„Legea reşedinţei obişnuite”– o „aparenţă” cu sens unic în regimul patrimonial al cuplurilor internaţionale?

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 83-106.

§1. Preliminarii

1.1. Regimul economic de cuplu – o zonă a actualităţii transfrontaliere

Obişnuinţa de a identifica diferite elemente de conexiune este demersul practicianului (care aplică dreptul şi, prin urmare, va privi ca atare norma conflictuală, fără putinţa de a o discuta sau de a o contesta) şi este, totodată, demersul teoreticianului – care decantează soluţiile, dinamic şi constructiv, spre ajustare, completare, interpretare şi, după caz, schimbare. 

Dacă dreptul substanţial (fără element de extraneitate) are o notă accentuată de constanţă, instituţiile dreptului internaţional privat sunt întruchiparea adaptării la nou, la modern, la flexibil – în scopul integrării pe harta european-transfrontalieră. Dreptul internaţional privat naţional cedează vocaţia de aplicare a dreptului european, norma conflictuală devine adeseori reziduală şi apar tipare inedite de interacţiune. Rezultatul este benefic sau este criticabil – oricum, este recomandabil ca dispoziţiile dreptului naţional să aibă repere în dreptul european. Dacă verificăm noua reglementare a dreptului român, este imediat observabilă modificarea radicală la nivelul conflictelor de legi. S-a renunţat la domiciliu (care era punctul de legătură de factură spaţială ce deţinea primatul în vechea Lege nr. 105/1992^[1]) şi a intrat în acţiune reşedinţa obişnuită. Premiera este absolută, din perspectiva faptului că reşedinţa obişnuită nu a fost consacrată în dreptul internaţional privat român, până la intrarea în vigoare a Codului civil. Aşadar – o dată mai mult, interesul pentru factorii de legătură ce configurează normele conflictuale este justificat şi actual. 

Dacă ne îndreptăm atenţia spre o altă zonă de actualitate, constatăm că statutul patrimonial al cuplurilor internaţionale este beneficiarul factorilor de legătură care (singuri sau combinaţi, alternativ sau în cascadă obligatorie) încurajează mobilitatea cuplurilor internaţionale^[2]. Într-o imagine de ansamblu, factorii de legătură utilizaţi în dreptul european nu sunt de noutate absolută în materia regimurilor matrimoniale. Convenţia de la Haga din 1978^[3] a operat cu cetăţenia şi cu reşedinţa obişnuită. Avem însă, în recentul drept european al regimurilor matrimoniale, o poziţie dominantă a reşedinţei obişnuite în regulile conflictelor de legi. Regulamentul (UE) 2016/1103 structurează determinarea legii aplicabile în funcţie de mai multe puncte de legătură, între care rolul principal revine reşedinţei obişnuite (atât în alegerea soţilor, cât şi în localizarea obiectivă a regimului). Competenţa jurisdicţională cunoaşte, între criteriile de determinare, relaţia dintre instanţa statului membru şi lex causae. În acelaşi timp, Codul civil român apelează determinant la legea reşedinţei obişnuite, atunci când statuează cu privire la efectele căsătoriei. De fapt, întreaga materie a căsătoriei (inclusiv încheierea, respectiv desfacerea acesteia^[4]) este frecvent subordonată legii reşedinţei obişnuite. Dreptul european al parteneriatelor înregistrate este pe un traseu de debut. Soluţiile urmează însă, în conflictele de legi şi în conflictele de jurisdicţii, modelul regimurilor matrimoniale. Regulamentul (UE) 2016/1104 (Regulamentul „parteneriate înregistrate”) a fost adoptat la pachet cu Regulamentul „regimuri matrimoniale”, astfel că legea reşedinţei obişnuite are o poziţie-cheie în realizarea obiectivelor dreptului conflictual. 

Abordarea prezentului studiu se subsumează raţiunilor pentru care legea reşedinţei obişnuite ar putea fi privită şi din perspectiva unei aparenţe în statutul patrimonial de cuplu. Viaţa privată transfrontalieră este un areal aparte, care necesită reglementare adaptată cuplurilor oficializate – fie prin căsătorie, fie prin înregistrarea parteneriatului. Care este rolul reşedinţei obişnuite în regimul economic al soţilor şi partenerilor? Care sunt resorturile intime ale preferinţei legiuitorului pentru legea reşedinţei obişnuite (şi nu pentru alţi factori de legătură spaţiali, cum este domiciliul)? Ce se află „în spatele” regulii legii reşedinţei obişnuite sau – cu alte cuvinte, care este semnificaţia acestui factor de legătură în raport cu particularităţile regimului patrimonial? Nuanţele răspunsurilor sunt centrate, prioritar, pe avantajele multiple oferite de legea reşedinţei obişnuite, în contextul gestionării raporturilor patrimoniale de cuplu. Odată ce norma juridică edictează aplicarea legii reşedinţei obişnuite, toate situaţiile incidente vor fi sub semnul legii determinate după criteriul reşedinţei obişnuite (fie că, în concret, această lege rezonează cu administrarea regimului patrimonial al cuplului, fie că este ceva mai departe de acesta). Cel mai probabil, deşi nu corespunde perfect, în toate cazurile, realităţii din teren, reşedinţa obişnuită este considerată factorul de legătură optim pentru gestionarea regimului matrimonial şi a regimului de parteneriat.

1.2. „Reşedinţa obişnuită” – un concept dominant în conflictele de legi

Dinamica factorilor de legătură este extrem de interesantă, nu doar în succesiunea temporală a reglementărilor, dar şi în plan orizontal, la nivelul statelor suverane şi al dreptului european. O radiografie rapidă, de lege lata, evidenţiază prezenţa (pregnantă) a reşedinţei obişnuite – atât în ansamblul dreptului conflictual, cât şi pe segmente determinate ale raporturilor extranee. O abordare exhaustivă a noţiunii de „reşedinţă obişnuită” şi a implicaţiilor acesteia în conflictele de legi şi în conflictele de jurisdicţii, ar fi posibilă în cuprinsul mai multor tomuri. Complexitatea reglementărilor elementului străin, revizuirea periodică a acestora la nivel statal şi în spaţiul european conduc la perspective multifaţetate asupra unui factor de legătură care are un parcurs spectaculos. Ceea ce se poate realiza, într-un context de întindere limitată, este fragmentarea problematicii şi concentrarea perspectivelor. Ne vom preocupa, în cele ce urmează, de posibila motivaţie a introducerii reşedinţei obişnuite, în „inima” reglementărilor statutului familial şi, mai exact, în regimul patrimonial al cuplului. Fără îndoială, iniţiativa legiuitorului nu este lipsită de o profundă analiză a devenirii factorilor de legătură, pe fondul aplicării convenţiilor internaţionale, regulamentelor europene şi dreptului internaţional privat naţional.

O analiză globală implică două repere: calificarea reşedinţei obişnuite^[5] şi delimitarea balanţei (imaginare) a avantajelor şi vulnerabilităţilor. O analiză secvenţială trimite la fiecare dintre materiile în care reşedinţa obişnuită constituie criteriu de soluţionare a conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii. Ambele modalităţi de abordare se raportează la intimitatea procesului de elaborare a statutului fiecăruia dintre punctele de legătură. Prefigurând reglementarea, legiuitorul plasează fiecare conexiune în zona optimă de confort. Vom găsi, îndeobşte, cetăţenia, în statutul individual (capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, drepturile inerente fiinţei umane, începutul şi încetarea personalităţii); naţionalitatea, respectiv sediul social, pentru statutul organic al persoanei juridice; voinţa părţilor, pentru condiţiile de fond ale contractului; pavilionul, pentru nave şi aeronave ş.a;

„Sensul unic” evocat în titlul studiului este decelabil pe două paliere. Utilitatea reşedinţei obişnuite (ca factor de legătură) este incontestabilă şi dovedită. Dincolo de multiplele „puncte forte”, pe care literatura de specialitate le traduce ca avantaje în dreptul internaţional privat al familiei, există şi vulnerabilităţi? Pe altă parte, ascensiunea reşedinţei obişnuite în relaţiile patrimoniale ale soţilor şi partenerilor, mai este cu putinţă a fi deviată sau bulversată? S-ar putea vorbi, cu alte cuvinte, de revenirea domiciliului la poziţia de top (pe care o avea odinioară) în familia factorilor de legătură spaţiali? Ar putea capta cetăţenia (o altă rivală a reşedinţei obişnuite) atenţia legiuitorului, aşa încât reşedinţa obişnuită să aibă o poziţie (constant) subsidiară?

Ne vom limita la câteva consideraţii în raport de cele două aspecte de interogaţie. Faţă de semnificaţia actuală şi importanţa dobândită de reşedinţa obişnuită, dezbaterile şi întrebările pot continua. Cu siguranţă, ansamblul chestiunilor ar putea face obiectul demersurilor monografice, care pot da loc şi cercetării masive a dreptului comparat – experienţele naţionale şi europene fiind în curs. Într-o cronologie firească, vom oferi o posibilă calificare a noţiunii de „reşedinţă obişnuită” în contextul raporturilor de familie. Utilitatea acestui punct de legătură este valorizată în regulamentele europene şi în dreptul internaţional privat român. Concomitent cu avantajele imediat observabile, vom avea în vedere unele „imperfecţiuni” ale reglementării, mai ales în ce priveşte soluţiile conflictelor mobile de legi. Ceea ce este însă de domeniul evidenţei, este tendinţa (neabătut) ascendentă a reşedinţei obişnuite. Nu credem că legea reşedinţei obişnuite va pierde perimetrul pe care şi-l adjudecă, relaxat, în anii din urmă. Cel mai probabil (cel puţin în conflictele de legi), alte puncte de legătură vor constitui alternative la legea reşedinţei obişnuite (cetăţenia, de exemplu), dar nu vor lua locul acesteia. Potenţialele dezavantaje ale reşedinţei obişnuite (în unele situaţii concrete, dificultăţi de determinare) ar putea fi convertite în avantaje, din perspectiva probaţiunii. Reşedinţa obişnuită suportă circumstanţiere, utilizarea oricărui mijloc de probă admis de lege (întrucât este o chestiune de fapt) şi desprinderea elementelor caracteristice, în funcţie de materia în discuţie.

