Omisiunea cercetării unor motive de apel – un nou caz de contestație în anulare

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 53-74.

Aspecte introductive

Prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative^[1] a fost modificat art. 503 alin. (3) C.proc.civ^.[2] în sensul că împo­triva deciziilor date în apel care nu mai pot fi atacate cu recurs poate fi formulată con­testația în anulare specială și pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., respectiv când instanța de apel, respingând apelul sau admițându‑l în parte, omite să cerceteze vreunul dintre motivele de apel invocate de apelant în termen.

Posibilitatea exercitării contestației în anulare pentru motivul omisiunii cercetă­rii unui motiv de apel constituie o premieră în procedura civilă^[3], lărgindu‑se astfel panoplia remediilor pe care legea le pune la dispoziția apelantului nemulțumit de maniera în care instanța de apel a procedat la analiza motivelor de apel invocate de acesta prin cererea de apel^[4].

Însă, în registrul condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare pentru motivul privind omisiunea cercetării unui motiv de apel, trebuie avute în vedere specificul și configurația motivelor de apel în cadrul judecății apelului, sens în care însuși textul art. 503 alin. (3) C.proc.civ. prevede că dispozițiile alin. (2) în care sunt prevăzute limitativ motivele de contestație în anulare specială se aplică „în mod corespunzător”și hotărârilor instanței de apel nesusceptibile de recurs.

Din această perspectivă, modificarea art. 503 alin. (3) C.proc.civ. în sensul admi­sibilității contestației pentru motivul de la pct. 3 al alin. (2) în cazul hotărârilor date în apel a activat în plan doctrinar și jurisprudențial necesitatea unor clarificări privind acest motiv de contestație, având în vedere specificitatea judecății apelului în raport cu cea a recursului, neexistând încă o practică judiciară și o doctrină conturate pen­tru ipoteza necercetării unui motiv de apel.

În acest sens, ne propunem să evidențiem condițiile necesare exercitării contes­tației în anulare pentru acest motiv și, totodată, să relevăm distincții de natură să contribuie la circumscrierea adecvată a condițiilor respective.

(I) Aplicarea în timp a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C.proc.civ.

În ceea ce privește aplicarea în timp a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C.proc.civ. – privite din perspectiva posibilității exercitării contestației în anu­lare pentru omisiunea cercetării unui motiv de apel –, urmează să reținem că acestea, prin raportare la dispozițiile art. 27 C.proc.civ.^[5], se aplică doar proceselor începute cu data de 21 decembrie 2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018)^[6]. 

Prin urmare, pentru a stabili dacă într‑un proces concret este prevăzută de lege contestația în anulare, nu are relevanță momentul pronunțării deciziei de apel, ci data la care a început procesul, prin sesizarea primei instanțe, în cadrul căruia s‑a pronunțat decizia de apel definitivă împotriva căreia se urmărește exercitarea contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. 

(II) Hotărârea instanței de apel să nu fie susceptibilă de recurs

Așa cum prevede art. 503 alin. (3) C.proc.civ., pentru a fi deschisă calea contes­ta­ției în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., este ne­cesar ca decizia de apel supusă contestației în anulare să nu fie susceptibilă de recurs.

Dacă, dimpotrivă, decizia de apel este susceptibilă de recurs, omisiunea cerce­tării unui motiv de apel trebuie criticată pe calea recursului. Așadar, recursul – în cazurile în care este prevăzut de lege – rămâne unicul remediu pentru omisiunea instanței de apel de a cerceta un motiv de apel^[7].

Omisiunea cercetării unor motive de apel echivalează cu lipsa considerentelor aferente, astfel încât este incident cazul de casare referitor la împrejurarea că hotă­rârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei^[8], motiv prevăzut de prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.^[9]

Prin urmare, dacă decizia de apel este suspusă recursului, omisiunea cercetării unui motiv de apel poate fi criticată doar pe calea recursului, și nu pe calea contestației în anulare speciale^[10].

Totodată, nu se poate considera că apelantul căruia i s‑a respins sau i s‑a admis doar în parte apelul ar putea opta între calea recursului și a contestației în anulare speciale pentru a critica omisiunea cercetării unui motiv de apel, ci, dimpotrivă, pentru o astfel de critică, acesta este obligat să se prevaleze de calea recursului; contestația în anulare specială este prevăzută doar pentru cazul deciziilor de apel nesusceptibile de recurs [art. 503 alin. (3) C.proc.civ.].

Așadar, vor putea fi atacate cu contestație în anulare specială pentru motivul omisiunii cercetării unui motiv de apel hotărârile instanței de apel care sunt definitive, însă doar în ipoteza în care acestea sunt hotărâri date în apel, fără drept de recurs, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 prima teză C.proc.civ., fără a fi avute în vedere hotărârile date în apel susceptibile, dar neatacate cu recurs [în sensul tezei a doua a art. 634 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.]. Acestea din urmă pot fi, potrivit legii, atacate cu recurs, astfel încât nu sunt vizate de prevederile art. 503 alin. (3) C.proc.civ.

Totodată, chiar dacă nu este deschisă calea recursului, nu pot fi atacate cu contestație în anulare specială hotărârile date în apel cu privire la care legea fie prevede că nu sunt supuse niciunei căi de atac [e.g., încheierea prevăzută de art. 53 alin. (2) C.proc.civ. prin care s‑a încuviințat sau s‑a respins abținerea, cea prin care s‑a încuviințat recuzarea, precum și încheierea prin care s‑a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) C.proc.civ.], fie exclude expres contestația în anulare [e.g., art. 928 alin. (3) C.proc.civ., în sensul că, dacă unul dintre soți s‑a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s‑a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în anulare în ce privește divorțul].

(III) Să fie vorba despre hotărâri date de instanța de apel, în calitatea acesteia de instanță învestită cu judecarea apelului

Nu este admisibilă contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. în cazul hotărârilor date de instanța de apel în rejudecare. De pildă, dacă instanța admite apelul, anulează sentința apelată și fixează termen pentru judecarea fondului, hotărârea dată în rejudecare nu este susceptibilă de contestație în anulare pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., deoarece instanța nu a pronunțat această hotărâre ca instanță de apel, ci ca primă instanță, nepunându‑se problema în acest context a neanalizării unor motive de apel (această problemă putându‑se pune doar în legătură cu decizia prin care s‑a admis apelul, s‑a anulat sentința apelată și s‑a stabilit termen pentru judecarea fondului)^[11].

