Moduri de stabilire a veniturilor impozabile

Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, ed. a 10-a, Ed. Hamangiu, 2026, p. 178-186.

§2. Moduri de stabilire a veniturilor impozabile

În stabilirea veniturilor impozabile ale persoanelor fizice legea re­glementează mai multe sisteme de evidențiere și calcul^[1]. În toate ipo­tezele, coexistă în ordine temporală și procedurală, determinarea prin sistem declarativ (prin altul sau în persoana proprie) și determi­na­rea prin oficiu.

2.1. Sistem declarativ pentru altul. Reținerea la sursă

Reținerea la sursă este cel mai utilizat sistem pentru colectarea obli­gațiilor fiscale ale persoanelor fizice, atât rezidente, cât și nere­zidente. Acesta permite colectarea veniturilor în mod centralizat (un singur plătitor declară și plătește venituri ale mai multor contribua­bili) și regulat (un plătitor declară și plătește obligațiile fiscale în ritm lunar ori trimestrial). Modul de determinare a bazei de impunere este de regulă sub‑sistem real sau sub‑sistem mixt.

Plătitorul are următoarele obligații: (i) a reține/a colecta partea din venit datorată ca obligație fiscală; (ii) a conduce evidențe conta­bile cu privire la aceste venituri și aceste obligații fiscale; (iii) a depu­ne declarații cu privire la aceste obligații și (iv) a face plata până în termenul indicat de Codul fiscal, de regulă data de 25 a lunii urmă­toare celei în care s‑a realizat venitul.

Regimul se aplică veniturilor neprofesionale, când contribuabilul nu are calificări speciale și nici obligații contabile proprii, fiind întot­deauna obligatoriu: salarii, pensii, arendă, premii și jocuri de noroc, transferul proprietății imobiliare; condiționat obligatoriu, raportat la persoana debitorului‑plătitor și anume, persoanele juridice sau enti­tăți care conduc evidențe contabile: cedarea folosinței bunurilor, drep­turi de proprietate intelectuală, investiții etc. 

Contribuabilul nu are obligații fiscale proprii.

2.2. Sistemul declarativ în persoana proprie. Regimul de auto‑im­­punere

Sistemul declarativ^[2] în persoana proprie – regimul de auto‑impu­nere este utilizat pentru veniturile profesionale. Contribuabilul are următoarele obligații: (i) a se înregistra fiscal^[3]; (ii) a depune declarații fiscale privind venitul estimat (la începerea activității) și (iii) a depune declarații privind venitul realizat (în fiecare an pentru anul fiscal ante­rior) și (iv) a face plata.

Venitul realizat se determină în sub‑sisteme: forfetar, real ori mixt.

2.2.1. Autoimpunere în sub-sistemul forfetar

Sub‑sistemul forfetar presupune determinarea venitului impozabil (masei/bazei impozabile) prin norme de venit și este aplicat la:

‑     impozitul pe venitul din unele activități independente (IVAI),

‑     impozitul pe venitul din activități agricole (IVAA),

‑     stabilirea bazei impozabile la CASS pentru venituri nesalariale, cu praguri minime raportate la salariul minim brut pe țară: 12 salarii (pen­tru venituri între 12 și 24 de salarii), respectiv 24 de salarii (pen­tru venituri peste 24 de salarii). Și în acest caz, baza impozabilă este stabilită printr‑o prezumție legală.

IVAI. O.M.F.P. nr. 1847/2003^[4] instituie un nomenclator al activi­tă­ților independente pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit. A.N.A.F. publică anual norme de venit, orga­nizate pe domenii de activitate și locul derulării acestora^[5]. Normele de venit sunt aplicabile pentru activități independente – venituri din activități de tip comercial și pentru anumite meserii: brodare, croitorie, dul­ghe­rie etc. Normele de venit diferă teoretic ca valoare în funcție de activitate și de zona geografică. Spre exemplu, în județul Iași, suntem în prezența unei unificări a normei de venit la 48.600 lei, 12 salarii minime pe economie. 

