Judecata în echitate a litigiilor generate de proprietatea aparentă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 281-286.

1. Aparenţa şi eroarea, văzute ca reprezentări false ale existenţei obiective, sunt antagonice adevărului. Ne quid nimis, ele desfigurează realul şi ating esenţa acestuia, dând naştere, adesea, la stări conflictuale.

În lumea dreptului, în special în sfera transmisiunii de drepturi, aparenţa şi eroarea trec peste rigurozitatea legii şi produc situaţii de fapt atipice, nereglementate. Anormalitatea acestor stări iregulare cunoaşte însă remedii legislative şi, mai ales, judiciare prin intermediul a ceea ce înseamnă imutabilitatea actului jurisdicţional în echitate. Toate împreună, aceste remedii vizează conflictul dintre statica nevoii de siguranţă în posesiunea drepturilor şi dinamica cerinţei de securitate în ceea ce facem pentru a dobândi drepturi. „Principiul acesta al securităţii dinamice cere ca terţii care s-au încrezut într-o situaţie exterioară, ce constituie o aparenţă în drept demnă a fi considerată ca o realitate să nu fie prejudiciaţi de pe urma acestei încrederi. Aşa încât concluzia care s-ar impune ar fi ca, în raporturile cu terţii, faţă de aceşti terţi aparenţa în drept să producă aceleaşi efecte ca realitatea însăşi”^[1]. În alţi termeni, principiul securităţii dinamice face corp comun cu interesul de protecţie a celui care se încrede în aparenţă. Într-adevăr, interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei^[2].

2. Legislativ, prin art. 17 alin. (1) C. civ., a fost înscris principiul potrivit căruia nimeni nu poate transfera altcuiva peste dreptul pe care îl are el însuşi (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet), deoarece nu poţi da ceea ce nu ai (nemo dat quod non habet)^[3]. Ca urmare, resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, adică anularea dreptului transmiţătorului dobândit prin actul juridic iniţial (primar) atrage şi desfiinţarea dreptului terţului, dobândit prin actul juridic subsecvent (următor)^[4]. Statica nevoii de securitate a raporturilor juridice civile impune realitatea acestei soluţii. Dar „nevoia de siguranţă, în activitatea pe care o desfăşurăm spre a dobândi drepturi, necesită ca atunci când am lucrat cu toată prudenţa şi am putut omeneşte să ne încredem în aparenţele serioase pe care le-am constatat, aceste aparenţe să producă, faţă de noi, acelaşi efecte ca şi când ar fi perfect corespunzătoare realităţii, chiar dacă nu corespund realităţii”^[5]. De aceea, trecând peste dificultatea de reglementare a efectelor aparenţei în drept, Codul civil instituie excepţii de la ceea ce se cheamă realitatea desfiinţării actului subsecvent. În materialitatea lor, aceste excepţii sunt destinate să protejeze pe terţii care, omeneşte, s-au încrezut în aparenţă^[6]. Fără a epuiza sfera lor de redare, res ipsa loquitur, au relevanţă, mai întâi, inopozabilitatea faţă de terţi, ca sancţiune specifică simulaţiei (art. 1290)^[7], nulităţii căsătoriei [art. 304, art. 306 alin. (2)]^[8], revocării donaţiei pentru ingratitudine [art. 1025]^[9] sau retractării renunţării la moştenire [art. 1123 alin. (2)]^[10]. Apoi, menţinerea actelor de dispoziţie cu titlu oneros încheiate de incapabilul dolosiv (art. 45) sau de către deţinătorul bunurilor succesorale declarat nedemn a moşteni [art. 960 alin. (3)] ori de către moştenitorul aparent în cazul admiterii petiţiei de ereditate (art. 1130) sau al acţiunii în anularea hotărârii de declarare a morţii prezumate [art. 54 alin. (2)]. Nu mai puţin, în sfera excepţiilor de la principiul realităţii desfiinţării actelor juridice subsecvente, sunt şi dispoziţiile de favoare privind validarea actelor juridice încheiate de către mandatarul aparent^[11] sau realizarea prin echivalent a reducţiunii liberalităţilor excesive [art. 1097 alin. (3)] şi raportul donaţiilor (art. 1151)^[12].

