Măsuri judiciare (Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcție)

Pentru detalii, a se vedea Sebastian Boțic, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții – comentarii și jurisprudență pe articole, Ed. Hamangiu, 2021, p. 753-767.

1. Considerații generale

Articolul 32 din Lege reprezintă o normă de conflict, care survine în situația în care există sau urmează să existe un litigiu. Situația premisă este cea a săvârșirii contravențiilor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) și b). Astfel, ipoteza în care litigiul ar avea loc este cea în care s-au executat lucrări de construcții fără autorizație, cu depășirea limitelor acesteia sau a proiectului tehnic, precum și împrejurarea că s-a continuat executarea lucrărilor autorizate fără solicitarea unei noi autorizații de construire atunci când, în timpul executării lucrărilor, au intervenit modificări de temă, provocate de către investitor sau executant.

2. Instanța competentă

Se constată imediat că niciuna dintre situațiile de mai sus nu presupune vreun raport de ordin administrativ, ceea ce implică că suntem în fața altei situații decât cea pentru a cărei rațiune a fost edictată Legea nr. 554/2004 (cessante ratione legis, cessat lex ipsa). Vom considera astfel că instanțele competente vor fi cele civile.

De altfel, doctrina^[1] a reținut în același sens, folosind argumentul lex dixit quam voluit, care se rezumă aici în a spune că, întrucât legiuitorul nu precizează că acțiunea este de competența instanțelor de contencios administrativ, rezultă că ea se va judeca după procedura și conform competenței de drept comun. Într-o altă opinie^[2] se ajunge la același rezultat folosindu-se interpretarea după natura litigiului, văzută ca aplicarea unei sancțiuni contravenționale complementare, după care, în lumina art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, instanța competentă nu poate fi decât cea de drept comun.

Plecând de la probabil aceleași motive, doctrina^[3] a identificat instanța civilă competentă, găsind că aceasta va fi judecătoria atunci când obiectul litigiului îl constituie contestațiile împotriva licitației terenurilor ce aparțin domeniului privat al statului – destinate executării de construcții și care pot fi concesionate – și desființarea construcțiilor ori readucerea la starea inițială a construcțiilor și terenurilor ocupate cu construcții, dacă acestea au fost executate fără autorizație sau cu nerespectarea autorizației.

În ceea ce ne privește, ne apropiem de poziția exprimată și considerăm că, într-adevăr, competența revine judecătoriei în a cărei circumscripție este situat imobilul [art. 117 alin. (1) C.pr.civ.].

3. Părțile în litigiu

Calitatea procesuală activă este stabilită de legiuitor, aceasta aparținând exclusiv „organului care a aplicat sancțiunea” [art. 32 alin. (1) din Lege], iar sfera acestor organe sancționatoare trebuie stabilită în lumina prevederilor art. 27. Astfel, găsim că intră aici compartimentele de specialitate cu atribuții de control ale autorităților publice locale ale județelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor, comunelor pentru faptele săvârșite pe raza teritorial-administrativă a acestora [art. 27 alin. (3)].

Acestea sunt reprezentate legal de primar sau de către președintele consiliului județean [art. 109 alin. (1) C.adm.], prin urmare, aceștia vor sesiza instanța. De asemenea, fac parte din sferă și organele de control din cadrul Ministerului Transporturilor, pentru lucrările aferente infrastructurii de interes național [art. 27 alin. (2)din Lege].

Pe lângă prevederile referite, constatăm că tot în sfera organelor sancționatoare intră și unele care sunt reglementate în legi speciale. Așa stând lucrurile, prin art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 155/2010 s-a instituit în favoarea agenților poliției locale^[4] competența de a executa controale pentru identificarea lucrărilor de construcții executate fără autorizație de construire sau desființare și de a constata contravențiile privind disciplina în domeniul autorizării executării lucrărilor în construcții.

Tot astfel, ca urmare a prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 3 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 525/2013, Inspectoratul de Stat în Construcții exercită controlul de stat în ceea ce privește aplicarea unitară a legii în domeniul calității în construcții, amenajarea teritoriului și urbanismul, autorizarea executării lucrărilor de construcții et aliae.

Prin urmare, în litigiul întemeiat pe art. 32 din Lege, reclamant va fi persoana care face parte din sfera discutată anterior. Din moment ce legiuitorul stabilește ferm acest lucru, iar norma de procedură din Lege are caracter special față de procedura comună trasată de Codul de procedură civilă, în virtutea principiului semper specialia generalibus derogant, vom concluziona că nicio altă persoană nu va putea sta în judecată în poziția de reclamant.

Acest bilanț are o consecință imediată și asupra intervenienților. Așa cum s-a rezumat cu mare autoritate doctrinară^[5], intervenția voluntară este acea formă de participare a terțelor persoane la judecată ce constă în introducerea, din propria sa inițiativă, a unui terț într-un proces aflat în curs de judecată, efectuată de către acesta pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a sprijini apărarea uneia dintre părțile din acel proces. Pornind de aici, rezultă că, atunci când se revendică un drept propriu, terțul tinde să se substituie reclamantului, el jucând un rol principal în litigiu, de unde și modalitatea acestei intervenții își împrumută denumirea, numindu-se intervenție voluntară principală.

Însă această intervenție nu poate interveni, după cum bine s-a amintit^[6], în anumite materii sau atunci când cererea are un caracter exclusiv personal, cum sunt litigiile privind desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei, tăgada de paternitate, punerea sub interdicție, ridicarea interdicției, adopție. În cazul analizat, legiuitorul conferă de lege lata acest caracter organului care a aplicat o sancțiune în temeiul art. 28 din Lege, ceea ce are proprietatea de a exclude orice alt subiect care ar revendica poziția de reclamant. Dacă totuși o astfel de cerere de intervenție principală este formulată, ea va fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește intervenția voluntară accesorie însă, lucrurile se schimbă, întrucât de această dată terțul nu mai invocă o pretenție, ci năzuiește ca, prin actele procesuale pe care le va efectua în cauză, să determine instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit. Soarta acestuia stă sau cade împreună cu cea a reclamantului, prin urmare, nu există niciun impediment ca, bunăoară, un vecin afectat de lucrările de construcții sancționate contravențional în baza art. 26 din Lege să nu se alăture demersului procesual pornit de organul ce a constatat contravenția. De aceea, și doctrina^[7] este unanimă în a considera că intervenția voluntară accesorie este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze expres sfera sa de aplicare.

