Judecata în cazul recunoașterii învinuirii: Principalele modificări aduse formei originare de reglementare

Victor Văduva, Judecata în cazul recunoașterii învinuirii, Ed. Hamangiu, 2019, p. 96-100.

§1. Momentul procesual

129. În noul model al procesului penal, citirea actului de sesizare nu mai reprezintă actul prin care se marchează momentul începerii cercetării judecătoreşti, această activitate, împreună cu aducerea la cunoştinţa inculpatului a învinuirii şi a drepturilor acestuia, găsindu‑şi poziţionarea firească în cadrul etapei preliminare începerii cercetării judecătoreşti.

Această nouă construcţie a judecăţii în primă instanţă vine să înlăture una dintre deficienţele construcţiei juridice anterioare a procedurii abreviate, asumate de legiuitor prin alegerea variantei articolului unic de reglementare, potrivit căreia momentul la care inculpatul îşi putea manifesta voinţa de a fi judecat în această procedură preceda pe cel acordat citirii actului de sesizare şi aducerii la cunoştinţă a învinuirii.

Dacă această ordine ar fi fost respectată de instanţe, ar fi creat situaţia inechitabilă în care inculpatul trebuia să pledeze vinovat înainte de a i se aduce la cunoştinţă în concret acuzaţia^[1]. În practică, instanţele au înţeles această neregularitate, astfel că aduceau învinuirea la cunoştinţa inculpatului înainte de a‑i da posibilitatea să‑şi expună poziţia cu privire la aceasta şi la procedura în care înţelegea să se judece.

§2. Conţinutul cererii inculpatului

130. Referitor la probele administrate în faza de urmărire penală, trebuie observat că, în raport de noua structură a procesului penal, la momentul procesual în care inculpatul îşi manifestă poziţia cu privire la procedura în care doreşte să fie judecat, este depăşită faza camerei preliminare, fiind cunoscute probele care au fost administrate în condiţii de legalitate şi loialitate.

Acest nou model al procesului penal este de natură a înlătura o altă deficienţă de reglementare a formei anterioare, care provoca o condiţionare inechitabilă, potrivit căreia inculpatul era obligat să acopere neregularităţi ale modului de administrare a probelor prin „însuşirea” acestora, pentru a putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă.

Cu privire la acest aspect, în doctrina dezvoltată pe forma anterioară a instituţiei analizate, s‑a arătat că prin „însuşirea” probelor administrate în faza de urmărire penală erau acoperite toate nulităţile relative care afectau actele procesuale şi procedurale întocmite în cursul urmăririi penale^[2].

131. De asemenea, modificări au intervenit şi în ceea ce priveşte tipul înscrisurilor ce pot fi administrate în cadrul cercetării judecătoreşti abreviate. Dacă până în prezent, în această procedură puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanţiere propuse de inculpat, în actuala reglementare, legiuitorul recunoaşte dreptul de a propune probe ce pot rezulta din înscrisuri, în raport de teza probatorie, tuturor părţilor şi persoanei vătămate (nu şi procurorului însă), lărgind, totodată, spectrul naturii acestor înscrisuri, putând fi administrate astfel atât înscrisuri în circumstanţiere, cât şi pentru soluţionarea acţiunii penale sau civile.

Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, mai observăm eliminarea neconcordanţei pe care o regăseam între art. 374 alin. (4) C.proc.pen., care recunoştea doar părţilor dreptul de a cere administrarea de înscrisuri în procedura simplificată, şi art. 375 alin. (2) din acelaşi cod, care recunoştea şi persoanei vătămate acest drept. În prezent, textul de la art. 374 alin. (4) C.proc.pen. a fost modificat, persoana vătămată fiind prevăzută în mod expres ca titulară a acestui drept.

132. Totodată, mai trebuie menţionat că, dacă în forma anterioară nu era reglementată in terminis etapa cercetării judecătoreşti simplificate, aceasta rezultând din posibilitatea administrării actului unic de cercetare^[3], în forma actuală a instituţiei, această importantă etapă a judecăţii în formă abreviată beneficiază de reglementare expresă.

§3. Modul de exprimare a voinţei inculpatului

133. În forma iniţială a procedurii simplificate de judecată, inculpatul îşi putea exprima voinţa de a fi judecat în această procedură, fie direct prin prezentarea personală în faţa instanţei, fie prin depunerea în acest sens a unui înscris autentic.

Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, deşi nu era prevăzut în mod expres, din utilizarea de către legiuitor a formulelor de tip „preşedintele pune în vedere inculpatului” [art. 374 alin. (4) C.proc.pen.], „dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) procedează la ascultarea acestuia” [art. 375 alin. (1) C.proc.pen.], rezulta fără echivoc că inculpatul nu mai putea decât prin prezentarea în faţa instanţei de judecată să solicite judecata în procedură abreviată.

Această nouă abordare a legiuitorului, deşi justificată, astfel cum voi arăta în capitolul destinat analizei caracteristicilor manifestării de voinţă a inculpatului, a atras multe critici doctrinare^[4], precum şi soluţii jurisprudenţiale contrare.

Dovedind o sensibilitate ridicată la criticile aduse acestei instituţii, prin modificările aduse art. 375 C.proc.pen. de art. II pct. 99 din O.U.G. nr. 18/2016, legiuitorul a revenit la forma anterioară de reglementare, procedura putându‑se desfăşura în prezent şi în lipsa inculpatului, dacă acesta depune un înscris autentic din care să rezulte în mod neechivoc recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa în actul de sesizare şi cererea de a fi judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

§4. Aplicarea procedurii inculpaţilor care au comis infracţiuni în timpul minorităţii

134. În forma reglementată de art. 320¹ C.proc.pen. 1968, opinia doctrinară majoritară era în sensul că inculpaţii care comiteau infracţiunile în timpul minorităţii puteau fi judecaţi în procedură abreviată^[5], argumentul esenţial fiind întemeiat pe principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus şi pe faptul că celelalte norme ce reglementau judecata nu erau incompatibile cu această interpretare. Această opinie a întâmpinat puţine voci contrare^[6].

Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, opinia majoritară, din nou cu câteva poziţii contrare minoritare^[7], a fost în sens invers, arătându‑se că, deşi nu era prevăzută în mod expres, interdicţia rezulta din interpretarea sistematică a mai multor dispoziţii cu caracter substanţial şi procesual. În esenţă, se invoca faptul că efectele de drept substanţial ale procedurii simplificate, astfel cum erau prevăzute în art. 396 alin. (10) C.proc.pen., se refereau strict la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, or, în cazul minorilor, sistemul sancţionator actual este bazat exclusiv pe măsuri educative, privative sau neprivative de libertate. S‑a mai invocat că reducerea duratei măsurilor preventive ca urmare a poziţiei procesuale de recunoaştere a învinuirii ar putea pune în pericol chiar scopul în sine al măsurii educative, prin insuficienţa perioadei de reeducare. De asemenea, se mai avea în vedere că, în condiţiile în care inculpaţii minori nu puteau încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei [art. 478 alin. (6) C.proc.pen.], acelaşi regim trebuia aplicat şi în situaţia procedurii abreviate de judecată, în scopul protejării acestor inculpaţi vulnerabili.

135. Deşi această opinie era asumată aproape unitar în practică şi la nivel doctrinar, prin art. II pct. 99 din O.U.G. nr. 18/2016 a fost introdus alin. (1²) în cadrul art. 375 C.proc.pen.,potrivit căruia „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (1¹), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal”.

Această dispoziţie este, în prezent, corespondentă celei din alin. (6) al art. 478 C.proc.pen., introdus prin art. II pct. 118 din O.U.G. nr. 18/2016, în conformitate cu care „Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol”.

Se observă astfel o schimbare totală de viziune a legiuitorului, dacă, iniţial, acesta a exclus categoria inculpaţilor care au comis infracţiunea în timpul minorităţii de la aplicarea instituţiilor bazate pe pledoaria de vinovăţia, ulterior a revenit asupra acestei opţiuni, asumându‑şi soluţia contrară, singura condiţie suplimentară în ceea ce‑i priveşte pe aceştia fiind aceea ca manifestarea de voinţă să fie exprimată cu încuviinţarea reprezentantului legal.

§5. Criteriile de analiză a cererii inculpatului

136. Pentru a da eficienţă cererii inculpatului, instanţa trebuie să verifice, în conformitate cu dispoziţiile art. 349 alin. (2) C.proc.pen., dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, instanţa nu va mai analiza la momentul cererii inculpatului de a fi judecat în procedură abreviată dacă din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Acest nou tip de cenzură se conformează viziunii diferite a legiuitorului cu privire la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de judecată în forma actuală a instituţiei analizate.

