Natura juridică a procedurii de validare a popririi

George-Alexandru Lazăr, Roxana Stanciu, Andra-Roxana Trandafir, Nicolae-Horia Țiț, Proprirea. O triplă perspectivă – civilă, fiscală și penală, Ed. Hamangiu, 2021, p. 132-136.

79. Considerații introductive. În numeroase situații, terțul poprit căruia i‑a fost comunicată adresa de înființare a popririi nu aduce la îndeplinire obligațiile ce îi revin, fie neconsemnând sumele de bani pe care le datorează debitorului sau neindisponibilizând bunurile mobile incorporale poprite, fie chiar eliberând debitorului poprit suma sau bunurile respective. Pentru astfel de situații, legiui­torul a prevăzut, în beneficiul creditorului urmăritor, o procedură judiciară, dată în competența instanței de executare, prin care acesta poate obține obligarea terțului poprit la îndeplinirea obliga­țiilor ce îi revin, putând recurge, în acest scop, chiar la executarea silită a acestuia^[1].

După cum s‑a arătat și mai sus, executarea silită prin poprire presupune două etape procedurale, respectiv a înființării popririi și a executării popririi. Înființarea popririi presupune, după încuviin­țarea dată de instanță în condițiile art. 666 C.proc.civ., comunicarea către terțul poprit a adresei de înființare a popririi și înștiințarea debitorului în acest sens, în condițiile art. 783 C.proc.civ., specificul acestei etape fiind că, spre deosebire de alte modalități de execu­tare silită, se desfășoară fără somație. Executarea popririi se poate realiza voluntar, în cazul în care terțul poprit recunoaște calitatea de debitor al debitorului și aduce la îndeplinire benevol obligațiile care îi revin potrivit art. 783 C.proc.civ., sau forțat, prin intermediul procedurii de validare a popririi, în cazul în care terțul poprit nu aduce la îndeplinire aceste obligații. Executarea popririi va fi urma­tă de eliberarea sau distribuirea sumelor consemnate, în condițiile art. 788 C.proc.civ. 

Prin finalitatea și efectele sale (cesiunea forțată a creanței pe care debitorul o are contra terțului poprit în patrimoniul credi­torului urmăritor, pentru care hotărârea de validare constituie titlu exe­cutoriu, permițându‑i, așadar, declanșarea unei proceduri exe­cuționale direct împotriva terțului poprit), validarea popririi consti­tuie, pentru creditor, mijlocul procesual prin care își poate realiza creanța, contracarând pasivitatea terțului poprit, iar pentru acesta din urmă, o veritabilă „amenințare”, în sensul că, dacă nu își înde­plinește obligațiile prevăzute de lege ca urmare a înființării popririi, va fi supus unei proceduri judiciare care poate genera inclusiv chel­tuieli de judecată suplimentare, iar apoi unei proceduri execu­ționale distincte, în baza hotărârii de validare a popririi, procedură care, la rândul său, poate să presupună cheltuieli de executare suplimentare. În același timp, procedura de validare a popririi poate să constituie, pentru terțul poprit, cadrul procesual în care să formuleze apărările și excepțiile pe care le‑ar putea opune debito­rului (creditorul său), în condițiile în care, potrivit art. 787 alin. (5) C.proc.civ., îi este blocată posibilitatea formulării contestației la executare.

80. Natura juridică a procedurii. Având în vedere specificul procedurii de executare silită prin poprire, în general, dat de existența celor două raporturi juridice distincte, unul izvorât din titlul executoriu în temeiul căruia a fost încuviințată executarea, celălalt izvorât dintr‑un titlu de creanță distinct, în care debitorul are calitatea de creditor și terțul poprit calitatea de debitor, precum și caracteristicile specifice procedurii de validare a popririi, aceasta constituie o veritabilă acțiune în realizarea unui drept de creanță, care se va materializa prin apariția unui titlu executoriu, însă nu în beneficiul creditorului (debitorul urmărit), ci al creditorului credi­torului (creditorul urmăritor). 

Sub acest aspect, validarea popririi se aseamănă cu acțiunea oblică (art. 1560 C.civ.), ambele având drept suport substanțial valorificarea de către creditor a unui drept al debitorului său față de o terță persoană; premisele substanțiale și procedurale ale celor două mijloace puse de lege la dispoziția creditorului sunt diferite, în cazul acțiunii oblice, aceasta este dată de pasivitatea debitorului în realizarea dreptului său față de terț (debitorul, în prejudiciul cre­ditorului, refuză sau neglijează să își exercite drepturile și acțiunile), în timp ce, în cazul validării popririi, premisa este neexecutarea de către terțul poprit a obligațiilor care îi revin ca urmare a înființării popririi, aceasta putând fi realizată numai în condițiile declanșării procedurii de executare silită la cererea creditorului, prin formula­rea cererii de executare, în condițiile art. 664 C.proc.civ., și încuviin­țării executării silite, în condițiile art. 666 din același cod. Cu alte cuvinte, procedura validării popririi este, în toate cazurile, grefată pe o procedură execuțională declanșată și încuviințată în condițiile legii, caracteristică ce imprimă anumite particularități referitoare, spre exemplu, la determinarea competenței instanței sau la cadrul procesual, particularități ce vor fi analizate în cele ce urmează. 

