Norme de drept penal. Noțiune și clasificare norme penale

Constantin Duvac, Drept penal român. Volumul I (art. 1-52), ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2025, p. 88-102.

Capitolul VI. Normele  juridice penale

§1. Concept și caracterizare

54. Dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică și menite a asigura ordinea în societate, nu poate fi conceput decât acolo unde există o societate (ubi societas ibi ius)^[1].

55. Norma penală este norma prin care se prescriu reguli de drept penal, precum și sancțiunile aplicabile în cazul încălcării acestora^[2].

După cum este îndeobște cunoscut, norma penală nu reprezintă decât o parte din sfera mai cuprinzătoare a normelor juridice^[3] (ar fi o species a unui genus), dar și normele juridice nu sunt decât o parte din sfera și mai largă a normelor de comportare în cadrul grupului social, iar acestea, privite în sensul cel mai larg cu putință, sunt numai o parte din sfera, și mai cuprinzătoare, a normelor determinate de necesitatea naturală (legile naturii)^[4].

Spre deosebire de regulile cutumiare, de preceptele religioase, de preceptele morale, normele juridice, scria profesorul Vintilă Dongoroz, prezintă trăsături specifice, ele sunt „proclamate și impuse de puterea publică, de aceea ele sunt explicite, obligatorii și irefragabile”. Împotriva celor care le încalcă, norma juridică prevede o sancțiune certă, cei vătămați putându‑se adresa justiției ca organ al autorității pentru stabilirea încălcării și fixarea sancțiunii (reparatorie sau represivă). Tot autoritatea este aceea care asigură și executarea sancțiunii.

În această viziune, norma juridică (dreptul) apare ca un epifenomen al vieții de relațiune, adică un fenomen derivat din existența societății și care își găsește explicație în relațiile existente între membrii grupului social (relații care, devenind tot mai mult de adversitate, au impus apelul autorității publice la constrângerea juridică). Aceasta este latura etiologică a dreptului sau aspectul real. Dacă privim însă norma juridică din perspectiva scopului pe care îl urmărește, ea apare ca cel mai important mijloc pentru realizarea, menținerea și restabilirea ordinii sociale. Acest rol evidențiază latura teleologică a dreptului sau aspectul său funcțional. În ce privește conținutul normei juridice, fiind vorba de o regulă de purtare sub amenințarea unei sancțiuni, în mod inevitabil norma se va compune dintr‑un ordin de a face sau de a se abține (preceptul) și o sancțiune menită să prevină noi abateri de la regula de conduită. 

Doctrina juridică de mai târziu va conceptualiza aceste realități, identificând în con­ținutul oricărei norme juridice existența unui precept (ordin, dispoziție) și o sancțiune, iar și mai târziu va fi adăugată și ipoteza, adică împrejurarea care ar justifica sau impu­ne să se dea ascultare preceptului pentru a evita sancțiunea (conținutul normei dintr‑o perspectivă logico‑juridică). S‑a admis în teoria dreptului ca posibilă și o perspectivă tehnico‑legislativă de analiză a conținutului normei, în care s‑ar putea face abstracție de ipoteză, dacă ordinul, dispoziția normei aparținând unei ramuri de drept ar fi aceeași, oricare ar fi împrejurările ce ar impune respectarea preceptului. Norma pres­crip­tivă devine, astfel, generală nu numai în raport cu subiecții cărora li se adresează, dar și în raport cu ocazia care justifică traducerea în viață a preceptului^[5].

Norma penală nu trebuie confundată cu articolul din legea penală care poate conține una sau mai multe norme penale (de pildă, infracțiunile cu conținuturi alternative atunci când sunt prevăzute în același articol).

56. Orice normă de incriminare (o categorie de norme penale), se compune dintr‑un precept (dispoziția, regula de conduită) și o sancțiune (norma de incriminare)^[6]. 

Dar tot norme penale sunt și cele care definesc principii, instituții sau explică nor­mele de incriminare, ori conțin reguli de interpretare ale normei penale^[7]. Această cate­gorie de norme nu are caracter autonom, regulile respective nu se pot aplica de sine stătător ca normele de incriminare, ci ele au un caracter secundar, derivat, comple­mentar, fiind aplicate în legătură sau alături de normele de incriminare. Nor­mele penale nu sunt identice cu articolele sau alineatele în care își au sediul, putând exista texte cu mai multe norme (de exemplu, art. 244 sau art. 287), dar și norme (mai rar) în mai multe astfel de diviziuni (de pildă, omorul calificat sau furtul calificat, fapte pentru care încadrarea juridică se face atât în textul care incriminează fapta de bază, cât și în cel care prevede împrejurarea agravantă respectivă)^[8].

Pentru a înlătura orice echivocitate cu privire la conceptul și sfera de cuprindere a normelor juridico‑penale, legiuitorul român a stabilit că prin „lege penală” se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege (art. 173), normă interpre­tativă autentică și contextuală explicată cu prilejul examinării izvoarelor de drept penal.

§2. Clasificare

57. Dintre diferitele clasificări pe care doctrina română le‑a realizat în ceea ce privește normele penale, indiferent de structura logică atribuită celor incriminatorii (dihotomică^[9] – dispoziție și sancțiune sau trihotomică^[10] – ipoteză, dispoziție, sancțiune) înțelegem să le reținem spre analiză pe cele care disting între normele generale și cele speciale, normele imperative și dispozitive, precum și clasificarea normelor ca fiind complete (unitare) sau incomplete (divizate). 