Criteriul anterior de analiză a cererii inculpatului, deşi corespondent soluţiei unice pe care o putea pronunţa instanţa – soluţia de condamnare, era nefiresc în raport de momentul procesual incipient al analizării cererii inculpatului de a fi judecat în procedura abreviată, cerându‑i‑se instanţei să analizeze, înainte de a intra în deliberare, chestiuni ce ţineau de soluţionarea pe fond a acţiunii penale.

§6. Durata maximă a cercetării judecătoreşti simplificate

137. Dacă, potrivit art. 320¹ C.proc.pen. 1968, cercetarea judecătorească se putea desfăşuradoarla termenul de judecată în care se admitea şi cererea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată, fiind obligatorie depunerea înscrisurilor în circumstanţiere la acel moment, în actuala formă a instituţiei acest termen a fost prelungit.

Astfel, în prezent, având în vedere teza probatorie extinsă a înscrisurilor ce pot fi administrate în forma actuală a cercetării judecătoreşti şi sfera titularilor dreptului de a le propune, instanţa poate administra probatoriul fie la termenul la care se pronunţă asupra cererii inculpatului, fie la un termen ulterior, acordat în acest scop, neputând acorda însă decât un singur termen suplimentar de judecată.

§7. Administrarea probelor pentru soluţionarea acţiunii civile

138. Spre deosebire de modelul anterior de reglementare a procedurii abreviate, potrivit căruia instanţa de judecată era obligată să disjungă acţiunea civilă când era necesară administrarea vreunui mijloc de probă pentru soluţionarea acesteia, în prezent, în raport cu dispoziţiile art. 377 alin. (2) C.proc.pen., disjungerea acţiunii civile se va dispune în două situaţii, respectiv: 1. când pentru administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea pretenţiilor civile nu este suficientă acordarea unui singur termen de judecată; 2. când pentru dovedirea pretenţiilor civile, indiferent de numărul termenelor de judecată acordate, este necesară administrarea altor mijloace de probă decât înscrisurile (de exemplu: declaraţii de martori, rapoarte de expertiză etc.).

§8. Modul de soluţionare a acţiunii penale

139. Una dintre modificările majore aduse instituţiei de actualul Cod de procedură penală, de natură să evidenţieze noua viziune a legiuitorului, în ceea ce priveşte limitele acesteia, este referitoare la modul de soluţionare a acţiunii penale.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. 1968, care permiteau, astfel cum am arătat, doar soluţia condamnării (cu excepţia achitării pentru lipsa pericolului social specific unei infracţiuni), în prezent, modalitatea de rezolvare a acţiunii penale este comună ambelor tipuri de proceduri de judecată, instanţa putând pronunţa, după caz, condamnarea, amânarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în aceeaşi măsură ca şi achitarea sau încetarea procesului penal.

§9. Schimbarea încadrării juridice

140. O altă modificare esenţială adusă instituţiei, a cărei necesitate a rezultat din practica judiciară, se referă la posibilitatea extinderii actelor de cercetare judecătorească după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură abreviată, dacă instanţa constată că, pentru stabilirea încadrării juridice sau după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe.

Modelul anterior de reglementare a instituţiei nu permitea o asemenea abordare, astfel că, atunci când rezulta această necesitate, soluţia trebuia să fie de respingere a cererii inculpatului de a fi judecat în procedura abreviată. În practica judiciară erau instanţe care realizau inechitatea unei asemenea soluţii, astfel că nu o aplicau foarte rigid^[8].

§10. Situaţiile excepţionale de aplicare a procedurii

141. Noua modalitate de reglementare a procedurii abreviate de judecată este de natură a înlătura unul dintre cele mai mari motive de critică^[9] aduse formei anterioare, referitoare la raportul de condiţionare obligatoriu între normele procesuale şi cele substanţiale ce o alcătuiau.

Acest raport indisolubil atrăgea respingerea cererii inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată şi, totodată, neaplicarea normelor substanţiale de reducere, dacă instanţa aprecia necesară administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea încadrării juridice^[10] ori pentru soluţionarea corespunzătoare a acţiunii penale^[11] sau dacă pronunţa o soluţie de achitare pentru una dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului^[12] ori nu reţinea un act material nerecunoscut de inculpat^[13].