§2. Cartea de vizită a reşedinţei obişnuite

2.1. Triada cetăţenie-domiciliu-reşedinţa obişnuită

În ierarhia factorilor de legătură, situaţia nu este statică. De la perioadă la perioadă, de la un spaţiu geografic la altul, textele legale fac dovada schimbărilor. Dinamica factorilor de legătură nu este întâmplătoare, întrucât aceştia reprezintă terenul pe care se manifestă obiectivele politicii legislative, la un moment dat. Setul punctelor de legătură are un rol important în definirea rolului părţilor, în gestionarea conflictelor, în stabilirea gradului de protecţie conferit acestora şi în flexibilitatea relaţiilor internaţionale. Fără să căutăm, la acest moment, motivaţii pentru fluctuaţiile înregistrate în ierarhia punctelor de legătură, ne mărginim să surprindem câteva aspecte în istoricul factorilor de legătură. 

Începuturile raporturilor juridice cu element străin sunt tributare cetăţeniei (în conflictele de legi) şi domiciliului (în conflictele de jurisdicţii). Cetăţenia pune în valoare teza personalităţii, în timp ce domiciliul este expresia teritorialităţii (legătura dintre un teritoriu anume, supus unei suveranităţi şi persoană). Cetăţenia este legătura de fapt, care consacră o legătură de drept, atribuind persoanei calitatea de a fi membru al unei colectivităţi organizate ca stat^[6]. În dreptul internaţional privat, cetăţenia a fost favorită, o lungă perioadă de timp, iar spaţiul său predilect de promovare au fost sistemele de drept naţionale. Ceea ce este firesc, întrucât cetăţenia este considerată a fi legătura (intimă) între stat şi resortisantul său. În prezent, prezenţa masivă a străinilor în statul forului şi a cetăţenilor forului pe teritoriile altor state, diluează importanţa cetăţeniei, ca factor de legătură. Domiciliul, de altă parte, asigură localizarea geografică a persoanei fizice. Stabilitatea domiciliului, caracterul de permanenţă al locuinţei alese şi evidenţiate ca atare în sistemele de profil, convertesc domiciliul într-un factor de legătură asupra căruia schimbările nu pot fi operate cu aceeaşi uşurinţă ca asupra reşedinţei obişnuite (domiciliul poate fi schimbat, dacă se îndeplinesc formalităţile prevăzute de lege). 

Dar reşedinţa obişnuită? Care sunt materiile în care aceasta găseşte compatibilitate şi adecvare? S-ar putea practica, la acest moment, o privire spre trecut. În cazul dreptului român, trecut înseamnă, în principal, Legea nr. 105/1992, activă până la intrarea în vigoare a Codului civil. Reşedinţa obişnuită a fost absentă din acest act normativ (de exemplu, în lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, pentru conflictele de legi în materia efectelor căsătoriei, se aplica legea reşedinţei comune a soţilor). Noul drept internaţional privat român configurează o hartă parţial diferită a factorilor de legătură. Conflictele de legi renunţă la domiciliu şi la reşedinţă, astfel că reşedinţa obişnuită devine unul dintre punctele de legătură cele mai frecvente. Competenţa internaţională, în schimb, rămâne fidelă domiciliului – vom vedea pentru câtă vreme. Dreptul european a promovat reşedinţa obişnuită şi a extins semnificativ sfera aplicării acesteia. Nu vom desfăşura un istoric al reglementării europene, care ar presupune comparaţii detaliate, pentru fiecare aspect în care a fost şi este prezentă reşedinţa obişnuită. Vom menţiona doar că materii vaste sunt coordonate de factorii de legătură spaţiali (între care, reşedinţa obişnuită – relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, răspunderea părintească, desfacerea căsătoriei). Alături de aceştia, cetăţenia păstrează un anumit rol, de regulă fiind unul dintre punctele de legătură alternative [de exemplu, părţile pot alege pentru regimul matrimonial, fie legea statului în care soţii/viitorii soţi sau unul dintre ei îşi au (are) reşedinţa obişnuită în momentul încheierii acordului, fie legea unui stat a cărui cetăţenie este deţinută de către oricare dintre soţ/viitorii soţi la momentul acordului de alegere a legii regimului, conform art. 22 parag. 1 din Regulamentul (UE) 2016/1103].

2.2. O posibilă calificare a noţiunii de „reşedinţă obişnuită” în relaţiile de familie

Intrând în aria acestui punct de legătură, s-ar cuveni să începem cu calificarea noţiunii. „Reşedinţa obişnuită” nu are calificare în dreptul european, dar este definită în unele sisteme naţionale – cum este dreptul internaţional privat român. Nu dispunem, în dreptul european, de o calificare a noţiunii, valabilă pentru toate zonele de interes ale reşedinţei obişnuite. Diferitele texte normative oferă indicii şi „liste” de elemente care pot să fie avute în vedere, de la caz la caz. Într-o enumerare nelimitativă, materia securităţii sociale sau materia succesiunilor internaţionale conţin repere, unele dintre acestea ivite în context jurisprudenţial. 

Dacă avem în vedere raporturile de familie, contribuţiile C.J.U.E. sunt notabile – de pildă, în materia răspunderii părinteşti. Reşedinţa obişnuită a minoruluiconstituie o noţiune autonomă a dreptului european, care trebuie interpretată în contextul dispoziţiilor şi obiectivelor regulamentului şi care vizează, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului^[7]. În acest sens, „atunci când în litigiu se află situaţia unui copil de vârstă mică ce locuieşte de numai câteva zile cu mama sa într-un stat membru, altul decât cel în care are reşedinţa obişnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condiţiile şi motivele şederii pe teritoriul acestui stat membru şi ale mutării mamei în statul respectiv şi, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice şi familiale ale mamei, precum şi raporturile familiale şi sociale pe care aceasta şi copilul le au în acelaşi stat membru”^[8]. Curtea de la Luxemburg a extins această jurisprudenţă în 2018, precizând că reşedinţa obişnuită a copilului „corespunde locului în care se situează, în fapt, centrul vieţii sale. Revine instanţei naţionale sarcina să stabilească unde se situa acest centru la momentul introducerii cererii referitoare la răspunderea părintească în ceea ce îl priveşte pe copil, pe baza unei serii de elemente de fapt concordante. În această privinţă, într-o cauză precum cea din litigiul principal, având în vedere faptele stabilite de această instanţă, constituie, împreună, împrejurări determinante: faptul că, de la naşterea copilului până la separarea părinţilor săi, acesta a locuit în general cu ei într-un anumit loc; împrejurarea că părintele care exercită, în fapt, de la separarea cuplului, drepturile privind încredinţarea în raport cu copilul locuieşte în continuare zi de zi cu el în acest loc şi îşi exercită acolo activitatea profesională, care se înscrie în cadrul unui raport de muncă pe perioadă nedeterminată şi faptul că, în locul menţionat, copilul are contacte regulate cu celălalt părinte, care are în continuare reşedinţa în acelaşi loc. În schimb, într-o cauză precum cea din litigiul principal, nu pot fi considerate împrejurări determinante: şederile pe care părintele care exercită, în fapt, drepturile privind încredinţarea în raport cu copilul le-a efectuat în trecut cu acesta pe teritoriul statului membru din care este originar acest părinte, în cadrul concediilor sale sau pe perioada sărbătorilor; originile părintelui în cauză, legăturile de ordin cultural ale copilului cu acest stat membru care decurg de aici şi relaţiile sale cu familia sa care are reşedinţa în statul membru menţionat şi eventuala intenţie a părintelui menţionat de a se stabili cu copilul, pe viitor, în acelaşi stat membru”^[9].

În strânsă legătură cu relaţiile de familie, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 oferă indicii pentru determinarea reşedinţei obişnuite^[10]. Pentru reşedinţa obişnuită a defunctului avem în vedere considerentele (23) şi (24) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012. „Pentru a stabili reşedinţa obişnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanţelor vieţii defunctului în cursul anilor anteriori decesului său şi la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata şi regularitatea prezenţei defunctului în statul vizat, precum şi condiţiile şi motivele acestei prezenţe. Astfel determinată, reşedinţa obişnuită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată şi stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament. În anumite cazuri, poate fi dificil de stabilit reşedinţa obişnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască şi să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menţinut o legătură strânsă şi stabilă cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcţie de circumstanţele cazului, că defunctul îşi are încă reşedinţa obişnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale şi şi-a desfăşurat viaţa socială. Alte cazuri complexe pot apărea şi atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetăţean al unuia dintre statele respective sau îşi avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetăţenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanţelor de fapt”. Sunt consideraţii care au valoare orientativă (nu sunt reglementate în textul articolelor) în identificarea reşedinţei obişnuite în materia succesiunilor internaţionale. 

O calificare a noţiunii ar avea o înfăţişare mozaicată, iar reperele sunt regulamentele europene şi jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg. Reşedinţa obişnuită corespunde centrului uzual al intereselor persoanei (centru care este expresia integrării într-un anumit mediu social şi/sau familial), determinat pe baza evaluării globale a tuturor informaţiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante^[11].

