Ocultarea adevărului biologic – vector al principiului interesului superior al copilului? Despre ficțiuni juridice în materia filiației

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 681-696.

---

„Fiecare destin, oricât ar fi el de amplu sau de complicat, se rezumă la un singur moment: momentul în care omul știe pentru totdeauna cine este”.

(Jose Luis Borges)

Introducere

„(…) pentru că omul este și liber și căzut, el poate la fel de bine să utilizeze limba fie pe linia adevărului, fie pe cea a minciunii. Minciuna nu poate fi de fapt înțeleasă decât ca moment negativ al libertății”^[1]. Binomul adevăr-minciună nu este doar o construcție abstractă, filozofică, ce reflectă zbaterea perenă a ființei umane între „lumină și întuneric”, ci prezintă suficientă concretețe, călăuzindu-ne viața de zi cu zi. Deși materia primă din care sunt plămădite o reprezintă elementul „încredere”, paradoxal, relațiile de familie constituie terenul predilect de acțiune a mistificărilor (de orice tip) ale realității.

Să nu-i dăm însă credit total lui Wellins Calcott care, în lucrarea „Thoughts Moral and Divine: Upon Various Subjects”, afirma: „A minți este un păcat distructiv pentru societate; căci nu există nicio relație unde nu e încredere, și nu este încredere unde nu există adevăr”. În varii contexte, pot fi decelate forme benefice ale minciunii: se poate minți nu numai pentru a face rău, ci și pentru a face bine^[2], pentru a-i proteja pe cei din jur, pentru a le ascunde sau cel puțin cosmetiza dimensiunea crudă/brutală a realității. De altfel, în limba latină, „mendacium” are, pe lângă sensul de a spune ceva contrar adevărului (minciună), și sensul figurativ de iluzie, poveste^[3].

O astfel de „ficțiune-poveste” poate fi țesută prin însăși mistificarea realității biologice. Indubitabil, filiația atribuită legal are, cel mai adesea, o corespondență în realitatea biologică/genetică. Nu de puține ori, însă, se poate constata o disociere între calitatea de părinte biologic/genetic și aceea de părinte legal și/sau social (spre exemplu, în cazul adopției sau al reproducerii umane asistate medical cu terț donator – veritabile ficțiuni legale, în ipoteza unor recunoașteri de complezență ori în situația în care nu există concordanță între filiația indicată de prezumția de paternitate și realitatea biologică). Se poate afirma, fără teama de a greși, că ficțiunile juridice în materia filiației nu constituie apanajul lumii moderne. Este îndeobște cunoscut că în dreptul roman filiația a fost construită cu ajutorul prezumțiilor, una dintre acestea fiind exprimată prin celebrul adagiu latin pater is est quem iustae nuptiae demonstrant (tată este acela pe care îl arată căsătoria), maximă ce datează din epoca jurisconsultului Paulus.

Preocuparea constantă a legiuitorului, în varii ordini juridice, a fost aceea de a asigura un echilibru între adevărul biologic și realitatea socio-afectivă/interesul superior al copilului. Putem admite că atunci când în discuție sunt elemente/informații sensibile, precum trecutul, originile biologice/identitatea genetică, contextul în care copilul a fost conceput sau circumstanțele nașterii, nu este indicat să se spună întotdeauna adevărul, pentru a nu se afecta stabilitatea copilului, onoarea/demnitatea părinților, pacea socială etc. Pe de altă parte, din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului, descoperirea adevărului biologic, precum și disiparea tuturor incertitudinilor în privința identității personale constituie interese vitale, protejate de art. 8 din Convenție pe terenul vieții private^[4]; astfel, printr-o interpretare evolutivă, s-a decantat un veritabil drept la cunoașterea propriilor origini sau la cunoașterea identității biologice, având fundamentul în interpretarea extensivă a noțiunii de viață privată^[5].

Obiectivul prezentului studiu este acela de a determina în ce măsură mistificările legale sau voluntare la care am făcut referire dau expresie principiului interesului superior al copilului sau, dimpotrivă, reprezintă o frână în exercitarea dreptului la cunoașterea originilor/a identității biologice. Nutrim speranța că prin intermediul acestor considerații (fie ele și dubitative pe alocuri), vom reuși să trasăm câteva jaloane necesare pentru orientarea cititorului în această problematică extrem de sensibilă, expunerea fiind articulată în jurul următoarelor axe: ficțiuni legale – adopția și reproducerea umană asistată medical cu terț donator (§1); mistificare voluntară – ficțiuni care își au sursa în voința persoanelor (§2); implicații psihologice ale ocultării, respectiv devoalării adevărului biologic (§3); dreptul de mâine al filiației – abordare prospectivă (§4).

§1. Ficțiuni legale – adopția și reproducerea umană asistată medical cu terț donator

În vreme ce filiația firească are drept suport o realitate biologică (legătura de sânge), în cazul filiației civile (adoptive), precum și în ipoteza copilului conceput prin reproducere umană asistată medical^[6] cu terț donator, punțile juridice se „țes” printr-o ficțiune a legiuitorului, legătura dintre copil și adoptator, respectiv părintele de intenție, fiind una atribuită, iar nu fundamentată biologic.

Suntem în prezența unor veritabile ficțiuni legale, în condițiile în care, a priori și deliberat, însuși legiuitorul se plasează în afara realității^[7]. Ficțiunea este însă justificată, mistificarea legală a adevărului biologic având drept fundament principii și valori supreme, dintre care se detașează principiul interesului superior al copilului – cheia de boltă a acestor construcții normative. Chiar și în drept, „minciuna” poate avea uneori o conotație pozitivă, ca instrument de realizare a binelui. Sau, pentru a evoca în context un proverb persan, „Minciuna care face bine valorează mai mult decât adevărul care face rău”.

