Obligativitatea actului administrativ. Un privilegiu general, corolar al unilateralității actului administrativ

Ovidiu Podaru, Drept administrativ. Vol. I. Actul administrativ. Repere vechi și noi pentru o teorie altfel. Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2026, p. 26-27.

§2. Obligativitatea actului administrativ

a) Un privilegiu general, corolar al unilateralității actului adminis­trativ

19. Am arătat anterior că menirea actului administrativ este aceea de a pro­duce, pe cale unilaterală, efecte față de terți: destinatarii săi. Dar aceasta nu înseamnă în niciun caz că administrația nu ar fi legată prin propriile sale acte: patere regulam quam (ipse) fecisti – regula trebuie respectată (chiar) așa cum a fost ea făcută. Este problema caracterului obligatoriu al actului administrativ, privilegiu și limită (obli­gație exorbitantă) totodată, pentru administrația publică.

Mai întâi însă, trebuie lămurită problema: de ce anume obligati­vitatea actului administrativ reprezintă un privilegiu al acestuia, care îl face diferit față de contractul civil? Oare acesta din urmă nu este și el obli­gatoriu pentru părțile sale? Fără îndoială că așa este, însă, în plus, actul administrativ are o trăsătură – strâns legată de aceea pe care am studiat‑o anterior (unilateralitatea sa): posibilitatea pentru acesta de a afecta situația terților fără consimțământul acestora, prin crearea de obligații în sarcina lor. Astfel, spre deosebire de actul civil care, chiar dacă, în situații limită, poate produce efecte juridice în favoarea terților, aceste efecte nu pot fi decât drepturi. Acest privile­giu este atât de important pentru actul emis de administrația publică, încât unii autori de prestigiu au construit în jurul său însăși definiția actului administrativ: acel act ale cărui norme au ca obiect regle­men­tarea raporturilor juridice între diferite persoane, altele decât autorul său^[1].

În concluzie, primele două „privilegii” de care se bucură actul administrativ pot fi reunite într‑o singură idee: orice act administrativ are abilitatea „exorbitantă” de a impune obligații pe cale unilaterală. Caracterul „obligatoriu” reprezintă astfel conținutul acestui privilegiu complex, în vreme ce caracterul „unilateral” ilustrează mijlocul (manie­ra) prin care acesta este pus în aplicare.

Așadar, caracterul obligatoriu este unul abstract, specific tuturor actelor administrative, pentru că, pur și simplu, nu există vreun act administrativ care să nu producă vreo obligație (ca efect juridic) în sarcina cuiva. Însă, ideea de obligativitate a actului administrativ trebuie privită și din unghiul de vedere al conținutului actului. Astfel, în ceea ce‑i privește pe particulari, evident că pentru aceștia actul este obligatoriu numai referitor la obligațiile impuse, nu și la drepturile pe care le creează, drepturi pe care particularul este liber să le exer­cite sau nu^[2]. Dimpotrivă, dacă privim problema din punctul de vedere al administrației publice, pentru aceasta actul este obligatoriu de pus în aplicare indiferent dacă dă naștere la drepturi ori obligații. Și aceasta, întrucât, atunci când vorbim despre administrație ca apără­toare a interesului public, este impropriu să vorbim despre „drepturile” acesteia, pe care să fie liberă să le exercite; în realitate, administrația publică are atribuții care, ca natură juridică, sunt drepturi‑obligații^[3]. Această idee merită însă unele dezvoltări, făcute în continuare.

Note de subsol

^[1] Ch. Eisenmann, Cours de droit administratif, tome I, L.G.D.J., Paris, 1982, p. 420.

^[2] De pildă, în clasica ipoteză a autorizației de construire, actul este obligatoriu pentru destinatar numai în ceea ce privește servituțile de urbanism și constrângerile legate de siguranța construcțiilor; nu același lucru se poate spune despre „dreptul de a construi” care rezultă din autorizație, drept pe care beneficiarul are doar libertatea să îl exer­cite, nefiind însă supus niciunei constrângeri în acest sens.

^[3] De pildă, administrația nu are de ales dacă să își exercite sau nu „dreptul” său de a pune în executare un proces-verbal de constatare a contravenției și aplicare a amenzii, recuperând de la particularul amendat suma datorată de acesta. Căci, fiind vorba despre interesul public, administrației nu îi este permis să facă remiteri de datorie.