3. Judiciar,au aplicabilitate, numai excepţional, dar în echitate, dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ. prescrise efectelor juridice ale actelor translative de proprietate cu titlu oneros, aflate în sfera lui error communis facit ius^[13].

Potrivit textului, atunci „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”. Nu mai puţin, textul prevede că „eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă” şi că toate aceste dispoziţii pe care le instituie „nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”.

Analiza textului relevă că în câmpul său de aplicare sunt cuprinse, exclusiv, actele juridice întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent (art. 102 C.civ.) şi actele juridice având ca obiect material un imobil neintabulat sau care nu a fost înscris în alt sistem de publicitate prevăzut de lege^[14], încheiate cu un proprietar aparent.

Economia textului sugerează ideea că în materie imobiliară, hotărârea instanţei judecătoreşti poartă asupra efectelor şi nu a validităţii actului încheiat sub imperiul aparenţei. Acest concept nu contravine dispoziţiilor art. 557 alin. (4) şi art. 1676 C.civ. referitoare la strămutarea proprietăţii imobiliare (efectul translativ de proprietate imobiliară), întrucât ele devin aplicabile numai după finalizarea lucrărilor de cadastru şi deschidere a cărţilor funciare pentru fiecare unitate administrativ-teritorială^[15].

Sintagma „instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî” scoate în relief ideea că, judiciar, soluţia nu poate fi decât rezultatul evaluării tuturor circumstanţelor printr-o judecată în echitate. Acest lucru înseamnă, în accepţiune doctrinară^[16], efortul dobânditorului de a proba: a) existenţa actului juridic prin care proprietarul aparent i-a transmis, cu titlu oneros, un drept real care poartă asupra unui imobil determinat ut singuli (cu titlu individual, şi nu ca element al unei universalităţi); b) posesia utilă şi titlul transmiţătorului (instrumentum probationis), regulat întocmit şi înscris în cartea funciară; c) eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului, element psihologic indispensabil pentru declanşarea prezumţiei de bună-credinţă [art. 14 alin. (2) C. civ.] în favoarea terţului dobânditor; d) interesul legitim, actual, personal şi direct pentru a i se recunoaşte, în echitate, valabilitatea actului juridic încheiat cu proprietarul aparent, mai exact că acest act produce „aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil”.

Nu mai puţin, doctrina a atras atenţia că invincibilitatea erorii, ca element psihologic al aparenţei, operează calitativ prin prisma mijloacelor celui mai exigent membru al comunităţii, prin care adevărul ar fi putut fi aflat. „Dobânditorul ar putea să facă dovada că un caz de forţă majoră l-a împiedicat să utilizeze anumite mijloace pentru a afla adevărul. Dar, chiar şi într-o asemenea situaţie, cât timp o altă persoană din comunitate ar fi aflat totuşi adevărul, deşi este îndeplinită condiţia bunei-credinţe a dobânditorului, nu este îndeplinită condiţia erorii comune şi invincibile”^[17].