Tot astfel, contestația nu este admisibilă împotriva hotărârii date în rejudecare nici dacă instanța a admis apelul și a anulat doar în parte sentința apelată, stabilind termen pentru rejudecarea fondului. În acest caz, contestația este admisibilă doar împotriva deciziei intermediare prin care s‑au cercetat motivele de apel, instanța omițând însă să analizeze unul dintre motivele de apel. 

În schimb, dacă prin aceeași decizie instanța de apel a admis apelul, a anulat în parte sentința apelată și a rejudecat fondul (fără a stabili termen ulterior pentru judecarea fondului), contestația este admisibilă, putându‑se pune problema omisiu­nii cercetării unui motiv de apel prin decizia respectivă. De asemenea, dacă prin aceeași decizie instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, con­testația în anulare este admisibilă împotriva acestei decizii pe motivul omisiunii cercetării unui motiv de apel.

(IV) Apelul să fi fost respins sau admis în parte

Textul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. prevede expres condiția ca apelul să fi fost respins sau admis în parte.

Respingerea apelului și, respectiv, admiterea în parte sunt condiții firești și logice pentru exercitarea contestației în anulare, având în vedere că doar în aceste cazuri apelantul ar avea interes să critice decizia de apel pentru omisiunea cercetării unui motiv de apel. Dimpotrivă, dacă admiterea apelului este integrală, apelantul căruia i s‑a recunoscut de către instanța de apel tot ceea ce a solicitat pe calea apelului său nu ar mai avea interes să critice soluția instanței de apel, chiar dacă, prin ipoteză, aceasta ar fi omis să cerceteze unul dintre motivele de apel invocate prin cererea de apel admisă în totalitate.

Respingerea apelului trebuie să fi intervenit pe fondul acestuia, respectiv după analiza motivelor de apel găsite neîntemeiate de către instanța de apel, întrucât doar în acest caz se poate pune problema omisiunii cercetării unui motiv de apel. Dacă, dimpotrivă, apelul este respins sau anulat pe temeiul unei excepții procesuale aferente apelului (e.g., ca netimbrat, ca tardiv, pentru lipsa dovezii calității de repre­zentant a persoanei care a formulat apelul) fără a fi cercetat în fond, în planul moti­velor de apel, contestația în anulare este inadmisibilă, întrucât în judecata apelului nu s‑a depășit planul apărărilor procedurale (excepțiilor procesuale) și nu s‑a ajuns, astfel, în planul cercetării motivelor de apel. 

În același sens, dacă apelantul își retrage apelul (renunță la judecata apelului, achiesând la hotărârea primei instanțe), contestația în anulare este inadmisibilă, având în vedere că, pe de o parte, apelantul, prin retragerea apelului, a achiesat la hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, necercetarea în fond a apelului a fost consecința demersului său prin renunțarea la apel. 

Referitor la sintagma „apel admis în parte” din cuprinsul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., trebuie precizat că această formulare nu este una tocmai exactă, întru­cât apelul fie se respinge, fie se admite, fără a se uzita formule de genul admitere sau respingere în parte. În realitate, formula „apel admis în parte” trebuie înțeleasă ca privind limitele în care s‑au produs efectele admiterii apelului, în sensul că s‑au obținut de către apelant doar anumite consecințe/efecte asupra sentinței apelate, și nu toate cele solicitate de acesta prin apel; cu alte cuvinte, anularea sau schim­barea sentinței, efecte subsecvente admiterii apelului, s‑au dispus doar în parte.

Însă, în această paradigmă, ceea ce este relevant pentru admisibilitatea contes­ta­ției în anulare este relația dintre ceea ce s‑a solicitat prin cererea de apel și ceea ce a dispus instanța de apel, astfel încât, dacă instanța de apel a dispus prin decizia de apel soluția solicitată de apelant, contestația este inadmisibilă. De pildă, dacă apelantul a solicitat admiterea apelului și anularea/schimbarea doar în parte a sentinței apelate, iar instanța de apel a admis apelul exact în limitele solicitate de apelant, în acest caz apelantul nu are deschisă calea contestației în anulare pe consi­derentul că schimbarea/anularea sentinței apelate s‑au produs doar în parte; în reali­tate, în acest caz s‑a pronunțat o admitere integrală a apelului, în limitele solicitate de către apelant. Exemplificând, dacă reclamantul căruia i s‑a respins de către prima instanță cererea de cheltuieli de judecată critică pe calea apelului doar această soluție, solicitând schimbarea în parte a sentinței, în cazul în care instanța de apel admite apelul, schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite în totalitate cererea reclamantului de cheltuieli efectuate la prima instanță, apelantul nu ar avea deschisă calea contestației în anulare speciale (pentru a critica aspecte de la prima instanță, dar neapelate) pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., întrucât în acest caz – chiar dacă instanța de apel a schimbat doar în parte sentința apelată – apelul a fost admis în integralitate, în acord și în limitele a ceea ce s‑a solicitat prin cererea de apel.

Omisiunea cercetării poate privi și un motiv de apel invocat pe calea apelului incident sau provocat, astfel încât intimatul‑apelant căruia i s‑a respins ca nefondat sau i s‑a admis în parte apelul incident ori provocat va putea formula contestație în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

În schimb, dacă apelul incident sau provocat a rămas fără efect în condițiile art. 472 alin. (2) și art. 473 teza a II‑a C.proc.civ.^[12], titularul apelului incident sau provocat nu are deschisă calea contestației în anulare speciale pentru omisiunea cercetării unui motiv de apel, întrucât nu s‑a ajuns la analiza fondului apelului său^[13].

(V) Motivul de apel pretins necercetat de către instanță să fi fost invocat de apelant

Textul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. este extrem de clar în sensul că este necesar ca motivul de apel pretins necercetat să fi fost invocat ca atare de către apelant^[14]. 

Prin urmare, dacă apelul este nemotivat și instanța s‑a pronunțat în condițiile art. 476 alin. (2) C.proc.civ. doar pe baza celor invocate la prima instanță^[15], nu este deschisă calea contestației în anulare, neexistând motive de apel invocate care să pună problema necercetării lor.

Tot astfel, în cazul în care apelantul, nemulțumit de soluția pronunțată de prima instanță, nu formulează veritabile critici sub forma unor motive de apel, ci doar reiterează prin cererea de apel susțineri și argumente invocate la prima instanță prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, contestația în anulare este inadmi­sibilă în lipsa unor motive de apel care să pună problema necercetării acestora. 

