Necontractul

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 871-883.

Contractul este ordinea privată – o ordine bazată pe acordul de voinţe, care subzistă prin cooperarea şi echilibrul intereselor părţilor.

Ideal, contractul este expresia libertăţii şi a raţiunii.

Formarea raţională, a contractului presupune, principial, consimţământul la contractare, adică (i) negocierea, care este regula, şi (ii) adeziunea fără rezerve la oferta de a contracta, care este excepţia de la regulă [art. 1182 alin. (1) C. civ.).

În ambele cazuri, informarea co-contractantului, necesară formării conştiente şi complete a consimţământului, este esenţială.

În lipsa informării, comportamentul contractual este deviat. Omisiunea de a informa şi dezinformarea sunt generatoare de rebuturi contractuale, şi nu de contracte, de haos şi revoltă judiciară, şi nu de ordine privată.

De vreme ce, teoretic, contractul este raţiune, noţiunea de contract iraţional ar putea fi ştampilată drept oximoron. Realitatea faptică probează însă că peste 90% dintre achiziţiile pe care le facem în calitate de consumatori sunt iraţionale. Contractăm de frică, din imitaţie servilă, sub impactul efectului de hallo, sub presiunea autorităţii^[1], achiziţionăm pentru că aşa ne impun „valorile comunităţii”, achiesăm la reguli sau cutume (oricât de absurde) pentru că trebuie să ne semnalizăm virtutea etc. Cu sau fără conştiinţa acestui fapt, consimţământul ne poate fi fabricat, iar voinţa ne poate fi canalizată, prin mecanisme care declanşează reacţii emoţionale sau stereotipice (oligo-raţionale).

Dar fabricarea consimţământului^[2], canalizarea voinţei şi contractele iraţionale sau oligo-raţionale sunt deja obsolete – omul de azi „dobândeşte” obligaţii din automatisme ale algoritmilor, din necontracte^[3].

Creaţie a creaturii tehnologice, necontractul este o combinaţie între algoritmi şi mecanisme automate menită (i) a antrena efecte juridice implicite, ca urmare a prezumţiilor de acceptare a termenilor şi condiţiilor prealabil impuse de platforma digitală ori de reţeaua de socializare sau de colectorul de „prăjiturele” şi (ii) a extrage de la noi surplusul nostru comportamental.

Determinat de „necesitatea” unei mai bune predicţii comportamentale şi a neutralizării riscurilor şi a incertitudinii generate de acţiunea umană şi de liberul arbitru, necontractul devine covârşitor în cadrul economiei digitalizate. Necontractul generează raporturi juridice în care marea masa a utilizatorilor creaţiei digitale devin, pe de o parte, debitori automaţi ai unor obligaţii neasumate (exact ca în dreptul fiscal sau ca în regulamentele rutiere) şi, pe de altă parte, donatori cvasi-forţaţi şi semi-inconştienţi ai propriilor date cu caracter personal, în beneficiul proprietarilor platformelor digitale şi al gestionarilor reţelelor de socializare. După recoltarea acestor date – fenomen juridic şi sociologic care are natura unei exproprieri sau a unei auto-împroprietăriri, prin ocupaţiune – colectorii au dreptul de exploatare exclusivă, drept opozabil erga omnes, iar noi, toţi ceilalţi, avem obligaţia generală de non facere, adică de a nu face nimic de natură a impieta asupra liniştitei şi utilei exploatări a obiectului proprietăţii (care proprietate poartă asupra unor fracţiuni ale personalităţii noastre).

Sub cuvânt că ne „îmbunătăţesc experienţele” ca utilizatori şi clienţi şi că ne fac viaţa mai uşoară, colectorii de date cu caracter personal le procesează pentru a crea estimări comportamentale (care depăşesc limitele simplei statistici sau ale unor informaţii strict contabile) pe baza cărora se extrag predicţii şocant de exacte ale comportamentului nostru viitor. Colectorii datelor noastre cu caracter personal, ai emoţiilor noastre şi ai semnalelor noastre comportamentale, au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi înşine^[4] şi să ne „recomande” (de fapt, să ne dicteze) ce, cum, cât, de unde, când şi la ce preţ să achiziţionăm produse, servicii, ideologii, valori ale comunităţii, trenduri corecte politic etc. şi ce obligaţii sau restricţii de drepturi trebuie să ne asumăm ori să acceptăm.

Aceste predicţii au devenit un adevărat Sfânt Graal pentru comercianţi, care nu mai sunt nevoiţi nici să inoveze industrial şi nici să plătească pentru instrumentele de promovare comercială obişnuite – riscul comercial, incertitudinea obiectivă, schimbarea bruscă a obiceiurilor de consum ale clientelei sunt neutralizate. De aceea, predicţiile comportamentale se vând enorm de scump comercianţilor.

Dar aceste predicţii stau la baza tuturor necontractelor care ne obligă să intrăm în raporturi juridice cu colectorii, cu sau fără voia noastră, cu sau fără conştienţa noastră. Pe baza acestor predicţii, rolul nostru în formarea consimţământului la achiziţie se estompează până la dispariţie. Nu mai contractăm noi, ci suntem noi contractaţi. Devenim producte, rezultate ale recoltei.

Suntem aserviţi ai necontractelor.