Sub‑sistemul este aplicabil ex lege, cu trecerea la sistemul real acolo unde venitul anual este mai mare de 25.000 euro (venit realizat în anul 2025 cu relevanță pentru 2026). Este extrem de criticabil fap­tul că aceste plafoane nu sunt stabilite în aceeași monedă ca și norma de venit. Contribuabilul nu determină baza impozabilă în temeiul unor evidențe contabile; acesta conduce însă evidențe privind venitu­rile realizate pentru a se verifica volumul acestora și menținerea sistemu­lui forfetar – la venitul din activități independente. Opțional, contri­bua­bilul poate aplica sistemul real.

IVAA. La impozitul pe venitul din activități agricole, normele de venit se stabilesc pe unitatea de suprafață (ha)/cap de animal/familie de albine pentru categoriile de produse vegetale și animalele, supor­tând variații în funcție de județ, spre exemplu: cereale 215 lei/ha, vaci cu lapte 194 lei/cap, pomi pe rod 1290 lei/ha. Contribuabilul nu poa­te opta pentru sistemul real. Contribuabilul nu conduce niciun fel de evidențe contabile.

Din punct de vedere juridic, norma de venit este o prezumție lega­lă, absolută, irefragabilă pentru ambii subiecți ai raportului de drept fis­cal. Avantajul principal constă în lipsa obligației de a conduce evi­dențe con­tabile: fără documente justificative, fără registre etc. Este obli­gatorie însă utilizarea casei de marcat, în condițiile O.U.G. nr. 28/1999.

Avantajul implicit derivă din dinamica de optimizare fiscală încor­porată acolo unde norma de venit este mai mică decât venitul real, spre exemplu, o persoană fizică autorizată care realizează din activi­tăți de pompe funebre un venit net anual mai mare de 48.600 lei va achita un impozit de 4.860 lei. Dacă norma de venit este mai mare decât venitul efectiv realizat, este mai utilă determinarea impozitului în sub‑sistem real.

2.2.2. Auto-impunere în sub-sistem real

Sub‑sistemul real presupune determinarea venitului impozabil, prin organizarea unor evidențe de contabilitate conform O.M.F.P. nr. 170/2015^[6], contabilitate în partidă simplă. Persoana fizică poate opta și pentru sistemul de contabilitate în partidă dublă. Regimul im­po­zitului pe venit face trimitere la sume încasate ori plătite și nu la creanțe, fiind relevant contabil momentul la care aceste creanțe au fost executate, nu momentul nașterii acestora.

În acest sens, a se vedea C.A. Craiova, s. com., cont. adm. și fisc., dec. nr. 1495/2008^[7]: „Contribuabilii care obțin venituri din activități indepen­den­te sunt obligați să organizeze și să conducă evidența contabilă în par­tidă simplă cu respectarea reglementărilor în vigoare privind evidența con­tabilă, completând Registrul Jurnal de încasări și plăți, Registrul In­ventar și alte documente contabile stabilite prin norme”.

Contribuabilul, pe bază de documente justificative (chitanțe, fac­turi etc.), centralizate în Registrul de evidență fiscală, va determina to­talul veniturilor realizate într‑un an și totalul cheltuielilor deduc­ti­bile, conform art. 68 C. fisc.

Determinarea venitului impozabil. Venitul net se determină ca dife­rență între venitul brut și cheltuielile deductibile^[8].

Venitul brut include toate veniturile persoanei fizice din sursa respectivă de venit, cu excepția veniturilor neimpozabile, adică toate creanțele (încasate) pentru care persoana fizică a devenit creditor ca urmare a livrării de bunuri ori prestării de servicii.

Cheltuielile unei întreprinderi organizate ca patrimoniu de afec­tațiune al unei persoane fizice ori ca patrimoniu al unei entități pot fi conform principiului libertății contractuale extrem de variate. Însă nu toate produc efecte juridice opozabile în plan fiscal prin diminuarea masei impozabile. Codul fiscal distinge între cheltuieli deductibile (to­tal ori parțial), care îndeplinesc condiția de fond a legăturii cu obiec­tul de activitate și condiția de formă a existenței unui document justi­ficativ și cheltuieli nedeductibile, când una dintre cele două condiții nu este îndeplinită.