Noul caracter divizibil acordat normelor procesuale şi substanţiale ce compun această instituţie ne dezvăluie noua viziune a legiuitorului cu privire la instituţia analizată, acesta fiind dispus să sacrifice soluţionarea cu celeritate a cauzei în loc să afecteze, în principal, principiile legalităţii şi aflării adevărului şi, în secundar, toate celelalte principii fundamentale ale procesului penal care guvernează procedura de judecată în forma ordinară^[14].

În acest sens, în vederea asigurării principiului legalităţii, a prevăzut posibilitatea administrării unor probe suplimentare pentru lămurirea încadrării juridice a faptei cu care este sesizată instanţa, iar pentru respectarea principiului aflării adevărului, a prevăzut posibilitatea administrării de probe suplimentare pentru soluţionarea acţiunii penale.

142. Astfel, legiuitorul a reglementat, în forma iniţială a actualului Cod de procedură penală, trei cazuri excepţionale în care inculpatul putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, deşi judecata nu se derula în procedură abreviată, respectiv: atunci când instanţa respingea cererea inculpatului din cauza insuficienţei probelor administrate în faza urmăririi penale, atunci când admitea cererea acestuia şi administra probe suplimentare pentru stabilirea încadrării juridice sau după schimbarea încadrării juridice, dacă rezulta necesitatea acestora şi atunci când, la momentul deliberării, după admiterea cererii inculpatului, constata că pentru soluţionarea acţiunii penale se impunea administrarea altor probe decât cele care rezultaseră din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală şi înscrisurile depuse în cercetarea judecătorească simplificată.

Ca regulă comună a celor trei situaţii expuse, pentru a da eficienţă normelor substanţiale, era necesar ca, în urma efectuării extinse a actelor de cercetare judecătorească, instanţa să constate o triplă identitate a situaţiei de fapt, respectiv cea reţinută de aceasta, cea arătată în actul de sesizare şi cea recunoscută de inculpat.

143. Deşi salutară această reglementare, ea era de natură să acopere doar parţial situaţiile ce implicau lipsa vreunei culpe procesuale a inculpatului. Astfel, această trihotomie era de natură să creeze o gravă inechitate în situaţia în care inculpatul arăta că doreşte să fie judecat în procedură simplificată, instanţa îi respingea cererea întrucât situaţia de fapt recunoscută de acesta nu era aceeaşi cu cea reţinută în actul de sesizare, iar în urma efectuării cercetării judecătoreşti în procedură ordinară, nu reţinea situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare, ci pe aceea recunoscută de inculpat (putea inclusiv să dispună o soluţie de achitare pentru fapta nerecunoscută).

Într‑o asemenea ipoteză, insuficienta administrare a probatoriului în faza urmăririi penale, coroborată eventual cu interpretarea greşită a probelor de către organele judiciare, atrăgea imposibilitatea inculpatului de a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, deşi acesta nu avea vreo culpă procesuală. Poziţia sa de recunoaştere putea fi valorificată cel mult prin prisma criteriilor generale de individualizare a pedepsei, neputându‑i‑se aplica astfel o pedeapsă sub minimul special^[15].

144. Această abordare inechitabilă a generat critici în doctrină^[16] şi practică judiciară neunitară^[17].

Totodată, a generat şi critici de neconstituţionalitate, susţinându‑se că respectiva condiţionare a aplicării reducerii limitelor de pedeapsă de concordanţa dintre faptele reţinute de instanţa de judecată şi cele arătate în rechizitoriu era de natură să încălce prevederile art. 16 din Constituţie.

Curtea Constituţională a respins aceste critici, arătând că recunoaşterea învinuirii se face în raport cu faptele reţinute în rechizitoriu, şi nu cu constatările, viitoare la momentul întocmirii rechizitoriului, ale instanţei de judecată. De altfel, actul prin care se prezintă învinuirea este rechizitoriul, iar nu hotărârea pronunţată de instanţă. Prin urmare, Curtea a arătat că tratamentul juridic diferenţiat instituit între inculpaţii care recunosc totalitatea faptelor reţinute în rechizitoriu şi în privinţa cărora instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca aceea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către aceştia şi cei în privinţa cărora, deşi recunosc totalitatea faptelor reţinute în rechizitoriu, instanţa nu reţine situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare, este justificat de principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 C.proc.pen., neputându‑se discuta de existenţa unei discriminări^[18].