2.1. Norme penale generale și speciale

58. După conținutul și incidența acestora, normele de drept penal sunt norme generale – cele care prevăd condițiile în care se nasc, se modifică și se sting raporturile juridice penale (de conformare sau de conflict), fiind incidente în cazul comiterii oricărei fapte sau a unei anumite categorii de fapte (acestea se regăsesc, în principiu, în partea generală a Codului penal) și norme speciale (norme de incri­minare) – cele care prevăd condițiile în care o faptă determinată constituie infracțiune și pedeapsa aplicată în cazul comiterii ei^[11]. 

Normele penale generale se aplică doar prin intermediul normelor penale speciale^[12] și privesc cele trei instituții de bază ale dreptului penal general: infracțiunea, infractorul și sancțiunile de drept penal. Acestea își au sediul îndeosebi în partea generală a Codului penal.

Normele penale generale (integratoare) se împart în norme interpretative (care definesc anumiți termeni sau expresii din alte norme), norme directive (care prevăd regulile aplicării legii într‑o anumită materie), norme de conflict (care prevăd rezol­varea situațiilor când mai multe norme au vocație la incidență) și norme tranzitorii (prin care se soluționează raporturile juridice care ființează sub imperiul mai multor legi succesive)^[13].

Deși, de regulă, normele penale își au sediul în Codul penal, există norme penale și în legi speciale, adică în legi care cuprind numai incriminări și pedepse, fără a fi legate de o materie anume, extrapenală. Asemenea legi completează Codul penal. Normele penale cuprinse în legi penale speciale ori în legi speciale cu incriminări și pedepse se supun regulilor din partea generală a Codului penal; ele nu ar putea deroga de la aceste reguli în privința chestiunilor fundamentale (de exemplu, să prevadă alte cate­gorii de pedepse decât cele din Codul penal), ci, eventual, numai asupra unor elemente secundare^[14]. Asemenea derogări pot fi concepute și între normele din partea specială și cele din partea generală a Codului penal. 

Codul penal având caracterul de lege penală generală, celelalte legi au caracterul de legi speciale (fie legi penale speciale, fie legi speciale cu incriminări și pedepse). Legile speciale, dacă conțin derogări în raport cu Codul penal ca lege penală generală, se aplică cu prioritate în raport cu legea generală, deoarece în concursul de legi generale și speciale asupra aceleiași materii are prioritate legea specială (principiul specialității). Dacă legea specială prevede că dispozițiile sale se aplică numai dacă o altă lege nu prevede o sancțiune mai gravă, atunci legea care cuprinde o pedeapsă mai gravă (lege care poate fi chiar Codul penal) are prioritate, ceea ce înseamnă că legea specială își recunoaște caracterul ei subsidiar (principiul subsidiarității)^[15].

Sub acest aspect, normele de incriminare pot fi principale (care se aplică cu precădere față de alte norme de aceeași natură, aplicabile subsidiar) și subsidiare (care se aplică numai dacă alte norme de aceeași natură nu sunt aplicabile), în cazul cărora sunt prevăzute formulări de maniera „dacă nu constituie o infracțiune mai gravă”^[16].

Așadar, distincția dintre cele două categorii de norme prezintă importanță în cazul concursului de norme penale^[17]. De asemenea, normele penale generale le completează pe cele speciale.

2.2. Norme penale imperative și dispozitive

59. După conținutul și modul de disciplinare a conduitei incriminate, există norme imperative (onerative și prohibitive) și norme dispozitive (permisive și supletive)^[18].

Normele imperative, dintr‑o altă perspectivă, sunt cele care impun o conduită obligatorie (au acest caracter normele de incriminare, indiferent de sediul acestora), iar cele permisive lasă destinatarilor lor posibilitatea unei opțiuni și sunt mai rare în materie penală (de pildă, normele referitoare la: înlocuirea detențiunii pe viață cu închisoarea pe timp de 30 ani în cazul condamnaților care au împlinit vârsta de 65 ani în cursul executării pedepsei, amenda care însoțește pedeapsa închisorii, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, reținerea circumstanțelor ate­nuante judiciare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, sus­pen­darea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiționată, retra­gerea plângerii prealabile ș.a.^[19].

Normele onerative sunt cele care obligă destinatarii să iasă din pasivitate și să efectueze o anumită activitate (infracțiuni omisive; de pildă: nedenunțarea, omisiunea sesizării ș.a.)^[20].

Normele prohibitive (cele mai multe) sunt cele care obligă destinatarii să se abțină de la o anumită conduită (infracțiuni comisive; de exemplu, omorul)^[21].

Deosebirea dintre aceste categorii de norme stă la baza împărțirii infracțiunilor în omisive și comisive, cu consecințe practice în ceea ce privește existența actelor preparatorii și a faptului încercat^[22].

În doctrină^[23] se consideră că normele permisive se adresează numai organelor judiciare care decid, de la caz la caz, dacă le aplică sau nu.

2.3. Norme penale unitare și divizate

60. În funcție de elementele care se regăsesc în structura normei penale, acestea se împart în norme complete (unitare) și norme incomplete (divizate).