Raportat la această condiție privind necesitatea ca motivul de apel pretins necercetat să fi fost invocat de către însuși apelant, nu este admisibilă contestația în anulare dacă se critică faptul că instanța de apel nu a invocat un motiv de apel de ordine publică pe care aceasta avea posibilitatea/obligația de a‑l invoca din oficiu, potrivit art. 479 alin. (1) teza a II‑a C.proc.civ.

Nici ipoteza în care instanța de a apel a omis să cerceteze un motiv de apel de ordine publică pe care aceasta l‑a invocat din oficiu nu se încadrează în sfera art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., textul impunând ca motivul de apel necercetat să fi fost invocat de apelant. Nu s‑ar putea susține faptul că, în condițiile în care instanța de apel a invocat din oficiu un motiv de apel, apelantul nu mai avea interes să invoce la rândul său același motiv invocat de către instanță, având în vedere că, așa cum vom vedea infra, motivul de apel trebuie invocat de apelant în termenul de motivare a apelului, iar, prin ipoteză, instanța invocă din oficiu motivul la primul termen de judecată sau ulterior, moment la care termenul de motivare a apelului este, în principiu, împlinit.

De asemenea, nu este admisibilă contestația în anulare nici în cazul în care motivul de apel, pretins rămas necercetat, a fost invocat de procuror (care nu are calitatea de titular al contestației în anulare) sau de către partea adversă în apelul acesteia din urmă.

(VI) Invocarea motivului de apel în termen

Motivul de apel necercetat să fi fost invocat în termen, respectiv în termenul de motivare a apelului, care poate fi chiar termenul de apel sau, în ipoteza în care termenul de apel curge de la alt moment decât de la comunicarea sentinței (e.g., de la pronunțare), termenul de motivare ce curge de la comunicarea hotărârii, astfel cum prevede art. 470 alin. (5) C.proc.civ.

Dacă motivul de apel a fost invocat cu depășirea termenului prevăzut de lege și acesta a fost respins/anulat ca tardiv formulat, apelantul nu va putea invoca omi­siunea cercetării motivului respectiv, având în vedere că instanța de apel nu avea obligația de a analiza pe fondul său motivul invocat tardiv. Totodată, pe calea contestației în anulare nu se poate critica modul în care instanța de apel a soluționat chestiunea tardivității motivului de apel respectiv^[16].

(VII) Necesitatea ca cererea de apel și decizia de apel să fie bine structurate pe motive de apel și, respectiv, pe răspunsuri date fiecărui motiv de apel și fiecărui argument esențial^[17].

Chiar dacă această rigoare în expunerea motivelor de apel și, respectiv, în dezle­garea dată de instanță motivelor de apel nu este impusă expres de lege ca o condiție de exercitare a contestației în anulare, precizăm că este recomandabil ca apelantul să evidențieze punctual în memoriul de apel fiecare motiv invocat, iar, pe de altă parte, instanța să releve într‑o manieră clară în motivarea deciziei de apel fiecare motiv de apel analizat, pentru a se facilita controlul asupra modului în care instanța de apel a dat sau nu o dezlegare fiecărui motiv invocat prin cererea de apel.

(VIII) Circumscrierea tehnică a noțiunii „omisiunea cercetării” unui motiv de apel

– Cazuri în care instanța lasă, în mod justificat, necercetate anumite motive de apel

Nu vor fi subsumate în sfera „omisiunii” cazurile în care, de pildă, instanța, găsind înte­meiat un anumit motiv de apel (cu consecința admiterii în integralitate a ape­lului), lasă necercetate – în mod intenționat și corect – restul motivelor de apel. 

Exempli gratia, găsind întemeiat primul motiv de apel referitor la nelegala citare a apelantului în fața primei instanțe, instanța de apel, în baza art. 480 alin. (3) teza a II‑a C.proc.civ., admite apelul, anulează sentința apelată și trimite cauza primei instanțe pentru rejudecare. În acest caz, instanța de apel, în mod corect, nu mai cercetează restul motivelor de apel, întrucât, pe de o parte, este inutil un asemenea demers, având în vedere efectele produse prin caracterul întemeiat al motivului de apel (constând în admiterea apelului), iar, pe de altă parte, o cercetare a celorlalte motive de apel ar putea fi prejudiciabilă părților, în sensul că instanța de apel ar da o dezlegare unor chestiuni care urmează a fi rejudecate de prima instanță în con­dițiile unei corecte citări a tuturor părților.

Tot astfel, dacă instanța de apel găsește întemeiat motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive sau active aferente judecății în prima instanță, în mod corect, admițând apelul și schimbând sentința apelată (în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale), nu mai analizează motivele de apel referitoare la fondul raporturilor juridice dintre părți^[18].

– Caracterul intenționat sau neintenționat al necercetării motivului de apel

Această distincție prezintă importanță din perspectiva exigențelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

Art. 318 C. proc. civ. 1865 prevedea că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându‑l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivelede modificare sau de casare” (s.n.).

Noul cod, în at. 503 alin. (2) pct. 3, nu mai prevede ca omisiunea cercetării moti­vului de recurs/apel să se fi produs din greșeală, ceea ce ridică problema existenței caracterului intenționat sau neintenționat al necercetării motivului respectiv.

Din perspectiva posibilității apelantului de a formula recurs (când este deschisă calea recursului) împotriva deciziei de apel prin care s‑a lăsat necercetat un motiv de apel, este irelevant dacă instanța de apel a lăsat în mod intenționat necercetat un motiv de apel sau, dimpotrivă, a omis să îl cerceteze, atâta vreme cât, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., instanța de recurs va aprecia dacă este într‑adevăr vorba despre o omisiune sau nu și, respectiv, dacă aceasta este sau nu justificată, fiind vorba despre verificarea în recurs a existenței sau inexistenței motivelor (considerentelor) pe care se întemeiază decizia de apel recurată.

Însă, din perspectiva posibilității exercitării contestației în anulare, când decizia de apel nu este susceptibilă de recurs, se impune o rigoare necesară în circumscrie­rea sferei termenului omisiune cu privire la obligația de a analiza motivele de apel.

În semantica, de altfel, comună, termenul omisiune semnifică ignorarea, în prin­ci­piu neintenționată, din partea instanței a unui motiv de apel în activitatea sa de deli­berare și motivare, o neatenție a judecătorului căruia, din lista motivelor invocate de apelant, îi „scapă” în analiza realizată unul sau mai multe dintre acestea, lăsându‑l(e), astfel, necercetat(e)/neanalizat(e).