Această nouă realitate sociologică şi juridică desocializează raportul juridic interpersonal, înlocuind persoana co-contractantului cu proceduri automatice, generate de algoritmi. La capătul celălalt al raportului juridic astfel generat, un raport juridic pentru care persoana ţintită nu şi-a dat nici măcar implicit consimţământul, nu se află o persoană, ci un mecanism automat, o non-persoană care simulează personalitatea juridică. Promisiunea, dialogul, negocierea, cooperarea, încrederea sau credibilitatea personală, echilibrul şi solidarismul intereselor, rezolvarea paşnică a disputelor, toate dispar sub impactul necontractului. Odată cu ele, este în pericol de anihilare o instituţie multimilenară – contractul în sine, generator de ordine privată şi act civilizator, instrument al opţiunii umane, prin care viitorul poate fi modificat. În lipsa ordinii private, construite prin contracte, golul lăsat este ocupat de ordinea publică şi de raporturile juridice de putere, în care omul are „dreptul” de a tăcea şi „libertatea” de a se supune. Când dispare ordinea privată, contractuală, se pune în loc, în mod „natural”, ordinea publică administrativ – poliţienească şi se revine la totalitarism.

Prin intermediul necontractului, viitorul este scris, precis determinat, hazardul liberului arbitru fiind neutralizat.

Sub impactul necontractului, dreptul, în genere, îşi poate pierde substratul etic şi cultural, încetând să mai fie o „artă a binelului şi a dreptăţii” (ars boni et aetqui).

Cum se face că „reuşim” să devenim părţi ale unor raporturi juridice fără acceptul nostru şi fără a fi vorba de norme de drept public care să ne oblige şi să ne supună (recte, legile de poliţie, fiscalitatea, organizarea statală etc.)?

Cum sunt culese aceste informaţii atât de detaliate, încât pot spune (aproape) totul despre noi şi, mai ales, pot permite anticiparea cu precizie a gesturilor şi a comportamentelor noastre contractuale viitoare sau eventuale (şi nu numai…)?

În primul rând, colectarea se face prin intermediul urmelor pe care le lăsăm pe internet, denumite „cookies” (prăjiturele …), insecte informatice practic inevitabile ori de câte ori navigăm pe internet – de exemplu, pentru a citi o publicaţie sau pentru a face o comandă pe platformele de tranzacţionare. Mult lăudata GDPR nu este decât o validare retroactivă a acestei practici ilegale a colecţiei de urme ale noastre pe internet, întrucât accesul la astfel de site-uri nu se poate face fără a da click pe butonul virtual „accept”, care te face automat „parte” a contractului pre-formulat denumit „terms and conditions”, iar alternative la platformele informatice şi reţelele de socializare nu mai există. Iritant este că toţi aceşti colectori ilegitimi au creat adevărate labirinturi de click – uri, cu scopul de a determina apăsarea pe butonul „accept”. În caz de refuz sau de schimbare a opţiunilor presetate pentru a colecta cookies (umbrele noastre pe internet), algoritmul este setat suplimentar pentru a atrage atenţia că anumite servicii devin deficitare, că anumite funcţii sunt refuzate, că „serviciul” devine purtător de taxe etc.; în plus, „acceptul” este permanent sau măcar întins pe o durată lungă, în timp ce pentru variantele de refuz sau de schimbare a presetării este necesară de fiecare dată parcurgerea enervantului şi îndelungatului proces de refuz/schimbare a presetării. Iritarea, pierderea răbdării, plictiseala, graba – toate duc într-un singur punct, „accept” – ul mult dorit. Este evident că această practică incorectă şi abuzivă este o încălcare cu rea-credinţă, şi nu o aplicare a GDPR. Iar acest aşa-zis consimţâmânt implicit (sau forţat prin bullying) este imaginar, este o simulaţie care nu are nicio legătură cu formarea contractului. Un studiu efectuat asupra unui număr de 543 de participanţi selectaţi dintre cunoscătorii domeniului, a reliefat că 74% dintre ei au optat pentru varianta „quick join” a accesului, ceea ce înseamnă omisiunea de a citi toate amănuntele „termenilor şi condiţiilor”, prin saltul direct la pagina cu butonul „accept”; dintre cei 26% care au decis, totuşi, să „răsfoiască” documentul, cei mai mulţi au făcut-o pentru a găsi cât mai repede butonul „accept”; în mod normal, documentul ar fi necesitat 45 de minute pentru o înţelegere cât de cât comprehensivă, însă cei care s-au uitat la document au petrecut în medie 14 secunde cu „citirea” … Aşadar, aproape nimeni nu citeşte aceste „terms and conditions”, fiind făcute să pară prolixe şi deci intimidante. Dacă există curajoşi care se încumetă să citească zecile de pagini de termeni juridici cvasi-inteligibili şi de condiţii întortocheate ale acestor cearşafuri digitale de documente, nimeni nu le poate influenţa natura sau conţinutul. Nu există o opţiune, onest reliefată pe site, de a refuza – sunt publicaţii care, în caz de refuz al colectării de cookies, impun plata unor taxe sau abonamente descurajante drept condiţii ale accesului la „conţinut”. De aceea, aceste „terms and conditions” nu se pot numi contracte, ci necontracte^[5].