145. Chiar dacă respectiva reglementare nu ridica probleme de constituţionalitate, opiniile doctrinare critice şi dezvoltarea unei jurisprudenţe neunitare au condus la modificarea alin. (10) al art. 396 C.proc.pen. prin art. II pct. 100 din O.U.G. nr. 18/2016.

În urma acestor modificări, aplicarea în prezent a normelor substanţiale de reducere este determinată, independent de respectarea normelor procesuale ce asigură forma abreviată a judecăţii, de reţinerea de către instanţă a situaţiei de fapt recunoscute de către inculpat, care poate să nu fie cea reţinută în actul de sesizare.

Prin urmare, pentru aplicarea dispoziţiilor substanţiale de reducere este nevoie de reţinerea cel puţin a unei duble identităţi a situaţiei de fapt, fără ca aceea reţinută în actul de sesizare să mai prezinte interes din acest punct de vedere.

Această nouă reglementare remodelează cadrul situaţiilor excepţionale de valorificare a normelor substanţiale în condiţiile neaplicării normelor procesuale ce compun instituţia analizată.

În continuare le vom descrie şi numerota separat, urmând ca ulterior să facem referire la ele în raport de numărul fiecăreia, în vederea asigurării fluenţei necesare parcurgerii acestei lucrări.

146. Situaţia excepţională nr. 1 – când instanţa respinge cererea inculpatului de a fi judecat în procedura abreviată, considerând că probele administrate în faza urmăririi penale nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei (dacă motivul respingerii este diferit nu ne aflăm în ipoteza dată); efectuează cercetarea judecătorească în procedură ordinară; în urma efectuării acestei cercetări judecătoreşti, reţine situaţia de fapt recunoscută de inculpat (care nu trebuie neapărat să fie şi cea descrisă în actul de sesizare).

147. Situaţia excepţională nr. 2 – când instanţa admite cererea inculpatului de a fi judecat în procedură abreviată, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege; consideră că pentru stabilirea încadrării juridice sau după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea unor probe suplimentare (probele vor fi administrate strict pentru stabilirea încadrării juridice şi/sau pentru lămurirea cauzei din această perspectivă^[19]); în urma administrării probatoriului suplimentar, reţine situaţia de fapt recunoscută de inculpat (care nu trebuie neapărat să fie şi cea descrisă în actul de sesizare).

148. Situaţia excepţională nr. 3 – când instanţa admite cererea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege; efectuează cercetarea judecătorească în formă simplificată; la momentul deliberării, constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea de probe suplimentare faţă de cele care au rezultat din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală şi, eventual, din înscrisurile administrate în etapa cercetării judecătoreşti; repune cauza pe rol şi efectuează cercetarea judecătorească în procedură ordinară (şi în această situaţie, probatoriul ar trebui să se limiteze strict la lămurirea elementelor care au determinat repunerea cauzei pe rol şi a celor subsecvente^[20]); în urma cercetării judecătoreşti, reţine situaţia de fapt recunoscută de inculpat (care nu trebuie neapărat să fie şi cea descrisă în actul de sesizare).

149. În ultimele două situaţii excepţionale, dacă instanţa nu reţine situaţia de fapt recunoscută de inculpat, deşi anterior a admis cererea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată, nu va mai da eficienţă normelor substanţiale de reducere a pedepsei, evidenţiindu‑se astfel caracterul revocabil al dispoziţiei instanţei de admitere a cererii inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, spre deosebire de caracterul irevocabil al manifestării de voinţă a inculpatului. Această diferenţă este justificată de obligaţia instanţei de judecată de a asigura respectarea principiului aflării adevărului şi a dreptului celorlalte părţi la un proces echitabil.

150. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, este contrar principiului securităţii juridice şi încrederii legitime a unei persoanei implicate într‑o procedură judiciară ce se derulează pe o perioadă relativ lungă de timp, ca un stat să poată reduce în mod unilateral beneficiile ce vin odată cu renunţarea de către acea persoană la anumite drepturi componente ale dreptului la un proces echitabil. Astfel, în condiţiile în care acea renunţare este făcută în schimbul avantajelor promise, nu se poate considera că îndeplineşte standardele de echitate procedura în care, după ce autoritatea judiciară a fost de acord să aplice procedura simplificată, un element esenţial al acordului dintre stat şi acuzat este modificat în defavoarea celui din urmă, fără acordul său^[21].