În principiu, omisiunea evocată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. privește doar ipotezele în care instanța de apel, involuntar, ignoră în analiza cererii de apel un anumit motiv de apel, lăsându‑l necercetat. Astfel, dacă instanța de apel, ana­lizând anumite motive de apel, apreciază, cu o anumită și minimă motivare, că nu se mai impune analiza celorlalte motive de apel, nu suntem în prezența unei omisiuni – în sensul precizat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. –, întrucât, în acest caz, în contestație s‑ar ajunge să se verifice însuși raționamentul/argumentul instan­ței de apel asupra necesității analizării sau neanalizării unui motiv de apel, putând exista situații, evocate supra, în care instanța de apel nu mai trebuie să analizeze anumite motive de apel.

Cu toate acestea, trebuie manifestată o anumită flexibilitate în aprecierea carac­terului voluntar sau involuntar al necercetării, pentru a nu exclude calea contestației în ipoteze în care, deși formal, pare că instanța a respins anumite motive de apel, însă, în realitate, aceasta a omis să le cerceteze. De pildă, dacă instanța analizează și respinge primele două motive de apel și, în final, ca o concluzie generală, înve­de­rează că toate motivele de apel sunt nefondate, în mod evident, s‑a omis în cerce­tare un al treilea motiv la care instanța nu face nicio referire concretă, directă sau indirectă.

– Necercetarea versus nemotivarea unui motiv de apel

Nu se încadrează în ipoteza omisiunii cercetării cazul în care instanța de apel a dat o dezlegare unui motiv de apel, respingându‑l, chiar dacă într‑o formulare lapi­dară și fără a furniza un minim argument pentru respingere. 

Cercetarea motivului de apel presupune că instanța de apel a analizat acest motiv și i‑a dat o dezlegare, indiferent de existența și întinderea motivării.

Dezlegarea poate consta în reținerea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al acestuia, inclusiv ipoteza în care instanța apreciază că argumentele părții nu sunt utile cauzei, caz în care nu se poate reține omisiunea necercetării motivului respec­tiv^[19].

Omisiunea cercetării motivului de apel nu se suprapune semantic cu omisiu­nea/lipsa motivării. În cazul omisiunii cercetării este deschisă calea recursului sau, după caz, a contestației în anulare, însă, în cazul nemotivării (chiar vădite) a moti­vului de apel respins, apelantul are deschisă doar calea recursului pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., iar dacă decizia de apel este definitivă, nu mai este accesibil motivul de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

În raportul dintre nemotivarea sentinței apelate și analiza/cercetarea motivelor de apel, nemotivarea sentinței apelate se critică pe calea unui motiv de apel care, dacă este omis a fi cercetat, deschide calea recursului sau, după caz, a contestației în anu­lare, iar dacă acest motiv este cercetat, dar insuficient motivat de către instan­ța de apel, este permisă doar critica pe calea recursului [art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.], nu însă și calea contestației în anulare. În recurs va fi invocată nemotivarea motivului de apel referitor la lipsa considerentelor sentinței apelate (i.e. nemotivarea deciziei de apel), și nu însăși nemotivarea sentinței apelate^[20].

(IX) Circumscrierea noțiunii „motiv de apel”

– Motiv de apel versus obiect al apelului

Nu se confundă motivul de apel cu însuși obiectul apelului; acesta din urmă este reprezentat de actul de procedură atacat pe calea apelului, care poate fi o încheiere sau o sentință, pe când motivul de apel constă în critica individualizată și concretă adusă actului de procedură atacat. Obiectul apelului poate privi și doar o parte din sentința sau încheierea atacată, în sensul că poate viza doar anumite soluții^[21] sau chiar omisiunea soluționării unor apărări procesuale/de fond invocate la prima instanță (e.g., prima instanță nu s‑a pronunțat pe o excepție procesuală) ori numai considerentele sentinței apelate^[22].

Însă, în cazul în care prima instanță a omis soluționarea unei cereri principale, incidentale sau accesorii, această omisiune nu poate face obiect al apelului și nici nu poate să fie criticată pe calea unui motiv de apel; în acest caz, nu este deschisă calea apelului, ci a completării hotărârii, conform art. 444 C.proc.civ.

– Omisiunea cercetării unui motiv de apel versus omisiunea nesoluționării unui apel

Indiferent de numărul motivelor de apel, acestea nu se confundă cu însuși apelul care le cuprinde. Cu toate că instanța este obligată atât să se pronunțe asupra tutu­ror apelurilor formulate în cauză, cât și să cerceteze toate motivele pe care aceste apeluri le cuprinde, remediile avute la dispoziție de către apelanți sunt diferite.

Astfel, dacă instanța omite să se pronunțe asupra unui apel, apelantul are des­chisă calea recursului ori, după caz, a contestației în anulare, însă pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ., iar nu pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. 

În această ipoteză a nesoluționării unei cereri de apel (principal, incident sau provocat) nu este deschisă calea completării prevăzute de art. 444 C.proc.civ., care privește ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

– Motive de apel versus argumente

Motivul de apel semnifică o anumită critică (de legalitate sau de temeinicie) adusă actului de procedură atacat, pe când argumentele sunt de natură să ofere susți­nere și justificare criticii respective. Argumentul denotă o cunoștință care ser­vește drept premisă la întemeierea sau respingerea unei alte cunoștințe ori, într‑o semnificație mai largă, argumentul este un raționament (silogism) sau demers demonstrativ.

Prin urmare, există o diferență între motivele de apel și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive, cu consecința faptului că doar omisiunea cerce­tării unui motiv de apel permite exercitarea contestației în anulare^[23]. 

De pildă, motivul de apel prin care se critică sentința pentru nelegala citare a ape­lantului pentru termenul de judecată la care s‑a judecat procesul în prima instanță și la care apelantul a lipsit poate fi susținut de mai multe argumente, pre­cum lipsa dovezii de la dosar a comunicării citației ori necitarea la domiciliul pro­cesual ales, corect indicat de apelant la prima instanță.

Instanța este în drept să grupeze argumentele folosite de apelant în dezvoltarea motivelor de apel, pentru a răspunde printr‑un considerent comun, fiind suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate^[24].