În acest sens, a se vedea Tribunalul Cluj, s. com., cont. adm. și fisc., sent. nr. 2581/2023^[9]: „Potrivit art. 68 alin. (4) lit. a) Cod fiscal, aceste cheltuieli sunt deductibile în măsura în care, pe baza documentelor justificate, se sta­bilește că au fost realizate în scopul desfășurării activității indepen­dente. Astfel, din cuprinsul facturilor depuse nu rezultă locația unde au fost utilizate materialele de construcție; aceste facturi se coroborează cu auto­rizația de construire și cu procesul‑verbal de recepție a lucrării. Înscri­surile amintite dovedesc împrejurarea că, în limita sumei de 10.917,05 lei, reclamantul a efectuat lucrări de amenajare și reparații la sediul său profesional …”.

În acest sens, a se vedea Tribunalul Vâlcea, s. com., cont. adm. și fisc., sent. nr. 906/2023^[10]: „Referitor la impozitul pe venit stabilit suplimentar în sumă de 693 lei, urmare verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au majorat baza impozabilă pentru anul 2019 cu cheltuieli consi­derate nede­ductibile fiscal în sumă totală de 59.357 lei, în conformitate cu prevederile art. 11, alin. (1) și art. 68 alin. (1) și (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal …, stabilind suplimentar o diferență de impozit pe venit de plată în sumă de 693 lei, după cum urmează: 3.986 lei, cheltuieli nedeductibile reprezentând achiziția de obiecte de vesti­men­tație în condițiile în care persoana fizică nu a făcut dovada că achi­ziția efectuată a fost folosită în scopul realizării de venituri impozabile … Astfel, susținerea potrivit căreia cheltuielile cu vestimentația au fost ne­ce­sare la ședințele de prezentare a pro­duselor este neîntemeiată și nu poate fi reținută în soluționarea favo­rabilă a cauzei, în condițiile în care activitatea desfășurată nu impune o anu­mită îmbrăcăminte specifică care trebuie respectată”.

La finele unei perioade fiscale, contribuabilul va determina dife­rența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile. Dacă diferența este pozitivă, adică s‑au înregistrat mai multe venituri, atunci aceasta reprezintă venitul net, adică venitul impozabil. Venitul net va fi preluat în declarația fiscală, i se va aplica cota de impunere, rezultând astfel creanța fiscală: impozitul datorat. Dacă diferența este negativă, adică s‑au înregistrat mai multe cheltuieli atunci se înregistrează pier­dere fiscală, care va fi recuperată în condițiile art. 118 alin. (3) C. fisc., adică se completează cu venituri obținute din aceeași sursă de venit din următorii 7 ani fiscali.

Pentru impozitul pe venit determinat în mecanism de auto‑impu­nere, sub‑sistem real, perioada fiscală este anul.

2.2.3. Auto-impunerea în sub-sistem mixt

În anumite ipoteze, baza impozabilă se determină prin combi­n­a­rea celor două metode, determinarea reală cu anumite prezumții le­gale. Formula generică de lucru este determinarea venitului (brut) în sub‑sistem real și determinarea volumului cheltuielilor deductibile într‑un anumit procent din venit. 

Metoda este utilizată de legiuitorul fiscal la impozitul pe venitul din drepturi de proprietate intelectuală și la impozitul pe venitul din cedarea folosinței bunurilor unde se stipulează o cotă de 20% din valoarea venitului ca și cheltuieli deductibile. Rezultă astfel că venitul net este 80% din venitul brut. 

2.2.4. Venitul net anual impozabil

Sistemul de colectare pentru autoimpunere este reglementat de art. 118‑124 C. proc. fisc. și are ca perioadă fiscală anul. Acesta are ca principiu de organizare plata anticipată a impozitului. Instituția plății anticipate este cumva arhaică și este diminuată ca rol de identitatea dintre termenul de plată a impozitului anticipat și a impozitului final (25 mai a anului fiscal următor). Rezultă astfel că s‑ar depune două declarații fiscale, una anticipativă și una finală, care de facto sunt incluse în același formular. Astfel, impozitul anual pentru 2026 se va determina și eventual plăti în acel an. Mecanismul presupune o de­terminare estimativă și o determinare finală a impozitului; acest sis­tem este aplicabil în cazul masei/bazei impozabile determinate în sub‑sistem real. Dacă sunt aplicabile norme de venit, atunci venitul estimat anual coincide cu venitul final anual, cu excepția cazului când activitatea încetează pe parcursul anului. Determinarea impunerii se face în baza Declarației unice privind impozitul pe venit și contri­buțiile sociale (Formular 212 – Declarație unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice).