Normele complete sau unitare sunt cele al căror precept și sancțiune sunt prevăzute în același text de lege (contextual)^[24] sau chiar în texte diferite cu condiția ca în acest caz elementele normei să nu poată exista de sine‑stătător^[25], iar cele incomplete sau divizate (norme în alb și norme de trimitere) sunt acelea ale căror elemente de structură (preceptul sau sancțiunea) sunt prevăzute în texte diferite^[26]. Normele divizate se completează cu o alta, fie din aceeași lege, fie din altă lege (pluritextual)^[27].

a) În partea specială a dreptului penal sunt prevăzute, de regulă, norme penale complete (preceptul și sancțiunea sunt prevăzute într‑un singur text) contextuale, evitându‑se recurgerea la norme penale divizate (în alb, de trimitere). Ca atare, majoritatea incriminărilor din partea specială a dreptului penal sunt norme complete (de pildă, omorul, furtul, înșelăciunea, luarea de mită etc.).

b¹) Normele penale în alb (norme de incriminare cadru) sunt acele norme prin care se fixează o incriminare‑cadru și sancțiunea corespunzătoare acesteia, urmând ca detalierea faptelor interzise prin incriminarea‑cadru să se realizeze ulterior, printr‑o altă normă^[28]. 

Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități (art. 348) constituie infracțiune numai dacă „legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale” (normă în alb). Ca atare, textul art. 348 devine incident numai în prezența unei astfel de norme completatoare dintr‑o lege specială. Sunt astfel de norme, de pildă, cele prevăzute în: art. 107 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată^[29] („La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale”). În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 348, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 15/2015^[30], că fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzută în art. 348. Abrogarea acestei norme determină o dezincriminare a faptei la care aceasta făcea referire (norma‑cadru), spre deosebire de norma de trimitere (în acest caz, norma de trimitere păstrează elementele preluate de la norma completatoare abrogată)^[31].

Fapta prevăzută în art. 367 (constituirea unui grup infracțional organizat) este o normă cadru care devine incidentă atunci când este incriminată cel puțin una dintre faptele care constituie scopul grupului, iar în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a Codului penal, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității^[32]. 

Normele de incriminare cadru pot fi proprii, atunci când se completează printr‑o dispoziție cuprinsă într‑un act normativ inferior (în acest caz, se poate pune în discuție respectarea principiului legalității atunci când prevăd elementele esențiale ale con­duitei incriminate) și improprii, când se întregesc cu prevederi cuprinse în acte normative de forță juridică egală^[33].

Utilizarea normelor în alb proprii nu contravine principiului legalității incriminării, dacă elementele esențiale ale conduitei incriminate și pedeapsa se regăsesc în cuprin­sul normei penale^[34]. De pildă, o normă penală în alb proprie este prevăzută în art. 37 lit. a) și b) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, repu­blicată^[35], conform căruia constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă orice operațiuni cu articole pirotehnice efectuate fără drept, res­pectiv comercializarea articolelor pirotehnice din categoriile 1 și P1 către persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani, întrucât categoriile de articole piro­tehnice sunt fixate prin hotărâre de guvern^[36]. 

Când conduita interzisă este descrisă de norma de incriminare doar generic, prin termeni ca „nerespectare”, „încălcare”, „nesupunere”, „neluare”, ea poate îmbrăca forme diverse, în raport de prevederile normei complinitoare, caz în care norma în alb trebuie să determine caracterul, condițiile, conținutul și limitele actului juridic de forță inferioară a cărui nerespectare este sancționată^[37]. 

Astfel de norme sunt, de exemplu, cele prevăzute în art. 349 sau în art. 350 la care conduita incriminată („neluarea”/„nerespectarea”) se raportează la măsurile legale de securitate și sănătate în muncă, respectiv la obligațiile și la măsurile stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă și are ca urmare crearea unui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

La fel este cazul infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor prevăzute în art. 352 prin care, în varianta tip, se incriminează „nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”, pentru ca „nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli” să fie prevăzută ca o primă variantă agravată. În ambele ipoteze, legiuitorul atașează ter­menului generic „nerespectarea” natura și scopul măsurilor vizate astfel încât norma răspunde cerințelor calitative pe care le impune principiul legalității incriminării.

De asemenea, la art. 385, acțiunea generică „împiedicarea” este raportată la liberul exercițiu al dreptului de a alege și a fi ales, tehnică legislativă prin care exigențele de claritate și de precizie sunt îndeplinite.

Această tehnică de incriminare prin recurgerea la utilizarea normelor de incrimi­nare în alb (modalitate necesară uneori pentru a putea integra în conținutul normei conduite cât mai diverse și complexe) trebuie să respecte cerințele de claritate și previzibilitate impuse de principiul legalității incriminării^[38]. Astfel de exemple ar mai putea fi infracțiunea de ucidere din culpă (art. 192) sau de vătămarea corporală din culpă (art. 196) ori de nerespectarea regimului armelor și munițiilor (art. 342).

b²) Normele de trimitere sunt cele care împrumută de la o altă normă determinată unul sau mai multe elemente constitutive ale dispoziției ori pedeapsa. 

Pentru a elimina dificultățile întâlnite în practică^[39] sub imperiul legii penale ante­rioare, în privința delimitării normelor de trimitere față de cele de referire, prin dis­poziția din art. 5 al Legii nr. 187/2012 s‑a unificat și în dreptul penal regimul legal al nor­melor de trimitere și de referire, în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind nor­mele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republi­cată^[40], curmân­du‑se și controversa^[41] existentă anterior în această privință, în lipsa unor criterii^[42] clare unitare de delimitare a normelor de trimitere față de cele de referire^[43].