Însă instanța este obligată să răspundă la argumentele esențiale invocate în sprijinul unui anumit motiv de apel. Dacă nu se analizează un argument esențial, motivul de apel căruia i se subsumează, chiar dacă este unul nemotivat, trebuie considerat ca fiind un motiv cercetat, astfel încât critica acestei neregularități poate fi invocată doar pe calea recursului (dacă este prevăzut de lege), nu însă și pe calea contestației în anulare (în ipoteza suprimării căii de atac a recursului).

Un motiv de apel, în funcție de cuprinderea criticilor pe care le conține, poate fi structurat pe mai multe motive de apel, fără ca prin aceasta motivele de apel să devină simple argumente. 

De pildă, critica adusă soluției date de prima instanță cererii de cheltuieli de jude­cată poate fi structurată atât pe un motiv de nelegalitate procesuală [e.g., instanța a valorificat înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor, încălcând regula prevă­zută de art. 394 alin. (3) și art. 452 C.proc.civ.], cât și pe un motiv de netemeinicie (e.g., cheltuielile nu sunt probate decât în parte prin înscrisurile depuse după închi­derea dezbaterilor). În acest caz, chiar dacă, în paradigma obiectului apelului, criti­cile privesc doar o soluție din dispozitiv (i.e. soluția asupra cererii de cheltuieli de judecată), trebuie considerat că există două motive de apel care trebuie cerce­tate de către instanță.

În acest caz, cele două motive de nelegalitate și, respectiv, de netemeinicie nu pot fi considerate simple argumente, fie ele chiar esențiale, miza constând în aceea că, dacă sunt apreciate ca fiind motive, omisiunea cercetării unuia dintre acestea des­chide calea contestației în anulare întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.; dimpotrivă, dacă sunt considerate ca simple argumente (esențiale), omisiunea cer­cetării unuia dintre acestea face inadmisibilă contestația în anulare pe considerentul că s‑a omis doar un argument, și nu un motiv de apel. 

Prin urmare, în paradigma distincției dintre motive de apel și argumente (esen­țiale), instanța trebuie să răspundă, în principiu, tuturor motivelor de apel și, în funcție de circumstanțele concrete, doar la argumentele esențiale, celelalte argu­mente putând fi grupate/sistematizate și analizate prin același considerent.

– Motive de apel versus excepții procesuale și omisiunea cercetării/nesoluționării acestora

Pentru a identifica în cadrul judecății apelului distincția dintre motive de apel și excepții procesuale, trebuie avute în vedere, pe de o parte, natura excepției proce­suale care este o apărare procedurală (art. 31 C.proc.civ.) prin care se invocă anumite neregularități strict procesuale, iar, pe de altă parte, planul procesual vizat prin excepția ridicată sau reiterată (i.e. planul procesual al judecății în prima instanță versus cel al judecății în apel).

Astfel:

• Excepții procesuale aferente judecății apelului

Acestea privesc neregularități procedurale^[25] în legătură cu sesizarea instanței de apel și judecata apelului, astfel încât sunt complet distincte de motivele de apel care privesc critici referitoare la neregularități privind judecata de primă instanță. 

Aceste excepții privitoare la apel vor fi soluționate de instanța de apel fie prin încheiere (dacă sunt respinse/admise și se acordă termen pentru continuarea jude­cății apelului), fie chiar prin decizia de apel (putând fi respinse sau admise, în ultimul caz intervenind respingerea/anularea apelului pe temeiul excepției).

Dacă instanța de apel omite să soluționeze o astfel de excepție, nu suntem în prezența omisiunii instanței de a cerceta un motiv de apel și, prin urmare, nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare remediile specifice omisiunii cercetării unui motiv de apel.

În ipoteza nesoluționării unei excepții procesuale aferente apelului, remediul constă în criticarea acestei omisiuni pe calea recursului, fiind încălcată norma proce­durală care obligă instanța să se pronunțe pe excepțiile invocate. Totodată, omisiu­nea soluționării unei excepții procesuale invocate în apel nu deschide calea comple­tării prevăzute de art. 444 C.proc.civ.

Dacă decizia de apel nu mai este supusă recursului, partea nu poate promova contestația în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., care privește necercetarea unui motiv de apel, și nu a unei excepții privind judecata apelului.

Cu titlu de excepție, dacă decizia de apel nu este supusă recursului, poate fi promovată contestația în anulare, însă pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ., când excepția privitoare la apel vizează necompetența absolută sau greșita alcătuire a instanței de apel, iar aceasta a omis să se pronunțe pe această excepție invocată în cursul apelului. 

• Excepții procesuale aferente judecății în prima instanță, invocate în fața primei instanțe

Dacă pe calea apelului se critică soluția primei instanțe dată asupra unei excepții procesuale invocate în fața acesteia sau omisiunea primei instanțe de a o soluționa, excepția respectivă este înglobată în motivul de apel referitor la soluția dată asupra acesteia, nefiind necesar ca apelantul, din punct de vedere tehnic, să o invoce din nou în apel, ci este suficient să critice soluția sau omisiunea primei instanțe cu privire la această excepție. Dacă apelantul invocă/reiterează excepția respectivă în cererea de apel, instanța de apel va califica această excepție ca motiv de apel și îl va tra­ta/analiza ca atare.

Instanța de apel va analiza excepția respectivă prin cercetarea motivului de apel care cuprinde critica respectivă, astfel încât, dacă ignoră să o facă, suntem în pre­zen­ța omisiunii cercetării unui motiv de apel, și nu a omisiunii soluționării unei excep­ții procesuale. O astfel de omisiune deschide calea remediilor specifice, și anu­me re­cursul pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. sau, dacă decizia de apel este definitivă, calea contestației în anulare întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

În schimb, dacă prin cererea de apel sau în termenul de motivare a apelului nu se critică, pe calea unui motiv de apel, soluția dată de prima instanță asupra excep­ției sau omisiunea acesteia de a o soluționa, apelantul nu mai poate invoca această excepție în cursul apelului ca mijloc de apărare distinct, ca apărare procedurală^[26]. 

Chiar în cazul în care excepția invocată la prima instanță este una de ordine publică și care ar putea fi invocată pentru prima dată în apel, apelantul trebuie să critice soluția primei instanțe asupra excepției sau omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra acesteia în termenul de motivare a apelului, neputând fi ridicată ulterior în cursul apelului^[27]. În acest caz, reiterarea excepției de la prima instanță are valența unui motiv de apel, însă apelantul nu va avea câștig de cauză în recurs pe motivul necercetării motivului de apel, întrucât, deși recursul pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este admisibil, acesta este nefondat, având în vedere că „motivul de apel” (înglobând excepția de la prima instanță reite­rată în apel) a fost formulat tardiv. De asemenea, dacă decizia de apel este defini­tivă, în paradigma contestației în anulare, art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. prevede expres că motivul de apel necercetat trebuie să fi fost invocat în termen, astfel încât invocarea tardivă a motivului de apel face contestația în anulare inadmisibilă.