(1) Contribuabili cu activitate continuă. Contribuabilii care desfă­șoară activitate continuă, în cursul anului fiscal sunt obligați să depu­nă la organul fiscal competent declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale pentru venitul estimat a se realiza în fie­care an fiscal, indiferent dacă în anul fiscal anterior au înregistrat pier­deri, până la data de 25 mai inclusiv a fiecărui an. Fac excepție contri­buabilii care realizează venituri pentru care impozitul se perce­pe prin reținere la sursă.

(2) Contribuabilii noi. Contribuabilii care încep o activitate în cursul anului fiscal sunt obligați să depună declarația privind venitul estimat în termen de 30 de zile de la data producerii parcurgerii pro­cedurii for­male de autorizare ori de la data producerii faptului juridic genera­tor. Fac excepție contribuabilii care realizează venituri pentru care im­pozitul se percepe prin reținere la sursă.

(3) Contribuabilii care aplică opțional sistemul real. Contribuabilii care determină venitul net pe bază de norme de venit, precum și cei pentru care aplică sub‑sistemul mixt și care au optat pentru determi­narea venitului net în sistem real depun declarația unică privind im­po­zitul pe venit și contribuțiile sociale datorate. Opțiunea este apli­cabilă minim doi ani fiscali. 

(4) Contribuabili care își încetează activitatea. Contribuabilii care realizează venituri pentru care impozitul se determină în sistem real și care în cursul anului fiscal își încetează activitatea, precum și cei care intră în suspendare temporară a activității au obligația de a de­pu­ne la organul fiscal competent declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate în termen de 30 de zile de la data producerii data încetării ori data înregistrării suspendării. 

 (5) Contribuabili la cedarea folosinței bunurilor. Contribuabilii ca­re obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor din patrimoniul per­sonal, altele decât veniturile din arendare pentru care impunerea este finală, au obligația să depună declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, în ter­men de 30 de zile de la încheierea contractului între părți. Aici meca­nis­mul unui termen anual unic nu este aplicabil întrucât data contrac­tării poate interveni oricând în cursul anului. 

Declarația estimativă. Contribuabilii (de la punctele 1, 2, 3, 5) au obligația estimării venitului net anual pentru anul fiscal curent, în vederea stabilirii impozitului anual estimat, prin depunerea declara­ției unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale până la data de 25 mai inclusiv a anului de realizare a venitului.

Impozitul se determină de către contribuabil prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual estimat considerat venit impozabil, iar plata se efectuează la bugetul de stat, până la data de 25 mai in­clusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Pentru plata cu anti­cipație a impozitului pe venitul anual estimat se acordă o boni­ficație. Nivelul bonificației și termenele de plată cu anticipație se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat.

Declarația finală. Contribuabilii care realizează venituri/pierderi determinate în sistem real, au obligația de a depune declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale la organul fiscal com­petent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anu­lui următor celui de realizare a veniturilor/înregistrării pierderii în ve­derea definitivării impozitului anual pe venit. Impozitul anual datorat se stabilește de contribuabili în declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru ve­niturile realizate în anul fiscal anterior, prin aplicarea cotei de 10% asu­pra fiecăruia dintre următoarele: a) venitul net anual impozabil determinat potrivit art. 118 C. fisc.; b) câștigul net anual impozabil determinat potrivit prevederilor art. 119 C. fisc. Acest impozit este impozit final. 

Declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice se completează pentru fiecare sursă din cadrul fiecărei categorii de venit. Pentru veniturile realizate într‑o for­mă de asociere, venitul declarat va fi venitul net/pierderea distribuită din asociere.

2.3. Sistemul contabil aplicabil persoanelor fizice

Sistemul contabil aplicabil persoanelor fizice este reglementat de O.M.F.P. nr. 170/2015 reglementări contabile privind contabilitatea în partidă simplă sau opțional se poate conduce contabilitatea în par­ti­dă dublă conform O.M.F.P. nr. 1802/2014. Contribuabilii pot utiliza toate formularele stabilite normativ sau numai o parte din acestea, în funcție de elementele specifice activității desfășurate, precum și alte formulare cu regim special. 