Astfel, s‑a renunțat la independența normei de trimitere față de norma de la care și‑a împrumutat elementul completator, prevăzându‑se în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 că „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă deter­minată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei comple­tatoare atrage și modificarea normei incomplete”. 

Norma completatoare poate privi o dispoziție penală [sunt astfel de norme de trimitere, cele din art. 234 alin. (2), art. 257, 279, 290, 322, 400 etc.] sau nepenală [de pildă, art. 13 alin. (1)^[44] din Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat^[45], mo­dificarea art. 2 lit. a)‑d) și g)^[46] din această lege determinând o modificare și a normei de incriminare precitate ori art. 62^[47] din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare^[48].

Uneori, elementul împrumutat se referă la sancțiunea conduitei incriminate. De pildă, art. 61 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 prevede că „desfășurarea, fără drept, cu titlu profesional, a activităților de creditare prevăzute la art. 14 alin. (1)^[49] constituie infracțiunea de camătă și se pedepsește potrivit Codului penal” sau art. 313 (punerea în circulație a valorilor falsificate), care împrumută sancțiunea din art. 310, 311 sau 312, după caz, în raport de modalitatea normativă aplicabilă faptei concrete.

Independența normei de trimitere față de norma de la care și‑a împrumutat elementul completator subzistă însă în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă păstrându‑și elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012]^[50]. 

Legiuitorul poate să prevadă și în aceste cazuri, dar cu titlu de excepție, că abro­garea normei complinitoare are ca efect și abrogarea normei de trimitere.

În raport și de formularea textului art. 5 din Legea nr. 187/2012, s‑a avansat ideea potrivit căreia „este suficient ca de acum înainte să vorbim de o singură categorie, aceea a normelor de trimitere, urmând ca prin aceasta să înțelegem atât normele care împrumută un element determinat al dispoziției de la o altă normă (fostele norme de referire), cât și pe cele care își împrumută sancțiunea (fostele norme de trimitere)”^[51].

După alți autori^[52], soluția legiuitorului, prevăzută în art. 5 din Legea nr. 187/2012, este aplicabilă numai în situațiile tranzitorii^[53] create de punerea în aplicare a Codului penal și discutabilă în condițiile în care cele două norme sunt distincte și comportă fiecare câte un tratament separat, motiv pentru care aceștia fac distincția în conti­nuare între normele de trimitere (care se completează cu sancțiunea prevăzută în altă normă și care după acest moment devin independente față de norma compli­nitoare – de pildă – furtul în scop de folosință, în variantă asimilată) și normele de referire (cele care‑și completează elemente privind dispoziția, devenind dependente de norma completatoare – de exemplu, ultrajul).

Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracțiuni prevăzute în Codul penal din 1969 sau într‑o lege specială modificată prin dispozițiile Legii nr. 187/2012, trimiterea se consideră făcută la infracțiunea sau infracțiunile prevăzute în legea nouă, având aceleași elemente constitutive (art. 7 din Legea nr. 187/2012).

Pentru incidența acestui text, ceea ce prezintă importanță este conținutul juridic al infracțiunii corespondente din noua legislație penală, și nu denumirea marginală a acesteia care poate să nu mai fie aceeași. De pildă, dacă un act normativ cu dispoziții cu caracter penal ar face trimitere la infracțiunea de denunțare calomnioasă, fapta corespondentă a acesteia în Codul penal ar fi inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268).

Același lucru se va întâmpla și în ceea ce privește denumirea unor diviziuni sau subdiviziuni cu mai multe incriminări. De pildă, art. 465 lit. h) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ^[54] face trimitere, între altele, la infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, caz în care vor fi avute în vedere infracțiunile contra înfăptuirii justiției, prevăzute în titlul IV al părții speciale a Codului penal, care au corespondent în legea penală anterioară.

Dacă infracțiunea corespondentă din noua legislație penală nu are aceleași elemente constitutive cu cea prevăzută în legislația penală anterioară, trimiterea este lipsită de obiect și nu poate fi luată în considerare, legea penală fiind de strictă inter­pretare. Nefiind îndeplinită o condiție prevăzută de lege, nu s‑ar putea afirma că în aceste cazuri ar fi vorba de o simplă inadvertență legislativă^[55].

În pofida asemănărilor care există între normele în alb și normele de trimitere, în literatura de specialitate^[56] s‑au relevat în mod corect deosebirile dintre acestea:

– la momentul abrogării normei completatoare, norma de trimitere păstrează elementele preluate, în forma existentă la data abrogării normei de la care le‑a împrumutat, în timp ce sfera de incidență a normei cadru este afectată (restrânsă);

– norma de trimitere se completează întotdeauna cu elemente preluate din una sau mai multe norme determinate (de exemplu, darea de mită), iar norma în alb are vocația de a fi completată de un număr nedeterminat de norme (de pildă, exercitarea fără drept a unei profesii);

– norma de trimitere face referire la normă determinată preexistentă (de pildă, art. 290), de vreme ce norma-cadru este completată cu un număr nedeterminat de norme (de exemplu, art. 348) care pot fi preexistente sau adoptate ulterior;

– de regulă, norma de trimitere se completează cu elemente ale dispoziției unei norme cuprinse în aceeași lege, în vreme ce norma în alb se completează cel mai adesea cu elemente ale unor norme cuprinse în alte legi sau chiar în acte normative de forță juridică inferioară. 