În ceea ce privește pârâtul, acesta este investitorul sau executantul. Ca să stea însă în proces în această calitate apreciem că aceștia trebuie să fie sancționați contravențional anterior, dar este lipsit de relevanță aspectul dacă aceștia au atacat sau nu în instanță procesul-verbal de constatare.

După definiția din corpusul de reglementări în construcții, prin investitor se desemnează persoana fizică sau juridică, precum și orice entitate publică care, în calitate de parte contractantă, finanțează contractul de lucrări sau de execuție pentru realizarea de construcții noi sau simple intervenții la construcții existente, urmărește îndeplinirea lui, efectuează recepția la terminarea lucrărilor și preia construcția de la executant [art. 6 lit. a) din Regulamentul din 1994 privind recepția construcțiilor]. Cealaltă parte contractantă, executantul, este persoana juridică care realizează lucrările contractate [lit. b)].

3.1. Obligativitatea introducerii investitorului în proces

Doctrina^[8] a reținut că există o chestiune controversată care urmează sfera binomială a pârâților în litigiile izvorâte din art. 32, întrucât, în situația în care cel sancționat contravențional cu amendă este executantul lucrărilor, acesta ar putea fi obligat și la desființarea edificatelor, fără ca proprietarii (investitorii) să fie citați în cauză. Pentru poziția în care, în mod obligatoriu, într-o cerere de desființare pe temeiul art. 32 din Lege, trebuie să figureze în calitate de pârâți și proprietarii lucrărilor, s-a construit argumentul^[9] că este de neconceput într-un sistem de drept european să se dispună desființarea unui imobil ori a unei părți din acesta fără ca proprietarul său să fie chemat în judecată și să își poată exercita dreptul la apărare.

În ce ne privește, ne raliem la o altă opinie doctrinară^[10], atât pentru considerentele acesteia, cât și pentru cel propriu, care decurge din sistematizarea teoretică pe care am operat-o în legătură cu natura lucrărilor de construcții. Astfel, autorul citat reține că interpretarea după care executantul nu este și proprietarul imobilului la care au fost executate lucrările de construire fără autorizație, motiv suficient pentru a nu-l putea obliga la desființarea lor, ar însemna să lipsim de eficiență juridică prevederile art. 26 alin. (1) lit. b) din Lege.

Într-adevăr, o astfel de accepțiune ar încălca principul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce nu poate fi primit. Al doilea argument oferit^[11] merge pe filiera care subliniază că executantului, care realizează fără autorizație lucrări de construcții, dacă i s-ar aplica doar sancțiunea principală a amenzii, nu și cea complementară a desființării imobilului și readucerii terenului la starea inițială, pe motiv că nu este și proprietar, sau, dacă i s-a aplicat totuși sancțiunea complementară, să nu poată fi executată, ar echivala cu introducerea unei distincții acolo unde legiuitorul nu a prevăzut-o și, prin urmare, s-ar încălca principiului ubi lex non distinguit, nex nos distinguere debemus.

La aceste juste observații noi o adăugăm și pe cea după care susținerea unei poziții contrare originează din greșita înțelegere a naturii juridice a lucrărilor de construcții realizate nelegal, fie în absența unei autorizații, fie cu nesocotirea ei. Astfel, acestea nu sunt bunuri imobile, ci universalități de fapt. Construcția este, firește, un bun imobil prin natura sa, dar aceasta se naște doar în momentul în care lucrarea de construcții respectă toate elementele prevăzute în autorizație și care are efectuată recepția la terminarea lucrărilor [art. 37 alin. (2) din Lege coroborat cu Decizia I.C.C.J. (RIL) nr. 13/2009].

Până în acel moment, vorbim doar de o colecție de bunuri mobile care sunt într-o legătură fizică negeneratoare de efecte juridice, o simplă așezare a unora peste altele, iar singurul lucru care le conferă o oarecare omogenitate ideatică este voința proprietarului lor (dominus voluntatem). Or, simplul fapt că o persoană dă o anumită destinație unor bunuri, ceea ce se traduce prin a spune că își creează o realitate intelectuală, nu constituie temei suficient pentru a fi chemat în judecată de fiecare dată când această himeră urmează a fi contrazisă printr-o hotărâre pronunțată de instanță. Iar în legătură cu dreptul său de proprietate, acesta nu este anihilat, întrucât proprietatea bunurilor mobile supraviețuiește^[12], chiar dacă aranjarea spațială a obiectelor acestui drept se schimbă.

În fapt, desființarea unor lucrări de construcții realizate ilegal nu reprezintă nimic mai mult decât o simplă reorganizare spațială a bunurilor mobile (i.e. materialele de construcții). Aceasta este și rațiunea ce o desparte de desființarea unei construcții, de această dată un bun imobil, care se realizează doar din voința proprietarului și pe baza autorizației de desființare.

4. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța

În siajul prevederilor art. 32 alin. (1) din Lege, instanța poate adopta două soluții în cazul în care admite cererea, i.e. încadrarea lucrărilor de construcții în prevederile autorizației sau desființarea construcțiilor realizate nelegal. Legiuitorul este atent să formuleze explicit că cele care se vor încadra în prevederile autorizației sunt lucrările de construcții, adică universalitatea de fapt ce cuprinde totalitatea de bunuri mobile reprezentate prin materialele de construcții ce au vocația de a deveni un singur bun imobil, iar nu construcția.