În al doilea rând, colectarea se face prin intermediul reţelelor de socializare şi al platformelor de tranzacţionare. În anul 2015, un studiu efectuat sub egida Carnegie Mellon University asupra unui număr de 23 de participanţi, timp de 14 zile, a reliefat că locaţia fiecăruia dintre ei a fost asaltată, pe toate canalele, de mii de accesări din partea advertiserilor, asigurătorilor, comercianţilor, companiilor de marketing, băncilor şi a tuturor celorlalţi interesaţi de colectarea datelor şi exploatarea predicţiilor comportamentale ale ţintelor, ceea ce trebuie multiplicat de sute de ori, întrucât aceste accesări s-au însoţit cu share-uri între colectori^[6]… Datele cu caracter personal se colectează nu numai în perioada prezenţei pe aceste reţele sau platforme, ci şi în perioade de pauză sau chiar după ce utilizatorul a părăsit „definitiv” reţeaua sau platforma.

În al treilea rând, majoritatea dispozitivelor şi a lucrurilor „inteligente” care ne populează lumea şi viaţa – în casă, la birou, în maşină, la facultate, în sălile de cinema, teatru, opera sau concrete, pe stadion, în avion, pe plajă, la munte – sunt dotate cu diverse sisteme de urmărire şi captare, ba chiar cu „cipuri emoţionale^[7]”, care emit permanent semnale despre noi, emoţiile noastre, comportamentul nostru, mişcările noastre.

Colectorii de date cu caracter personal pot vedea acum, de exemplu, prin Internet of things, ceea ce pentru nimeni nu era vizibil şi nici predictibil acum 20 de ani^[8].

Modificări infinitezimale ale mimicii feţei, dilatări cvasi-imperceptibile ale pupilei, ezitări sau sperieturi de fracţiuni de secundă, o înroşire uşoară a feţei, un tremurat ezitant al mâinilor sau al vocii etc., toate aceste detalii ale firii noastre, pe care nu le putem controla, sunt pentru noi invizibile, nedetectabile. Nu le putem depista, nu le putem ţine sub controlul nostru conştient şi raţional, întrucât sunt dincolo de capacităţile noastre normale de percepţie şi raţionare. Sunt elementele de detaliu micronic care spun cele mai multe despre noi şi, cu toate acestea, sunt în afara percepţiei noastre şi a controlului nostru conştient.

În schimb, aceste micro-emoţii sau nano-gesturi sunt uşor vizibile, detectabile şi gestionabile pentru maşinile sau lucrurile „smart”, special concepute pentru a le depista, stoca şi transmite colectorilor de date cu caracter personal. Lucrurile şi dispozitivele „inteligente” din preajma noastră ne monitorizează simplu, detaliat şi eficient, emiţând continuu semnale ce conţin date comportamentale despre noi. Din aceste semnale, Internet of things extrage, fără contract şi chiar fără cunoştinţa noastră, cei ce ne aflăm în proximitatea lucrurilor şi a dispozitivelor „smart”, emoţii şi manifestări comportamentale, pe care colectorii le folosesc pentru a le transforma în părţi ale unor raporturi juridice. Acestea par a fi contractuale, mai ales pentru că se simulează contracte (denumite, de regulă, „terms and conditions”), dar nu sunt, întrucât nu relevă un consimţământ real al „co-contractantului”, nici măcar sub forma aderării fără rezerve la oferta de a contracta.

Simularea realităţii a devenit mai importantă şi mai valoroasă decât realitatea. Dacă în materie de simulaţie trebuie să decidem care dintre cele două contracte în fiinţă este opozabil (cel real, dar secret, sau cel public, dar fictiv sau disimulat), în materie de necontract trebuie să vedem care sunt fundamentele raporturilor juridice generate – în această categorie nu putem include nici culpa, nici intenţia, nici evenimentul sau lucrul de care legea sau actul juridic se preocupă pentru a le da tipar juridic. 

În materie de necontract, adevărul este înlocuit cu meta-adevărul, iar raţiunea cu emoţionalitatea şi stereotipiile.

De regulă, trimiterea la dispozitive sau cipuri de urmărire şi control al comportamentului omului simplu stârneşte ironii, care trimit în mod clişeic la „teoria conspiraţiei”. Numai că, în cazul Internet of things, nu mai este vorba de teorie, ci de fapte (chiar premiate de instituţii de prestigiu sau de elemente fundamentale din structura statului de drept), iar ignorarea acestor fapte ne face pe toţi complici pasivi ai acestei conspiraţii.

Despre affective computing se vorbea, cu titlu de SF, încă din anul 1997, când o cercetătoare de la MIT, Rosalind Picard, a publicat o carte cu acest titlu^[9]. Picard a observat atunci că, deşi emoţiile obişnuite şi vizibile au expresii cognitive şi corespondenţe în limbaj („I feel scared”), cele mai multe fie nu au astfel de corespondenţe, fie sunt imperceptibile. Cu toate acestea, computerele (sau obiectele şi dispozitivele „smart”, în prezent) pot nu numai să detecteze aceste emoţii nenumite ori imperceptibile, dar pot şi să le colecteze, să le stocheze şi să le clasifice, creând modele de analiză (pattern) pe baza cărora vor putea fi oricând şi la oricine recunoscute şi focalizate.

Rosalind Picard si-a constituit propria companie, în 2017, pentru a valorifica aceste descoperiri pe care le făcuse în urmă cu 20 de ani. S-a numit … Affectiva. Afacerea s-a axat, iniţial, pe aplicaţii medicale inofensive şi benefice (de exemplu, comunicarea cu copii care au autism). Dar, în scurt timp, afacerea s-a extins la dotarea tuturor dispozitivelor „smart” cu … cipuri emoţionale. Nefiind de acord cu această excrescenţă a firmei sale, pe care a considerat-o periculoasă sub raportul liberului arbitru (fundamentul condiţiei umane), Picard a părăsit propria companie. Fosta sa doctorandă, care a fost co-fondatoare a companiei Affectiva, precum şi finanţatorii, au decis, în schimb, să continue noua afacere, iar compania a fost redenumită – Emotion AI. De atunci, tehnologia „cipurilor emoţionale” s-a extins exponenţial şi global^[10].