§3. Legea reşedinţei obişnuite în statutul patrimonial al cuplurilor internaţionale

3.1. Lex causae şi regimul economic al cuplului

Instituirea factorilor de legătură în conflictele de legi se realizează prin prisma relaţiei cu statutul patrimonial al soţilor şi partenerilor^[12]. În cazul regimului economic al cuplului, alegerea nu putea să opereze decât între elemente care permit înfăptuirea obiectivelor de politică legislativă, ţinându-se seama de domeniul material de aplicare al Regulamentelor. Să menţionăm, deocamdată, că aria de aplicare a Regulamentului (UE) 2016/1103 este regimul matrimonial, adică setul de norme privind raporturile patrimoniale dintre soţi şi dintre soţi şi terţi, ca rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia [art. 3 alin. (1) lit. a)]^[13], iar Regulamentul (UE) 2016/1104 se aplică efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate (adică ansamblului normelor referitoare la raporturile patrimoniale dintre parteneri, dintre parteneri şi terţi, norme care derivă din legătura creată prin înregistrarea parteneriatului sau din desfacerea acestuia – art. 3 alin. (1) lit. b). Alegerea a pus în balanţă factori de legătură spaţiali (reşedinţa obişnuită, locul înregistrării parteneriatului) şi elemente care dau expresie personalităţii (cum este cetăţenia). Prioritatea aparţine reşedinţei obişnuite în ambele Regulamente, atât în cazul alegerii legii, cât şi în ipoteza determinării obiective a acesteia (inclusiv clauza de excepţie). 

Vom reda, întâi de toate, textele referitoare la determinarea subiectivă şi, respectiv, la determinarea obiectivă a lex causae, în regimuri matrimoniale şi parteneriate înregistrate. Apoi, vom examina legea reşedinţei obişnuite, semnificaţia şi rolul acesteia, prin prisma obiectivelor legiuitorului. 

Conform art. 22 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/1103, soţii sau viitorii soţi au posibilitatea de a valorifica libertatea voinţei, prin alegerea uneia dintre cele două variante, pentru regimul lor matrimonial (aceste variante vor fi avute în vedere şi la schimbarea legii aplicabile^[14]). „Soţii sau viitorii soţi pot conveni să desemneze sau să schimbe legea aplicabilă regimului lor matrimonial, cu condiţia ca legea respectivă să fie una dintre următoarele: a) legea statului în care soţii sau viitorii soţi sau unul dintre ei îşi au (are) reşedinţa obişnuită în momentul încheierii acordului; sau b) legea unui stat a cărui cetăţenie este deţinută de oricare dintre soţi sau viitorii soţi în momentul încheierii acordului”. S-a subliniat în doctrină faptul că, în principiu, libertatea de alegere a părţilor va fi, în principiu, cenzurabilă doar în temeiul excepţiei de ordine publică internaţională (art. 31) – care va interveni foarte rar în practică sau al legilor de aplicaţie imediată (art. 30)^[15]. Potrivit art. 26 alin. (1),în absenţa unui acord privind alegerea legii în temeiul art. 22, legea aplicabilă regimului matrimonial este legea statului: a) în care soţii îşi au prima reşedinţă obişnuită după încheierea căsătoriei sau, în lipsă b) a cărui cetăţenie comună este deţinută de soţi în momentul încheierii căsătoriei sau, în lipsă c) cu care soţii au împreună legătura cea mai strânsă în momentul încheierii căsătoriei, ţinându-se cont de toate circumstanţele.

Regimul matrimonial în dreptul român^[16] este expresia unei viziuni moderne asupra raporturilor cu element străin. S-au utilizat factori de legătură flexibili, care să faciliteze părţilor gestionarea raporturilor patrimoniale. Codul civil a marcat schimbarea opticii, în ceea ce priveşte dreptul conflictual. Actuala reglementare este una completă, sub aspectul legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei. Potrivit art. 2590 C. civ., legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi, dintre următoarele variante: a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii; b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei. Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta va fi guvernat de legea efectelor generale ale căsătoriei (art. 2592 C. civ.). 

Regulamentul (UE) 2016/1104 prevede soluţii pentru ambele modalităţi de stabilire a legii parteneriatului. În cazul alegerii, „Partenerii sau viitorii parteneri pot conveni asupra desemnării sau modificării legii aplicabile efectelor patrimoniale ale parteneriatului lor înregistrat, cu condiţia ca legea respectivă să acorde efecte patrimoniale instituţiei parteneriatului înregistrat şi ca legea respectivă să fie una dintre următoarele: (a) legea statului în care partenerii sau viitorii parteneri sau unul dintre ei îşi au (are) reşedinţa obişnuită în momentul încheierii acordului; (b) legea unui stat a cărui cetăţenie este deţinută de către oricare dintre parteneri sau viitorii parteneri în momentul încheierii acordului; sau (c) legea statului în temeiul căreia s-a constituit parteneriatul înregistrat” [art. 22 alin. (1)]. Atunci când lipseşte acordul privind alegerea legii în temeiul art. 22, legea aplicabilă efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate este legea statului în temeiul căreia s-a înregistrat parteneriatul [art. 26 alin. (1)].

3.2. Chestiunea „aparenţei” legii reşedinţei obişnuite

Un examen al celor două Regulamente europene şi al dreptului internaţional privat naţional relevă preferinţa legiuitorului pentru legea reşedinţei obişnuite. Ce semnificaţie are reşedinţa obişnuită pentru regimul matrimonial şi pentru regimul partenerial? Reţinem, din preambulul fiecărui Regulament, două idei: regimul matrimonial şi statutul patrimonial al partenerilor trebuie reglementate de o lege previzibilă; între regimul matrimonial, respectiv între regimul de parteneriat, şi legea aplicabilă trebuie să existe legături strânse. De exemplu, pentru parteneriate, se menţionează că norma principală ar trebui să asigure reglementarea efectelor patrimoniale ale unui parteneriat înregistrat de o lege previzibilă, cu care acesta are legături strânse. Mai mult, din motive de securitate juridică şi pentru a evita fragmentarea, legea aplicabilă ar trebui să reglementeze efectele patrimoniale ale parteneriatului înregistrat în ansamblul lor, adică toate efectele patrimoniale care intră sub incidenţa parteneriatului înregistrat, indiferent de natura activelor şi indiferent dacă ele sunt situate într-un alt stat membru sau într-un stat terţ – considerentul (42) din Regulamentul (UE) 2016/1104 (ideea este redată, în termeni apropiaţi şi pentru regimuri matrimoniale). 

Soluţia normativă (care, în speţă, pledează pentru reşedinţa obişnuită) se va aplica tuturor cazurilor în care trebuie rezolvat conflictul de legi. Aşa încât, se creează, pentru toate situaţiile care vor intra sub incidenţa celor două Regulamente, „aparenţa” că legea reşedinţei obişnuite răspunde imperativului de a fi elementul de legătură „cel mai bine plasat” sau care reprezintă legătura cea mai strânsă cu un anume stat. Cu alte cuvinte, „creaţia normativă a legiuitorului este rezultatul exclusivei lui voinţe, din considerente de oportunitate sau de politică legislativă, postulate de pe platforma suveranităţii puterii lui de a legifera, zicând, prin propoziţii normative, că «aşa trebuie»”^[17]. În concret, soluţia legii reşedinţei obişnuite ar putea să nu se plieze întotdeauna pe realitatea transfrontalieră, dar – chiar şi aşa, această lege se va aplica. Atunci când părţile apreciază că legea reşedinţei obişnuite nu le satisface exigenţele, au varianta cetăţeniei, în cazul în care alegerea legii le aparţine. Acolo unde regimul patrimonial se localizează obiectiv, nu există un astfel de „paliativ” (al alternanţei, între mai mulţi factori de conexiune). Cascada legală este obligatorie, iar aplicarea legii reşedinţei obişnuite nu poate fi înlăturată decât atunci când reşedinţa obişnuită nu întruneşte condiţiile impuse de lege (de exemplu, soţii nu au o primă reşedinţă obişnuită comună după încheierea căsătoriei, fiind nevoiţi să se supună legii cetăţeniei comune la data căsătoriei ori, în fine, legii statului cu care soţii au împreună legătura cea mai strânsă la momentul căsătoriei, ţinându-se seama de toate circumstanţele).

Adăugăm două precizări. Nu trebuie să se înţeleagă că, în toate speţele, legea reşedinţei obişnuite este validată în temeiul aparenţei. Cu certitudine, o sumă de situaţii relevă corespondenţa între legea reşedinţei obişnuite şi imperativele politicii de legiferare (securitate şi previzibilitate, gestionarea optimă a raporturilor patrimoniale între soţi/parteneri şi între aceştia şi terţi). În acelaşi timp, realitatea din teren poate pune în evidenţă cazuri în care, deşi corespondenţa nu este perfectă, în sensul menţionat, soţii sau partenerii preferă legea reşedinţei obişnuite, în detrimentul legii cetăţeniei, respectiv al legii statului constituirii parteneriatului înregistrat. „Aparenţa” că legea reşedinţei obişnuite este „legea perfectă” va funcţiona în astfel de cazuri. De asemenea, nu ar trebui să se înţeleagă faptul că reşedinţa obişnuită (punct de legătură) este o ficţiune, şi nu o efectivitate. Reşedinţa obişnuită este locuinţa efectiv ocupată de către părţi, centrul vieţii şi intereselor familiale, profesionale etc. ale acestora. 

„Aparenţa” care legitimează aplicarea legii reşedinţei obişnuite se întemeiază pe elemente care asigură previzibilitatea, securitatea juridică, legătura cea mai strânsă cu regimul patrimonial şi buna administrare a bunurilor. Afirmaţia este valabilă. independent de modalitatea în care se ajunge la legea reşedinţei obişnuite – fie că părţile aleg lex causae, fie că aceasta le este impusă, ca urmare a absenţei acordului privind legea aplicabilă (sau ca urmare a nevalidităţii acordului). 