1.1. Secretul bine păzit al adopției versus dreptul la cunoașterea propriilor origini

În special în cazul adopției – desemnată sugestiv în doctrină^[8] drept „alterarea deliberată a filiației biologice și a rudeniei”, ficțiunea legală constituie expresia desăvârșită a generozității și solidarității umane; este îndeobște cunoscut faptul că în dreptul roman, adopția avea în principal rolul de a asigura transmiterea numelui și a succesiunii de către persoanele care nu puteau avea copii în mod natural și de a împlini sentimentul de familie al acestora.

În materia adopției, principiul interesului superior al copilului reprezintă un veritabil standard de referință, art. 454 alin. (1) C. civ. statuând că, „Adopția se încuviințează de instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege”. Este adevărat că nu poate fi negat interesul adoptatorului, constând în împlinirea sentimentului de a fi părinte; totuși, în epoca modernă, adopția are ca scop esențial și principiu fundamental respectarea interesului superior al copilului lipsit de ocrotire părintească, ceea ce impune ca acest interes să fie luat în considerare cu prioritate în soluționarea unei cereri privind încuviințarea adopției, dincolo de propriile interese pe care le pot reclama persoanele adoptatoare sau chiar părinții firești ai copilului^[9].

Spre deosebire de filiația firească, în cazul adopției, certitudinea adevărului biologic al originilor copilului este înlocuită de asigurarea condițiilor necesare creșterii și educării copilului adoptat, precum și dezvoltării personalității acestuia^[10].

În special în perioada comunistă, tendința era aceea de a păstra un secret cvasitotal în jurul adopției. Adeseori, după încuviințarea operațiunii juridice, părinții adoptivi se mutau în alt oraș, unde lumea nu-i cunoștea, încercând să-și construiască o viață „normală” de părinți biologici alături de copilul lor. Secretul era bine conservat atât față de copil, cât și față de comunitate … uneori, chiar față de familia extinsă.

După cum în mod judicios s-a afirmat în literatura psihologică de specialitate^[11], secretul adopției ține de cultură și lege. Suntem o cultură cu valori profund tradiționaliste, în care legăturile bazate pe sânge sunt cele mai puternice. Iar în condițiile în care copilul adoptat nu poartă sângele familiei adoptive, se poate confrunta cu atitudini de respingere din partea grupului social/a comunității din care face parte. Stigmatul colectiv poate purta chiar și asupra părinților adoptivi, nu de puține ori fiind înfierate infertilitatea cuplului ori însăși decizia acestora de a adopta un copil „străin”. De aici și tendința naturală a familiilor adoptive de a dezvolta strategii menite să ascundă adopția. În fapt, păstrarea secretului adopției față de copil era considerată o măsură de protejare a lui, împiedicându-l să știe că el nu are statutul unui copil biologic, „sânge din sângele părinților”. În același timp, procedând astfel în raport cu familia extinsă și comunitatea, părinții adoptivi pot avea convingerea că-și protejează copilul față de potențialele atacuri ale celor din jur și, în același timp, se protejează pe ei înșiși^[12].

Secretul adopției a fost examinat dintr-o perspectivă critică la nivelul literaturii psihologice (în România și nu numai), punându-se în lumină fațetele și consecințele negative pentru succesul operațiunii și buna dezvoltare a copilului adoptat. Specialiștii au punctat faptul că o comunicare deschisă despre adopție, de la o vârstă cât mai mică, ajută la păstrarea bunelor relații între copilul adoptat și părinții adoptivi, precum și la o construcție mai facilă a identității de sine la vârsta adolescenței^[13].

Receptând în mod adecvat și aceste semnale de alarmă trase de psihologi, în structura normativă a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, republicată, a fost instituită obligația părintelui adoptator de a informa gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici – art. 81 alin. (1) teza I. De asemenea, teza a II-a a aceluiași alineat prevede că în realizarea acestei obligații, adoptatorii pot beneficia de sprijin acordat prin intermediul specialiștilor, pentru ca această comunicare să se facă în cel mai adecvat mod. Cum legea poate corecta practica, apreciem că este binevenită stipularea obligației parentale de informare a copilului adoptat, precum și a sprijinului de specialitate, chiar admițând că astfel de soluții normative nu ar avea un corespondent legislativ „în oglindă” la nivelul altor sisteme juridice. Îndeplinirea efectivă a acestei obligații de informare de către părinții adoptivi prezintă și alte efecte benefice, creând premisele exercitării de către copilul adoptat a dreptului său la cunoașterea propriilor origini. Altfel, dreptul ar deveni iluzoriu, iar întreaga viață a copilului ar fi guvernată de această aparență, mistificarea legală a adevărului biologic fiind dublată de una voluntară.

Dreptul adoptatului de acces la informații este consacrat și de art. 22 din Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008^[14], precum și, în cazul adopției internaționale, de art. 30 parag. 2 din Convenția de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale^[15]. Cu titlu general, dreptul copilului de a-și cunoaște părinții, în măsura în care este posibil, este reglementat de art. 7 din Convenția cu privire la drepturile copilului^[16], reprezentând unul dintre drepturile fundamentale cu o tradiție îndelungată.

La nivel intern, modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul juridic general al informațiilor privind adopția sunt configurate prin dispozițiile art. 75-83 din Legea nr. 273/2004, republicată, și dezvoltate prin H.G. nr. 448/2017^[17], fiind vizate două coordonate esențiale: (i) accesul adoptatului la informații privind originile și propriul trecut; (ii) accesul părinților/rudelor biologice ale persoanelor adoptate la informații cu caracter general privind persoana adoptată^[18].