4. Preponderenţa intereselor care justifică, causa debendi, hotărârea instanţei în sensul dispoziţiilor art. 17 alin. (2) C. civ. îşi are sursa şi înţelesul în adagiul pas d’intérêt, pas d’action. „Teoria aparenţei are justificare numai în cazurile în care, după cântărirea atentă a intereselor adevăratului proprietar şi a intereselor terţului dobânditor, se ajunge la concluzia că principiul echităţii pune în lumină preponderenţa acestor din urmă interese în raport cu primele”^[18]. Factual, este vorba de a cumpăni, prin prisma circumstanţelor pricinii şi a echităţii [art. 5 alin. (3) C. proc. civ.] care dintre interesele invocate şi probate de părţi au întâietate. Negreşit, este singura cale de excludere a oricărei disparităţi fondate pe un alt temei decât consolidarea dreptului celui de bună-credinţă, victimă a încrederii pe care a avut-o în aparenţă. În doctrină este descris, lămuritor, cazul adevăratului proprietar lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ale cărui interese justifică o protecţie mai puternică decât a intereselor terţului dobânditor. Raportul de preponderenţă este altul atunci când incapabilul a utilizat mijloace dolosive pentru a crea aparenţa înşelătoare a capacităţii sale, în scopul inducerii în eroare chiar a unei persoane diligente. În acest caz, din punctul de vedere al intereselor terţului dobânditor, soluţia admiterii acţiunii, fondată pe dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ. se impune^[19]. Prin prisma „preponderenţei intereselor” aceeaşi soluţie se justifică şi în cazul excepţiei de inopozabilitate, ca sancţiune juridică specifică simulaţiei^[20], nulităţii căsătoriei, revocării donaţiei sau retractării renunţării la succesiune^[21]. Altfel, terţul dobânditor, victimă a unei erori comune şi invincibile, ar fi obligat, contrar preponderenţei intereselor sale, să suporte consecinţele exercitării abuzive a unor drepturi. Mai expresiv, summum jus summa inuria ar fi contrazis curentul moralei şi al echităţii. La fel, în cazul transmisiunilor imobiliare, în special cele care au ca obiect spaţii de locuit, atunci când transmiţătorul este statul, interesul dobânditorului poate avea preponderenţă, în echitate. Contenciosul european a atras atenţia că legile de atenuare a vătămărilor aduse dreptului de proprietate de către statul comunist au un scop legitim şi reprezintă un mijloc de salvgardare şi de protecţie a dezvoltării social-economice a ţării. Dar aplicarea acestor legi trebuie făcută în aşa fel încât atenuarea să nu creeze noi nedreptăţi, disproporţionat de grave. Este necesar să se „ţină cont de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe pentru ca persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu ajungă să suporte ele povara răspunderii statului pentru confiscarea abuzivă a acestor bunuri”^[22]. În logica acestei exprimări se află răspunsul la întrebarea la care trebuie să răspundă judecătorul de caz: dacă consecinţele pe care trebuie să le suporte dobânditorul, comparativ cu cele suferite de adevăratul proprietar prin confiscarea bunurilor, sunt sau nu sunt disproporţionat de grave?

Nu mai puţin, în practica instanţelor naţionale s-a apreciat că pasivitatea în folosirea căilor administrative rezervate redobândirii bunului, a notificării proprietarului aparent ori a căilor judiciare în anularea actului juridic invocat de terţul dobânditor, relevă inferioritatea intereselor adevăratului proprietar şi preponderenţa intereselor invocate de dobânditor, îndeosebi sub aspectul nevoii de a avea o locuinţă. În consecinţă, acţiunea în revendicare a fost respinsă cu motivarea că soluţia contrară şi lipsirea de bun a dobânditorului (pârât în proces) al cărui drept există în baza contractului de vânzare-cumpărare realizat în temeiul Legii nr. 112/1995, ar crea insecuritate juridică. Respectiv, nicio persoană care a dobândit un imobil printr-un act juridic întemeiat pe buna sa credinţă şi pe legislaţia în vigoare, n-ar mai avea siguranţa dreptului dobândit^[23].

Într-o altă speţă, interesul adevăratului proprietar, bazat pe realitatea dreptului de proprietate, a fost apreciat, în echitate, a fi preponderent celui invocat de dobânditor care faptic a schimbat destinaţia de locuinţă a bunului cumpărat. Mai exact, locuinţa din litigiu a fost preluată de stat fără titlu valabil şi vândută pârâtei în baza Legii nr. 112/1995. Locuinţa nu era ocupată (nevoia de locuinţă a fost inexistentă), iar după cumpărare, pârâta a închiriat bunul unui cabinet profesional privat. În consecinţă, a fost respinsă apărarea de fond, fondată pe error communis facit ius, şi admisă acţiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar^[24].

În concluzie,judecata în echitate rămâne indispensabilă soluţionării problematicii aparenţei în drept. Într-adevăr, echitatea este o virtute, o formă superioară a dreptăţii şi un amendament al legii atunci când generalitatea ei o face incompletă^[25].

Note de subsol

^[1] T. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român modern, Ed. Cursurilor Litografiate, 1943, p. 520.

^[2] A se vedea art. 2 din Convenţia europeană privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, publicată în M. Of. nr. 103 din 28 februarie 2001.

^[3] I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000, p. 234.

^[4] Textul art. 1254 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: „(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.

^[5] T. Ionaşcu, op. cit., p. 35.

^[6] Pentru exegeza excepţiilor de la resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis,înscrise în Codul civil anterior, a se vedea T. Ionaşcu, op. cit., p. 587 şi urm. 