Regula. Orice operațiune economico‑financiară efectuată se con­semnează în momentul efectuării ei într‑un document care stă la baza înregistrărilor în evidența contabilă în partidă simplă, dobândind astfel calitatea de document justificativ. O operațiune economico‑fi­nanciară înseamnă așa cum am arătat la impozitul pe profit, execu­tarea unui act juridic încheiat cu un partener de afaceri sau unui act în­cheiat cu un prepus. În ipoteza persoanei fizice, acest lucru este fe­zabil raportat la un contract individual de muncă ori la un contract de administrare, dar poate apărea ca simplu fapt juridic de administrare, când brutarul persoană fizică autorizată ia singur din magazie făina, face o înregistrare privind operațiunea și apoi înregistrează rezultatul procesului în pâini coapte și eventual pierderi. 

Documentele justificative. Documentele justificative cuprind ur­mă­­toarele elemente principale:

• denumirea documentului;
• numele și prenumele contribuabilului, precum și adresa comple­tă;
• numărul documentului și data întocmirii acestuia;
• menționarea părților care participă la efectuarea operațiunii economico‑financiare (cu excepția cazului când este vorba despre o operațiune internă, cum ar fi consumul de bunuri din magazie);
• conținutul operațiunii economico‑financiare, iar atunci când este necesar, și temeiul legal al efectuării ei;
• datele cantitative și valorice aferente operațiunii economico‑fi­nanciare efectuate;
• numele și prenumele, precum și semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operațiunii;
• alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor în documente justificative.

Documentele care stau la baza înregistrărilor în evidența contabilă au calitatea de document justificativ în limita dispozițiilor legale, res­pec­­tate ad validitatem; lipsuri esențiale determină lipsa de efect, ino­po­za­bilitate, din punct de vedere fiscal^[11], fără a altera acolo unde este cazul obligațiile civile consemnate. Este cazul facturilor, chitanțelor, sta­­telor de salarii. Alte înscrisuri probatorii sunt simple înscrisuri sub semnătură privată, încheiate în condițiile de formă impuse de legea civilă sau chiar dincolo de acestea de vreme ce părțile aleg forma scri­să ad probationem fiscalis: contracte, titluri de proprietate, oferte etc.

Documentele contabile. Pe baza documentelor justificative se în­toc­mesc documente contabile. Documentele contabile (registre, jur­nale, fișe etc.) servesc la prelucrarea, centralizarea și înregistrarea în evidența contabilă a operațiunilor consemnate în documentele justi­fi­cative ori a altor operațiuni. În ipoteza contractării cu consumatori este obligatorie utilizarea caselor de marcat, excepție făcând pro­fesiile liberale, livrările la distanță etc. 

Arhivarea. Contribuabilii au obligația să păstreze în arhiva lor docu­mentele contabile și documentele justificative, care stau la baza înregistrărilor contabile.

Înregistrarea veniturilor. Venitul brut cuprinde:

a)     sumele încasate și echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfășurarea activității – NB: sume, nu venituri.

b)     veniturile sub formă de dobânzi din creanțe comerciale sau din alte creanțe utilizate în legătură cu o activitate indepen­dentă – NB: nu există creanțe comerciale, este vorba despre orice creanță. 

c)     câștigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii uti­li­zate într‑o activitate independentă, inclusiv contrava­loarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a activită­ții – NB: activele sunt bunuri de orice tip, deși în textul acesta pare să conteze faptul că sunt fixe și nu circulante.

d)     veniturile din angajamentul de a nu desfășura o activitate independentă sau de a nu concura cu o altă persoană;

e)     veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate independentă – NB: textul este incert formulat; face referire la repunerea părților în situa­ția anterioară în ipoteza desființării actului juridic generator al creanței încasate ori a unei iertări de datorie, urmată de o restituire. La limită, ar putea fi cazul unui venit din rambursarea de TVA, unei restituiri din regularizarea unui contract de furnizare, restituirii unui avans. 

 f)     veniturile înregistrate de casele de marcat cu memorie fis­cală, instalate ca aparate de taxat pe autovehiculele de trans­port persoane sau bunuri în regim de taxi – NB: sunt venituri ca orice venit, înregistrarea și printarea bonului dovedesc încasarea prețului. 