Astfel, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, republicată, „Persoanele adoptate au dreptul să solicite și să obțină informații referitoare la locul nașterii, traseul instituțional și istoricul personal care nu dezvăluie identitatea părinților firești/rudelor biologice. Informațiile care atestă adopția pot fi furnizate numai persoanelor care au dobândit capacitate deplină de exercițiu”. După dobândirea capacității depline de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care nu are domiciliul în România, Tribunalului București, să-i autorizeze accesul la informațiile aflate în posesia oricăror autorități publice cu privire la identitatea părinților săi firești/rudelor sale biologice [art. 77 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, republicată].

O precizare importantă se impune a fi făcută în context cu privire la informațiile vizând locul nașterii copilului adoptat. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 271/2011, mistificarea legală a realității purta chiar și asupra locului nașterii, din moment ce, în varianta anterioară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, se prevedea că, în cazul adopției, „în noul act de naștere întocmit, rubrica «Locul nașterii» se va completa cu denumirea unității administrativ-teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul”(art. 26)^[19]. Ulterior, ca urmare a modificării survenite prin Legea nr. 271/2011, alterarea a fost înlăturată, textul în vigoare – art. 23 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, republicată, prevăzând că „În noul act de naștere întocmit, rubrica «Locul nașterii» se va completa cu datele din actul de naștere inițial”.

Dreptul copilului adoptat de a-și cunoaște originile nu are natura unui drept absolut, limitele externe ale acestuia fiind trasate de principiul confidențialității informațiilor, unul dintre principiile fundamentale ale instituției adopției. Articolul 474 teza I C. civ. statuează că informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale, iar potrivit art. 1 lit. f) din Legea nr. 273/2004, republicată, confidențialitatea în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești, este garantată.

Câteodată, interesul adoptatului de a-și cunoaște originile și interesul familiei biologice de a cunoaște informații despre adoptat pot fi convergente, dar, în majoritatea cazurilor, acestea intră într-un conflict real. Mai mult, dezvăluirea acestor informații riscă uneori să perturbe semnificativ nu doar echilibrul adoptatului, ci și întreaga existență a familiei adoptatoare, impactul emoțional fiind unul ridicat. Pe de altă parte, dorința adoptatului de a cunoaște identitatea membrilor familiei biologice se poate lovi de refuzul vehement al acestora de a-și face cunoscută identitatea, aspect care ține, în egală măsură, de dreptul acestora la anonimitate, componentă a dreptului la viață privată^[20].

De asemenea, în unele situații, o serie de informații esențiale (spre exemplu: circumstanțele nașterii sau originile/identitatea genetică), pot rămâne indisponibile integral sau parțial (cu precădere în ipoteza în care copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți – el neavând stabilită filiația față de niciunul dintre părinții biologici), în ciuda nevoii naturale a adoptatului de a le cunoaște.

1.2. Principiul confidențialității informațiilor în materia RUAM versus dreptul la cunoașterea propriilor origini

Pentru prima dată în legislația română, Codul civil a instituit o suită de texte referitoare la RUAM cu terț donator (art. 441-447). Întrucât în conținutul normativ al acestor dispoziții legale nu se face nicio distincție cu privire la sexul donatorului, teoretic, materialul reproductiv ar putea proveni, după caz, de la un bărbat, de la o femeie sau de la un bărbat și o femeie (în această din urmă situație fiind utilizați gameții de la doi terți donatori – sperma și ovocitele)^[21].

Articolul 441 alin. (1) C. civ. statuează un principiu fundamental în această materie, acela al excluderii legăturii de filiație între copil și terțul donator, – un corelativ indispensabil al principiului confidențialității informațiilor. Mai mult, prin alin. (2) al aceluiași articol, terțul donator este protejat de o manieră categorică de orice acțiune în răspundere îndreptată împotriva sa, întemeiată pe faptul concepțiunii copilului prin utilizarea materialului său genetic.

În raza de acțiune a principiului confidențialității informațiilor, consacrat de art. 445 alin. (1) C. civ., intră orice informații referitoare la RUAM, fiind vizate, în primul rând, datele privind identitatea părinților beneficiari, a copilului conceput printr-o astfel de tehnică, precum și a terțului donator^[22]. Statuarea unui astfel de principiu este în consonanță cu exigențele jurisprudenței C.E.D.O. cristalizate pe terenul art. 8 din Convenția pentru drepturile omului (protecția vieții private), textul fiind o transpunere, într-o ipoteză particulară, a dispoziției generale care consacră dreptul pacientului la confidențialitatea informațiilor medicale (art. 21 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003^[23]).

În mod excepțional, din rațiuni de ordin medical/terapeutic, este posibilă autorizarea accesului limitat la astfel de informații, în cazul în care, în absența lor, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților săi; competența aparține instanței judecătorești, aceasta putând autoriza transmiterea informațiilor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente, dacă apreciază că motivul este suficient de bine conturat [art. 445 alin. (2) C. civ.]. De asemenea, potrivit art. 445 alin. (3) C. civ., „(…) oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată”.

Elemente suplimentare, de natură să asigure consolidarea principiului confidențialității informațiilor, inclusiv din perspectiva modului de transmitere a acestora, urmau a fi configurate prin legea specială, la care face trimitere art. 447 C. civ.; din păcate, la 10 ani de la intrarea în vigoare a Codului civil, „unica autoritate legiuitoare” are o restanță notabilă … nu singura, de altfel.

Raportat la aceste coordonate normative, cel puțin până la intrarea în vigoare a legii speciale menționate de art. 447 C. civ. (care ar trebui să aducă lămuririle necesare), se pot ridica, în mod legitim, o serie de întrebări: În materia RUAM, ocultarea adevărului biologic este cvasitotală? În afara ipotezelor medicale de excepție, copilul conceput printr-o asemenea tehnică poate fi totuși autorizat să obțină informații care nu dezvăluie identitatea terțului donator, de la care provine materialul genetic (vârsta, caracteristicile fizice etc.) sau date privind însăși identitatea acestuia?