61. Când nu se face trimitere la o normă de incriminare determinată, nu suntem în prezența unei norme de trimitere, ci a unui simplu text de avertizare^[57]. De pildă, suntem în prezența unui text de avertizare, atunci când o anumită normă dintr-o lege extrapenală incriminează anumite acțiuni pe care le califică infracțiune, însă în ceea ce privește sancțiunea, prevede că se pedepsesc „conform prevederilor Codului penal”. În raport de natura și particularitățile acțiunii concrete, acestea pot fi încadrate, după caz, în diferite texte din Codul penal.

Tot în prezența unui text de avertizare^[58] ne aflăm și atunci când în legea specială se prevede (destul de frecvent) că nerespectarea/încălcarea dispozițiilor prezentei legi/or­donanțe de urgență atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală (ori formulări asemănătoare^[59]) – de exemplu: art. 23 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice^[60]; art. 25 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, republicată^[61]; art. 187 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată^[[62]]; art. 34 din Legea nr. 16/1996 a arhivelor naționale, republicată^[63]; art. 86 din Legea nr. 107/1996 a apelor^[64]; art. 92 din O.G. nr. 29/1997 – Codul aerian civil, republicată^[65]; art. 51 din Legea nr. 56/1997 privind aplicarea preve­derilor Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii arme­lor chimice și distrugerea acestora, republicată^[66]; art. 27 din O.U.G. nr. 1/1999 pri­vind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență^[67]; art. 24 din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, republicată^[68]; art. 32 din Legea nr. 139/2000 privind activitatea de meteorologie, republicată^[69]; art. 16 din O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor pre­țioase și pietrelor prețioase în România, republicată^[70]; art. 20 din O.U.G. nr. 244/2000 privind siguranța barajelor, republicată^[71]; art. 33 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată^[72]; art. 30 din Legea nr. 72/2002 a zootehniei, republicată^[73]; art. 133 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată^[74]; art. 76 din O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere^[75]; art. 97 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, republicată^[76]; art. 140 alin. (1) din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată^[77] ș.a. 

2.4. Alte clasificări

62. În doctrină se mai face distincția între: norme punitive (cele care implică aplicarea unei sancțiuni) și norme stimulative (cele relative la reducerea pedepsei ori la liberarea condiționată)^[78]; norme cu sancțiune nedeterminată, norme cu sancțiune nedeterminată, norme cu sancțiune relativ determinată; norme cu sancțiune unică, norme cu sancțiuni alternative, norme cu sancțiuni cumulative; norme simple și norme descriptive; norme fără durată determinată de aplicare și norme temporare^[79].

Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, „dispozițiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, dero­gatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; aceste situații trebuie să rezulte expres din redactarea normelor”.

63. Norma penală, în sensul examinat mai sus, constituie obiect al interpretării și conținutul său juridic trebuie avut în vedere de către organul judiciar atunci când realizează operațiunea de aplicare a legii penale în cazurile concrete cu care este sesizat pentru a asigura o incidență unitară a acesteia.

Note de subsol

^[1] V. Dongoroz, Tratat (reeditare), 2000, p. 9.

^[2] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., 2011, p. 646. 

^[3] „Forma cea mai expresivă, mai precisă și mai sigură de disciplinare a ordinii sociale”, potrivit profesorului Vintilă Dongoroz – V. Dongoroz, Tratat, 1939, p. 9.

^[4] G. Antoniu, Reflecții asupra normei penale, cit. supra, p. 9. Criticând teza potrivit căreia legile naturii sunt descriptive, autorul sublinia „că, într‑un anume sens, necesitatea naturală și tehnică sunt, la rândul lor, prescriptive, deoarece obligă pe oameni la o anumită comportare, sub amenințarea unor consecințe neconvenabile, în raport cu fenomenele naturii sau cu cerințele de realizare ale unei anumite preocupări (chiar dacă nu este vorba de o comportare în relațiile sociale). Ca atare, în opinia profesorului, legile naturii sunt descriptive numai în măsura în care ne preocupă mecanismul lor intern de apariție, regularitățile care le caracterizează sau modul cum se ordonează necesitatea naturală în structura ei intimă.

^[5] R. Stancu, Norma juridică, Ed. Tempus, București, 2003, p. 16, apud G. Antoniu, Tratat, p. 173.

^[6] C. Duvac, op. cit., vol. I, 2021, p. 134.

^[7] G. Antoniu, Reflecții asupra normei penale, cit. supra, p. 31.

^[8] C. Duvac, Concursul de norme penale, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 8.

^[9] În acest sens, s‑au pronunțat: V. Dongoroz, Tratat, p. 10;N.T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, cit. supra, p. 1;C. Bulai, Manual, 1997, p. 78. Autorul arăta că în conținutul normelor penale, spre deosebire de cele extrapenale, conduita interzisă este explicit formulată și numai pe cale de deducție se poate stabili care este preceptul lor. Prevederea faptei și a condițiilor în care aceasta este considerată infracțiune nu reprezintă o ipoteză în care intervine obligația de a respecta regula de conduită, ci este însăși prevederea acestei reguli care rezultă tocmai din incriminarea faptei și pedeapsa atașată acesteia. Săvârșirea faptei interzise nu este nici ea ipoteză în care intervine dispoziția legii, ci însăși înfrângerea dispoziției exprimate într‑un mod specific – pentru detalii, a se vedea C. Bulai, Unele probleme teoretice privind cunoașterea legii penale ca mijloc de prevenire a infracțiunilor, în S.C.J. nr. 3/1978, p. 221‑234; F. Streteanu, op. cit., 2003, p. 120; G. Antoniu, Reflecții asupra normei penale, cit. supra, p. 25;C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 90; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., 2014, p. 69; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 90; Decizia C.C.R. nr. 458/2017, parag. 26 (M. Of. nr. 890 din 13 noiembrie 2017); C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 81; N. Neagu, op. cit., 2019, p. 53.