Astfel, dacă se efectuează bunăoară lucrări de construcții în modalitatea extinderii, vom avea o construcție asupra căreia se aglutinează o serie de materiale de construcții ce tind a se reuni cu aceasta, la un moment dat, pentru a rezulta o nouă construcție. În această situație, încadrarea sau desființarea va privi exclusiv organizarea spațială a acestor bunuri mobile, construcția neputând face obiectul hotărârii judecătorești.

Este adevărat că instanța poate să se pronunțe și asupra acesteia, în sensul în care, odată cu desființarea lucrărilor de extindere, se impune refacerea structurii construcției afectate, dar rațiunea aceasta ține de reparația integrală, prin care sunt înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul repunerii construcției în situația anterioară (restitutio in integrum). Altfel spus, acționează tocmai pentru a proteja obiectul dreptului de proprietate al proprietarului – de regulă, pârât în această procedură.

În principiu, în litigiile pornite pe temeiul art. 32 din Lege este recomandată proba cu raportul de expertiză. După cum este unanim acceptat^[13], expertiza reprezintă activitatea de cercetare, realizată de un specialist numit expert și desemnat de instanța de judecată, a unor împrejurări de fapt ce necesită cunoștințe de specialitate și care țin de obiectul litigiului.

Prin urmare, acolo unde judecătorul întâmpină dificultăți tehnice de înțelegere a situației de fapt – cu precădere în ipotezele în care s-au depășit limitele autorizației – sau are nevoie de o consultație privind individualizarea tipurilor de lucrări necesare înscrierii în prevederile urbanistice, proba cu raportul ce cuprinde concluziile expertului poate fi administrată. Această probă însă nu trebuie în niciun caz înțeleasă ca o condiție sine qua non în cererea de aplicare a sancțiunii contravenționale complementare.

Dimpotrivă, practica ne arată că de multe ori abaterile săvârșite sunt dincolo de redempțiune, încadrarea nefiind posibilă, iar constatarea aceasta nu are nevoie de elaborate conjecturi tehnice. Întâlnim, de exemplu, o imposibilitate de salvare a lucrărilor când acestea se execută asupra unui imobil teren care are o suprafață mai mică de 150 mp, ceea ce reprezintă o condiție de non aedificandi absolută, nicio încadrare în prevederile urbanistice neputând opera vreodată.

4.1. Încadrarea lucrărilor de construcții în prevederile autorizației^[14]. În doctrină^[15] s-a remarcat cu justețe că măsurile de restabilire a situației anterioare, precum încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației ori desființarea lucrărilor de construcții nelegal realizate au un caracter mixt, fiind atât măsuri de pedeapsă, cât și de despăgubire civilă, ambele înțelese însă din unghiul specificității obiectului prioritar urmărit, asigurarea materializării regulilor de urbanism.

Analizând conținutul art. 32 alin. (2) din Lege, ce prevede că, în cazul admiterii cererii, instanța va stabili termenele limită de executare a măsurilor prevăzute la alin. (1), concluzionăm că prin încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației se înțelege o operațiune materială, doar aceasta fiind susceptibilă de a avea termene de executare. Per a contrario, în faza judecății, instanța nu va efectua doar o operațiune intelectuală, de confruntare a lucrărilor de construcții efectuate la momentul la care au fost oprite cu tipicitatea desprinsă din prevederile urbanistice, pentru a determina dacă faptul urmează modelul de drept.

Dimpotrivă, prin soluția de încadrare pe care o va pronunța, va impune continuarea lucrărilor de construcții, în modalitatea pe care o va considera potrivită, astfel încât la momentul epuizărilor acestor lucrări să existe o identitate între situația de fapt și imaginea de drept descrisă de autorizația de construire – dacă suntem în ipoteza în care lucrările de construire au depășit limitele acesteia – sau de documentațiile de urbanism – dacă sunt incidente situațiile în care s-au executat lucrări de construcții fără autorizație sau au fost continuate lucrări autorizate, însă după modificarea temei și fără solicitarea unei noi autorizații de construire.

De regulă, oricare dintre cele două măsuri vor fi impuse prin sentința instanței de fond, acestea reprezintă, în planul modalităților constructive, lucrări de demolare, dezafectare ori dezmembrare. Diferența constă în întinderea lor, adică în faptul că aceste trei modalități ale lucrărilor de construcții vor fi parțiale, în cazul încadrării în prevederile documentațiilor, și totale, în cazul în care instanța se orientează asupra celei de-a doua soluții. Firește, este posibil în principiu ca măsura încadrării să privească și alte modalități ale lucrărilor de construcții.

Să nu uităm că, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Lege, decizia menținerii sau a desființării construcțiilor realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua pe baza planurilor urbanistice, iar Regulamentul general de urbanism este o documentație de amenajare a teritoriului și de urbanism [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 350/2001]. Or, dacă instanța constată că lucrările de construcții, prin aspectul lor exterior, depreciază aspectul general al zonei, încălcând astfel prevederea de la art. 32 alin. (1) din RGU, va dispune încadrarea în prevederile acestuia prin lucrări de construcții în modalitatea lucrărilor de modificare. Prin urmare, această încadrare va presupune intervenții asupra elementelor constructive, în principiu nestructurale, care vor avea ca efect modificarea totală sau în parte a acestora, cu rezultatul că anvelopanta clădirii va satisface tipicitatea preconizată de norma antereferită.