În raport cu aceste standarde convenţionale, considerăm că ar fi inechitabil să nu se acorde inculpatului beneficiul normelor substanţiale stipulate în art. 396 alin. (10) C.proc.pen., în condiţiile în care, pentru obţinerea acestui beneficiu, a renunţat la dreptul de a solicita efectuarea unei judecăţi comune, şi o perioadă lungă de timp, cât s‑a prelungit eventual cercetarea judecătorească din cauza unor motive independente de el, acesta a crezut legitim că limitele de pedeapsă vor fi cele reduse.

În cazul în care nu s‑ar acorda acest beneficiu, s‑ar încălca încrederea legitimă a inculpatului, din cauza unor factori străini puterii sale de influenţă, cum ar fi aprecierea ulterioară a instanţei de judecată că ansamblul probator nu este suficient, deşi l‑a considerat astfel la momentul în care a admis cererea inculpatului.

151. Situaţia excepţională nr. 4 – cândinstanţa respinge cererea inculpatului de a fi judecat în procedura abreviată, întrucât situaţia de fapt recunoscută de acesta nu este aceeaşi cu cea reţinută în actul de sesizare; efectuează cercetarea judecătorească în procedură ordinară; în urma derulării acesteia, reţine situaţia de fapt recunoscută de inculpat, care nu este aceeaşi cu cea descrisă în actul de sesizare.

152. Această situaţie excepţională se poate aplica, spre exemplu, atunci când inculpatul recunoaşte două din cele trei infracţiuni reţinute în concurs în sarcina sa sau o altă modalitate de comitere a infracţiunii, iar în urma respingerii cererii acestuia de a fi judecat în procedura simplificată şi efectuării cercetării judecătoreşti extinse, instanţa va pronunţa o soluţie de achitare pentru infracţiunea nerecunoscută, respectiv va reţine comiterea infracţiunii în modalitatea recunoscută de inculpat, iar nu în cea care reiese din actul de sesizare.

153. Subliniem că, pentru ca inculpatul să poată accesa situaţiile excepţionale intervenite ulterior respingerii cererii de a fi judecat în procedura abreviată, este esenţial ca instanţa de judecată să lămurească, cu ocazia ascultării sale, care sunt limitele exacte ale recunoaşterii, respectiv ce fapte sunt recunoscute, ce acte materiale, ce modalităţi şi mijloace de comitere a infracţiunii, ce formă de vinovăţie este asumată.

Nelămurirea acestor limite va face imposibilă accesarea de către inculpat, în urma desfăşurării cercetării judecătoreşti extinse, a normelor substanţiale. Observăm astfel că rolul apărătorului inculpatului este primordial la momentul ascultării de către instanţa de judecată, acesta trebuind să insiste, dacă este cazul, pentru lămurirea respectivelor limite, pentru ca ulterior să poate cere aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C.proc.pen.

Note de subsol

^[1] În sensul acestei ordini normale, a se vedea T.V. Gheorghe, C. Coadă, op. cit., p. 141; F. Cotoi, V. Brutaru, op. cit., p. 34‑35.

^[2] A se vedea C. Celea, op. cit., p. 86.

^[3] În sensul existenței acestei etape, a se vedea F. Cotoi, V. Brutaru, op. cit., p. 38‑39; V.‑C. Ştefan, Conţinutul condiţiei recunoaşterii în totalitate a faptelor şi limitele schimbării încadrării juridice în procedura de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii, în Dreptul nr. 1/2015, p. 158.

^[4] Idem, p. 157; A. Barbu, G. Tudor, A Şinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 751.

^[5] A se vedea, în acest sens, M. Udroiu, Explicaţii preliminare ale Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor în domeniul penal, https://www.juridice.ro/wp‑content/uploads/
2011/01/explicatii‑INm.pdf, vizitat ultima oară la data de 25 iulie 2017; A. Crişu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 513.

^[6] A se vedea A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010, Procedură penală. Comentarii şi soluţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011 – autorul își întemeia argumentația contrară pe faptul că ambele proceduri erau speciale, astfel că nu se puteau aplica cumulativ normele ce le compuneau.

^[7] A se vedea A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, op. cit., p. 390.

^[8] A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3874 din 2 noiembrie 2011, www.scj.ro – instanța de control judiciar a reținut că, ţinând seama de nevoia resimţită de instanţa de fond de a administra anumite probe în vederea stabilirii unei stări de fapt şi încadrări juridice juste, în mod corect aceasta a procedat la prorogarea momentului pronunţării asupra cererii inculpatului de a fi judecat potrivit procedurii speciale, ulterior administrării respectivei probaţiuni.