Pentru înregistrarea veniturilor din activități independente, contri­buabilii vor utiliza, în funcție de specificul activității și de necesitățile pro­prii, formularele specifice: Chitanță; Factură și; Bon de coman­dă‑chi­tanță; Extras din borderoul de plăți. Cu titlu exemplificativ, contribuabilii care desfășoară activități de: comerț angro vor întocmi pentru fiecare livrare efectuată Factură; comerț cu amănuntul vor întocmi zilnic formularul Monetar, în condițiile în care nu se utilizează aparate de marcat electronice fiscale; producție vor întocmi pentru livrarea producției Factură, și/sau Chitanță, după caz. 

Diferența factură‑chitanță‑bon fiscal. În relațiile economice, per­soa­nele impozabile la TVA sunt obligate să întocmească factură. În alte cazuri, se vor întocmi chitanțe, fie acestea de tip POS sau înscri­suri sub semnătură privată. Prin utilizarea de case de marcat, contri­buabilul emite bon fiscal. 

Înregistrarea cheltuielilor. Se vor înregistra în contabilitatea în par­tidă simplă doar cheltuielile apreciate ca fiind deductibile, în con­di­țiile art. 68 C. fisc. De lege ferenda, este de dorit o reconfigurare a de­fi­niției, cu sistematizarea condițiilor de deductibilitate, similar ca în alte materii, impozit pe profit și TVA, și anume o condiție de fond [cea de la lit. a)], prima ipoteză combinată cu ipoteza de la lit. b) și o condiție de formă [cea de la lit. a) a doua ipoteză]. Ipotezele de la c), h), i), j) sunt reglementări ecou; cele de la lit. d), e), f) sunt cheltuieli deductibile limitat. 

În acest sens, a se vedea C.A. Ploiești, s. civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 2890/2015^[12]: „Pentru toate operațiunile, societatea deține facturi în­toc­­mite în conformitate cu legea (aspect necontestat), facturi ce au fost achitate de recurentă, iar bunurile achiziționate au fost utilizate în cadrul activității desfășurate, iar expertul a constatat că PFA S.E.G. a organizat și condus o evidență contabilă în partidă simplă (…). În acest sens, a fost întoc­mit registrul jurnal de încasări și plăți ca document de evidență con­tabilă începând cu data de 1.11.2011, au fost întocmite drept documente de evidență contabilă jurnalele de vânzări și cumpărări. Documentele contabile expertizate (facturi, chitanțe, bonuri fiscale, ordine de plată, ordine de încasare în numerar, extrase de cont) au fost înregistrate in evidența financiar‑contabilă conform prevederilor Legii nr. 82/1991”.

Evidența contabilă a cheltuielilor în ipoteza contabilității în partidă simplă se ține pe feluri de cheltuieli, în funcție de natura lor. Sunt în­re­gistrate următoarele categorii de cheltuieli:

• cheltuielile efectuate în interesul direct al activității, cum sunt: cheltuielile cu achiziționarea de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar și mărfuri; cheltuielile cu lucrări executate și servicii prestate de terți; cheltuielile efec­tuate de contribuabil pentru executarea de lucrări și presta­rea de servicii pentru terți; chiria pentru spațiul în care se desfășoară activitatea, pentru utilaje și pentru alte instalații închiriate în baza unui contract de închiriere; dobânzile afe­ren­te creditelor bancare; comisioanele; primele de asigurare; reclama și publicitatea; servicii poștale și taxele de teleco­mu­nicații; energia și apa; transportul de bunuri și de persoane; delegare, detașare și deplasare; cheltuielile de personal; chel­tuielile cu impozite și taxe, altele decât impozitul pe venit; chel­tuielile reprezentând contribuțiile pentru asigurările so­cia­le de stat, pentru constituirea fondului pentru plata ajuto­rului de șomaj, pentru asigurările sociale de sănătate (dato­rate în nume propriu și/sau pentru salariați), precum și alte contribuții obligatorii; cheltuielile reprezentând contribuțiile profesionale obligatorii datorate asociațiilor profesionale din care fac parte contribuabilii;
• cheltuielile cu sponsorizarea și mecenatul;
• cheltuielile de protocol;
• cheltuielile cu amortizarea fiscală;
• în cazul utilizării bunurilor cu folosință mixtă (pentru afacere și în scop personal), cheltuiala deductibilă se determină, după caz, proporțional cu: numărul de kilometri parcurși în interes de afacere; numărul de metri pătrați folosiți în interes de afacere; numărul de unități de măsură specifice în alte cazuri;
• alte cheltuieli deductibile plafonat.