Poate părea paradoxal, dar este posibil ca intrarea în legalitate să se realizeze chiar prin lucrări de extindere. Aceasta poate fi situația când lucrările de construcții se execută într-o zonă construită compact, parcelele învecinate fiind „mobilate” cu construcții amplasate la limita de proprietate, însă investitorul sau executantul au efectuat lucrările prin retragere de la aliniament, cu desconsiderarea coerenței frontului stradal. În această situație, instanța va dispune încadrarea în prevederile art. 23 alin. (1) din RGU, modalitatea efectivă fiind cea a lucrărilor de extindere, pentru ca astfel viitoarea construcție să aibă fațada în același plan cu cele ale construcțiilor adiacente, desigur, sub rezerva respectării indicatorilor urbanistici (e.g. P.O.T., C.U.T.) stabiliți pentru acea zonă.

4.2. Desființarea lucrărilor de construcții. Soluția desființării lucrărilor de construcții intervine, în cazul admiterii cererii, atunci când instanța consideră că acestea nu pot fi salvate prin încadrarea în prevederile documentațiilor. După cum am afirmat deja, dacă soluția desființării privește doar o parte din lucrările de construcții, atunci instanța se va întemeia pe art. 32 alin. (1) lit. a) din Lege, întrucât în acest caz lucrările de demolare parțială sunt necesare pentru salvgardarea celor rămase, în vederea realizării trecerii de la lucrări de construcții la construcție, i.e. de la o colecție de bunuri mobile la un bun imobil.

Desființarea dispusă în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Lege nu reprezintă o antecameră a autorizației de desființare, ci ea este în sine o autorizație. Diferența constă în faptul că autorizația prevăzută la art. 8 din Lege este emisă de autoritatea publică locală sau de către instituțiile amintite la art. 43, în timp ce aceasta este „emisă” de instanțele de judecată. De asemenea, prima are la bază un proiect tehnic, în timp ce a doua are la bază un proces-verbal de constatare a contravenției, ansamblu probator ce poate include o expertiză tehnică și, firește, întreaga procedură contencioasă ce asigură și garantează drepturile civile.

La acestea se adaugă și deosebirea fundamentală pe care am precizat-o deja: obiectul autorizării pentru desființare prevăzută de art. 8 din Lege este întotdeauna un bun imobil – construcție, pe când cel al autorizării judiciare în temeiul art. 32 din Lege este mereu o universalitate de fapt, o federație de bunuri mobile cărora proprietarul le-a dat o unică destinație.

5. Alte aspecte procesuale

5.1. Calea de atac. Atunci când se pronunță sentința instanței de fond, părțile nemulțumite de hotărârea luată pot să o atace numai cu apel, conform art. 34 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001. În același loc se face și precizarea că apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în raza căruia se află judecătoria ce a pronunțat sentința. Față de acestea, vom concluziona că hotărârea care se pronunță în apel de tribunal este definitivă, nefiind supusă recursului.

Apelul este o cale de atac de reformare, prin care se realizează controlul judiciar efectuat de către o instanță ierarhic superioară, precum și una devolutivă, ceea ce implică o rejudecare a pricinii, în integralitateși în fond (iudicium rescinssorium), cu efectul posibilității administrării întregului probator. Apelul este, de asemenea, suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că se suspendă efectele sentinței până la pronunțarea soluției din apel.

Printr-o excepție de la efectului suspensiv al apelului exercitat în termen, în ipotezele în care hotărârea se numără printre cele cu executare provizorie (i.e. de drept sau judecătorească) înșirate la art. 448 și art. 449 C.pr.civ., apelul își pierde efectul suspensiv. Chiar și în aceste ocazii, instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea executării provizorii, dacă se plătește o cauțiune.

Această posibilitate este rarisimă însă în cazul apelului asupra cererii formulate în baza art. 32, pentru că instanța trebuie să ia în calcul interdicția încuviințării executării provizorii de la art. 449 alin. (2) pct. 1 C.pr.civ. ce privește desființarea lucrărilor de construcții. Or, această stipulație poartă asupra operațiunii materiale in concreto, fiind, deci, lipsită de relevanță împrejurarea că judecătorul s-a întemeiat pe art. 32 alin. (1) lit. a) sau b), atât timp cât, fizic, se vor efectua demantelări ale lucrărilor de construcții.

Chiar dacă este improbabilă, executarea judecătorească nu este însă exclusă de plano. Ne gândim aici la cele două exemple deja oferite supra, când încadrarea în prevederile urbanistice presupune lucrări de construcții în modalitățile de modificare sau extindere. Firește, toate celelalte condiții cerute de lege trebuie să fie îndeplinite, precum temeinicia vădită a dreptului și plata cauțiunii, în lumina art. 449 C.pr.civ.

În legătură cu subiectele de apel trebuie să amintim ce s-a sintetizat elegant pe cale doctrinară^[16], anume că niciuneia dintre părți nu i se poate lua dreptul de a apela hotărârea pronunțată în defavoarea sa, după cum niciunei persoane din afara procesului nu i se poate pretinde sau permite să se judece direct în fața instanței de apel, fără a se fi judecat mai întâi în fața primei instanțe de fond. Prin urmare, din unghiul părților, cadrul procesual stabilit la judecata primei instanțe rămâne încremenit.

Cu toate acestea, în situația intervenientului accesoriu (e.g. un vecin care intervine pentru investitor, un terț persoană fizică pentru executantul persoană juridică, o organizație nonguvernamentală pentru organul sancționator), calea sa de atac se va socoti ca neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat, la rândul ei, calea de atac sau, dacă partea a făcut-o totuși, a renunțat ulterior la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond [art. 67 alin. (4) C.pr.civ.].

În fine, o ultimă particularitate în raport cu procedura de drept comun din apel o reprezintă motivarea cererii de apel. Art. 470 alin. (1) lit. c) C.pr.civ. cere ca motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul să se afle în cuprinsul cererii de apel, altfel apelantul este decăzut din acest drept. Față de acestea, art. 34 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 prevede că motivarea apelului nu este obligatorie, iar motivele de apel pot fi susținute și oral în fața instanței.