În anul 2015, compania Realyes a câştigat un grant de 3,5 milioane de euro de la Comisia Europeană pentru un proiect denumit SEWA (Automatic Sentiment Analysis in the Wild), destinat construcţiei unei tehnologii capabile să „citească” şi să analizeze automat emoţiile persoanelor care văd sau percep un „conţinut” (text, poză, video, desen animat, meme), pentru a măsura cu precizie gradul în care respectivele persoane au apreciat sau au dezaprobat conţinutul. Imediat ce a luat cunoştinţă de acest proiect, directorul general al AOL Internaţional s-a entuziasmat atât de tare încât a declarat că acest proiect este un adevărat Sfânt Graal pentru marketingul în domeniul video, un salt uriaş în domeniul aplicaţiilor tehnologice. În 2016, Comisia Europeană a acordat Realyes, pentru proiectul SEWA, premiul Horisons 2020, motivând că această tehnologie va ajuta comercianţii să îşi construiască reclame mai relevante şi să îşi facă vânzările mai sigure^[11]… Comisia Europeană nu a observat însă faptul că această „maşină de învăţat” deschide o cutie a Pandorei.

Lumea de azi este, la propriu, invadată de dispozitive de „affective computing” şi tehnologii de „emotion&sentiments analytics”.

În prezent, majoritatea lucrurilor „smart” pe care le cumpărăm pentru a ne face viaţa mai uşoară şi traiul mai comod sunt dotate cu „cipuri emoţionale”, care ne veghează şi ne cartografiază chiar şi când nu sunt în funcţiune.

Şi ne includ în necontracte, fără voia şi cunoştinţa noastră.

Ceea ce omul obişnuit nu poate percepe sau controla, adică micro-emoţiile şi nano-gesturile care spun, practic, totul despre noi, pot acum maşina, lucrul sau dispozitivul „smart” – adică, să perceapă, să monitorizeze, să capteze, să înregistreze, să stocheze şi să trimită toate aceste manifestări comportamentale nenumite sau imperceptibile nouă către colectori. Pentru aceste „maşini de învăţat”, nu există poker face.

Ne putem imagina cum anume pot fi utilizate aceste tehnologii care detectează şi utilizează stări afective, emoţii, sentimente, gesturi automatice şi mişcări imperceptibile pentru noi? Cum poate fi influenţată o negociere, cum poate fi prezisă ori deviată o soluţie judiciară, cum poate fi folosită o pauză hipnotică (momentul în care gândirea conştientă este pusă în suspensie din cauza unui eveniment sau gest neaşteptat) pentru a câştiga o dispută, cum poate fi evitată plata unei daune cauzate de un dezastru? Putem prevedea modul în care aceste tehnologii vor fi ajuns curând să afecteze cooperarea umană, viaţa de familie sau amoroasă, politica, ideologiile, credinţele religioase, războaiele? Cum va arătă, sub impactul acestei tehnologii, limbajul – care oricum face trecerea de la scriere la pictograme? Cum va fi înlocuit limbajului obişnuit, compus din cuvinte^[12], de limbajul non-verbal, inconştient?

Cu ajutorul acestei tehnologii de affective computing, care nu este pentru oameni, ci despre oameni, riscul şi incertitudinea marilor comercianţi pot fi neutralizate. Asigurătorii nu mai trebuie să îşi bată capul cu calcule actuariale şi cu procese interminabile cu asiguraţii, băncile nu mai sunt nevoite să efectueze analize complexe de risc al viitorilor debitori, iar marii producători de medicamente şi vaccinuri nu mai sunt obligaţi să efectueze teste clinice birocratice şi costisitoare pentru noile lor produse^[13]. Internetul lucrurilor reduce totul la o analiză a bazelor de date sau la un click. Nu mai există decât riscul controlatului, adică, al „asiguratului”, al debitorului, al pacientului etc.

Dispozitivele „smart” ale maşinii tale sau ale telefonului tău sunt pre-setate pentru a comunica instantaneu nu numai cu service-ul autorizat, ci şi cu societatea de asigurări şi cu poliţia rutieră care, toate, indiferent de starea reală în care te afli sau de o eventuală forţă majoră, ar putea considera că şofezi periculos, că ai acumulat prea multe puncte de rating scăzut sau de amendă, că pari a fi obosit la volan, că pari a vorbi în dodii şi deci eşti cel mai probabil, în stare de ebrietate sau „afumat”, şi să lanseze automat comanda „stop”. Oprirea automată a maşinii ar putea interveni, de altfel, oricând (pare că) se încalcă regulile stabilite de asigurător, întrucât dealer-ul are o înţelegere cu asigurătorul în virtutea căreia ar urma să obţină nişte bonusuri suplimentare sau nişte economii aferente pre-setării maşinii cu aceste reguli – cumpărătorul neavând de ales (sau ignorând înţelegerea celor doi). Maşina, din aceste motive, se poate opri automat, chiar şi dacă eşti în plină furtună, în plin deşert, pe o trecere la nivel cu calea ferată, având pe bancheta din spate un copil bolnav sau un rănit grav. Asta pentru că maşina, telefonul sau alte dispozitive fixe ori portabile sunt „inteligente”.