În același timp, validarea popririi trebuie să fie percepută ca o acțiune de fond, ea nu este un simplu incident procedural în cursul executării silite, finalitatea sa nefiind aceea de a rezolva un incident procedural referitor la executarea silită, ci de a valorifica un drept subiectiv, în scopul obținerii unui titlu executoriu. Așa cum vom vedea în continuare, această caracteristică a validării popririi o individualizează în cadrul procedurilor jurisdicționale desfășurate în cadrul executării silite. Ea nu este, propriu‑zis, un incident proce­sual, ci legea doar stabilește un cadru procedural specific pentru exercitarea de către creditor a unui drept, dând‑o în competența instanței de executare din dorința de a simplifica procedura și de a pune la dispoziție creditorului un mijloc eficient pentru realizarea creanței sale^[2]. Putem conchide că procedura de validare a popririi este o procedură specială care se desfășoară în fața instanței de executare, nefiind, neapărat, un incident în legătură cu executarea silită^[3]. 

Validarea popririi este o procedură inedită, pentru că îmbină elemente specifice procedurilor care se desfășoară în fața instanței de executare cu cele ale unei proceduri de drept comun, în care se analizează fondul dreptului. Așa cum vom vedea, este posibil ca terțul poprit să nu își îndeplinească obligații ce îi revin ca urmare a comunicării adresei de înființare a popririi nu din rea‑credință, ci pentru că apreciază că nu datorează nimic debitorului sau, după caz, că raporturile juridice cu acesta nu sunt în ființă ori au încetat. În condițiile în care terțul poprit nu poate formula contestație la executare, el poate valorifica doar în fața instanței de validare apărările și excepțiile pe care le poate opune debitorului, ceea ce face ca instanța de validare să verifice nu doar premisele proce­durale ale înființării popririi (existența unei proceduri execuționale pendinte, respectarea procedurii de înființare a popririi regle­mentate de art. 784 C.proc.civ.), ci, în special, aspectele de fond refe­ritoare la raportul juridic dintre debitorul urmărit și terțul poprit; se poate chiar afirma că accentul trebuie pus pe acestea din urmă, deoarece judecătorul învestit cu o cerere de validare a popri­rii nu poate verifica legalitatea procedurii execuționale declanșate de creditor contra debitorului, aceasta putând face obiectul numai al unei contestații la executare cu privire la poprire. Această inter­pretare rezultă și din dispozițiile art. 790 alin. (4) C.proc.civ., potri­vit cărora premisa admiterii cererii de validare a popririi este aceea că „din probele administrate rezultă că terțul poprit îi dato­rează sume de bani debitorului”; față de această exprimare a legiuitorului, rezultă că verificarea pe care o face instanța este una de fond, fiind necesară administrarea probelor utile pentru a se dovedi existența raportului juridic între debitorul urmărit și terțul poprit. 

Suprapunerea unor elemente specifice incidentelor apărute pe parcursul executării silite cu cele ale unei proceduri de fond de drept comun a determinat și apariția unor controverse privind apli­ca­rea dispozițiilor legale referitoare la procedura de soluționare a cererilor de validare a popririi, de pildă, cele care privesc deter­minarea taxei judiciare de timbru, aplicabilitatea regulilor referi­toare la verificarea și regularizarea cererilor de chemare în jude­cată, necesitatea atașării, în copie certificată de executorul jude­cătoresc, a dosarului de executare, întinderea apărărilor pe care le poate formula terțul poprit, admisibilitatea formulării de către acesta a unei cereri reconvenționale, punerea în executare a hotă­rârii de validare a popririi și necesitatea obținerii unei noi încheieri de încuviințare a executării silite în acest scop. Ne vom referi în continuare și la aceste chestiuni controversate, încercând să facem o prezentare cât mai completă a regimului juridic al procedurii de validare a popririi, analizând, în acest sens, dispozițiile privind instanța competentă să soluționeze cererea de validare, cererea de validare, cadrul procesual specific procedurii de vali­dare, proce­dura de soluționare a cererii și incidentele care pot apărea pe par­cursul acesteia, hotărârea de validare, căile de atac prevăzute de lege împotriva acesteia, efectele validării, punerea în executare a hotărârii de validare.

Note de subsol

^[1] În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, validarea popririi avea caracter obligatoriu, înființarea acesteia având doar caracterul unei mă­suri cu caracter asigurătoriu, de indisponibilizare. În reglementarea actuală, validarea popririi are caracter facultativ, instanța de executare urmând a fi învestită numai în cazul în care terțul poprit nu își aduce la îndeplinire obligațiile în termenul prevăzut de art. 787 alin. (1) C.proc.civ. A se vedea I. Rebeca, op. cit., p. 100‑101. 

^[2] Sub acest aspect, o instituție asemănătoare găsim la art. 628 alin. (4) C.proc.civ., care dă dreptul creditorului să se adreseze instanței de executare în cazul în care titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de drept creditorului, potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispo­ziții din legile speciale. Nici în această situație nu vorbim despre un incident propriu‑zis în legătură cu executarea silită declanșată în temeiul titlului executoriu, ci despre constituirea pe cale judiciară a unui titlu distinct (în această situație, în contradictoriu cu același debitor), pentru o creanță pe care titlul inițial nu o cuprindea. Așadar, asemănarea dintre cele două proceduri constă în faptul că se pune la îndemâna creditorului un mijloc procesual prin care acesta să realizeze un drept subiectiv și să obțină un titlu executoriu în cadrul unei proceduri speciale date în competența instanței de executare, având în vedere legătura existentă cu procedura execuțională aflată în desfășurare. 

^[3] Astfel cum vom arăta și mai jos, această calificare este relevantă sub aspectul determinării aplicabilității regulilor referitoare la verificarea și regu­larizarea cererii de chemare în judecată (art. 200 C.proc.civ.).