Deși art. 445 C. civ. pare a fi redactat în termeni stricți, apreciem că răspunsul trebuie să fie unul nuanțat, întrucât dreptul fundamental la cunoașterea propriilor origini poate fi analizat ca o veritabilă limită externă a principiului confidențialității informațiilor. Ne alăturăm și noi opiniei exprimate în literatura de specialitate, în sensul că se impune receptarea cu anumite rezerve a aparentei concluzii vizând anonimatul terțului donator, întrucât aceasta ar echivala cu „confiscarea de către drept, în tot sau în parte, a rădăcinilor genetice ale copilului conceput prin RUAM”^[24]. De altfel, în niciuna dintre prevederile acestei secțiuni, dedicate RUAM cu terț donator, legiuitorul nu a utilizat termenul „anonim”/„anonimitate”, confidențialitatea informațiilor implicând faptul că acestea, deși menite a fi păstrate secrete, pot fi totuși furnizate altor persoane autorizate să le cunoască.

§2. Mistificare voluntară – ficțiuni care își au sursa în voința persoanelor

Mistificarea adevărului biologic nu este apanajul legiuitorului, ea putând avea și o sursă voluntară: ne referim la acele situații în care, deși nu se fundamentează pe o realitate biologică/genetică, filiația (maternitatea și, cu precădere, paternitatea) este asumată cu bună-știință, dobândind, așadar, un caracter fictiv. Pot fi identificate varii tipare familiale în care intervine ocultarea adevărului biologic, iar resorturile psihologice-volitive care determină o astfel de conduită înșelătoare/mincinoasă sunt și ele extrem de diversificate. Se ajunge, astfel, la o disociere între calitatea de părinte biologic/genetic și aceea de părinte legal și/sau social (spre exemplu: în ipoteza unor recunoașteri de complezență ori în situația în care nu există concordanță între filiația indicată de prezumția de paternitate și realitatea biologică^[25]).

În zilele noastre, având în vedere progresele științei medicale și, în special, ale geneticii, stabilirea paternității unui copil cu ajutorul prezumțiilor poate părea de domeniul istoriei dreptului filiației, cercetarea judecătorească a paternității reprezentând, în epoca modernă, mai degrabă o problemă medicală, și doar în subsidiar una juridică. Și totuși, în arhitectura normativă a filiației, prezumțiile^[26] joacă în continuare un rol esențial, având valențe multiple (în plan substanțial, probatoriu etc.).

Prezumția legală de paternitate constituia, până nu demult, piatra unghiulară a legitimității copilului. În vechiul drept, prevalența legitimității, atașată apărării instituției căsătoriei, alimenta o serie de neadevăruri. Era mai important ca acel copil, născut în afara căsătoriei sau în timpul căsătoriei, dar dintr-o relație adulterină, să aibă un tată, evitându-se, astfel, stigmatizarea socială a copilului (altfel, considerat bastard, paria), a mamei sale, dar și a familiei extinse. Prin urmare, adevărul biologic era sacrificat, pentru a face să triumfe onoarea părinților, pacea familială și ordinea socială. Dimpotrivă, în epoca modernă, având în vedere evoluția mentalităților, reculul instituției căsătoriei (care nu mai reprezintă unicul model familial/conjugal), precum și accesul facil la adevărul biologic (pe baza expertizelor medico-legale), perspectiva familială, socială și juridică s-a reconfigurat de o manieră radicală. Interesul actual al copilului pare a fi mai degrabă acela de a-și stabili filiația față de adevăratul tată, în sens biologic, fiind asumate atât statutul tranzitoriu de filius nullius, cât și eventualele bulversări produse în universul familial.

În viața de zi cu zi, sunt destule situații în care prezumția de paternitate (care îl indică pe soțul mamei drept tată al copilului) nu are corespondent în realitatea biologică; uneori, soțul mamei alege să nu promoveze acțiunea în tăgada paternității, motivele fiind dintre cele mai variate: sentimentele intense pe care le nutrește față de soție, intenția nobilă fiind aceea de a o proteja și de a-i oferi sprijinul necesar în creșterea și educarea copilului; prezervarea imaginii de familie unită și armonioasă (mai ales în acele situații în care ocupă o anumită poziție în ierarhia socială); în cazul propriei sterilități, dorința arzătoare de a deveni părinte legal și social, asigurându-și astfel prelungirea propriei existențe sub o altă formă (materială și spirituală) etc. Așadar, printr-un acord simulatoriu al soților, copilului i se construiește o paternitate fictivă. Neîndoielnic, mistificarea poate fi și unilaterală, în acele situații în care mama copilului omite, în mod fraudulos, să-l informeze pe soț cu privire la împrejurările esențiale relaționate concepțiunii copilului (spre exemplu: faptul că era însărcinată la data încheierii căsătoriei sau legătura extraconjugală pe care a avut-o cu un alt bărbat, care a condus la zămislirea copilului)^[27].

La același scenariu se poate ajunge în cazul copilului din afara căsătoriei, dacă autorul mărturisirii de paternitate este conștient de caracterul său inexact, situație calificată în doctrină drept recunoaștere fictivă (de complezență). Cu titlu exemplificativ, suntem în prezența unei asemenea recunoașteri în ipoteza în care viitoarea soție condiționează acceptarea uniunii conjugale de existența actului juridic al recunoașterii emanat de la partenerul său, deși acesta cunoaște faptul că respectivul copil nu este al său. Poate interveni o mărturisire de filiație care nu corespunde realității biologice, întrucât eficacitatea recunoașterii de paternitate nu este condiționată de existența unei expertize medico-legale extrajudiciare (spre exemplu, testul ADN), care să confirme legătura genetică dintre autorul recunoașterii și beneficiarul acesteia.

În asemenea ipoteze, adevărul biologic trebuie să triumfe cu orice preț, înlăturându-se, prin instrumentele juridice adecvate (acțiunea în tăgada paternității – art. 429-433 C. civ.^[28], respectiv acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație – art. 420 C. civ.), paternitatea fictivă?