Pentru a-l remodela, pentru a-i fabrica consimţământul, omul target este prelucrat^[14], pe baza „modelului” avatarului său digital, compus din surplusul său comportamental. Deşi ar trebui să ne personalizeze, să ne singularizeze, odată colectat şi prelucrat, surplusul comportamental devine materia prima cu ajutorul căreia suntem aduşi la cel mai mic numitor comun, suntem aplatizaţi şi, ulterior, suntem supuşi unui continuu proces de remodelare. Devenim predictibili şi programabili, exact la fel cum pot fi programate maşinile.

Surplusul comportamental este ceea ce se adaugă comportamentului de bază.

Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale – acesta este numitorul comun, repetabil şi previzibil, al oricărui om. Tocmai de aceea foamea, frica, privarea senzorială sau tortura fizică au fost mereu metode aproape infailibile de control şi remodelare a omului.

Comunitatea de valori, apartenenţa la grup, cooperarea şi altruismul, adică identitatea de grup, înseamnă primul rezervor de surplus comportamental. Este ceea ce ne diferenţiază ca membri ai unei comunităţi – familie, naţiune, echipă, grup, confrerie, companie etc.

Asperităţile, diferenţele şi alegerile personale, individuale, adică identitatea individuală, se constituie într-un al doilea rezervor de surplus comportamental, cu mult mai vast şi mai adânc decât primul. Datele cu caracter personal sunt indicatori de surplus comportamental, semnale infinitezimale ale comportamentului nostru individual, care ne diferenţiază de ceilalţi. Emoţiile, afecţiunile şi opţiunile noastre, starea de sănătate, autoaprecierea, culoarea pielii, nuanţa ochilor, vârsta, educaţia etc., sunt date cu caracter personal care sunt indisolubil legate de persoana noastră (şi nu ar trebuie să fie în proprietatea nimănui, tocmai pentru că sunt identitatea noastră, adică noi înşine).

Poate părea de neînţeles sau de neimaginat, dar surplusul comportamental poate fi recoltat.

Când ne manifestăm identitatea de grup, emitem semnale primare ale surplusului nostru comportamental. Când ne punem datele noastre cu caracter personal la dispoziţia colectorilor, plămădim şi dospim uriaşul cozonac al surplusului comportamental individualizat. Facem asta de bună voie sau forţat, conştienţi sau nu de auto-exproprierea noastră de aceste fracţiuni ale identităţii noastre. Colectorii recoltează aceste date ca nişte Moş Crăciuni care nu fac, ci primesc daruri, sau care se împroprietăresc prin ocupaţiune^[15] asupra surplusului comportamental recoltat de la noi. Pe baza acestui surplus comportamental, analizat de algoritmii şi inteligenţele artificiale ale colectorilor atât în succesiunea ipostazelor noastre din ultimii 20 de ani (colectorii acestor date nu omit niciun detaliu al experienţelor noastre şi nu uită nicio întâmplare sau eveniment din viaţa noastră, în timp ce noi avem memorie selectivă şi afectivă, ierarhizată în privinţa valorilor şi omisivă cu detaliile), cât şi în comparaţie cu indivizii similari nouă, colectorii efectuează estimări, pe baza cărora emit predicţii comportamentale. Având la dispoziţie imense baze de date şi capacităţi gigantice de procesare, colectorii surplusului comportamental pot estima, cu o precizie diabolică, ce alegeri şi achiziţii vom face, ce decizii vom lua mâine, peste 2 săptămâni sau până la Crăciun.

Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este meteorologie – estimările lor sunt exacte pentru că au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este profeţie care se împlineşte prin simplul fapt că este rostită – predicţiile lor sunt matematic exacte şi descriu un viitor determinat, în care liberul arbitru este anihilat.

Hazardul şi incertitudinea, inerente lumii materiale, sunt ţintele care trebuie anihilate, pentru a se instala certitudinea şi determinismul, adică acel comportament care este de aşteptat de la fiecare dintre noi. Prin aceste predicţii comportamentale, voinţa noastră este canalizată, consimţământul ne este fabricat, iar personalitatea noastră este remodelată.

Produsul predictiv al colectorilor surplusului comportamental suntem noi, şi nu serviciile pe care le vând comercianţilor.

Noi suntem marfa.

Construindu-i şi perfecţionându-i permanent un avatar informatic, pe modelul surplusului nostru comportamental, colectorii transformă omul din persoană în cifră şi îl reduc la cel mai mic numitor comun. Suntem cum ni se sugerează să fim, cum suntem înghiontiţi să fim (nudge), cum ni se dictează să fim – corectitudinea politică, valorile comunităţii, politicile de sănătate publică, suspiciunea omniprezentă (că am fi terorişti, spălători de bani, corupţi, conspiraţionişti, infectaţi decişi să îi infecteze şi pe ceilalţi), ratingul de cetăţean etc. sunt ţepuşele şi andrelele cu care păpuşa vodoo care ni se construieşte informatic, golemul nostru tehnologic, este condiţionată şi canalizată comportamental.

Evident, din această recoltă rezultă continente de bani – mai important este însă controlul pe care îl poate asigura. Colectorii surplusului comportamental sunt capitaliştii de supraveghere, campionii „revoluţiei” digitale, care şi-au impus modelul de „biznis” prin intermediul alianţei fructuoase cu serviciile secrete, împreună cu care au generat un Big Brother planetar, atotprezent şi atotputernic.