5.2. Executarea silită. În principiu, executarea silită a hotărârii definitive nu ridică nicio problemă. Astfel, hotărârea pronunțată cuprinde un termen judecătoresc până la care trebuie efectuate lucrările de construcții [art. 32 alin. (2) din Lege]. Nerespectarea acestui termen implică obligativitatea – legiuitorul folosind în acest sens expresia imperativă „se vor duce la îndeplinire” [alin. (3)] – ca primarul, cu sprijinul organelor de poliție, să efectueze aceste cheltuieli pe seama persoanei obligate la efectuarea lor prin dispozitivul hotărârii.

Pentru că legiuitorul este neglijent în redactare, considerăm că această dispoziție se aplică și președintelui consiliului județean. Și unul, și celălalt întrupează autoritatea publică locală executivă, ambii au prerogativa emiterii autorizației de construire sau de desființare și amândoi dețin un aparat de specialitate condus de un arhitect-șef. Or, ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio.

Întru realizarea acestei obligații, primarul trebuie să aloce resurse financiare pentru lucrările de construcții stabilite de instanțe, prin urmare, trebuie să uzeze de prerogativa sa referitoare la bugetul local al unității administrativ-teritoriale [art. 155 alin. (1) lit. c) C.adm.]. În acest sens, el va trebui să aloce un fond de rezervă pentru aceste lucrări, în considerarea litigiilor întemeiate pe art. 32 din Lege în unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce, în momentul în care întocmește proiectul bugetului pe care îl supuse spre aprobare consiliului local [alin. (4) lit. b)].

Dacă lucrările sunt în modalitatea desființării, executarea silită este permisă în temeiul art. 628 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea de judecată având rol de titlu executoriu. Ținând cont de nerespectarea termenului judecătoresc de către debitor, apreciem că primarul sau președintele consiliului județean poate trece direct la executarea silită directă, de îndată și fără somație. De asemenea, ținând cont de abaterile repetate, contravenția în sine, nerespectarea măsurilor acesteia, iar ulterior a celor din dispozitivul hotărârii, considerăm că se pot aplica, ca urmare a aprecierii instanței de executare a împrejurărilor cauzei și natura obligației ce se execută, penalități în temeiul art. 888 alin. (1) C.pr.civ.

5.3. Chestiuni privind procedura penală^[17]. Articolul 32 alin. (4) reiterează, cu încălcarea repetată a art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 – din unghiul faptului că materia normei a fost deja reglementată, posibilitatea organelor de control de a cere organelor judiciare să dispună măsurile de încadrare în prevederile documentațiilor de urbanism sau de desființarea lucrărilor de construcții, în condițiile săvârșirii infracțiunii prevăzute la art. 24.

De asemenea, în aceleași condiții, se poate cere oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal, măsura urmând a fi luată de organele de urmărire penală sesizate sau de către instanță. Se observă că aceste stipulații sunt asemănătoare celor de la art. 24¹, cu deosebirea că aici se precizează în plus faptul că măsura provizorie poate fi luată și din oficiu.

Mai notăm, cu o nedisimulată stupoare, că suprapunerea reglementărilor nu provine din succesiunea în timp a modificărilor legislative (deși chiar această împrejurare ar fi impardonabilă), ci atât art. 32 alin. (4), cât și art. 24¹ au fost introduse nu doar prin același act, dar prin același articol al actului respectiv, anume art. 28 din Legea nr. 255/2013!

Organele judiciare pot, așadar, în temeiul art. 32 alin. (4) din Lege, să dispună măsurile menționate la alin. (1), pe care le-am tratat supra. Conform Codului de procedură penală, organele judiciare sunt organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanțele judecătorești [art. 30 C.pr.pen.].

Suntem de părere că aici redactorul Legii pur și simplu nu a înțeles care este sfera noțiunii de „organe judiciare”, dorind probabil să se refere la instanțele judecătorește.

Altfel, este de neconceput ca măsura desființării lucrărilor de construcții să poată fi dispusă de un polițist judiciar, în absența unei proceduri care garantează contradictorialitate și al cărei efect este ireversibil. În fapt, prevederile art. 24¹ alin. (1) arată că cele două soluții se iau „prin hotărârea prin care soluționează fondul cauzei”, așadar, aceste măsuri se pot lua doar de instanțe și numai odată cu pronunțarea hotărârii în fond. De aici rezultă că nu doar organele de cercetare penală, dar nici procurorul, nici judecătorul de drepturi și libertăți sau cel de cameră preliminară, nu vor putea dispune măsurile de la art. 32 alin. (1) din Lege.

În ceea ce privește însă oprirea temporară a executării lucrărilor, acum competența o au organelor de urmărire penală sesizate și instanța [alin. (4) din Lege]. Organele de urmărire penală sunt organele de cercetare penală ale poliției judiciare, organele de cercetare penală speciale și procurorul [art. 55 alin. (1) C.pr.pen.]. Trebuie amintit aici că poliția judiciară este organizată și funcționează în baza Legii nr. 364/2004, iar organele de cercetare penală ale acesteia sunt reprezentate de lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne (i.e. ofițeri și agenți de poliție), care au fost desemnați și au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau avizul procurorului desemnat în acest sens.

Așa cum percutant a sesizat doctrina^[18], organele de cercetare penală ale poliției judiciare prezintă unele aspecte insolite în raport cu celelalte organe judiciare, materializate cel mai bine în principiul dublei subordonări ierarhice. Imprimis, avem o subordonare administrativă, organele de cercetare penală având obligația să se conformeze organelor ierarhic superioare din Ministerul Afacerilor Interne, mai ales în ceea ce privește aspectele organizatorice ale activității lor, însă ultimele nu pot da acestora îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.