Care este sursa aparenţei în discuţie? Credem că este mai mult decât o chestiune de statistică – ce ar avea ca reper, de pildă, viabilitatea în timp a legii reşedinţei obişnuite (de exemplu, ca urmare a aplicării Convenţiei de la Haga cu privire la regimurile matrimoniale). Recursul la legea reşedinţei obişnuite se întemeiază pe calităţile punctului de legătură. Calităţile sau virtuţile reşedinţei obişnuite sunt, practic, avantajele pe care acest element de legătură le-a pus în lumină, în decursul prezenţei în normele conflictuale. Rămâne să verificăm care sunt elementele ce legitimează această aparenţă. O analiză succintă relevă următoarele:

a. legea reşedinţei obişnuite echivalează cu legea centrului uzual al intereselor părţilor;

b. legea reşedinţei obişnuite răspunde imperativului previzibilităţii;

c. legea reşedinţei obişnuite are atuul de a se plia pe actualitatea vieţii de familie, prin valorificarea conflictelor mobile de legi. Elementele enumerate sunt, practic, avantajele aplicării legii reşedinţei obişnuite. Unele vulnerabilităţi pot fi sesizate, de asemenea, la lectura reglementării, alături de avantaje. 

(a) În statul reşedinţei obişnuite este plasat centrul uzual al intereselor soţilor şi partenerilor. Centrul intereselor este expresia integrării într-un anumit mediu social, determinat pe baza evaluării globale a tuturor informaţiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante. 

Care este importanţa corespondenţei dintre punctul de legătură al reşedinţei obişnuite şi centrul intereselor? Atâta timp cât legea aplicabilă are rolul de a asigura gestionarea optimă a patrimoniului cuplului, este firesc ca punctul de legătură să corespundă acestui deziderat. Prin urmare, reşedinţa obişnuită este – în concepţia legiuitorului, elementul care are aptitudinea de a facilita soţilor şi partenerilor administrarea bunurilor. Reşedinţa obişnuită rezonează cu centrul activităţilor soţilor/partenerilor şi este un corespondent al realităţii. Realitatea cuplului la un moment dat, realitatea locuirii pe un anumit teritoriu, dintr-un anumit stat, realitatea desfăşurării activităţilor obişnuite „în jurul” unei locuinţe – de lungă durată sau de scurtă durată. Reşedinţa obişnuită rezonează cu spaţiul în care se derulează viaţa personală şi/sau profesională a membrilor cuplului. Avem în vedere activităţile care prezintă o anumită stabilitate, nu neapărat cu caracter de permanenţă. Reşedinţa obişnuită implică locuirea în fapt, în manieră obişnuită – nu neapărat intenţia de a rămâne permanent în locuinţa respectivă. Reşedinţa obişnuită nu semnifică doar locuirea efectivă. În cazul soţilor şi partenerilor, evaluarea şi calificarea unei locuinţe ca fiind reşedinţa obişnuită implică identificarea legăturilor între locuinţă şi viaţa de zi cu zi. Reprezentând centrul vieţii şi intereselor^[18], reşedinţa obişnuită este un vector al integrării în perimetrul suveranităţii unui anumit stat. Din această perspectivă, reşedinţa obişnuită este expresia apartenenţei membrilor cuplului la mediu social. Cum s-a subliniat, denumirea „obişnuită” (din sintagma „reşedinţa obişnuită”) evidenţiază faptul că nu este vorba despre o şedere efemeră sau episodică ori de prezenţa fortuită a individului pe un teritoriu; reşedinţa obişnuită este un „instrument de localizare care traduce integrarea persoanei în mediul său social”^[19].

În dreptul european, există un registru divers al reperelor care conferă unei anumite locuinţe calificarea reşedinţei obişnuite. Dreptul internaţional privat european al familiei (dreptul pozitiv) nu cunoaşte calificarea noţiunii, astfel că recurgem la elementele furnizate jurisprudenţial (dreptul succesiunilor internaţionale, dreptul social). Într-o enumerare nelimitativă, indiciile care ar putea fi luate în considerare sunt: durata şi continuitatea prezenţei pe teritoriul statelor membre respective; legăturile de familie; durata şi continuitatea reşedinţei înainte ca persoana interesată să se fi deplasat; durata şi scopul absenţei sale; caracterul ocupaţiei găsite pe teritoriul unui alt stat; motivele deplasării; intenţiile persoanei, pe baza tuturor circumstanţelor şi probelor concrete; natura şi caracteristicile specifice ale activităţii exercitate, în special locul în care se exercită de obicei activitatea, stabilitatea activităţii şi durata oricărui contract de muncă etc. Aşa cum se poate observa, unele repere sunt asociate factorului „cantitate” (cum sunt durata prezenţei pe teritoriul unui stat membru; durata absenţei persoanei), în timp ce altele au filon calitativ (de exemplu, motivele deplasării pe teritoriul altui stat, intenţiile care animă persoana). Fiecare indiciu are rolul propriu în procesul evaluării, în condiţiile în care evaluarea este un proces care priveşte în mod coroborat indiciile şi le interpretează in concreto)^[20]. 

Calificarea noţiunii în dreptul internaţional privat român ilustrează exact reperele ce conferă viabilitate reşedinţei obişnuite. Este o definiţie ale cărei linii generale nu sunt adresate unei materii anume şi care răspund necesităţilor regimului economic de cuplu. Conform art. 2570 alin. (1) şi (2) C. civ., „[…] reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare”. Sunt arătate modalităţile de determinare a caracterul principal al locuinţei. Vom avea în vedere acele circumstanţe personale şi, respectiv, profesionale, care indică legături durabile cu statul în cauză ori intenţia de a stabili asemenea legături. Aşadar, reşedinţa obişnuită este locuinţa principală (adică locuinţa aflată pe teritoriul statului cu care persoana întreţine legături durabile sau cu care are intenţia de a stabili astfel de legături), chiar dacă nu sunt îndeplinite formele legale pentru înregistrarea acesteia.. Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probă, ceea ce simplifică identificarea acesteia^[21]. 

Aceste câteva minime repere descriu raportarea la o lege care să prezinte legături strânse cu regimul patrimonial. Este util pentru cuplurile internaţionale să îşi organizeze relaţiile patrimoniale (între membrii cuplului şi între aceştia şi terţi) în funcţie de o lege care să întruchipeze proximitatea spaţială. Odată ce soţii/partenerii au ales să locuiască într-un anumit stat, se poate trage concluzia că au legături strânse cu statul pe al cărui teritoriu şi-au stabilit centrul vieţii şi al intereselor. Iniţial, domiciliul a fost ales ca punct de legătură pentru relaţiile de familie, iar anii din urmă au fost favorabili reşedinţei obişnuite. Dintre multiplele elemente de comparaţie (pe care le întâlnim în doctrină şi în practică), s-ar părea că este de greutate caracterul factual al reşedinţei obişnuite. Domiciliul este, în mod asemănător reşedinţei obişnuite, un demers finalizat prin voinţa persoanei fizice de a locui într-un anumit stat, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată. Stabilitatea domiciliului, caracterul de permanenţă al locuinţei alese şi evidenţiate ca atare în sistemele de profil, convertesc domiciliul într-un factor de legătură asupra căruia schimbările nu pot fi operate cu aceeaşi uşurinţă ca asupra reşedinţei obişnuite (domiciliul poate fi schimbat, dacă se îndeplinesc formalităţile prevăzute de lege). Avatarurile domiciliului au îndreptat legiuitorul spre reşedinţa obişnuită, adică spre un punct de legătură flexibil (care poate fi deplasat de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat, fără formalităţi de înregistrare), care poate să asocieze raportul juridic unui anumit sistem de drept. Dacă domiciliul rămâne, prin excelenţă, noţiune de drept, reşedinţa obişnuită este mai puţin „pretenţioasă”, sub aspectul duratei locuirii şi ataşamentului individului faţă de locuinţă. Reşedinţa obişnuită are caracter concret şi nu necesită înregistrarea în sistemele de evidenţă a persoanelor (precum domiciliul). Persoana fizică se găseşte la locuinţa respectivă, în fapt şi în mod obişnuit – iar aceste împrejurări ar fi suficiente pentru a fi în prezenţa reşedinţei obişnuite. 

Maniera pragmatică, de a prefera noţiuni care să permită determinarea, fără dificultăţi (sau, cu cât mai puţine obstacole) este sesizabilă şi în sfera dreptului procesual civil. Dacă ne referim la procesul civil intern, actualul Cod de procedură civilă (ca, de altfel, vechea reglementare) instituie regula generală (competenţa teritorială), potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul [art. 107 alin. (1) C. proc. civ.]. În mod constant însă, domiciliul a primit o accepţiune mai largă, în considerarea faptului că scopul dispoziţiilor legale este ca părţile în litigiu să poată cunoaşte existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului la apărare. „Domiciliul” este acela pe care persoana şi l-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăieşte şi în care îşi desfăşoară activitatea profesională^[22]. Interpretarea şi-a găsit aplicabilitatea chiar şi atunci când domiciliul pârâtului se afla în ţară şi era cunoscut. Reţinem precizarea literaturii de specialitate^[23], în sensul că, pentru stabilirea competenţei teritoriale, se are în vedere domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul sesizării instanţei, schimbările ulterioare neinfluenţând competenţa. Această interpretare extensivă, promovată şi în doctrina ulterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă^[24], atribuie domiciliului înţelesul de locuinţă statornică sau de adresă unde persoana locuieşte efectiv (chiar dacă, în raport cu prevederile speciale cu privire la stabilirea domiciliului, ea nu poate fi socotită că are acel domiciliu). Accentul cade, preponderent, pe locuirea efectivă într-un anumit loc, şi nu pe declararea intenţiei de a locui în acel loc. Ceea ce denotă necesitatea de a înţelege într-un mod mai suplu, noţiunea de domiciliu al persoanei fizice. 