Măsurarea paşilor, a bătăilor inimii, a nivelului apei în organism, a caloriilor consumate/arse, a ritmului şi volumului respiraţiei etc., tratamentele, procedurile medicale, invazive sau non-invazive, interacţiunea cu ceilalţi, inclusiv cea din familie şi din intimitate, totul a fost subordonat reîmprospătării stocului de surplus comportamental, atunci când resursele s-au redus sau au dispărut cu totul. În plus, a fost nevoie de o pandemie pentru a impune telemedicina, telemunca, educaţia şi justiţia digitalizate, testele obligatorii, carantina sau izolarea, supunerea faţă de reguli, oricât de stupide, respectul faţă de autorităţi, oricât de populate cu proşti, infractori şi impostori, adeziunea la ideologiile sau „ştiinţa” oficială, vaccinarea şi segregarea pe criterii de (ne)vaccinare. Iar certificatul de vaccinare, paşaportul de libertate, adeverinţa verde – cum vreţi să le spuneţi – vor pune la dispoziţia colectorilor surplusului comportamental date cu caracter personal care nu mai provin din surse exclusiv externe şi/sau vizibile, ci direct din corpul şi din măruntaiele noastre. Cândva, cu astfel de ţidule obligatorii la îndemână, colectorii vor şti chiar şi momentul la care se va fi născut ideea de planificare a eliberării din sclavia lor – vor apăsa butonul stop/reset şi totul va reveni la „nou-normalitate”. Ceea ce acum pare SF sub denumirea de Internet of things sau „dispozitive cu «cipuri emoţionale»”, va fi curând înlocuit de Internet of Bodies – dispozitivele de urmărire a noastră vor fi implantate în corpul nostru, sub promisiunea mincinoasă că viaţa ne va fi mai uşoară şi mai bună.

De altfel, colectorii surplusului nostru comportamental au devenit invitabili – ne mai putem imagina lumea fără gafam (the frightful five)? Dacă un conducător al lumii ar interzice gafam, ar fi imediat calificat drept tiran şi ar fi imediat dărâmat de la putere, căci am ajuns prea dependenţi de gafam^[16]. Nu mai există alternativă la gafam. Şi culmea este că, aşa cum susţinea recent Roger Waters, entităţile din grup sunt patronate de „cei mai puternici idioţi din lume”.

Finalitatea desenării unei lumi programabile merge mână în mână cu scopul fabricării unor oameni predictibili şi programabili^[17]. Deşi ascunse la vedere, instrumentele acestei inginerii sociale sunt omniprezente, fiind utilizate ca resurse ale construcţiei unui viitor alternativ, diferit de cel natural – build back better … Instrumentele de monitorizare la purtător – ceasuri, brăţări, căşti, ochelari – care ne „asistă” în eforturile de a slăbi şi de a face mişcare, de a mânca „sănătos”, de a ne hidrata, de a ne calma sau detensiona etc., şi care ne urmăresc toate procedurile medicale, bătăile inimii, presiunea sângelui etc., par că ne fac viaţa simplă, dar sunt menite, de fapt, să colecteze date şi informaţii preţioase despre noi, şi nu pentru noi. Tehologiile GPS, contractele electronice, paşapoartele de vaccinare (sau „de libertate”) platformele de social media, „amicii” robotici (de gen Alexa sau Siri) şi maşinile autonome au acelaşi scop – sub aparenţa că ne fac viaţa simplă şi comodă, ne colectează tot surplusul comportamental, în scopul programării alegerilor şi achiziţiilor noastre, adică, al construcţiei unui viitor darwinist, deviat de la cel natural.

Am fost deja transformaţi în instrumente ale ingineriilor sociale, menite a ne „optimiza” şi programa, ca şi când mintea şi trupurile noastre nu ar fi altceva decât tehnologii^[18]. Ceea ce riscăm să pierdem este controlul asupra propriului destin şi asupra propriilor alegeri, liberul arbitru în sine. Odată cu această pierdere, dispare şi sentimentul împlinirii şi al apartenenţei, care este antrenat de propria intenţionalitate (ori de propriul curaj, talent sau merit).

Odată ce „mandatăm” maşinile, algoritmii şi Inteligenţele Artificiale să acţioneze în locul nostru, cedăm şi controlul asupra propriilor dorinţe şi decizii, asupra propriilor alegeri şi achiziţii. Dacă am „externalizat” către programatori şi companiile digitale responsabilitatea pentru evaluările şi judecăţile care ar trebui să ne definească la nivelul intrinsec cel mai intim, am renunţat la aproape tot ceea ce înseamnă condiţia noastră umană şi am păşit hotărât pe panta fatală a regresului cognitiv. Deja mulţi oameni au ajuns să lase pe seama algoritmilor ce film să vadă, ce meniu să gătească, ce ştiri să urmărească, ce „prieteni” să frecventeze şi chiar ce persoane să întâlnească pentru aventuri amoroase sau pentru întemeierea unei familii – deviza omului nou-normal pare a fi „de ce să fac efortul de a gândi când pot da click şi rezolva totul ca prin magie?”.

Vă imaginaţi totuşi cum ar fi să aveţi ca şef o aplicaţie, cum ar fi să va „judece” un algoritm în loc de un judecător, cum ar fi să vă „trateze” un mecanism automat în loc de un doctor, cum ar fi să vă „consoleze” o Inteligenţă Artificială în loc de un preot sau de un psiholog?