Secundus, întâlnim și subordonarea funcțională, organele de cercetare penală ale poliției judiciare desfășurându-și activitatea sub conducerea, supravegherea și controlul nemijlocit al procurorului [art. 55 alin. (6), art. 56 alin. (1) C.pr.pen.], iar dispozițiile date de acesta, dar doar în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală, având caracter obligatoriu și prioritar pentru aceste organe [art. 303 alin. (2)].

De asemenea, din coroborarea normelor de procedură penală de resort [art. 55 alin. (5) și art. 57 alin. (2)], rezultă că organele de cercetare penală speciale sunt acei ofițeri, anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu scopul de a efectua acte de cercetare penală în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari, în ipoteza infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului și, finalmente, în situația punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică în cazul infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism.

Procurorul este acel magistrat care, în cadrul procesului penal, supraveghează sau efectuează urmărirea penală [art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen.], sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată [lit. b)], exercită acțiunea penală [lit. c)] și pe cea civilă, în cazurile prevăzute de lege [lit. d)], încheie acordul de recunoaștere a vinovăției [lit. e)], formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești [lit. f)] și, finalmente, îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege [lit. g)], cum este chiar cea prevăzută acum de art. 32 alin. (4) din Lege.

Față de acestea, apreciem că organele de urmărire penală pot lua măsura temporară de sistare a executării lucrărilor. Întinderea acestei măsuri este fixă, anume „pe tot parcursul procesului penal”, deci, în ipoteza în care nu este contestată, concluzionăm că încetează de drept la momentul pronunțării hotărârii pe fond, instanța urmând să se orienteze spre una dintre cele două soluții de la art. 32 alin. (1) din Lege.

În legătură cu procedura concretă, vom constata că redactorul Legii nu a instituit o normă procedurală privind maniera în care această măsură poate fi aplicată și nici în ce condiții și termene ea poate fi contestată. Prin urmare, suntem nevoiți să dăm satisfacție normelor procedurale comune, prevăzute în Codul de procedură penală, plecând de la constatarea că măsura prevăzută de art. 32 alin. (4) din Lege este o măsură procesual penală, ce se poate dispune pentru evitarea pagubei și asigurarea posibilității repunerii în situația anterioară.

Așadar, dacă măsura de oprire a lucrărilor de construcții este luată de organul de cercetare penală, orice persoană care este vătămată în interesele sale poate face plângere împotriva ei [art. 336 alin. (1) C.pr.pen.], ce se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală [alin. (2)]. Plângerea se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală care a instituit măsura, dar, indiferent de acestea, introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii de oprire a lucrărilor de construcții care formează obiectul plângerii [alin. (3)].

În situația când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, ea va fi înaintată procurorului, în termen de 48 de ore de la primirea ei, împreună cu explicațiile sale, dacă sunt necesare (art. 337). Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire, urmând să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței ce conține soluția dată (art. 338).

Dimpotrivă, dacă cel care a luat măsura de oprire a lucrărilor de construcții este chiar procurorul, atunci plângerea va fi rezolvată de procurorul ierarhic superior, care poate fi prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție [art. 339 alin. (1) C.pr.pen.]. Ordonanța prin care se soluționează plângerile împotriva soluției date de către superiorul ierarhic nu mai poate fi atacată cu plângere, urmând a i se comunica persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate [alin. (5)].

Întrucât art. 32 alin. (4) stipulează că se pot cere „organelor de urmărire penală sesizate și, după caz, instanței să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor”, rezultă că în sfera celor care pot lua această măsură nu vor intra judecătorul de drepturi și libertăți și nici cel de cameră preliminară. În ceea ce privește instanța, întrucât Legea nu distinge, apreciem că aceasta poate să ia măsura atât în timpul judecății, prin încheiere, cât și la finalul ciclului procesual primar, prin sentința pe care o pronunță.

Din moment ce, așa cum aminteam în antecedent, redactorul Legii nu a introdus o normă procedurală privind modalitatea de atacare a instituirii măsurii, vom găsi că sunt incidente prevederile art. 408 alin. (2) C.pr.pen., astfel încât încheierea va putea fi atacată numai odată cu fondul.

O ultimă problemă care se pune este dacă, în absența unei hotărâri penale de constatare a infracțiunii dispusă în temeiul art. 32 alin. (4) din Lege, organul constatator mai poate solicita instanței vreuna dintre cele două măsuri prevăzute la alin. (1). Considerăm că este indiferentă soluția de fond dată în procesul penal în legătură cu existența infracțiunii, deoarece măsura privește exclusiv construcția, independent de aspectele subiective (e.g. persoana făptuitorului, existența formei de vinovăție cerută de lege).

Prin urmare, caracterul acestei măsuri este eminamente intuitu rei și nu are în vedere celelalte trăsături esențiale ale infracțiunii, precum săvârșirea cu vinovăție, caracterul nejustificat (antijuridic) și imputabil, astfel încât nu poate fi încorsetată de constatarea infracțiunii.

Jurisprudență

I. DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE

1. Accesul liber la justiție. Neîngrădire

Dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție al persoanei interesate, ci, dimpotrivă, reglementează o cale de acces la instanță, respectiv plângerea contravențională. Faptul că înaintarea acestei plângeri nu suspendă de drept măsura de oprire a executării lucrărilor, dispusă odată cu aplicarea sancțiunii contravenționale, ci are efect suspensiv doar asupra executării amenzii contravenționale, nu echivalează cu o lipsire a exercițiului liberului acces la justiție.
(C.C.R., Decizia nr. 336 din 17 martie 2009, M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009)

2. Competența de a sesiza instanța de judecată. Competența de soluționare

În ceea ce privește competența de a sesiza instanța de judecată pentru nerespectarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, aceasta aparține, în mod justificat, acelorași organe abilitate să constate și să aplice sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor referitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcții. Pe de altă parte, fiind declanșat un proces, chiar și la sesizarea organului care a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției, instanța de judecată este cea care va soluționa cauza și va dispune măsurile corespunzătoare, în cadrul unui litigiu de natură să asigure părților, deci și pârâtului, toate garanțiile procedurale pe care le presupune exercitarea liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.
(C.C.R., Decizia nr. 676 din 12 iunie 2008, M. Of. nr. 513 din 8 iulie 2008)

3. Demolarea. Neîncălcarea dreptului de proprietate

În ceea ce privește edificarea de construcții, nu se poate susține că prin desființarea unei construcții nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanță judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări și administra probe, este consecința nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv.