(b) Gestionarea regimului patrimonial prin intermediul legii reşedinţei obişnuite este conformă imperativului previzibilităţii. Securitatea circuitului juridic este un obiectiv major şi ambiţios, întrucât în relaţiile private internaţionale dificultăţile sunt amplificate. Transpunerea în practică a previzibilităţii necesită reglementare adecvată, pe multiple planuri: modalităţile de determinare a legii aplicabile; rolul acordat voinţei părţilor în desemnarea legii; selecţia elementelor care vor face legătura cu dreptul unui anumit stat; cascada legilor aplicabile, în determinarea obiectivă a legii raportului juridic. Lista poate continua, pentru realizarea unui unic imperativ: previzibilitatea (legii, jurisdicţiei^[25]). Plecând de la scopul sau finalitatea reglementării şi reconstituind traseul (prin ce mijloace se ajunge la previzibilitate), arhitectul normelor de drept internaţional privat are la dispoziţie o gamă de posibilităţi, a căror aplicare practică trebuie să fie convergentă. Previzibilitatea semnifică anticipare – în primul rând, a consecinţelor juridice asociate regimului vieţii comune –, fie că este vorba despre un statut patrimonial definit printr-un regim matrimonial, fie că suntem în prezenţa regimului de parteneriat. Anticiparea permite organizarea relaţiilor patrimoniale – între membrii cuplului şi între aceştia şi terţi. Dacă în interiorul graniţelor aceluiaşi stat organizarea raporturilor patrimoniale de cuplu este lipsită de dificultăţile inoculate de elementul de extraneitate, la nivel transfrontalier situaţia se prezintă diferit. Soţii şi partenerii au posibilitatea de a recurge la alegeri care „afectează” nemijlocit terţii, întrucât introduc în ecuaţia gestionării bunurilor (ori lichidării acestora) sisteme de drept care aparţin unor state străine sau instanţe judecătoreşti situate în străinătate. 

Regulamentul „regimuri matrimoniale” pronunţă expres previzibilitatea:„norma principală ar trebui să asigure reglementarea regimului matrimonial de o lege previzibilă, cu care acesta are legături strânse” [considerentul (43)]^[26]. Dacă legea regimului matrimonial nu este desemnată pe baza voinţei părţilor, previzibilitatea şi securitatea juridică se impun a fi conciliate cu viaţa pe care cuplul o are în mod concret – asociere care conduce la doi factori de legătură: reşedinţa obişnuită şi cetăţenia. Ordinea legală este obligatorie în cascada punctelor de legătură, astfel că reşedinţa obişnuită va fi luată în considerare înaintea cetăţeniei, cu respectarea cerinţelor pe care Regulamentul le prevede pentru fiecare dintre acestea. Primul criteriu este prima reşedinţă obişnuită comună a soţilor (după încheierea căsătoriei), înainte de legea cetăţeniei comune a soţilor din momentul căsătoriei. În cazul în care niciunul dintre aceste criterii nu se aplică sau în absenţa unei prime reşedinţe obişnuite comune în caz de dublă cetăţenie comună a soţilor în momentul încheierii căsătoriei, ar trebui să se aplice, ca al treilea criteriu, legea statului cu care soţii au legăturile cele mai strânse. 

Legea aplicabilă parteneriatului trebuie să îndeplinească, de asemenea, cerinţa previzibilităţii, în termenii existenţei unei legături strânse. Sunt arătate aceleaşi puncte de legătură, respectiv reşedinţa obişnuită şi cetăţenia, sub rezerva ca legea desemnată să acorde efecte patrimoniale parteneriatului înregistrat. În lipsă de lege aleasă de parteneri, modalitatea de conciliere a previzibilităţii, securităţii şi vieţii de cuplu este legea statului în temeiul legii căreia s-a efectuat înregistrarea obligatorie a parteneriatului în vederea creării sale.

(c) Legea reşedinţei obişnuite are atuul de a se plia pe actualitatea vieţii de familie, prin valorificarea conflictelor mobile de legi. Legea reşedinţei obişnuite este desemnată de părţi la data încheierii acordului de alegere a legii (determinarea subiectivă)^[27]. Acesta este momentul până la care părţile au posibilitatea să verifice conţinutul legilor eligibile (legea reşedinţei obişnuite, legea cetăţeniei) şi să îşi procure informaţiile necesare luării deciziei în cunoştinţă de cauză. În cazul determinării obiective a legii, prima reşedinţă obişnuită comună a soţilor trebuie să existe după data încheierii căsătoriei. 

Pentru regimul matrimonial [art. 22 alin. (1) – ipoteza de la lit. a) din Regulamentul (UE) 2016/1103] există două variante ale reşedinţei obişnuite: reşedinţa obişnuită comună a soţilor sau viitorilor soţi şi – în lipsă de reşedinţă obişnuită comună – reşedinţa obişnuită a oricăruia dintre aceştia. Data luată în calcul pentru aplicarea punctului de legătură este data încheierii convenţiei de alegere a legii aplicabile. Reşedinţa obişnuită comună aparţine soţilor (dacă alegerea legii regimului are loc concomitent cu încheierea căsătoriei sau ulterior încheierii căsătoriei) ori aparţine viitorilor soţi (atunci când convenţia de alegere se încheie anterior căsătoriei, chiar dacă efectele acordului se vor produce de la data căsătoriei). Reşedinţa obişnuită a oricăruia dintre soţi sau viitorii soţieste, alternativ, punct de legătură valid, cu raportare la data încheierii acordului de alegere a legii aplicabile. Se poate observa modalitatea de valorificare a reşedinţei obişnuite, aşa încât această noţiune de fapt să poată reprezenta un real sprijin în desemnarea legii pe care părţile o consideră mai avantajoasă (se admite reşedinţa obişnuită, fără a deosebi după cum părţile convenţiei de alegere a legii sunt căsătorite sau nu la data acordului; se admite reşedinţa obişnuită, indiferent că este comună părţilor sau aparţine doar unuia dintre soţi sau viitorii soţi). În absenţa unui acord privind alegerea legii în temeiul art. 22, se aplică legea statului în care soţii îşi au prima reşedinţa obişnuită comună după încheierea căsătoriei [art. 26 parag. 1 lit. a)].

Soluţia conflictului mobil de legi este edificatoare cu privire la utilitatea alegerii uneia sau alteia dintre variantele de la lit. a) şi b) ale art. 22. Atât reşedinţa obişnuită (comună, a unuia sau altuia dintre soţi ori viitorii soţi), cât şi cetăţenia (comună sau a unuia dintre soţi sau viitorii soţi) se raportează la data acordului asupra legii aplicabile. În considerarea acestui moment, interesele patrimoniale ale părţilor trebuie valorificate (şi planificate) – întâi de toate, prin informarea (şi, ideal, prin consilierea părţilor) cu privire la legile naţionale (mai precis, cu privire la normele substanţiale din fiecare sistem de drept posibil de aplicat, în funcţie de fiecare punct de legătură).

Totuşi, există o situaţie în care, luarea în considerare a legii primei reşedinţe obişnuite după încheierea căsătoriei, nu este neapărat concordantă cu actualitatea cuplului (în caz de localizare obiectivă a regimului). Factorul de legătură răspunde imperativului previzibilităţii, pentru că terţii care intenţionează să intre în raporturi juridic cu soţii/unul dintre soţi, pot să prefigureze că regimul matrimonial se va supune unui punct de legătură creat după încheierea căsătoriei. Chiar dacă previzibilitatea este satisfăcută, legătura cu actualitatea regimului economic al cuplului ar putea să sufere. Aceasta, întrucât, după data căsătoriei, soţii pot schimba reşedinţa obişnuită, succesiv, pe teritoriile mai multor state. În aceste condiţii, guvernarea raporturilor juridice (în cronologie obligatorie) de către legea statului unei reşedinţe obişnuite vechi (prima reşedinţă obişnuită după căsătorie) nu este în actualitatea vieţii soţilor. Gestionarea optimă a patrimoniului presupune, prin ipoteză, aplicarea legii unui stat cu care soţii întreţin legături strânse. 

Aceeaşi problemă (a actualităţii regimului) poate să apară şi în cazul desemnării legii regimului matrimonial în conformitate cu dispoziţiile Codului civil. Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi, adică: a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii; b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei (art. 2590). Potrivit art. 2592 C. civ., dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, adică, în cascadă: legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor, legea cetăţeniei comune a soţilor, lex loci celebrationis. 