Totodată, și în cazul în care excepția privește necompetența absolută a primei instanțe – excepție invocată în fața primei instanțe –, apelantul trebuie să critice soluția asupra acesteia sau omisiunea instanței în termenul de motivare a apelului, astfel încât, dacă este reiterată după acest termen, motivul de apel este tardiv formulat, iar contestația în anulare este inadmisibilă pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. Nu ar putea fi incident nici motivul de contestație de la art. 503 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ., întrucât acest caz privește necompetența absolută/greșita alcătuire a instanței de apel invocată pe calea unei excepții în apel, și nicidecum necompetența primei instanțe cu privire la care critica apelantului trebuie să intervină pe calea unui motiv de apel în termenul de motivare a apelului.

În același sens, intimatul, în măsura în care dorește să critice o soluție dată de prima instanță asupra unei excepții, trebuie să formuleze apel incident/provocat și să critice soluția prin motive de apel, neputând prin întâmpinare doar să reitereze excepția respectivă. Omisiunea instanței de apel de a analiza motivul de apel inci­dent ce vizează soluția dată de prima instanță excepției deschide calea recursului și, după caz, a contestației în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

• Excepții procesuale aferente judecății în prima instanță, dar invocate pentru prima dată în apel

În cazul în care se invocă, pentru prima dată în apel, excepții procesuale aferente judecății în prima instanță, acestea nu trebuie confundate cu excepțiile aferente judecății apelului. Primele, în caz de admitere, conduc la admiterea apelului și la schimbarea/anularea sentinței primei instanțe, pe când ultimele, așa cum am arătat supra, în caz de admitere, duc la respingerea/anularea/perimarea apelului, cu con­se­cința menținerii sentinței primei instanțe.

Apelantul: Aceste excepții aferente judecății în prima instanță pot fi invocate de apelant prin cererea de apel, având natura unor veritabile motive de apel (criticând implicit sentința apelată) ce trebuie cercetate de instanță la momentul soluționării și motivării apelului. 

Apreciem că aceste excepții de ordine publică trebuie invocate de apelant în termenul de motivare a apelului, întrucât au natura unor motive de apel (criticând implicit sentința apelată), iar art. 478 alin. (2) teza I C.proc.civ. prevede expres că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. 

Prin urmare, ulterior, pe parcursul apelului, apelantul nu ar putea să mai invoce excepția de ordine publică respectivă, întrucât, având valoarea unui motiv de apel, acesta trebuie formulat în termenul de motivare a apelului. Chiar dacă excepția este una de ordine publică ce poate fi invocată oricând în cursul procesului, inclusiv în recurs, apelantul trebuie să își circumscrie riguros limitele apelului, prin invocarea motivelor de apel în termenul de motivare prevăzut de lege.

Omisiunea instanței de apel de a cerceta aceste excepții invocate de apelant vizând judecata la prima instanță ce au natura unor motive de apel invocate în termen permite critica acesteia pe calea recursului sau, după caz (când recursul este suprimat), a contestației în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

Intimatul din apelul principal, în măsura în care dorește să invoce o excepție de ordine publică aferentă judecății de prima instanță ce poate fi ridicată pentru prima dată în apel, are la dispoziție două posibilități, după cum urmează.

a) În cazul în care intimatul din apelul principal urmărește să obțină schimbarea sentinței de primă instanță, va trebui să formuleze apel incident/provocat pe calea căruia să invoce prin intermediul unui motiv de apel excepția de ordine publică aferentă judecății la primă instanță^[28].

În această ipoteză, intimatul‑apelant, formulând apel incident/provocat, va trebui să invoce excepția de ordine publică direct în apel sub forma motivului de apel în termenul de motivare a apelului incident/provocat, respectiv în termenul de depunere a întâmpinării la apelul principal [art. 474 alin. (1) raportat la art. 470 C.proc.civ.]. 

În cazul în care instanța de apel, dacă ajunge să analizeze pe fond apelul inci­dent/provocat^[29], omite să cerceteze motivul de apel care încorporează excepția de ordine publică respectivă, intimatul‑apelant are deschisă calea recursului sau, după caz, a contestației în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. pentru a critica omisiunea cercetării motivului de apel respectiv.

Însă, raportat la condițiile de admisibilitate a contestației în anulare pe acest temei, este necesar, pe de o parte, ca motivul de apel incident/provocat, încorpo­rând excepția de ordine publică invocată pentru prima dată în apel, să fi fost for­mu­lat în termenul de motivare a apelului și, pe de altă parte, ca apelul inci­dent/pro­vocat să nu fi fost respins pe temeiul unei excepții procesuale sau să nu fi rămas fără efect în condițiile art. 472 alin. (2) și art. 473 teza a II‑a C.proc.civ. ori să nu fi fost admis în integralitate. 

b) În cazul în care intimatul urmărește doar respingerea apelului principal și menținerea sentinței apelate fără schimbarea acesteia, va putea invoca excepția de ordine publică vizând judecata la primă instanță pe calea unei simple apărări în cursul judecății apelului, fără a fi necesar să formuleze un apel incident/provocat^[30]. Dacă intimatul invocă neregularitatea respectivă privitoare la judecata în prima instan­ță sub formă de excepție procesuală, instanța va proceda la calificarea acesteia ca apărare de fond.

Exempli gratia, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanță ca neîntemeiată, în judecata apelului principal formulat de reclamant, intimatul‑pârât va putea invoca pe calea întâmpinării sub formă de simplă apărare o excepție de ordine publică ce poate fi ridicată pentru prima dată în apel (e.g., excepția lipsei calității procesuale pasive la judecata de prima instanță); în acest caz, dacă apărarea intimatului‑pârât este întemeiată, apelul reclamantului va fi respins ca nefondat, fără a se putea pune problema admiterii acestuia și schimbării sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împo­triva unei persoane fără calitate procesuală, deoarece intimatul nu a formulat apel în cauză.