Nu de puține ori, interesul copilului în stabilitatea stării sale civile este suficient de bine conturat [spre exemplu, raportul juridic de paternitate are o durată apreciabilă în timp; copilul a purtat în tot acest interval numele de familie al soțului/partenerului mamei etc.]^[29], reclamând protecție pe terenul art. 8 din Convenție – dimensiunea dreptul la viață privată. Mai mult, realitatea o demonstrează, fără putință de tăgadă, că interesul copilului, pe de o parte, și al pretinsului tată biologic, pe de altă parte, nu concordă întotdeauna. În ipoteza în care copilul este integrat armonios în celula familială formată din triada mamă-soț/partener-copil, intervenția terțului (persoană exterioară familiei și, de cele mai multe ori, străină copilului) poate avea efect de tsunami asupra stabilimentului familial. Consecințele devastatoare le va suporta în primul rând copilul, dată fiind fragilitatea sa psihică și emoțională.

Și la nivelul jurisprudenței C.E.D.O., soluțiile coagulate în materie par a fi în sensul prevalenței intereselor copilului și ale familiei în care trăiește. Astfel, în cauza Nylund c. Finlandei (decizia de inadmisibilitate din 29 iunie 1999), Curtea de la Strasbourg a admis că, pentru securitatea raporturilor juridice și de familie, un stat este îndreptățit să legitimeze „prezumția generală” potrivit cu care un bărbat căsătorit este reputat a fi tatăl copiilor născuți de soția sa (prezumția de paternitate). De aceea, în ipoteza în care un alt bărbat ar pretinde că este tatăl unui copil născut din căsătorie, apare ca justificată soluția instanțelor interne de a da preponderență intereselor copilului și ale familiei în care acesta trăiește, decât celor ale bărbatului care ar dori să se stabilească legătura sa biologică cu acel copil.

În această materie extrem de sensibilă, nu se pot da rețete generale, universal valabile; având în vedere că situațiile din practică sunt extrem de variate/ramificate, soluția trebuie să fie modulată/circumstanțiată, în funcție de coordonatele particulare ale speței, și cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Esențial este ca la momentul la care vârsta și gradul de maturitate o permit, copilul să fie informat cu privire la această mistificare voluntară a realității biologice, pentru a fi păstrate bune relații cu părintele social, consolidându-se astfel sentimentul de încredere, precum și pentru o construcție mai facilă a identității de sine la vârsta adolescenței. Altfel, după cum afirma Aristotel, „cea mai mică deviere inițială de la adevăr este multiplicată mai târziu de mii de alte minciuni”. Evident, informat fiind, copilul are deschisă și opțiunea de a înlătura, pe cale judiciară, legătura de filiație față de soțul/partenerul mamei, în vederea stabilirii filiației reale față de adevăratul tată biologic.

§3. Implicații psihologice ale ocultării, respectiv devoalării adevărului biologic

Indiferent de tipul mistificării (legale sau voluntare), reverberațiile în plan psihologic la nivelul actorilor implicați, în special asupra copilului, sunt cvasiidentice. Dacă informațiile esențiale privind originile sale, realitatea legăturii genetice, traseul personal etc. nu sunt furnizate la timp și secretul se devoalează indirect și întâmplător^[30], copilul este copleșit de emoții, generate de conștientizarea a două lucruri: pe de o parte, că părinții săi, în care a avut încredere totală, nu sunt de fapt părinții săi biologici (sau cel puțin unul dintre ei)^[31], ci niște persoane care l-au ținut în minciună; pe de altă parte, el află că nu este persoana care credea că este, ceea ce declanșează o severă criză de identitate (cea mai teribilă e întrebarea: cine sunt eu?). Așadar, o rană psihologică profundă.

În astfel de situații traumatice, reacțiile imediate se înscriu în trei categorii: fuga, atacul/lupta sau reacția disociativă. Se cunosc cazuri în care copiii adoptați, cărora li se dezvăluie întâmplător secretul adopției, fug la distanță de părinți, dacă sunt de vârstă mai mică, sau fug de acasă, dacă sunt la pubertate sau adolescență. O reacție frecvent descrisă în astfel de cazuri este dezvoltarea unor comportamente violente cu atacuri asupra celor apropiați și cu distrugerea lucrurilor din jur. Când reacția la dezvăluire este disociativă, copilul rămâne încremenit și pare că simțurile amorțesc, că nu mai aude și nu mai vede; ulterior, evoluția poate merge spre dezvoltarea unei psihoze sau/și tentative de suicid.

Din păcate, reacția copilului sperie părinții, care, pe lângă sentimentele de vinovăție și furie pe care le trăiesc în raport cu copilul, au și sentimente de disconfort, jenă și de respingere față de persoanele din jurul lor. Aceste resentimente generalizate îi fac incapabili de o reacție rațională în raport cu copilul aflat într-o puternică criză de abandon^[32].

§4. Dreptul de mâine al filiației – quo vadis? Abordare prospectivă

Mutațiile pe care le suferă familia tradițională, evoluția mentalităților colective, diluarea barierelor de ordin moral, precum și progresele spectaculoase înregistrate de științele medicale pun o amprentă puternică asupra dreptului filiației, forțându-l să se modeleze și reconstruiască, pentru a oferi soluții adaptate noilor realități. În sinteză și într-o exprimare metaforică, preocuparea legiuitorului ar trebui să fie aceea de a asigura fiecărui „actor” locul care îi revine și care i se potrivește în „teatrul vieții” copilului, farul călăuzitor al întregii construcții normative rămânând, desigur, principiul interesului superior al minorului.