Pentru fiecare tip de cheltuială se va întocmi Fișa pentru opera­țiuni diverse în care se vor înregistra efectele tuturor actelor și fap­telor juridice probate, în ordine cronologică.

În acest sens, a se vedea C.A. Craiova, s. com., cont. adm. și fisc., dec. nr. 1495/2008^[13]: „(…) contribuabilii care obțin venituri din activități inde­pen­dente sunt obligați să organizeze și să conducă evidența contabilă în partidă simplă cu respectarea reglementărilor în vigoare privind evidența contabilă, completând Registrul de încasări și plăți și alte documente contabile stabilite prin norme. În raport de aceste dispoziții legale, moti­vele de recurs (…) vizând faptul că intimatul reclamant nu a ținut eviden­ța contabilă în partidă simplă sunt fondate având în vedere că registrul (…) de încasări și plăți, la data efectuării controlului, nu era înregistrat și vizat de B.S. De asemenea, analizând registrul de încasări și plăți pe anul 2003, se constată că operațiunile patrimoniale nu au fost înregistrate cronologic și sistematic, fiind înregistrate încasările și plățile numai pen­tru lunile iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie 2003”.

Totalurile lunare din Fișa pentru operațiuni diverse se vor înre­gistra în Jurnalul privind operațiuni diverse, grupate pe feluri de activități. 

Înregistrarea bunurilor. Înregistrarea în evidența contabilă în par­tidă simplă a bunurilor mobile și imobile se face la valoarea de achi­ziție, de producție sau la prețul pieței. Cheltuielile cu amortizarea pen­tru bunuri se admit la deducere, în conformitate cu regle­men­tările din Titlul II din Codul fiscal^[14].

Registrele. Orice sumă plătită, respectiv încasată, în numerar sau prin bancă se va înregistra în mod obligatoriu, cronologic, în Regis­trul‑jurnal de încasări și plăți. Orice bun, care reprezintă mijloc fix, se va înregistra în Registrul‑inventar.

Rezultatul fiscal al activității. Venitul net sau pierderea fiscală se calculează astfel: din totalul sumelor încasate, evidențiate în Regis­trul‑jurnal de încasări și plăți, se scad cheltuielile cu amortizarea fis­cală a bunurilor și drepturilor, evidențiate în Fișa pentru operațiuni diverse și totalul sumelor plătite, din Registrul‑jurnal de încasări și plăți, și se adună sumele plătite pentru cumpărarea bunurilor amorti­za­bile și totalul cheltuielilor nedeductibile^[15]. Rezultatul fiscal final se va înregistra în Registrul de evidență fiscală. 

În baza rezultatelor evidențelor contabile, se vor întocmi și depu­ne declarațiile fiscale aferente.

Note de subsol

^[1] Pentru detalii, a se vedea M.I. Niculeasa, Regimul juridic general al taxelor și impozitelor, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 199 și urm. 

^[2] Pentru detalii, a se vedea L. Țâțu, M. Brăgaru, H. Sasu, Impozite, taxe, contribuții, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 220 și urm.

^[3] L. Țâțu, M. Brăgaru, H. Sasu, op. cit., p. 218. 

^[4] M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2004.

^[5] https://www.anaf.ro/anaf/internet/Iasi/asistcontr_iasi/norme_iasi.

^[6] M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2015.

^[7] A se vedea https://sintact.ro.

^[8] L. Țâțu (coord.), Fiscalitate de la lege la practică, Ed. All Beck, București, 2004.

^[9] A se vedea https://rejust.ro.

^[10] A se vedea https://rejust.ro.

^[11] Pentru detalii, a se vedea R. Bufan, T.M. Ștefănescu, Conceptul de document jus­ti­ficativ din perspectiva dreptului fiscal, în Cluj Tax Forum Journal, vol. I, nr. 1/2018, p. 37 și urm. 

^[12] A se vedea https://sintact.ro.

^[13] A se vedea https://sintact.ro.

^[14] Pentru detalii, a se vedea explicațiile de la impozitul pe profit. 

^[15] Care se preia din centralizatorul cheltuielilor nedeductibile, acest centralizator întocmindu‑se cu ajutorul unui document cumulativ.