În mod evident, prin această „externalizare” ne expunem celei mai periculoase forme de manipulare – cea pe care nu o mai putem percepe, pentru că a devenit banală. Ajungem să credem că deciziile luate de alţii^[19] pentru noi sunt chiar deciziile noastre (de care, culmea ironiei, ne ataşăm emoţional).

Ne dorim să credem că tehnologia ne întăreşte controlul asupra propriei vieţi şi asupra circumstanţelor acesteia, dar tehnologia poate să ne transforme în figuri de plastilină, remodelabile conform scopurilor proprietarilor tehnologiei.

Am fost avertizaţi nu numai de Shoshana Zuboff, în 2019, ci şi de Brett Frischmann şi Evan Sellinger, în 2018 – companiile, organizaţiile şi instituţiile care creează şi utilizează tehnologii „smart” sunt liderii ingineriilor tehno-sociale care ne seduc cu promisiunea că uneltele „inteligente” ne vor face vieţile mai bune şi mai uşoare, dar, ca orice narativ referitor la progres, aceasta nu este întreaga poveste. Pe cărarea pavată cu cărămizi galbene care duce la castelul Vrăjitorului din Oz pare că ne îndreptăm spre lumea magică în care toate problemele noastre se vor fi terminat, dar riscăm să ne pierdem pe noi înşine pe drum, riscăm să devenim din ce în ce mai predictibili şi – mult mai rău – programabili, exact la fel ca maşinile^[20]. În siajul acestei vaste acţiuni de seducţie, magicienii tehnologici au marcat lucrurile, dispozitivele şi maşinile „smart” cu iluzia umanităţii, dar noi riscăm să devenim semenii omului de tinichea, goliţi de raţionalitate emoţională. 

Ar trebui să ne temem de faptul că devenim din ce în ce mai robotici, în loc să ne speriem de roboţi – este esenţial să încorporăm tehnologiei valorile umane, înainte ca tehnologia să invadeze valorile umane şi condiţia umană, în sine. Problema nu este neapărat că asistăm la ascensiunea maşinilor „inteligente”, ci că se instalează regresul cognitiv al umanităţii, iar noi nu reacţionăm hotărât contra acestei tendinţe. Ca într-o corporaţie preocupată exclusiv de reducerea costurilor, în lumea de azi s-a făcut outsourcing în privinţa procesului decizional – am „mandatat” în acest scop sistemele algoritmice pe care nu le deţinem şi pe care nu le înţelegem pe deplin.

Confruntaţi cu provocări sau crize, lăsăm altora posibilitatea de a risca şi a avea succes, pentru că nu avem convingerea că am fi tipul de oameni care marchează şi câştigă. Acesta este sindromul impostorului, de care suferă mai mult de trei sferturi din populaţia lumii^[21]. El va afecta şi mai mult omul, pe măsură ce deciziile ne vor fi luate, iar alegerile noastre vor fi făcute de lucrurile „smart” şi de aplicaţiile care „ne uşurează” viaţa.

Avansul tehnologic actual a devenit nociv tocmai pentru că aplatizează, aduce omul la cel mai mic numitor comun, diminuează condiţia umană, refuzându-i liberul arbitru.

Temerea cea mai veche a umanităţii, aceea că maşina va înlocui omul (începând prin a-i răpi locul de muncă) este depăşită, în prezent, de realitatea că la capătul celălalt al raportului juridic nu se mai află un om sau o persoană juridică, ci un mecanism automat, un algoritm sau o „aplicaţie”. Grav nu este doar trendul inexorabil către un ocean de „inutili social” creaţi prin înlocuirea salariaţilor cu aplicaţii. Dezastruos este faptul consumat al înlocuirii unor responsabili umani cu algoritmi. Poate că, în prezent, suntem doar contrariaţi că suntem judecaţi şi pedepsiţi pentru „încălcarea standardelor comunităţii” de algoritmi ascunşi sub paravanul fact checkers, dar în curând vom avea aplicaţii în loc de şefi, judecători, medici, psihologi, profesori, antrenori etc. şi nicio persoană fizică sau juridică pe care să o facem responsabilă, juridic sau moral, pentru suferinţele, daunele şi şansele noastre pierdute ori idealurile noastre distruse.

Regresul cognitiv va fi şi un regres juridic – este suficient să urmărim această involuţie de la contractul – raţiune, egalitate de şanse şi libertate, la contractul iraţional, la rebutul contractual (axat pe dezinformare şi capcane întinse co-contractantului) şi, în final, la necontract^[22].

Din nefericire, regresul cognitiv este şi un regres democratic şi cultural. Omul a „învăţat” să fie supus^[23], să îşi semnalizeze virtutea de a fi progresist, pro-ştiinţă oficială, anti-tradiţie şi cultură, individualist şi hedonist, chiar în ciuda propriilor convingeri sau în dispreţul propriilor interese personale sau familiale, şi a decis să fie om nou-normal, care detestă familia, casa şi viitorul – lucruri care, de altfel, ţin de condiţia umană universală şi perenă.

Note de subsol

^[1] David Milgram spunea că din supunerea faţă de autoritate suntem capabili de atrocităţi.

^[2] Sintagma manufactured consent a fost utilizată, pentru prima dată, de Noam Chomsky, în cartea sa omonimă, şi se referea la modul în care mass-media americane au convins publicul de „necesitatea” şi ”justeţea” războiului din Vietnam.