Dacă ne referim la legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei, această opţiune presupune comunitatea locuinţei principale, pentru care nu s-au îndeplinit formalităţile de înregistrare. Pentru a utiliza acest punct de legătură, soţii trebuie să aibă aceeaşi reşedinţă obişnuită, după data căsătoriei. Această variantă nu se suprapune cu varianta de la lit. a) a art. 2590 C. civ. („legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii”). Reşedinţa obişnuită de la data alegerii legii aplicabile este acea locuinţă care întrunea caracteristicile reşedinţei obişnuite la momentul acordului de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial. Prin ipoteză, soţul/soţii au putut deţine una sau mai multe reşedinţe obişnuite (exclusive sau comune) până la data încheierii convenţiei de alegere a legii aplicabile. Relevantă va fi reşedinţa obişnuită de la data alegerii legii (soluţia legii noi pentru conflictul mobil de legi). În cazul variantei în discuţie, opţiunea este restricţionată. Nu se poate desemna decât legea primei reşedinţe obişnuite comune, după celebrarea căsătoriei. Chiar dacă reşedinţele obişnuite comune ale soţilor s-au succedat după încheierea căsătoriei, legea aplicabilă regimului matrimonial va fi determinată în funcţie de prima dintre acestea. Este o soluţie care dă preferinţă legii vechi, în ce priveşte conflictul mobil de legi. Este o variantă la care soţii vor recurge, cel mai probabil, dacă legea indicată (legea primei reşedinţe obişnuite comune după celebrarea căsătoriei) prezintă avantaje pentru ei, în gestiunea raporturilor patrimoniale. Altfel, ar fi posibil ca prima reşedinţă obişnuită comună după căsătorie, să trimită la o lege care să nu mai rezoneze cu actualitatea problemelor de regim matrimonial. Acesta ar fi, de exemplu, cazul în care soţii au schimbat reşedinţa obişnuită comună, după data căsătoriei, şi – prin noua reşedinţă obişnuită – s-au plasat pe teritoriul unui stat care reglementează diferit aspectele regimului matrimonial. În virtutea alegerii efectuate, ei vor fi ţinuţi să recurgă la prevederile unei legi cu care au întrerupt legătura – cel puţin din punct de vedere teritorial. Deplasarea reşedinţei obişnuite (comune, în acest caz), pe teritoriul altui stat, repoziţionează părţile (soţii) faţă de noua legislaţie, de (eventual) noile valori promovate în ordinea publică naţională etc., pe de altă parte, terţii care vor intra în raporturi juridice cu soţii, pe teritoriul noii reşedinţe obişnuite comune, vor avea aşteptarea de a aplica normele juridice ale sistemului de drept al respectivului stat. Ar putea fi afectată, din acest punct de vedere, predictibilitatea, atât de necesară circuitului juridic transnaţional. 

Consideraţiile expuse cu privire la legea aleasă de soţi/viitorii soţi sunt valabile întru totul cu privire la parteneri/viitorii parteneri. Aceştia au la dispoziţie, între variantele eligibile, legea statului în care ambii sau unul dintre ei îşi au (are) reşedinţa obişnuită în momentul încheierii acordului [art. 22 parag. 1 lit. a) din Regulamentul (UE) 2016/1104]. „Momentul încheierii acordului” este data la care partenerii sau viitorii parteneri încheie convenţia de alegere a legii aplicabile. Ipoteza determinării obiective a legii nu intră în discuţie, întrucât recurge la locul înregistrării parteneriatului [art. 28 lit. a)]^[28].

3.3. Competenţa jurisdicţională şi legea reşedinţei obişnuite

Obiectivele celor două reglementări europene enunţă necesitatea ca regulile de competenţă să reflecte mobilitatea în creştere a cuplurilor pe durata căsătoriei sau parteneriatului şi administrarea corectă a justiţiei. În măsura în care nu sunt operaţionale procedurile conexe (divorţ, anularea căsătoriei, succesiune^[29]), se va lua în considerare ierarhia punctelor de legătură. Ne interesează poziţionarea reşedinţei obişnuite, rolul său fiind direcţionat pe două paliere: este factor de legătură principal în ierarhia competenţelor (a) şi, de asemenea, în interdependenţa dintre instanţa competentă şi legea aplicabilă (b). Facem referire doar la actele normative europene, deoarece zona competenţei jurisdicţionale internaţionale şi eficacităţii hotărârilor străine nu are texte adresate regimului matrimonial (se aplică prevederile Cărţii a VII-a din Codul de procedură civilă). 

a. În ierarhia competenţelor, legea reşedinţei obişnuite ocupă trei variante din patru (regimuri) sau cinci (parteneriate) posibile, conform art. 6 lit. a)-c) din fiecare Regulament.

În materia regimurilor matrimoniale, atunci când nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul art. 4-5 (competenţa în caz de deces al unuia dintre soţi, competenţa în caz de divorţ, de separare în fapt, anulare a căsătoriei) ori în alte cazuri decât cele prevăzute la articolele menţionate, competenţa este stabilită în cascadă (adică trebuie respectată cronologia legală). Sunt competentesă se pronunţe în materia regimului matrimonial al soţilor: a) instanţele judecătoreşti din statul membru pe al cărui teritoriu soţii au reşedinţa obişnuită la momentul sesizării instanţei judecătoreşti sau, în lipsă, b) instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia soţii îşi aveau ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca unul dintre aceştia să locuiască acolo în momentul sesizării instanţei judecătoreşti. Cumulativ, trebuie întrunite două cerinţe: ultima reşedinţă obişnuită a soţilor să se afle în statul instanţei sesizate; cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască pe teritoriul statului respectiv (ambele condiţii trebuie îndeplinite la data sesizării instanţei judecătoreşti); c) în lipsa îndeplinirii condiţiilor de la lit. b), instanţele din statul pe teritoriul căruia pârâtul îşi are reşedinţa obişnuită în momentul sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în lipsă, d) instanţele judecătoreşti din statul cetăţeniei comune a soţilor în momentul sesizării instanţei judecătoreşti. 

În materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, competenţa se determină având în vedere, în primul rând, procedurile conexe (aceste proceduri vizează situaţiile în care, aspectele ce ţin de regimurile matrimoniale, au legătură cu procedurile pendinte în faţa instanţei judecătoreşti dintr-un stat membru referitoare la succesiunea unui soţ sau la divorţ, separarea de drept sau anularea căsătoriei). Se prevede că, „în alte cazuri” [art. 6 lit. a)-e) din Regulamentul (UE) 2016/1104 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate], reşedinţa obişnuită este principalul criteriu de eligibilitate a instanţelor judecătoreşti dintr-un anumit stat membru. Parcurgerea listei legilor eligibile, în „toate celelalte cazuri”, conduce la o cascadă obligatorie, în care reşedinţa obişnuită ocupă primele trei locuri, celelalte două revenind cetăţeniei şi locului constituirii parteneriatului – în această ordine şi numai „în lipsă” de reşedinţă obişnuită care să îndeplinească cerinţele legale [art. 6 lit. a)-e)]. 

b. În mod original, cele două Regulamente condiţionează (parţial) stabilirea instanţei competente de lex causae. Atunci când legea permite, pot fi desemnate pentru soluţionarea litigiului instanţele aceluiaşi stat care oferă şi legea aplicabilă regimului soţilor sau partenerilor. Ipoteza care pune optim în evidenţă relaţia jurisdicţie-lege aplicabilă este alegerea forului (încheierea convenţiei atributive de competenţă este una dintre cele trei situaţii în care desemnarea jurisdicţiei se realizează prin intermediul voinţei părţilor: alegerea forului, prorogarea convenţională de competenţă, desemnarea unilaterală a forului competent^[30]).

Redăm textele care statuează condiţionarea, în regimuri matrimoniale şi în parteneriatele înregistrate: „(1) În cazurile care intră sub incidenţa art. 6, părţile pot conveni ca instanţele judecătoreşti din statul membru a cărui lege este aplicabilă în temeiul art. 22 sau al art. 26 alin. (1) lit. a) sau b) sau instanţele judecătoreşti din statul membru în care s-a încheiat căsătoria să fie competente în mod exclusiv pentru a se pronunţa în materia regimului lor matrimonial. (2) Acordul menţionat la alin. (1) se redactează în scris, se semnează şi se datează de către părţi. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată echivalentă formei scrise” – art. 7 din Regulamentul (UE) 2016/1103. 

„(1) În cazurile care intră sub incidenţa art. 6, părţile pot conveni ca instanţele judecătoreşti din statul membru a cărui lege este aplicabilă în temeiul art. 22 sau al art. 26 alin. (1) sau instanţele judecătoreşti din statul membru în temeiul legii căruia s-a constituit parteneriatul înregistrat să fie competente în mod exclusiv pentru a se pronunţa cu privire la efectele patrimoniale ale parteneriatului lor înregistrat” – art. 7 din Regulamentul (UE) 2016/1104.

Clauza atributivă de competenţă contribuie la sporirea securităţii juridice, previzibilităţii şi autonomiei părţilor. Simplu spus, soţii şi partenerii pot să încheie un acord de alegere a forului doar în favoarea instanţelor judecătoreşti din statul a cărui lege este aplicabilă ori în favoarea instanţelor statului în care s-a încheiat căsătoria/s-a constituit parteneriatul înregistrat. 

Ambele situaţii (ierarhia factorilor de legătură, relaţia dintre instanţa competentă şi dreptul aplicabil – sau între for şi jus^[31]) ne conduc la aparenţă. Nu întâmplător, la aceste două niveluri de competenţă, legea reşedinţei obişnuite oferă instanţa competentă. Soluţionarea litigiului trebuie să asigure soţilor/partenerilor/terţilor care intră în raporturi juridice cu aceştia, obiectivele legiuitorului european. Aşadar, în toate situaţiile deduse judecăţii, se va aplica legea reşedinţei obişnuite (în variantele prevăzute expres), întrucât reşedinţa obişnuită este considerată un factor de legătură veritabil, între soţi/parteneri şi statul în care se exercită competenţa. Cel mai probabil, legea reşedinţei obişnuite va rezona perfect cu aşteptările părţilor, atunci când acestea recurg la alegerea forului. Părţile verifică dacă legea statului legii aplicabile corespunde propriilor exigenţe şi, în caz afirmativ, vor conferi competenţă instanţelor acestui stat. În această ipoteză, previzibilitatea asociată autonomiei de voinţă va conduce la realizarea obiectivelor optimei administrări a justiţiei. Atunci când intră în acţiune art. 6 (în „alte cazuri”), legea reşedinţei obişnuite îşi va găsi aplicarea în determinarea instanţei, chiar dacă aceasta nu este perfect pliată pe necesităţile şi aşteptările părţilor. De această dată, instanţa statului reşedinţei obişnuite va fi competentă nu conform dorinţei părţilor, ci pentru că, în acest mod, se respectă ordinea legală obligatorie. 