Prin urmare, dacă în acest exemplu intimatul‑pârât invocă direct în apel o excep­ție procesuală de ordine publică (ce are valoarea unei simple apărări față de apelul păr­ții adverse) și, fără a formula un apel, solicită schimbarea sentinței apelate, in­stan­­­ța va respinge această cerere ca inadmisibilă, cu argumentul că, în lipsa unui apel principal/incident/provocat și deci a existenței unor motive de apel^[31], inti­ma­tul nu poate obține reformarea hotărârii atacate, ci, cel mult, pe calea acestei apă­rări în care este înglobată excepția respectivă, respingerea apelului părții adverse ca nefondat^[32].

În această paradigmă, omisiunea instanței de apel de a analiza apărarea intima­tului nu se încadrează în sfera omisiunii cercetării unui motiv de apel prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., astfel încât o atare omisiune poate fi criticată doar pe calea recursului, iar dacă recursul este suprimat, contestația în anulare este inad­misibilă.

Instanța de apel însăși, în anumite cazuri, poate invoca din oficiu anumite excep­ții privind neregularități la prima instanță și neinvocate în prima instanță (e.g., excepția autorității de lucru judecat, excepția necompetenței generale a instanțelor ori alte excepții de ordine publică ce pot fi invocate în orice stare a procesului). 

Invocarea acestor excepții de către instanță se va produce, după caz, fie sub forma unor motive de apel de ordine publică, fie sub forma unor simple apărări [art. 479 alin. (1) teza I C.proc.civ.], în funcție de efectul acestora asupra apelului formulat în cauză. Astfel, dacă admiterea excepției invocate de instanță conduce la admiterea apelului, această excepție are valoarea unui motiv de apel, iar, dimpo­tri­vă, în cazul în care admiterea excepției nu poate duce la admiterea apelului, această excepție are doar valoarea unei simple apărări^[33].

De pildă, lipsa calității procesuale pasive a judecății la prima instanță va fi invoca­tă de instanța de apel ca motiv de apel dacă apelul a fost formulat de pârât (excepția având valoarea unui motiv de apel, similar situației în care ar fi fost invocată de pârât pe calea apelului) ori, dimpotrivă, ca o simplă apărare dacă apelul a fost formulat de reclamant (neputând fi vorba despre un motiv de apel, atâta vreme cât reclamantul însuși nu ar avea interes să invoce o astfel de neregularitate referitoare la judecata la prima instanță). 

În acest context, trebuie observat că, în cazul invocării excepției de către instanță pe calea unui motiv de apel, dacă motivul este găsit întemeiat, instanța va admite apelul, cu consecința schimbării/anulării sentinței apelate; dimpotrivă, în cazul în care excepția este invocată de instanță doar pe calea unei apărări, dacă aceasta este găsită întemeiată, instanța doar va respinge apelul ca nefondat.

În aceste cazuri, omisiunea instanței de apel de a cerceta excepțiile invocate din oficiu – fie ca motive de apel de ordine publică, fie ca simple apărări – nu ar putea fi cri­ti­cată pe calea contestației în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., întrucât acest text privește doar motivele de apel invocate de apelant în termen.

Se observă că, spre deosebire de art. 318 C.proc.civ. 1865, care nu făcea dis­tincție între motive invocate de apelant și, respectiv, de instanță, noul cod, prin art. 503 alin. (2) pct. 3, prevede expres că motivul de apel necercetat trebuie să fi fost invocat de apelant/recurent. Prin urmare, contestația în anulare este exclusă în ipoteza în care instanța omite să cerceteze un motiv de apel de ordine publică ori o apărare invocate din oficiu și care înglobează o excepție procesuală invocată pentru prima dată în apel de către instanță.

(X) Omisiunea cercetării unui motiv de apel versus omisiunea soluționării unor cereri principale, incidentale, accesorii sau conexe

Dacă prima instanță omite să soluționeze o cerere principală/inci­denta­lă/acce­sorie sau conexă, titularul cererii trebuie să solicite primei instanțe comple­tarea sentinței, potrivit art. 444 C.proc.civ.

Când se critică prin apel soluția dată de prima instanță unei cereri principa­le/incidentale/accesorii sau conexe, invocându‑se unul sau mai multe motive de apel în sensul criticii aduse acestei soluții, omisiunea instanței de apel de a analiza motivul/motivele de apel referitoare la soluția dată de prima instanță asupra cererii de completare respective nu poate fi remediată pe calea completării deciziei de apel, ci pe calea recursului sau, după caz, a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

Dacă instanța de apel, anulând sentința apelată și rejudecând cauza, omite să se pronunțe pe o cerere principală/incidentală/accesorie sau conexă formulată la prima instanță, partea interesată are deschisă fie calea completării hotărârii (art. 444 C.proc.civ.), întrucât în acest caz instanța de apel, comportându‑se ca primă instanță după rejudecare, a lăsat nesoluționată cererea respectivă, fie calea revizuirii pentru motivul de minus petita conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. În acest caz, nu este admisibilă contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., deoarece omisiunea nu privește un motiv de apel, ci o cerere principală/accesorie/incidentală. Doar în cazul în care instanța de apel, în rejudecare, dă o anumită dezlegare (i.e. respingere sau admitere în parte a soluției privind cheltuielile), partea interesată ar putea să formuleze contestație în anulare cu argumentul că dezlegarea dată de instanță este rezultatul omisiunii unui motiv de apel invocat de apelant în critica adusă soluției apelate. 

Tot astfel, în cazul în care instanța de apel, admițând apelul, schimbă sentința apelată, în principiu poate exista ipoteza omiterii soluționării unei cereri formulate la prima instanță. De pildă, în situația în care prima instanță respinge cererea de chemare în judecată și – explicit sau implicit – inclusiv cererea de cheltuieli formu­lată de reclamant, dacă instanța de apel admite apelul și precizează în dispozitiv că schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite cererea de chemare în judecată fără a se pronunța și pe cererea de cheltuieli formulată la prima instanță, apelan­tul‑re­clamant ar avea deschisă calea completării (art. 444 C.proc.civ.), întrucât, schimbând în tot sentința, rezultă că soluția de respingere (explicită sau implicită) a cererii de cheltuieli de către prima instanță a fost schimbată, fără însă să primească o soluție concretă din partea instanței de apel. De asemenea, este admisibilă și revizuirea pentru motivul de minus petita conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. În acest caz nu este admisibilă contestația în anulare, pentru că omisiunea cercetării privește o cerere formulată la prima instanță, și nu un motiv de apel. 