În ceea ce privește necesitatea emiterii unei autorizații prealabile de desființare a construcției, prevăzută la art. 8 din Lege, de către președinții consiliilor județene, de primarul general al municipiului București sau de primari, după caz, se constată că această obligație nu incumbă, în mod evident, instanțelor de judecată, care pot dispune demolarea prin hotărâre judecătorească, în virtutea prerogativei lor generale de jurisdicție.
(C.C.R., Decizia nr. 159 din 28 februarie 2006, M. Of. nr. 270 din 24 martie 2006)

4. Accesul neîngrădit la justiție

Curtea observă că, în ceea ce privește respectarea disciplinei în construcții, legiuitorul a atribuit instanței judecătorești un dublu rol. Astfel, aceasta poate fi chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. De asemenea, aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancțiunea cuprinsă în procesul-verbal, pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau desființarea construcțiilor realizate nelegal, fixând și termenele de executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991. Cu aceste prilejuri, contravenientul își poate exercita neîngrădit toate drepturile și garanțiile procesuale care condiționează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un proces echitabil.

În situația în care însă contravenientul depășește termenul stabilit de instanță, măsurile dispuse vor fi aduse la îndeplinire „prin grija primarului, cu sprijinul organelor de poliție”. Aceasta este și prevederea vizată de susținerile autorului excepției, care asimilează etapa finală a procedurii de restabilire a disciplinei în construcții încălcată de contravenient, cu faza executării silite din cadrul procesului civil. Curtea constată că reglementarea criticată reprezintă însă o normă specială, specifică regimului juridic al construcțiilor, a cărui caracteristică generală o constituie controlul statal asupra amenajării teritoriului, urbanismului și autorizării executării lucrărilor de construcții. De aceea, nu poate fi aplicat prin analogie sistemul de executare silită stabilit de Codul de procedură civilă, câtă vreme legiuitorul a înțeles să adopte o reglementare specială pentru acest domeniu.

De altfel, în cazul în care contravenientul este nemulțumit de modalitatea de punere în executare de către agenții autorității administrative a măsurilor dispuse de instanță, acesta nu este lipsit, așa cum pretinde autorul excepției, de posibilitatea exercitării dreptului de acces la justiție, ci poate, eventual, să formuleze o plângere penală sub aspectul posibilei săvârșiri de către aceștia a unei infracțiuni de abuz în serviciu.
(C.C.R., Decizia nr. 1535 din 25 noiembrie 2010, M. Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011)

5. Rolul activ al judecătorului

Curtea nu poate reține susținerile potrivit cărora sintagma „pentru a dispune” din cuprinsul dispozițiilor de lege criticate [art. 32 alin. (1), n.n.] nu permite instanței să aprecieze asupra cauzei și limitează soluția acesteia la cele două variante prevăzute de text. Articolul 22 C.pr.civ. consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, deziderat al oricărei proceduri judiciare într-un stat de drept. Astfel, respectând principiul legalității, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză și ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, acesta va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință. Ca atare, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate sub aspectul sintagmei „pentru a dispune” nu îngrădesc puterea de apreciere a judecătorului care va stărui în aflarea adevărului, dispunând, după caz, fie încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației, fie desființarea construcțiilor realizate nelegal.
(C.C.R., Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, M. Of. nr. 87 din 6 februarie 2020)

II. HOTĂRÂRI RELEVANTE ALE INSTANȚELOR NAȚIONALE

1. Competența de a sesiza instanța de judecată

Apelantul a fost amendat contravențional la data de 23.04.2014 pentru edificarea unei construcții neautorizate și s-a luat măsura complementară de oprire imediată a lucrărilor și de intrare în legalitate până la 09.08.2014. […]

În conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, în cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal, organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune desființarea construcțiilor realizate nelegal.

Textul de lege mai sus citat conferă legitimitate procesuală activă poliției locale pentru promovarea acțiunii, astfel că motivul de apel referitor la acest aspect nu este întemeiat.

Termenul acordat apelantului pentru intrare în legalitate s fost 9.08.2014, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 20.05.2016, și nici până la acest moment apelantul nu a intrat în legalitate.

Deși a susținut că a efectuat demersuri în acest sens, nu a dovedit că a demarat procedura pentru legalizarea construcției.

Pierderea economică invocată de apelant putea fi evitată prin efectuarea demersurilor de autorizare a construcției în termenele stabilite.
(Trib. Brașov, s. I civ., Decizia civilă nr. 1205 din 13 iulie 2017, rolii.ro)

2. Lucrări de placare neautorizate. Posibilitatea asociației de proprietari de a efectua demersurile pentru intrarea în legalitate

Prin procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională nr. xx/02.04.2014 s-a constatat că pârâtul a efectuat lucrări de placare exterioară cu polistiren a fațadei apartamentului nr. 2 din […] fără autorizație de construcție, stadiu fizic finalizat. Pârâtul a fost sancționat contravențional cu amenda în cuantum de 1000 lei și s-a dispus intrarea în legalitate până la data de 15.06.2016.

[…] Contrar celor reținute de instanța de fond, revine asociațiilor de proprietari obligația de a solicita emiterea autorizațiilor de construire pentru anveloparea unui condominiu, întrucât conform prevederilor legale nu se emit autorizații de construire pentru anveloparea unui singur apartament din condominiu.