^[7] Pentru o analiză riguros ştiinţifică a inopozabilităţii actului secret (real) care contrazice aparenţa creată de actul ostensibil (mincinos) al simulaţiei, excepţie care atinge realitatea cauzelor de desfiinţare a actului juridic subsecvent, a se vedea Fl.A. Baias, Simulaţia. Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 176 şi urm.; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 424; Fl.A. Baias, Simulaţia…, în Fl.A. Baias, ş.a., Codul civil. Comentariu pe articole,ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2021, pp. 1544-1546.

^[8] E. Florian, Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, în Fl.A. Baias ş.a., op. cit., p. 397. Autorul subliniază, în mod judicios, că „nulitatea căsătoriei este inopozabilă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi în intervalul de timp cuprins între îndeplinirea formalităţilor de publicitate interesând convenţia matrimonială consecutiv încheierii căsătoriei şi efectuarea formalităţilor de publicitate în temeiul hotărârii definitive de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei”.

^[9] R. Constantinescu, Revocarea donaţiei, în Fl.A. Baias, op. cit., p. 1231. Autorul atrage atenţia, cu temei, că efectele revocării donaţiei se produc numai inter partes, încât, dacă bunul donat a fost înstrăinat, donatarul datorează plata valorii acestuia din momentul pronunţării hotărârii de revocare.

^[10] C. Macovei, M.C. Dobrilă, Renunţarea la moştenire, în Fl.A. Baias ş.a., op. cit., p. 1336, 1337. Bine gândit, autorii arată că „revocarea renunţării (la moştenire – n.n.) nu produce efecte retroactive faţă de terţii care au dobândit drepturi asupra bunurilor succesorale între momentul deschiderii moştenirii şi cel al revocării renunţării”.

^[11] A se vedea art. 2036 C. civ. Textul vizează actele juridice încheiate de un mandatar, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau a putea cunoaşte cauza de încetare a mandatului.

^[12] Pentru dezvoltări privind acţiunea acestor excepţii în sfera aparenţei în drept, sub imperiul Codului civil 1864 a se vedea T. Ionaşcu, op. cit., pp. 509-511 şi pp. 513-516.

^[13] Pentru o descriere doctrinară a istoricului, fundamentului şi a limitelor de aplicare (de maximă prudenţă) a acestui adagiu, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traite pratique de droit civil français, t. III, Paris, 1926, pp. 240, 241.

^[14] V. Stoica, op. cit., p. 419. Autorul atrage atenţia, cu temei, că „dacă este vorba de imobile neintabulate sau care nu au fost înscrise în alt sistem de publicitate, teoria aparenţei rămâne aplicabilă chiar şi după intrarea în vigoare a Codului civil; cu atât mai mult această teorie rămâne aplicabilă în măsura în care cerinţele necesare au fost îndeplinite chiar înainte de această dată”.

^[15] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 402. Autorul atrage atenţia, cu temei, că înscrierile provizorii efectuate în temeiul Legii nr. 7/1996 au numai efecte de opozabilitate faţă de terţi, sub condiţia şi măsura justificării lor (pp. 517, 518).

^[16] V. Stoica, op. cit., p. 419 şi urm.

^[17] V. Stoica, op. cit., p. 425.

^[18] Idem,p. 431.

^[19] Ibidem.

^[20] Idem, p. 424.

^[21] A se vedea, supra, şi pct. 2.

^[22] Pincova şi Pine contra Republica Cehă, în http://jurisprudentacedo.com. 

^[23] C.A. Bucureşti, s. a III-a civ. şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 374 din 06.03.2014, www.rolii.ro. 

^[24] C.S.J., s. civ., dec. nr. 191/2003, comentată de P. Perju, în Jurisprudenţa civilă comentată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 150, 151.

^[25] V. Stoica, Despre dreptate şi imaginaţia juridică, în Prelegere cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa Legum Scientiae al Universităţii de Vest din Timişoara, în http://www.uvt.ro. Autorul redă aici, cu măiestrie pedagogică, spusele lui Aristotel că echitatea este o formă superioară a dreptului şi că echitabilul este drept şi este superior unui anumit tip de drept. „Cel ce îşi propune şi îndeplineşte efectiv acte echitabile, cel care nu se cramponează de lege în detrimentul altora, ci mai degrabă înclină să cedeze din dreptul său, deşi are legea de partea lui, este un om echitabil; dispoziţia morală care-l caracterizează, echitatea este o formă de dreptate”.