Concluzii

O eventuală îngrijorare vis-à-vis de rolul în creştere al dreptului european impune o analiză realistă a raporturilor drept naţional-drept european. Viaţa privată internaţională este un mixaj coerent de specific naţional, norme juridice europene şi drept convenţional. Ea face obiectul reglementării prin intermediul raporturilor de drept internaţional privat, care păstrează specificul şi integrează armonios normele convenţionale şi ale dreptului european. Rolul dreptului internaţional privat este singular în ansamblul sistemului de drept intern: conservarea nucleului naţional şi asimilarea standardelor internaţionale, în manieră critică, dar constructivă. Din această perspectivă, misiunea principală a dreptului internaţional privat este aceea de a garanta un ideal de justiţie internaţională, prin coordonarea unor sisteme de drept naţionale, adesea extrem de diverse. Din acest motiv, s-a apreciat că se poate pune semnul egalităţii între dreptul internaţional privat şi respectul alterităţii (sau respectul contrastelor)^[32]. 

Remarcăm faptul că aria reglementărilor europene s-a extins, concomitent cu restrângerea aplicabilităţii reglementărilor naţionale. Complementaritatea drept european-drept naţional este consecinţa procesului de integrare, iar efectele sunt pregnante în planul dreptului internaţional privat. Egocentric şi orgolios până la naţionalism, dreptul internaţional privat a reflectat, până la un moment dat, viziunea legiuitorului naţional şi politica forului. Singura breşă era dreptul convenţional, acceptat de către statele semnatare ale convenţiilor internaţionale. Începând cu momentul integrării europene, dreptul internaţional privat „de sorginte naţională” a făcut un pas înapoi şi a deschis calea aplicării prioritare a dreptului european. 

Reglementările naţionale de drept internaţional privat se vor restrânge, pe măsură ce reglementările europene vor acoperi materii rezervate, până acum, legiuirilor statale^[33]. Este ceea ce se poate observa, în raport cu statutul patrimonial al cuplurilor internaţionale. Pentru statele care au agreat participarea la forma consolidată de cooperare, cele două Regulamente europene adoptate în anul 2016 constituie dreptul comun. Acestea merită analizate şi în perspectiva lărgirii cooperării, cu cele câteva state europene care aplică, în continuare, dreptul internaţional privat naţional al regimurilor matrimoniale. Un drept internaţional privat just înseamnă norme juridice care să utilizeze factori de legătură apţi să asigure mobilitatea cuplurilor, legi care să reflecte actualitatea vieţii de familie şi instanţe care să tranşeze judicios litigiul internaţional. În ansamblul conflictelor de legi şi al conflictelor de jurisdicţii, legea reşedinţei obişnuite se diferenţiază, prin rolul tot mai amplu şi prin alternativele multiple pe care le legitimează. Viaţa privată internaţională va contribui la evoluţia, în continuare, a unor puncte de legătură (cum este reşedinţa obişnuită) şi la estomparea rolului altora (ori chiar la dispariţia unora – de pildă, domiciliul, în conflictele de legi). Aşa cum rezultă din întreaga analiză, „sensul unic” al traseului reşedinţei obişnuite (şi legii reşedinţei obişnuite) este evident. Sub aspectul utilităţii, legea reşedinţei obişnuite dezvăluie, de la zi la zi, noi valenţe. Sub aspectul materiilor pe care le subordonează, creşterea este semnificativă în anii din urmă. Credem că perspectiva este a monopolului reşedinţei obişnuite în conflictele de legi, concomitent cu amplificarea rolului acesteia în conflictele de jurisdicţii.

Note de subsol

^[1] Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.

^[2] În literatura de specialitate s-a subliniat că, regulamentele europene, în general, adoptă punctul de legătură al reşedinţei obişnuite, întrucât favorizează integrarea persoanelor în statul membru de destinaţie şi consolidează libera circulaţie în spaţiul european – pentru vaste trimiteri la jurisprudenţă, a se vedea, D.A. Popescu, Persoana fizică, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Sinteza propunerilor de modificare şi completare a noului Cod civil, Vol. IV, Cartea a VI-a, Prescripţia extinctivă, Cartea a VII-a, Dispoziţii de drept internaţional privat (art. 2500-2664), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 197-206.

^[3] Convenţia de la Haga din 14 martie 1078 asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale a fost ratificată de trei state: Franţa, Luxemburg şi Olanda şi a intrat în vigoare în data de 1 septembrie 1992. Regulamentul (UE) 2016/1103 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale a fost publicat în J.O. nr. L 183 din 1 din 8 iulie 2016. Regulamentul (UE) 2016/1104 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate a fost publicat în J.O. nr. L 183 din 30 din 8 iulie 2016. 

^[4] Cu privire la determinarea legii aplicabile desfacerii căsătoriei, a se vedea, D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 233-235.

^[5] Calificarea este o instituţie primordială a dreptului internaţional privat. Cu privire la accepţiunea calificării şi ipotezele acesteia, a se vedea, R.B. Bobei, Teoria conflictului de legi. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 153-157.

^[6] A se vedea, A. Mezghani, Droit international privé. États nouveaux et relations privées internationales: système de droit applicable et droit judiciaire international, Cérès, Tunis, 1991, p. 48, apud S.M. Bouyahia, La proximité en droit international privé de la famille français et tunisien: actualité et perspectives (Étude des conflits de lois), thèse de doctorat, Université Panthéon-Assas, Faculté des Sciences Juridiques, Politiques et Sociales de Tunis, 2012, p. 19.

^[7] C.J.U.E., C-523/07, hotărârea din 2 aprilie 2009, apud F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union (https://www.dalloz-actualite.fr/flash/precisions-sur-determination-de-residence-habituelle-de-l-enfant-dans-l-union#.XtvAa9VKjIU, material consultat la data de 6 iunie 2021).

^[8] C.J.U.E., C-497/10, hotărârea din 22 decembrie 2010, http://curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=62010CJ0497&lang1=fr&type=TXT&ancre=. Pe marginea acestei speţe, a se vedea, F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union, op. cit.

^[9] C.J.U.E., C-512/17, hotărârea din 28 iunie 2018, apud F. Mélinle, Précisions sur la détermination de la résidence habituelle de l’enfant dans l’Union, op. cit.

^[10] Cu privire la utilizarea reşedinţei obişnuite, ca şi criteriu de determinare a competenţei jurisdicţionale şi de desemnare a legii aplicabile, a se vedea J.M. Fontanellas Morell, Libertad de testar y libertad de elegir la ley aplicable a la sucesión, în Cuadernos de Derecho Transnacional nr. 2/2018, pp. 382-387.

^[11] Calificarea legală a reşedinţei obişnuite în dreptul european este o dezbatere care rămâne deschisă. De lege ferenda, s-a propus definirea noţiunii, ca soluţie care să ofere un numitor comun în interpretarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional privat al familiei (a se vedea L.A. Perez Martin, Propuesta de un concepto europeo de residencia habitual en derecho de familia internacional, în Anuario Espanol de Derecho Internacional Privado nr. 18/2018, pp. 469-494).

^[12] Cu privire la noţiunile de „căsătorie” şi „parteneriat” înregistrat” în cele două Regulamente europene, a se vedea A. Bonomi, P. Wautelet, Le droit européen des relations patrimoniales de couple. Commentaires des Règlements (UE) n° 206/1103 et 2016/1104, Bruylant, Bruxelles, 2021, pp. 213-246.

^[13] O discuţie de actualitate priveşte calificarea europeană a regimului matrimonial. Definiţia conţinută în Regulamentul (UE) 2016/1104 conturează componente pe care, în mod obişnuit, le situam în afara sferei regimului matrimonial (formularea priveşte normele de la care părţile nu pot deroga – statutul patrimonial de bază; normele opţionale, asupra cărora părţile pot conveni, în conformitate cu legea aplicabilă şi normele supletive sau implicite). Este cazul regimului primar, pe care dreptul român, îl califică drept statut patrimonial distinct de regimul matrimonial şi – pe cale de consecinţă, îl supune unei lex causae diferite de legea regimului matrimonial. În sensul că regimul primar intră în conţinutul noţiunii de „regim matrimonial”, a se vedea (exemplificativ): B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, 8^e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris:, 2018, p. 926; B. Añoveros Terradas, El regimen conflictual de las capitulaciones en los nuevos reglamentos de la Unión Europea en materia de regímenes económicos matrimoniales y efectos patrimoniales de las uniones registradas, în Anuario Espanol de Derecho Internacional Privado nr. 17/2017, p. 828; Les couples dans un contexte international: de nouvelles règles en matière patrimoniale Entrée en application le 29 janvier 2019 des règlements européens n° 2016/1103 sur les régimes matrimoniaux et n° 2016/1104 sur les partenariats enregistrés, p. 4, decembrie 2018, material editat sub egida CMS Francis Lefebvre Avocats, disponibil online la adresa: https://www.flf.fr/sites/default/files/medias/documents/2019-01/Les_couples_contexte_international.pdf. În sensul că regimul primar nu intră în componenţa regimului matrimonial, a se vedea U. Bergquist, D. Damascelli, R. Frimston, P. Lagarde, B. Reinhartz, Commentaire des règlements européens sur la liquidation des régimes matrimoniaux et les partenariats enregistrés, Dalloz, Paris, 2018, p. 41.