^[10] În acest sens, s‑au pronunțat: L. Biro, Contribuții la studiul normei penale de incriminare, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 147; M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Chemarea, Iași, 1992, p. 73. 74; I. Oancea, Tratat, p. 46; M. Basarab, op. cit., 1997, p. 27; M. Basarab, Tratat, vol. I, p. 26; L. Barac, Constantele și variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, București, 2001, p. 12. Autoarea distinge între structura tehnico‑legislativă (care este dihotomică) și cea logico‑juridică (care este trihotomică), considerând că „din punct de vedere logic, norma penală este înzestrată, ca orice normă juridică, cu o dispoziție de natură prohibitivă, care ascunde o regulă de conduită generală, precum regulile să nu ucizi, să nu furi, dar nu numai atât. În realitate, o astfel de conduită, în mod inevitabil preexistă normei, ceea ce nu o face nici generală și nici absolută”; V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 45; V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 39;M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 45; M.A. Hotca, Manual, 2017, p. 75‑76. În opinia auto­rului, ipoteza constă în descrierea elementelor obiective și subiective ale faptei interzise, dis­poziția în obligațiile și drepturile destinatarilor, iar sancțiunea în măsurile de constrângere și de reeducare care se pot dispune atunci când a fost nesocotită dispoziția. M.‑I. Mărculescu‑Michi­nici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 78. Autorii consider că structura triho­tomică a normelor de incriminare decurge din admiterea caracterului implicit al unor elemente de generalizare aparținând ipotezei. V. Mirișan, C.A. Domocoș, op. cit., p. 26.

^[11] F. Streteanu, op. cit., 2003,p. 121; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 90.

^[12] M.‑I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 82.

^[13] M.A. Hotca, Manual, 2017, p. 76.

^[14] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice,vol. IV, 1972, p. 613 și urm.

^[15] G. Antoniu, Tratat, p. 208‑209.

^[16] M.A. Hotca, Manual, 2017, p. 77‑78.

^[17] Pentru detalii privind această materie, a se vedea infra, Partea introductivă a dreptului penal, cap. VIII.

^[18] C. Duvac, op. cit., vol. I, 2021, p. 136.

^[19] Ibidem, p. 137.

^[20] Ibidem, p. 136.

^[21] C. Duvac, op. cit., vol. I, 2021, p. 136.

^[22] Ibidem, p. 137.

^[23] V. Pașca, Prolegomene în studiul dreptului penal, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 83; Idem, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 43. În același sens: F. Streteanu, op. cit., 2003,p. 121; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 91. M.‑I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 91; C. Duvac, op. cit., vol. I, 2021, p. 137.

^[24] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., 2011, p. 646. 

^[25] M.A. Hotca, Manual, 2017, p. 77. În același sens: C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 82.

^[26] C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 82.

^[27] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., 2011, p. 646. 

^[28] C. Bulai, B. Bulai, op. cit., 2007, p. 92.

^[29] M. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, cu modificările și completările ulterioare.

^[30] M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015.

^[31] C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 82‑83.

^[32] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 10/2015 (M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015).

^[33] F. Streteanu, op. cit., 2003,p. 127; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 93.

^[34] G. Antoniu, Legalitatea incriminării (comentariu), în Codul penal comentat…, cit. supra, 1972, p. 19. În același sens: F. Streteanu, op. cit., 2003,p. 127; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 94. În sens contrar: M.‑I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 86. Autorii sunt de părere că este discutabilă și contrar unor principii fundamentale ale dreptului penal aptitudinea completării acestui tip de norme prin dispoziții normative inferioare celor care sunt prevăzute constituțional drept izvoare de drept penal. Aceștia dau, ca exemplu, infracțiunea prevăzută în art. 335 alin. (1), ale cărei dispoziții se completează cu O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea și eradicarea gripei aviare pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) și Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploatațiile de creștere a bovinelor, emis de către Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

^[35] M. Of. nr. 177 din 12 martie 2014.

^[36] A se vedea, în acest sens, de exemplu, H.G. nr. 1102/2014 privind stabilirea condițiilor pen­tru punerea la dispoziție pe piață a articolelor pirotehnice (M. Of. nr. 931 din 19 decembrie 2014).

^[37] F. Streteanu, op. cit., 2003, p. 128; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 95. Autorii dau ca exemple de norme în alb care satisfac aceste cerințe normele prevăzute în art. 352 și în art. 415. În același sens: C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 83.

^[38] Ibidem.