^[9] A se vedea I. Ursuleasa, Judecarea cauzei în cazul recunoașterii vinovăției, www.juridice.ro, 16 martie 2015, vizitat ultima oară la data de 5 noiembrie 2016; T. Medeanu, Stabilirea încadrării juridice în corelare cu recunoaşterea vinovăţiei, în Pandectele Române nr. 9/2011, p. 68‑69.

^[10] A se vedea C.A. Cluj., s. pen., min., dec. nr. 1740/R din 1 ianuarie 2011, portal.just.ro; C.A. Bucureşti, s. a II‑a pen., dec. nr. 2382/R din 24 noiembrie 2011, în V. Văduva, Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, op. cit., p. 74 – dacă se trece la administrarea de probe, inclusiv sub aspectul încadrării juridice, nu se poate vorbi de o reducere a duratei procesului şi, prin urmare, nici de îndeplinirea condiţiilor de aplicare a procedurii simplificate de judecată. 

^[11] A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 53 din 9 ianuarie 2014, www.scj.ro; C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 607/R din 26 martie 2012, în V. Văduva, Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, op. cit., p. 248, C.A. Cluj, s. pen., min., dec. nr. 1013/R din 15 iunie 2011, în V. Văduva, Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, op. cit., p. 80 – în cazul în care instanţa are nelămuriri cu privire la starea de fapt descrisă în rechizitoriu sau referitor la probaţiunea administrată în faza de urmărire penală, soluţia corectă este cea de respingere a cererii inculpatului şi judecarea acestuia conform procedurii de drept comun.

^[12] A se vedea C.A. Alba Iulia, dec. pen. nr. 78/A din 25 aprilie 2013, definitivă prin dec. nr. 282 din 27 ianuarie 2014 a I.C.C.J., s. pen., www.scj.ro.

^[13] A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2296 din 16 iulie 2014, www.scj.ro – instanța de control judiciar a reținut că, deşi prima instanță a înlăturat din conținutul infracțiunii continuate de trafic de influență actul material pe care nu l‑au recunoscut inculpaţii, acest aspect tot nu atrăgea incidența dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.proc.pen., fiind reținută o altă situație de fapt decât cea descrisă în rechizitoriu.

^[14] A se vedea L. Barac, op. cit.

^[15] A se vedea V. Văduva, Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, op. cit., p. 207; V. Puşcaşu, Noile proceduri penale, sinteze. Practică judiciară. Modele de minute, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 425.

^[16] A se vedea, în acelaşi sens, M. Iordache, Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, în Dreptul nr. 2/2016, p. 255; L. Coraș, Considerații referitoare la cazurile speciale în care inculpatul beneficiază de efectele atenuante ale procedurii abreviate, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 2/2016, p. 156.

^[17] A se vedea C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 124/A din 29 ianuarie 2015, nepublicată – instanța de control judiciar a reținut că se impunea acordarea beneficiului recunoaşterii, întrucât instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt recunoscută de inculpat, iar nu pe cea din rechizitoriu. În acest sens, s‑a apreciat că redactarea textului art. 396 alin. (10) C.proc.pen. este vădit deficitară şi chiar dacă instanţa de fond era în drept să interpreteze acest articol în sensul său literal, Curtea a apreciat că se justifica reţinerea explicită a acestui text, întrucât doar în această manieră se putea da efect textului citat. 

A se vedea și I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1451 din 25 aprilie 2014, www.scj.ro – având în vedere că, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul formulase o cerere de judecată în condiţiile art. 320¹ C.proc.pen. 1968 – nefiind culpa acestuia că probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost suficiente pentru a stabili că faptele existau, constituiau infracţiuni şi fuseseră săvârșite de inculpat –, instanța a redus cu o treime limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

^[18] C.C.R., Decizia nr. 600 din 1 octombrie 2015 (M. Of. nr. 841 din 11 noiembrie 2015); Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 (M. Of. nr. 603 din 10 august 2015).

^[19] A se vedea, în acelaşi sens, M. Iordache, Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 87; a se vedea și infra, parag. 384.

^[20] A se vedea, în acelaşi sens, L. Coraş, op. cit., p. 156.

^[21] C.E.D.O., cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2) [GC], supra cit.