^[14] În orice moment, în timpul căsătoriei ori înainte de încheierea căsătoriei, soţii sau viitorii soţi pot decide să supună regimul matrimonial unei alte legi decât cea iniţial desemnată (art. 22 din Regulament). Pachetul de opţiuni este acelaşi ca şi în cazul desemnării legii aplicabile prin voinţa părţilor (legea statului reşedinţei obişnuite a soţilor sau a viitorilor soţi la data schimbării legii aplicabile; legea statului cetăţeniei oricăruia dintre soţi sau viitorii soţi la data modificării)

^[15] În acest sens, A. Oprea, Aspecte de drept european privind alegerea legii aplicabile regimului matrimonial, înStudia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, nr. 3/2017, pp. 127-128.

^[16] Regimul matrimonial are ca unic izvor căsătoria şi este considerat carta patrimonială a familiei. A se vedea, E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiaţia, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 102; N.C. Aniţei, Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 49. Pentru definiţii ale convenţiei matrimoniale, a se vedea E. Florian, Regimuri matrimoniale, Ed. C.H, Beck, Bucureşti, 2015, p. 57; P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, revizuită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 203; D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 138; D. Lupaşcu, Convenţia matrimonială, înP.R. nr. 7/2013, p. 37; T. Bodoaşcă, Regimul separaţiei de bunuri in reglementarea noului Cod civil romdn, în Dreptul nr. 11/2010, p. 57. 

^[17] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 132.

^[18] Cu privire la reşedinţa obişnuită, privită ca centrul vieţii şi intereselor persoanei fizice, a se vedea, L.A. Perez Martin, Trascendencia de la residencia habitual en las crisis familiares en el Derecho europeo. Comentario de la sentencia de 24 de julio de 2019 de la sección segunda de la Audiencia Provincial de Girona, înCuadernos de Derecho Transnacional nr. 1/2020, p. 663.

^[19] G. Escudey, Le couple en droit international privé: contribution à l’adaptation méthodologique du droit international privé du couple, thèse de doctorat, Université de Bordeaux, 2016, p. 289. S-a afirmat că, atunci când persoana are mai multe centre de interes, reşedinţa este „obişnuită”, în sensul că departajează locuinţele destinate şederilor succesive sau simultane (însă cu caracter discontinuu), pe teritoriile mai multor state de locuinţa calificată ca fiind reşedinţa obişnuită (H. Muir-Watt, Le domicile dans les rapports internationaux, în Jurisclasseur, Droit international privé, fascicule 543-10, n° 7, apud A. Richez-Pons, La résidence en droit international privé (conflits de jurisdictions et conflits de loi), Université Jean-Moulin, Lyon III, 1992, p. 157.

^[20] Jurisprudenţa C.J.U.E. este clară şi repetitivă, în caracterizarea reşedinţei obişnuite (în varii materii ale dreptului european), ca fiind centrul obişnuit al intereselor sau centrul permanent al intereselor [a se vedea, V. Rădulescu, Aspecte de drept comunitar privind legea aplicabilă divorţului cu un element de extraneitate, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Tomul LIV, Ştiinţe Juridice, 2008, p. 117]. Menţionăm câteva cauze relevante: Silvana Di Paolo c/a Oficiul naţional al forţei de muncă (17 februarie 1977); Rigsadvokaten contre Nicolai Christian Ryborg (23 aprilie 1991); Doris Knoch c/a Bundesanstalt für Arbeit (8 iulie 1992); Robin Swaddling c/a Adjudication Officer (25 februarie 1999); Adanez-Vega c/a Bundesanstalt für Arbeit (11 noiembrie 2004); Janina Wencel c/a Zakład Ubezpieczeń Społecznych w Białymstoku (16 mai 2013); I c/a Health Service Executive (5 iunie 2014)].

^[21] Cu privire la noul punct de legătură (reşedinţa obişnuită), a se vedea I. Macovei, Tratat de drept intenaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017; C.P. Buglea, Noua reglementare de drept internaţional privat, înR.Ş.J. nr. 2/2012, pp. 44-45.

^[22] Pentru interpretarea largă a noţiunii de domiciliu, sub imperiul vechii reglementări procesual civile, a se vedea G. Giurgiu (I), Ş. Beligrădeanu (II), Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, înR.R.D. nr. 6/1982, pp. 51-57; Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 230/1977, în Culegere de decizii, 1977, pp. 171-172.

^[23] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol. I. Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 423.

^[24] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Vol. I. Principii şi instituţii generale. Judecata în faţa primei instanţe, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 333; Gh.-L. Zidaru, Competenţa instanţelor judecătoreşti, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 313.

^[25] Cu privire la accepţiunile conceptului de „jurisdicţie”, a se vedea I. Leş, D. Ghiţă, Instituţii judiciare contemporane, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, 2019, pp. 1-2. Pentru definirea noţiunii de „hotărâre judecătorească” şi clasificarea hotărârilor judecătoreşti, a se vedea D. Ghiţă, Drept procesual civil. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 153-158.

^[26] Soţii/viitorii soţi pot opta exclusiv pentru legile arătate expres în Regulament. Pentru explicaţii, a se vedea. G. Palao Moreno, „La determinación de la ley aplicable en los reglamentos en materia de régimen económico matrimonial y efectos patrimoniales de las uniones registradas 2016/1103 y 2016/1104”, în Revista Española de Derecho Internacional nr. 1/2019, p. 98-102.

^[27] Convenţia de alegere a legii regimului matrimonial este contractul încheiat de soţi sau de viitorii soţi, având ca obiect alegerea sau modificarea legii aplicabile regimului matrimonial. Convenţia de alegere a legii aplicabile parteneriatului înregistrat este acordul de voinţă prin care partenerii sau viitorii parteneri desemnează legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate sau prin care modifică legea aleasă. Cele două convenţii nu se confundă cu convenţia matrimonială, respectiv cu convenţia privind efectele patrimoniale ale parteneriatului. 

^[28] Cu privire la problematica reşedinţei obişnuite în conflictele de legi, a se vedea C. Jugastru, Despre reşedinţa obişnuită în raporturile cu element străin. O anticameră de reflecţie, în U.J. nr. 6/2020, pp. 60-78 ; C. Jugastru, „Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate, în Revista de Dreptul Familiei nr. 1/2020, pp. 123-160.

^[29] Aplicarea procedurilor conexe presupune corelarea cu alte instrumente europene de drept internaţional privat, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională. Pentru detalii, a se vedea, C. Grieco, The role of party autonomy under the Regulations on matrimonial property regimes and property consequences of registered partnerships: some remarks on the coordination between the legal regime established by the new regulations and other relevant instruments of european private international law, în Cuadernos de Derecho Transnacional, vol. 10, nr. 2/2018, pp. 468-469.

^[30] În ceea ce priveşte situaţiile de determinare a competenţei prin voinţa părţilor, a se vedea, J.-B. Donnier, Les champs ouvertes à la volonté des parties par les règlements européens du 24 juin 2016, în I. Barrière-Brousse, G. Lardeux (sous la direction de), Le patrimoine des couples internationaux saisi par le droit de l’Union Européenne: les règlements européens du 24 juin 2016, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2018, p. 38. 

^[31] Competenţa jurisdicţională internaţională, în cele două Regulamente, este organizată pe niveluri, iar voinţa părţilor nu constituie principalul punct de legătură (aşa cum este cazul legii aplicabile regimurilor matrimoniale şi legii aplicabile efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate). Analiza prevederilor legale referitoare la competenţă relevă o viziune aparte a legiuitorului european. S-a afirmat, în doctrină: „L’esprit qui anime les deux règlements est le même et tient à un double objectif. D’une part, il existe une volonté très nette d’assurer une certaine centralisation des procédures devant un seul tribunal, si possible en favorisant une continuité entre le for et le jus, c’est-à-dire en conduisant à ce que le juge compétent applique sa propre loi nationale. D’autre part, il est aussi recherché une cohérence entre ces nouvelles règles de compétence et celles déjà prévues dans d’autres instruments proches comme le règlement « Bruxelles II bis » intéressant la compétence en matière de séparation des couples ou encore le règlement «Successions». Force est alors de constater que si le premier objectif est atteint malgré la multiplicité des fors proposés, tel n’est pas nécessairement le cas du second!” (C. Nourissat, M. Revillard, Règlements européens du 24 juin 2016 sur les régimes matrimoniaux et les effets patrimoniaux des partenariats enregistrés, în Defrénois nr. 17/2016, p. 878 şi urm.). 

^[32] A se vedea B. Dutoit, Le droit international privé ou le respect de l’alterité, coll. „Quid iuris?!, Bruylant/ Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence/ Schulthess, 2006, p. 193 (recenzie A. Oprea, în Revista de Drept Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007, p. 765).

^[33] Avem în vedere, în primul rând, regulamentele, şi nu directivele. Până acum ceva vreme, Uniunea şi-a materializat competenţele legislative, în domeniul dreptului privat, pe calea directivelor, mulţumindu-se, de cele mai multe ori, cu armonizarea juridică. Regulamentele, adică legile europene (ex-comunitare) cu forţă obligatorie, care dau expresie unificării juridice, au fost rare în substanţa dreptului privat. Chiar dacă la început au fost adresate dreptului concurenţei şi dreptului transporturilor, regulamentele au început să domine dreptul internaţional privat şi dreptul judiciar privat, adică acele domenii în care se decide care dintre sistemele de drept este aplicabil şi instanţele cărei ţări sunt competente. Afirmăm că europenizarea dreptului internaţional privat continuă şi va avea ca efect acapararea materiilor supuse autonomiei de voinţă – în principal, dar va include şi aspectele de statut personal [a se vedea, pentru consideraţii ample asupra unificării şi armonizării dreptului, C. von Bar, Ein Raum der Sicherheit, der Freiheit und des Rechts – auch des Privatrechts?/ C. von Bar, Un spaţiu al securităţii, libertăţii şi dreptului – chiar şi al dreptului privat?, înRevista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, op. cit., p. 40-43, p. 60-63, M. Bîrzan, E. Cernea, D.-A. Popescu (trad.)].