^[39] A se vedea, în acest sens: C.S.J., s. pen., dec. nr. 64/1994, în R.D.P. nr. 1/1994, p. 142‑143; C.A. București, s. a II‑a pen., dec. nr. 291/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 148. În motivarea acestei decizii se arată că ceea ce caracterizează normele de trimitere este faptul că sunt norme incomplete, în ceea ce privește dispoziția sau sancțiunea, care se completează împrumutând aceste elemente de la alte norme la care fac trimitere, în așa fel încât elementele respective sunt încorporate în norma de trimitere, ca și cum ar fi ale sale. Însușindu‑și elemente din norma complinitoare – așa cum acestea erau prevăzute la data elaborării ei –, norma de trimitere devine independentă față de norma din care a preluat acele elemente. Pe cale de consecință, eventualele modificări ulterioare ale normei complinitoare, sau chiar abrogarea acesteia, nu influențează conținutul normei de trimitere, care rămâne completată cu elementele împru­mutate; C.A. București, s. I pen., dec. nr. 163/1997, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 137‑138. 

^[40] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

^[41] V. Dongoroz, Tratat (reeditare), 2000, p. 77. Autorul susține că pentru a stabili dacă o normă este de referire sau de trimitere, trebuie să interpretăm rațional textul de lege care conține acea normă, fără a propune vreun criteriu concret de delimitare între acestea. În același sens: G. Antoniu, Activitatea legii penale (comentariu), în Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, de T. Vasiliu (coord.), Ed. Științifică, București, 1972, p. 48; C. Barbu, op. cit., 1972, p. 161‑162; Șt. Daneș, Operații interzise cu metale prețioase, în R.D.P. nr. 1/1994, p. 131‑132; C. Bulai, Manual, 1997, p. 81‑82; Fl. Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 92‑93; V. Pașca, Activitatea legii penale (comentariu), în Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, de M. Basarab ș.a., Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 39‑40; I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 50‑51; M. Agheniței, Retroactivitatea legii penale [teză de doctorat realizată sub coordonarea profesorului George Antoniu, directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române], Ed. Independența Economică, Pitești, 2007, p. 18; Fl. Streteanu, Tratat, vol. I, 2008, p. 145; G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., 2011, p. 646; C. Duvac, Informații secrete de stat și înscrisuri oficiale (comentarii), în G. Antoniu (coord.), Explicații preliminare, II, 2011, p. 544‑545;C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 67; M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, cit. supra, p. 13. Autorul afirmă că abrogarea normei completatoare a unei norme‑cadru (în alb) nu echivalează cu abrogarea normei-cadru care nu va putea fi aplicată până la apariția unei norme completatoare; C. Niculeanu, Forma infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (5) din Codul penal și natura sa juridică, în Dreptul nr. 6/2011, p. 202‑203.

^[42] Analizându‑se particularitățile normelor de trimitere și celor de referire, s‑a încercat o delimitare a acestora după cum ceea ce se preia și se integrează în conținutul lor este preceptul sau sancțiunea normei completatoare. În această concepție, normele de trimitere sunt acele norme incomplete care conțin toate elementele dispoziției, dar împrumută sancțiunea din conținutul altei norme, devenind apoi independente față de aceasta, iar normele de referire reprezintă acele norme care împrumută un element al dispoziției dintr‑o altă normă rămânând apoi legate de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s‑a făcut referire atrage automat modificarea normei de referire – F. Streteanu, Tratat, vol. I, 2008, p. 145‑151. Autorul mai afirmă că, odată ce norma de trimitere și‑a luat sancțiunea dintr‑o altă normă, eventualele modificări sau chiar abrogarea acesteia din urmă nu au niciun fel de consecințe cu privire la norma de trimitere.

^[43] C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 84.

^[44] „Desfășurarea fără licență a oricăreia dintre activitățile rezervate monopolului de stat, prevăzute în art. 2 lit. a)‑d) și g), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.

^[45] M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996, cu modificările și completările ulterioare. 

^[46] „Art. 2 – Constituie monopol de stat: a) fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor; b) producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin substanțe stupefiante; c) extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a pietrelor prețioase; d) producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale; g) organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate”.

^[47] „Utilizarea unei denumiri specifice unei instituții financiare nebancare, cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu amendă”.

Potrivit art. 7 alin. (2) din această lege, „Entitățile care nu se încadrează în prevederile pre­zentei legi nu pot utiliza în denumire, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, sintagma ori abrevierea prevăzută la alin. (1), derivate ori traduceri ale acestora”, iar conform alin. (1) al aceluiași articol, „Denumirea unei entități care desfășoară activitate de creditare, în condițiile prezentei legi, va include sintagma instituție financiară nebancară sau abrevierea acesteia, I.F.N. În cazul instituțiilor financiare nebancare ce fac obiectul înscrierii în Registrul de evidență, includerea în denumire a sintagmei instituție financiară nebancară sau a abrevierii acesteia, I.F.N., este opțională”.

^[48] M. Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009, cu modificările și completările ulterioare. 

^[49] Potrivit art. 14 alin. (1) din acest act normativ, „Instituțiile financiare nebancare pot desfășura următoarele activități de creditare: a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzac­țiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare; b) leasing financiar; c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare;
d) acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de amanet;
e) acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza liberu­lui consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma juridică a caselor de ajutor reciproc; f) alte forme de finanțare de natura creditului”.

^[50] C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 85.

^[51] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 97. În același sens: M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit., p. 20; M.A. Hotca, Manual, 2017, p. 77. Autorul este de părere că de lege lata categoria normelor de referire nu prezintă interes practic, deoarece în Legea nr. 187/2012, legiui­torul a înțeles să opereze numai cu expresia norme de trimitere. N. Neagu, op. cit., 2019, p. 55; M. Udroiu, Sinteze de Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2024, p. 9.

