.E.D.O., Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, Hotărârea din 12 ianuarie 2016.

^[99] Pct. 184 din decizie.

^[100] Pct. 187 din decizie.

^[101] Pct. 188 din decizie, în care se trimite la I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 5103 din 1 noiembrie 2011.

^[102] C.C.R., Dec. nr. 68 din 22 februarie 2018, M. Of. nr. 533 din 27 iunie 2018.

^[103] Pct. 185 din decizie.

^[104] Ibidem.

^[105] C.C.R., Dec. nr. 217 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 599 din 8 iulie 2020.

^[106] Pct. 16 din Decizia nr. 217/2020.

^[107] Pct. 18 din Dec. nr. 217/2020.

^[108] Pct. 15 din Dec. nr. 217/2020. Se face referire, în acest sens, §57 și urm. din C.E.D.O., Cauza Olujic împotriva Croației, Hotărârea din 5 februarie 2009, și la §114 din C.E.D.O., Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 11 iulie 2013. De asemenea C.C.R. sintetizează din nou, de o manieră mai clară și mai concisă decât în jurisprudența anterioară, cele două aspecte ale imparțialității la care s-a referit C.E.D.O.

^[109] Pct. 18 din decizie.

^[110] Ibidem. Trimiterea se face la pct. 20 din C.C.R., Dec. nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 3 septembrie 2016.

^[111] Pentru abordarea aparenței de independență, a imparțialității subiective și obiective a judecătorului și a aparențelor în aprecierea respectării acesteia, cu referire la jurisprudența C.E.D.O. incidentă, a se vedea V.M. Ciobanu, Comentariul art. 6, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 16-18.

^[112] M. Of. nr. 567 din 1 august 2002.

^[113] V. Stegărescu, Proprietatea aparentă, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/2006, disponibil online la adresa http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/208, site accesat la 25 august 2021.

^[114] Ibidem.

^[115] Ibidem, fiind citate, în notele 101 și 110, exemple din jurisprudența relevantă atât pentru primul tip de soluție, cât și pentru cel de al doilea, precum și critica doctrinară a primei soluții.

^[116] M. Of. nr. 226 din 3 aprilie 2003.

^[117] M. Of. nr. 377 din 29 aprilie 2004.

^[118] M. Of. nr. 669 din 26 iulie 2004.

^[119] M. Of. nr. 548 din 26 iunie 2006.

^[120] M. Of. nr. 737 din 30 octombrie 2008.

^[121] Pentru o punctare a acestora, a se vedea V. Stegărescu, Proprietatea aparentă, op. cit.

^[122] M. Noșcălan, Buna-credință și teoria aparenței în drept, Universitatea de Vest din Timișoara, teoria și practica medierii, disponibil online la adresa https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-de-vest-din-timisoara/teoria-si-practica-medierii/buna-credinta-si-teoria-aparentei-in-drept/11360142, site accesat la 25 august 2021, p. 276.

^[123] D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credință la data cumpărării, în Dreptul nr. 1/2002, p. 65, apud M. Noșcălan, op. cit., p. 277. Același D. Chirică, este citat de către V. Stegărescu, Proprietatea aparentă, op. cit., în același sens al criticării posibilității, pentru terții dobânditori care au achiziționat de la stat imobile preluate de statul comunist fără titlu valabil, de a invoca în favoarea lor adagiul error communis facit ius. M. Noșcălan, op. cit., p. 277, precizează că prima interpretare dată de Curte a fost criticată pentru că, „dacă titlul terțului dobânditor este nul absolut, el nu poate beneficia de efectul achizitiv al proprietății aparente, cât timp cel puțin statul este în situația unui vânzător de rea-credință, titlul dobânditorului este nul absolut”, fiind citat, în acest sens, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, București. p. 642 și urm.

^[124] Poziționarea C.C.R. cu privire la aparența persoanei sub unghiul dreptului la propria imagine în contextul dreptului la protecția vieții intime, private și de familie merită, de altfel, un studiu distinct.