^[3] Noţiunea de „necontract”, care pare un joc de cuvinte, apare în lucrarea Shoshanei Zuboff, The Age of the Surveillance Capitalism. The fight for a human future at the new frontier of power, Ed. Hachette Book, New York, 2019, p. 219. În septembrie 2018, Telekom a utilizat termenii „necontractul” şi „neabonamentul” în naivele sale reclame făcute odată cu lansarea unui nou serviciu de comunicare mobilă, fără ca autorii să înţeleagă semnificaţia profundă şi preocupantă a necontractului (https://www.paginademedia.ro/2019/03/sa-bomboneasca-toata-lumea-reclamat-la-cna-forul-n-a-gasit-nicio-incalcare/).

^[4] În 2014, Amazon a cumpărat un patent pentru un sistem de anticipare a ceea ce consumatorii ar vrea să cumpere, înainte ca aceştia măcar să fi avut conştiinţa faptului că vor să cumpere.

^[5] J.A. Obar, A. Oeldorf-Hirsch, The Biggest lie on the Internet: ignoring the privacy policies and Terms of Service Policies of social networking services, apud S. Zuboff, op. cit., p. 236.

^[6] Apud S. Zuboff, op. cit., p. 242.

^[7] Noţiunea de cip emoţional nu are sensul că lucrurile sau dispozitivele „smart” ar fi dotate cu emoţii (după modelul personajului Data, din Star Treck, care este un cyborg), ci sensul că aceste cipuri sunt destinate să detecteze emoţii.

^[8] Din acest punct de vedere, sistemul totalitar chinezesc al ratingului de cetăţean (creditul social), care evaluează viaţa, drepturile şi libertatea cetăţenilor în funcţie de punctele de bună/rea purtare, şi care utilizează camere de luat vederi pentru a putea efectua astfel de evaluări, pare a fi anacronic şi greoi ca un tanc sovietic.

^[9] Apud S. Zuboff, op. cit., p. 285.

^[10] O tehnologie similară şi-a dezvoltat şi compania Emoshape, începând din 2017.

^[11] Pentru amănunte, a se vedea S. Zuboff, op. cit., p. 281-283.

^[12] La început, a fost Cuvântul …

^[13] Mai nou, vaccinurile cu manipulare genetică introduc chiar în interiorul corpului „pacientului” instrumente de dimensiuni nanometrice (asupra cărora titularii patentelor deţin drept de proprietate industrială) capabile să emită semnale de activare a anticorpilor organismului şi de creaţie a unor proteine cu rol de soldat în lupta cu agenţii patogeni, dar şi să transmită aceste semnale înapoi la „proprietar”, adică la colectorul datelor cu caracter personal, care poate, de asemenea, să comande acestor instrumente alte feluri de acţiune la nivel celular.

^[14] Telefonul meu îmi poate spune cât timp pot face până la ţară, cu maşina mea, înainte ca eu să mă decid să plec la ţară. Zilnic, când mă ridic de la birou, telefonul meu îmi spune pe unde să o iau pentru a ajunge acasă, la facultate, la întâlnirea programată, ca şi când mi-ar citi sau chiar mi-ar anticipa gândurile şi intenţiile. Când telefonul meu „smart” îmi „spune” unde şi cât să mă deplasez (şi o face din ce în ce mai des), se întâmplă aproape de fiecare data ca intenţia mea să fie exact cea anticipată. În tot acest timp, telefonul meu „smart”, care a devenit un fel de extensie a mâinii mele, emite permanent semnale despre mine şi comportamentul meu. Întrucât sunt unul dintre milioanele de cetăţeni români care fac un hobby din pescuitul sportiv, youtube îmi trimite pe telefonul meu „smart”, zilnic, sugestii de filmuleţe cu pescuit la crap/şalău/somn, care conţin, desigur, plasare de produse.

^[15] Pentru o discuţie relativă la natura juridică a acestui drept, a se vedea: https://www.juridice.ro/732442/iccj-natura-dreptului-patrimonial-al-fabricantului-bazei-de-date.html.

^[16] Gafam – acronim de la Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft.

^[17] Nicholas Carr, Cuvânt înainte la cartea lui Brett Frischmann şi a lui Evan Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018.

^[18] Ibidem.

^[19] Cine sunt ceilalţi? Cel mai probabil, corporaţiile şi guvernele care le sunt fidele ca nişte vătafi.

^[20] B. Frischmann, E. Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018, Introducere.

^[21] https://www.medicalnewstoday.com/articles/321730#symptoms; https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/asociatia-de-hipnoza-70-dintre-oameni-inclusiv-kate-winslet-sufera-de-sindromul-impostorului-15658139.

^[22] Din păcate, Codul civil, deşi scris în 2009 şi intrat în vigoare în 2011, nu este deloc adaptat realităţii indeniabile a necontractului (aşa cum nu este adaptat realităţii contractelor iraţionale). Este însă o temă pentru un viitor Cod comercial.

^[23] Compliance, inclusiv acel departament din corporaţie, vine din supunere (submission), cauzată de lipsa de încredere în sine, şi nu din înţelegerea raţională a necesităţii de a te supune. Libertatea nu este necesitatea înţeleasă (Hegel), ci persistenţa în timp a voinţei (Sartre). Încrederea în sine nu este un dat al destinului (o ai sau nu), ci o calitate care se dobândeşte şi se învaţă. Trebuie să vrei să vrei (după expresia lui Jean Paul Sartre) ca să ajungi să ai încredere în tine şi să fii liber. Cu încrederea în tine, poţi schimba lumea. Cu credinţa în „virtuţile” supunerii ajungi să îţi iubeşti captivitatea şi confortul coliviei.