^[52] Gh. Ivan, M.‑C. Ivan, op. cit., 2019, p. 29. Cu privire la aplicarea art. 5 din Legea nr. 187/2012 numai în situații tranzitorii, autorii citează dec. nr. 6/2015 a I.C.C.J., compl. DCD (M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015). Această chestiune a posibilului caracter tranzitoriu al normei prevăzute în art. 5 din Legea nr. 187/2012 este ridicată și de alți autori, care însă nu optează explicit pentru una sau alta din cele două ipoteze (caracter perpetuu sau caracter tranzitoriu al normei examinate) – a se vedea, în acest sens: M.‑I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 89. Aceștia par să opteze totuși pentru caracterul tranzitoriu al acestei reglementări, atunci când afirmă cu privire la deosebirea dintre normele de trimitere și normele de referire, clasificare pe care o mențin că „În momentul de față, aparent, miza concretă a problemei pare a fi mult diminuată ca efect al existenței unei prevederi normative exprese care tinde a estompa distincțiile dintre cele două categorii de norme incomplete în discuție” (s.a.).

^[53] În acest sens, a se vedea N. Neagu, op. cit., 2019, p. 54. Autorul pare să atribuie acestei reglementări caracter tranzitoriu atunci când dă ca exemplu de normă tranzitorie, între altele, normele art. 3‑22 din Legea nr. 187/2012.

^[54] M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019, cu modificările și completările ulterioare.

^[55] C. Duvac, Partea introductivă a dreptului penal, cit. supra, 2019, p. 86.

^[56] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 99. În același sens: N. Neagu, op. cit., 2019, p. 56; M. Udroiu, Sinteze de Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2024, p. 11.

^[57] Ibidem, p. 98.

^[58] Uneori, în legile speciale se prevede că încălcarea prevederilor din acele legi, dacă consti­tuie infracțiune, se vor aplica dispozițiile din Codul penal. Aceasta fiind o normă de referire nu constituie o dispoziție de drept penal în cuprinsul legii speciale, ci o simplă atragere de atenție, dispozițiile din Codul penal fiind incidente chiar în lipsa unei astfel de mențiuni. Când însă într‑o dispoziție din legea specială se incriminează o anumită faptă, dar în ceea ce privește încadrarea și sancționarea acesteia se trimite la un text din Codul penal, acea dispoziție, asimilând fapta incriminată cu una din faptele prevăzute în Codul penal, are caracterul de dispoziție penală și constituie o normă de trimitere [V. Dongoroz, Fapte incriminate prin legi speciale (Dispoziții finale), cit. supra, vol. IV, 1972, p. 963. În același sens: F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, 2014, p. 98].

^[59] Cu titlu de exemplu, arătăm că:
– potrivit art. 37 alin. (1) și art. 38 alin. (1), ambele din Legea nr. 487/2002 a sănătății min­tale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice (republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septem­brie 2012), „încălcarea prevederilor alin. (1) se pedepsește potrivit legii penale”, pentru ca în art. 69 din același act normativ să se prevadă că „nerespectarea de către profesioniștii în domeniul sănătății mintale a confidențialității datelor despre persoana cu tulburări psihice, a prin­­cipiilor și a procedurilor referitoare la obținerea consimțământului, a instituirii și a men­ținerii tratamentului, a procedurilor de internare nevoluntară a pacientului, precum și a drep­turilor pacientului internat atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale”;
– conform art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2003), aprobată prin Legea nr. 486/2003, cu modificările și completările ulterioare, „fapta prevăzută la alin. (1) poate angaja și răspunderea civilă, patrimonială sau penală, după caz, a funcționarului public”;
– art. 37 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului (M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003), cu modificările și completările ulterioare, prevede că „nerespectarea de către personalul medico‑sanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale”.

^[60] B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările și completările ulterioare.

^[61] M. Of. nr. 186 din 14 martie 2014.

^[62] M. Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, cu modificările și completările ulterioare.

^[63] M. Of. nr. 293 din 22 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

^[64] M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996, cu modificările și completările ulterioare.

^[65] M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001, aprobată prin Legea nr. 130/2000, cu modificările și completările ulterioare.

^[66] M. Of. nr. 116 din 10 februarie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

^[67] M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare.

^[68] M. Of. nr. 951 din 24 noiembrie 2006, aprobată prin Legea nr. 378/2001, cu modificările și completările ulterioare.

^[69] M. Of. nr. 167 din 7 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

^[70] M. Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004, aprobată prin Legea nr. 261/2002, cu modificările și completările ulterioare.

^[71] M. Of. nr. 96 din 4 februarie 2002, aprobată prin Legea nr. 466/2001, cu modificările și completările ulterioare.

^[72] M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

^[73] M. Of. nr. 235 din 2 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

^[74] M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008, aprobată prin Legea nr. 357/2003, cu modificările și completările ulterioare.

^[75] M. Of. nr. 965 din 28 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003, cu modificările și completările ulterioare.

^[76] M. Of. nr. 251 din 8 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

^[77] M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

^[78] V. Pașca, op. cit., 2015, p. 48.

^[79] N. Giurgiu, Legea penală și infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1995, p. 55; I. Pascu, op. cit., 2016, p. 39; M.‑I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., vol. I, 2017, p. 92‑97.