4.1. Soluții legislative punctuale în materia RUAM

Având în vedere implicațiile devastatoare în plan psihologic generate de ocultarea adevărului biologic, respectiv devoalarea sa indirectă și întâmplătoare, precum și rănile profunde, traumatice care apar în sufletul copilului, apreciem că se impune instituirea unei obligații legale de informare a copilului, putând fi preluată, mutatis mutandis, soluția normativă din materia adopției – art. 81 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, republicată. Astfel, începând de la vârste cât mai mici, copilul ar trebui să afle că a fost conceput printr-o tehnică medicală și că cel puțin unul dintre părinți nu este, în realitate, părintele său biologic.

De asemenea, în acord cu tendințele manifestate la nivelul altor ordini juridice, ne alăturăm și noi propunerii formulate de reputați autori^[33], în sensul că se impune renunțarea la anonimatul absolut al terțului donator, permițând copilului, la o anumită vârstă (14/16/18 ani), să obțină (în alte situații decât cele terapeutice) informații care nu dezvăluie identitatea terțului donator, de la care provine materialul genetic (vârsta, caracteristicile fizice, istoricul medical etc.) sau date privind însăși identitatea acestuia. Astfel, Suedia a fost prima țară care a recunoscut copilului conceput prin RUAM cu terț donator accesul la informații privind identitatea acestuia. Exemplul legislativ a fost urmat de Regatul Unit, Germania, Elveția, Austria, Norvegia, Finlanda. În alte sisteme juridice, pentru a se asigura un just echilibru între interesele concurente, din perspectiva exigențelor art. 8 din Convenție (protecția vieții private), s-a prevăzut necesitatea acordului terțului donator (Belgia, Islanda și, foarte recent, Franța^[34]) ori accesul este permis doar în privința informațiilor care nu dezvăluie identitatea (Olanda, Spania). Curtea Europeană a Drepturilor Omului va avea ocazia să se pronunțe cu privire la această chestiune extrem de sensibilă, dată fiind cauza pendinte Audrey Gauvin-Fournis c. Franței^[35].

4.2. Disocierea între calitatea de părinte biologic/genitor și cea de părinte legal și/sau social. Formule juridice tri(multi)partite

Din păcate, la nivelul jurisprudenței C.E.D.O. nu este trasată, cu suficientă claritate, distincția între dreptul la cunoașterea propriilor origini (chestiune fundamentală pentru construcția identitară a copilului) și stabilirea legăturii juridice de filiație (conform realității biologice^[36]). Or, în special în cazul RUAM cu terț donator și al filiației firești, o asemenea „delimitare de roluri” între părintele biologic/genitor și cel legal și/sau social poate să reprezinte un veritabil catalizator, de natură să stimuleze îndeplinirea obligației de informare a copilului, asigurând, astfel, efectivitatea dreptului de acces la informații esențiale privind propriile origini.

În opinia noastră^[37], tiparele tradiționale bipolare trebuie ajustate și adaptate noilor realități, caracterizate de o potențialitate a multiplicării modelelor paterne și materne deopotrivă (spre exemplu, în cazul copilului conceput prin RUAM cu terț donator; multiplicarea legăturilor este și mai evidentă în cazul copilului născut de o mamă surogat, în funcție de proveniența materialului genetic). Pentru a se asigura un just echilibru între pilonul biologic al filiației și cel socio-afectiv, pot fi configurate formule juridice de scindare a calității de părinte^[38]. Spre exemplu, în cazul filiației firești, atunci când interesul concret al copilului o impune, soțul/partenerul consensual al mamei și-ar putea conserva calitatea de părinte legal și social/funcțional, iar în „portofoliul” tatălui biologic – părintele genitor – s-ar putea regăsi dreptul la relații personale (sub multiple dimensiuni), acesta fiind îndrituit ca, în anumite circumstanțe, să aibă contact cu minorul și să obțină informații esențiale despre acesta. Așa cum în mod judicios a relevat Curtea de Apel din Florida în anul 2006, din punct de vedere emoțional, copilul nu conștientizează evenimentele care au condus la nașterea sa. Ceea ce contează pentru el sunt interacțiunile cotidiene cu adulții care se ocupă de creșterea și educarea lui^[39]. Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de faptul că părintele genitor aparține, în mod automat, istoriei genetice a copilului, fiind parte a identității sale^[40].

În loc de concluzie

Descoperirea/explorarea propriei identități și a sensului existențial reprezintă, fără îndoială, o temă de reflecție cu valoare universală. În aplicarea unui exercițiu binefăcător al interogativității (nu doar în plan filozofic) se pot lansa o serie de întrebări cu substrat existențial: Identitatea umană, în oricare dintre dimensiunile sale, poate fi abandonată și/sau (re)construită? Este posibilă îngroparea propriului trecut și plasarea pe orbita unei noi vieți?

Încă de la naștere, copilul este proiectat pe o anumită „orbită familială”, un spațiu care își va pune amprenta asupra traiectului său personal (în varii dimensiuni), o „celulă familială” care îi va conferi elementele identitare. Mai mult, într-o exprimare lirică, puțin din „pământul” natal ne rămâne lipit de tălpi pentru totdeauna și ne va împiedica să uităm de unde am plecat, unde ne este începutul, unde ne sunt rădăcinile.

Numai că aceste informații esențiale, indispensabile pentru construcția identitară a unei persoane (trecutul, originile/rădăcinile biologice, circumstanțele nașterii, istoricul personal etc.) pot fi adesea ocultate, prin intermediul unor ficțiuni legale sau voluntare. Deși scopul este unul generos, nobil, nu întotdeauna aceste mistificări dau expresie interesului superior al copilului. Neîndoielnic, adevărul biologic nu trebuie să triumfe cu orice preț și în orice condiții, devoalarea sa putând lovi frontal atât faptele stabilite, cât și dorințele persoanelor implicate, fără a aduce beneficii reale cuiva. Însă, pentru că în joc sunt viețile și destinele unor copii – suflete fragile, „bibelouri de porțelan”, soluțiile normative și jurisprudențiale trebuie atent cântărite, prudența fiind cuvântul de ordine. Atunci când interesul concret o impune, vălurile se cer a fi ridicate, oferindu-i-se copilului (uneori devenit adolescent sau chiar adult) cadrul necesar pentru exercitarea plenară a dreptului la cunoașterea originilor/a identității biologice.