Până la obținerea unei astfel de autorizații nu se pot efectua lucrări de anvelopare, astfel cum a procedat pârâtul din prezentul litigiu.

Având în vedere că blocul unde domiciliază pârâtul are probleme cu izolația, intimatul poate solicita asociației de proprietari demararea procedurii în vederea emiterii autorizației de construire pentru a putea intra legalitate cu lucrarea efectuată.
(Trib. Bihor, s. I civ., Decizia civilă nr. 97 din 22 ianuarie 2018, rolii.ro)

3. Intrarea în legalitate. Măsura desființării nu mai poate fi executată

Curtea constată că, prin obținerea autorizației de construire, a încetat ipoteza care a fundamentat soluția instanțelor de fond, anume cea reglementată de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, măsura desființării construcției nemaiputând fi executată, de vreme ce intimata-pârâtă a intrat în legalitate. Este adevărat că această conformare la dispozițiile legale s-a făcut cu o întârziere extrem de mare, însă este cert că a dispărut fundamentul pentru care legiuitorul prevede sancțiunea desființării construcțiilor, acest fundament nemaifiind actual. Se impune, prin urmare, schimbarea soluției dispusă în cauză, de desființare a lucrărilor, aceasta devenind lipsită de temei, raportat la situația de fapt actuală și la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 50/1991 citate mai sus.
(C.A. București, s. a IV-a civ., Decizia civilă nr. 553 din 29 septembrie 2020, rolii.ro)

4. Transmiterea obligației de desființare

[…] Dacă imobilul pentru care nu a fost respectată autorizația de construire ar fi înstrăinat după încheierea procesului-verbal pe numele vânzătorului, cumpărătorului i-ar reveni obligația de a desființa construcțiile realizate nelegal, în calitate de proprietar al imobilului. Cu atât mai mult, această obligație revine proprietarului imobilului de la momentul săvârșirii contravenției, neavând nicio relevanță faptul că acesta nu a fost sancționat contravențional, critica apelanților sub acest aspect fiind neîntemeiată.
(Trib. Sibiu, s. I civ., Decizia civilă nr. 566 din 4 august 2020, rolii.ro)

Note de subsol

^[1] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 3-a, Bucureşti, C.H. Beck, 2017, p. 162.

^[2] O. Podaru, Dreptul amenajări teritoriului, al urbanismului şi al constituirii, vol. 4, Bucureşti, Hamangiu, 2015, p. 221.

^[3] Gh. Nica, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Bucureşti, Universul Juridic, 2014, p. 104.

^[4] Am făcut în alt loc critica acestei soluţii legislative, v. S. Boţic, „Consideraţii asupra contravenţiilor în domeniul disciplinei în construcţii constatate de către poliţiştii locali”, articol disponibil on-line la: https://www.juridice.ro/652686/consideratii-asupra-contraventiilor-in-domeniul-disciplinei-in-constructii-constatate-de-catre-politistii-locali.html, publicat la 19 august 2019.

^[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Bucureşti, Hamangiu, 2020, p. 116.

^[6] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat şi adnotat, ed. a 2-a, Bucureşti, Universul Juridic, 2016, p. 245.

^[7] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 136; V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 248; D. Ghiţă, I. Leş, Tratat de drept procesual civil, vol. I, ed. a 2-a, Bucureşti, Universul Juridic, 2020, p. 108.

^[8] O. Podaru, op. cit., p. 276.

^[9] Ibidem, p. 280.

^[10] T. Dârjan, „Comentariu la Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia civilă nr. 4557 din 27 noiembrie 2013”, în R.R.D.J. nr. 6/2013, p. 25-26, apud O. Podaru, op. cit., p. 279.

^[11] O. Podaru, loc. cit..

^[12] Realizăm, fireşte, că în perioada în care lucrările de construcţii sunt desfiinţate, proprietarul este privat de o serie din atributele dreptului său de proprietate ce are ca obiect bunuri mobile, dar ulterior acesteia prerogativele sale se revigorează, iar substanţa dreptului este intactă. Aşadar, obiectul dreptului său este neafectat, întrucât nu este privat de materialele de construcţii, ele rămânând pe teren după dezmembrare. Din unghiul dreptului de proprietate, este indiferent dacă bunurile mobile asupra căruia poartă sunt dispuse vertical sau orizontal, altfel spus nu prezintă nicio importanţă dacă, bunăoară, cărămiziile ce constituiau lucrările de construcţii sunt aranjate vertical, anticipând pereţii unei construcţii viitoare, sau sunt aşezate într-o grămadă.

^[13] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 574; V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1015; D. Ghiţă, I. Leş, op. cit., p. 638.

^[14] Pentru problematica intrării în legalitate trebuie văzut excelentul studiu al doamnei Andreea Secu, „Intrarea în legalitate a construcţiilor edificate fără autorizaţie: noua ediţie din 2020”, articol disponibil on-line, la https://www.juridice.ro/696640/intrarea-in-legalitate-a-constructiilor-edificate-fara-autorizatie-noua-editie-din-2020.html [accesat în 13.04.2020].

^[15] M. Duţu, Dreptul urbanismului, Bucureşti, Universul Juridic, 2010, p. 360.

^[16] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 739.

^[17] În elaborarea acestei subsecţiuni, autorul a fost onorat de discuţia purtată cu domnul profesor Mircea Damaschin, în jurul normei procesual penale instituite de art. 32 din Lege, cu accent pe caracterul lacunar al reglementării şi implicaţiilor pe care le comportă în aplicarea sa. Dacă se vor găsi câteva sugestii valoroase în aceste pagini, acestea se datorează exclusiv domniei sale, orice scăderi şi impreciziuni rămânând negreşit în sarcina autorului.

^[18] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală: partea generală, ed. a 3-a, Bucureşti, Universul Juridic, 2020, p. 185.