Pentru a-l parafraza pe Andre Malraux, omul nu este ceea ce crede el că este, ci ceea ce (i se) ascunde.

Note de subsol

^[1] G. Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 12.

^[2] A se vedea și V. Stoica, O definiție a Sfîntului Augustin, utilă și pentru juriști, articol disponibil online la adresa https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/o-definitie-a-sfintului-augustin-utila-si-pentru-juristi (consultat la data de 31.08.2021).

^[3] A se vedea Gh. Guțu, Dicționar latin-român, ediție revăzută și completată, Ed. Științifică, București, 1993, p. 256.

^[4] Mikulić c. Croației, 7 februarie 2002, § 64-65.

^[5] În esență, s-a statuat că respectarea vieții private presupune ca oricine să își poată stabili detaliile referitoare la identitatea sa, asemenea informații fiind esențiale prin influența lor asupra formării personalității (Hotărârea din 7 februarie 2002, Mikulić c. Croației, § 53-54 și Hotărârea din 7 iulie 1989, Gaskin c. Regatului Unit, §36-37 și § 39), iar identitatea părinților este un aspect important al identității personale (Hotărârea din 13 iulie 2006, Jäggi c. Elveției, § 25 și Hotărârea din 6 iulie 2010, Backlund c. Finlandei, § 37). De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut că orice individ are dreptul de a se familiariza cu aspectele privind copilăria sa și anii de formare, iar cunoașterea rădăcinilor are caracter esențial, dreptul fiecărei persoane de a-și cunoaște ascendența fiind inclus în dreptul la propria identitate – Odièvre c. Franței [MC], Hotărârea din 13 februarie 2003, § 42. Pentru dezvoltări, a se vedea: V. Dobozi, Dreptul la cunoașterea identității biologice, disponibil online la adresa www.juridice.ro (consultat la data de 01.09.2021); S. Stoicescu, Dreptul adoptatului de a-și cunoaște originile versus principiul confidențialității informațiilor. Compatibilitatea reglementării naționale cu jurisprudența C.E.D.O., studiu în curs de publicare în C.J.; C. Nicolescu, Dreptul familiei, Ed. Solomon, București, 2020,p. 376-377.

^[6] În continuare, brevitatis causa, „RUAM”.

^[7] Pentru dezvoltări, a se vedea fascinanta și exhaustiva monografie dedicată acestei problematici: I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, passim, autorul apreciind că numai un artificiu juridic poate ignora sau deforma rudenia, care are la bază legătura de sânge dintre cei înrudiți, o legătură obiectivă, sacramentală chiar (p. 246).

^[8] E. Florian, Filiația: între obsesia adevărului biologic și mistificare legală, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 125.

^[9] În acest sens, a se vedea C. Nicolescu, op. cit., p. 461.

^[10] C. Crăciunescu, Dreptul copilului de a-și cunoaște mama, sau drumul de la certitudine la îndoială, în P.R. nr. 4/2005, disponibil în modulul Sintact.ro.

^[11] A. Muntean, Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici, Ed. Polirom, București, 2013, p. 199-202.

^[12] Pentru dezvoltări și o sondare minuțioasă a resorturilor psihologice relaționate conservării secretului adopției, a se vedea A. Muntean, C. Nicolescu, R. Popescu, Adopția copiilor în România: lege și psihologie, studiu în curs de publicare în C.J.

^[13] Ibidem.

^[14] Ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 138/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 21 iulie 2011.

^[15] Ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994.

^[16] Ratificată prin Legea nr. 18/1990 (republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001). La nivel intern, acest drept este consfințit de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

^[17] H.G. nr. 448/2017 pentru aprobarea Metodologiei privind contactarea părinților firești sau a rudelor biologice, accesul adoptatului la informații vizând originile sale și propriul trecut, precum și accesul părinților firești sau al rudelor biologice ale persoanelor adoptate la informații referitoare la persoana adoptată.

^[18] Pentru dezvoltări și o radiografie a prevederilor interne în materie, a se vedea S. Stoicescu, loc. cit.

^[19] O soluție legislativă similară se preconiza a fi adoptată prin proiectul legii franceze din 11 iulie 1966, care autoriza întocmirea unui act de naștere fictiv, indicând ca loc al nașterii, sediul tribunalului care a încuviințat adopția. În cele din urmă, această soluție a fost abandonată, nu numai pentru că astfel „se discredita autenticitatea actelor de stare civilă”, precum și pentru că ar fi devenit extrem de anevoioasă posibilitatea celui adoptat de a-și căuta filiația adevărată. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 244-245, nota 207 și doctrina la care se face referire.

^[20] În acest sens, a se vedea S. Stoicescu, loc. cit.

^[21] Dată fiind absența unor reglementări clare vizând procedura și condițiile donării de ovocite, medicii din România evită să recurgă la o asemenea tehnică, existând protocoale de colaborare cu clinici din străinătate, unde legislația este permisivă și lipsită de echivoc.

^[22] Pentru dezvoltări cu privire la conținutul acestui principiu, a se vedea, spre exemplu: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 6-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 454-455; C. Nicolescu, op. cit., p. 436.

^[23] Potrivit acestui text, „Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia”.

^[24] A se vedea E. Florian, loc. cit., p. 128-129, distinsa autoare trasând și o delimitare extrem de pertinentă între „confidențialitate” și „anonimitate”, în funcție de gradul de „securizare” a informației.

^[25] Un alt exemplu, din ce în ce mai actual, este cazul copilului născut de o mamă purtătoare/surogat, mai ales în acele ipoteze în care el este înrudit genetic doar cu unul dintre membrii cuplului de intenție sau, în alte situații, cu niciunul dintre ei. Având în vedere complexitatea problemelor de ordin juridic, etic, social, religios etc. pe care le ridică această „construcție”, ar merita o radiografie de sine stătătoare, obiectivul prezentului studiu reprezentându-l trasarea unor repere generale vizând ficțiunile juridice în materia filiației.

^[26] Spre deosebire de ficțiuni, „în cazul prezumției, uneori explicit, dar cel mai adesea implicit, legiuitorul își «motivează» creația normativă, ea fiind așadar mai puțin arbitrară, zicând, tot prin propoziții normative, că «așa ar trebui să fie», întrucât îndeobște astfel se întâmplă. Ideea de probabilitate este cosubstanțială prezumției”. I. Deleanu, op. cit., p. 132.

^[27] Desigur, atunci când mama copilului a avut relații intime cu mai mulți bărbați, este posibil ca și aceasta să aibă dificultăți în indicarea paternității reale a copilului. În acest context, merită a fi evocat romanul „Bridget Jones însărcinată” (din savuroasa serie, proiectată de scriitoarea Helen Fielding), care a beneficiat de o ecranizare omonimă în anul 2016. Celebra protagonistă, terorizată de sfaturile celor din jur care-o bat la cap cu ceasul ei biologic, rămâne gravidă. Dincolo de grijile mărunte, planează o întrebare agasantă: Cine este tatăl copilului? Să fie onorabilul, minunatul, umanul Mark Darcy? Sau, poate, uneori descurajantul, alteori fermecătorul, șmecherul Daniel Cleaver?

^[28] După cum este cunoscut, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, pentru prima dată în legislația română, pretinsul tată biologic a fost „înzestrat” cu exercițiul acțiunii în tăgada paternității, tabloul titularilor acestei acțiuni fiind astfel extins.

^[29] Până la urmă, adevăratul tată este cel care îl iubește pe copil, care se dăruiește total, asumându-și responsabilități nețărmurite. Căci filiația nu reprezintă doar un cod genetic, ci și un cod cultural. În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, H. Fulchiron, Droit de la famille, 7^e éd., L.G.D.J., Paris, 2020, p. 474, autorii evocând și o lecție plină de tâlc: „Când s-a născut, el cântărea patru kilograme din carnea mamei sale. Dar astăzi, cântărește nouă kilograme și tu știi că sunt cinci kilograme în plus … sunt cinci kilograme de dragoste. Adevăratul tată este cel care iubește” (p. 472, nota 148).

^[30] Apar momente în care sunt necesare date privind antecedentele biologice ale copilului sau ies la iveală unele documente/înscrisuri/conversații private etc. care relevă adopția, RUAM sau împrejurarea că un alt bărbat este tatăl biologic al copilului.

^[31] În cazul adopției, ruptura față de origini și faptul că părinții biologici rămân, în majoritatea situațiilor, necunoscuți și inaccesibili copilului adoptat, fac din construirea identității o sarcină uneori insurmontabilă.

^[32] Precizăm că această analiză în plan psihologic a fost realizată într-un alt context științific, de unde a fost preluată informația; a se vedea A. Muntean, C. Nicolescu, R. Popescu, loc. cit. Deși în cadrul studiului evocat radiografia vizează exclusiv adopția, apreciem că respectivele concluzii pot fi extrapolate și în cazul RUAM, precum și în situația unor mistificări voluntare, având în vedere similitudinea acestor ipoteze.

^[33] A se vedea, spre exemplu: E. Florian, loc. cit., p. 128-129; S. Guțan, Reproducerea umană asistată medical și filiația, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 3.

^[34] A se vedea Legea nr. 2021-1017 din 2 august 2021 privind bioetica, prin care a fost modificat art. L. 2143-2. din Codul sănătății publice. Legea este disponibilă online la adresa https://www.legifrance.gouv.fr/jorf/id/JORFTEXT000043884384 (consultat la data de 01.09.2021). Pentru o serie de comentarii privind noile soluții legislative în materie și dezbaterile ardente care au precedat adoptarea lor, a se vedea A. Gilson-Maes, Le droit à la connaissance des origines dans l’assistance médicale à la procréation, în C. Brunetti-Pons (coord.), „La filiation face aux évolution de l’assistance médicale à la procréation”, Ed. Mare & Martin, 2021, p. 153 și urm.

^[35] Cererea nr. 21424/16 – comunicatul din 5 iunie 2018.

^[36] Desigur, doar în cazul filiației firești obținerea informațiilor privind identitatea părintelui biologic ar putea conduce la reconfigurarea raportului juridic de filiație. În cazul adopției și al RUAM cu terț donator, devoalarea identității genetice nu produce niciun fel de consecințe asupra legăturilor de filiație create (pe baza ficțiunii legale) între copil și adoptator, respectiv părintele de intenție.

^[37] Precizăm faptul că aceste propuneri au fost formulate într-un context științific anterior. A se vedea C. Nicolescu, Concepția pur biologică în materia filiației față de tată – limită a principiului interesului superior al copilului?, în Revista de Dreptul Familiei, Supliment 2021, p. 260-261, pct. 5.3.

^[38] Pentru dezvoltări, a se vedea G. Kessler, La distinction du parent et du géniteur: propositions pour une nouvelle aproche de la filiation, în RTD Civ. n^o 3/2019, p. 519 și urm. – un excelent studiu în această materie care abordează, într-o manieră riguroasă și subtilă din punct de vedere conceptual, fundamentul unei asemenea disocieri și posibilele formule juridice.

^[39] Idem, p. 531.

^[40] A se vedea Ph. Malaurie, H. Fulchiron, op. cit., p. 734.