În schimb, dacă instanța de apel admite apelul și schimbă în parte sentința, menționând în dispozitiv limitele admiterii unor cereri formulate la prima instanță, lipsa unor soluții exprese în dispozitivul deciziei de apel asupra unor cereri formulate la prima instanță nu echivalează, în principiu, cu omisiunea soluționării unei cereri de către instanța de apel, ci semnifică limitele în care a operat schimbarea, astfel încât, în lipsa menționării unei alte soluții, cererile păstrează soluțiile de respingere date de prima instanță. În acest caz, fiind un apel admis doar în parte în care toate cererile de la primă instanță au primit soluționare (fie explicită, fie implicită), apelan­tul nu poate solicita completarea deciziei de apel, însă, în măsura în care soluția instanței de apel privind menținerea unei părți din sentința apelată este consecința unei omisiuni de a cerceta un motiv de apel, apelantul poate formula contestație în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.

Când cererea principală/incidentală/accesorie/altă cerere este formulată pentru prima dată în apel (e.g., cererea de cheltuieli aferente judecății apelului), omisiunea instanței de apel de a o soluționa deschide calea completării hotărârii (art. 444 C.proc.civ.) sau a revizuirii pentru motivul de minus petita conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.

În cazul în care instanța omite să soluționeze cererile formulate în apel, în con­dițiile art. 478 alin. (5) C.proc.civ., privind dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, nu suntem în cazul omisiunii cercetării unui motiv de apel, întrucât acestea sunt cereri formulate pen­tru prima dată în apel, nefiind invocate ca motive de apel/critici împotriva sen­tin­ței apelate. Prin urma­re, este deschisă doar calea completării (art. 444 C.proc.civ.) sau a revizuirii pentru motivul de minus petita conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., și nicide­cum a contestației în anulare.

Tot în această categorie se includ și cererea de intervenție accesorie sau cea de intervenție voluntară principală formulate pentru prima dată în apel, care, în caz de nesoluționare, atrag posibilitatea completării sau a revizuirii, iar nu a contestației în anulare.

(XI) Omisiunea analizării unor apărări de fond

În paradigma textului art. 31 C.proc.civ., se face distincție între apărări proce­du­rale (e.g., excepțiile procesuale) și apărări de fond (e.g., excepțiile de drept civil pre­cum excepția nulității unui act juridic, excepția de neexecutare; cazuri de stingere a datoriei precum plata, compensația, remiterea de datorie). Trebuie avut în vedere că apărările de fond pot fi invocate pentru prima dată și direct în apel^[34].

Privitor la aceste apărări de fond, invocate la prima instanță și reiterate de apelant pe calea unor motive de apel sau invocate de apelant pentru prima dată în apel prin motivele de apel, omisiunea instanței de apel de a le analiza echivalează cu omisiunea cercetării unor motive de apel, cu posibilitatea recurgerii la remediile specifice [recurs și, după caz, contestație în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.].

În ceea ce privește intimatul, acesta va putea prin întâmpinarea^[35] împotriva ape­lului părții adverse fie să reitereze apărări invocate la prima instanță, fie să invoce direct în apel noi apărări de fond^[36]. 

Omisiunea cercetării acestor apărări de fond invocate de intimat prin întâmpi­nare poate fi criticată doar pe calea recursului, iar dacă decizia de apel este defi­nitivă, nu este admisibilă contestația în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., deoarece nu suntem în prezența omisiunii cercetării unui motiv de apel.

Dacă însă intimatul invocă pentru prima dată o apărare de fond pe calea unui apel incident, ca motiv de apel, omisiunea instanței de apel de a‑l cerceta poate fi criticată pe calea contestației în anulare, dacă sunt întrunite și celelalte condiții de admisibilitate, fiind în ipoteza necercetării unui motiv de apel.

(XII) Omisiunea analizării unor mijloace de probă

Dacă instanța de apel cercetează un motiv de apel și îi dă o dezlegare, dar omite să analizeze în cadrul acestuia anumite mijloace de probă administrate în cauză, este exclusă contestația în anulare pe temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. împo­triva unei decizii nesusceptibile de recurs, nefiind întrunite condițiile existenței unei omisiuni în cercetarea unui motiv de apel.

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018.

^[2] În forma anterioară modificării operate prin Legea nr. 310/2018, art. 503 alin. (3) C.proc.civ. limita admisibilitatea contestației în anulare speciale împotriva deciziilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs doar pentru motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 4 C.proc.civ.

^[3] Raportat la forma anterioară a Codului de procedură civilă (până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018), în ceea ce privește opțiunea legiuitorului de a exclude din sfera contestației în anulare speciale cazul referitor la omisiunea cercetării unui motiv apel, s‑a arătat în doctrină că aceasta era „justificată de faptul că, spre deosebire de recurs, în cazul apelului nu există obligația de a indica în mod distinct motivele de apel, sub sancțiunea nulității căii de atac, iar motivele de apel nu sunt limitativ prevăzute de lege” – G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 859. 

^[4] Pentru o analiză monografică a contestației în anulare în reglementarea existentă anterior modificării operate prin Legea nr. 310/2018, a se vedea A. Tabacu, Contestația în anulare și revi­zuirea, Colecția „Noul Cod de procedură civilă” (coord. E. Oprina), Ed. Universul Juridic, București, 2013.

^[5] „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

^[6] A se vedea V. Bozeșan, Problematica aplicării în timp a dispozițiilor Codului de procedură civilă modificate/completate prin Legea nr. 310/2018, în P.R. nr. 3/2019, p. 22‑37.

^[7] În ipoteza omisiunii cercetării unui motiv de apel nu este deschisă calea revizuirii pentru motivul de minus petita prevăzut art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. (întrucât acesta vizează ipoteza în care instanța nu a soluționat o cerere prin care s‑au formulat pretenții concrete), dar nici calea completării hotărârii prevăzute de art. 444 C.proc.civ., care vizează omisiunea soluționării unor cereri, și nu a unor motive de apel.

^[8] „Cu privire la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., se reține că textul legal sancționează acea hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Se poate prezuma că recuren­tul‑re­clamant a intenționat încadrarea în această ipoteză legală a acelor critici care vizează neanalizarea unor motive de apel. Se apreciază, însă, că aceste critici se supun dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., prin aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 479 C.proc.civ. și a art. 174 C.proc.civ. Concret, prin susținerea că instanța de apel nu a analizat anumite critici din memoriul depus la dosar, recurentul‑reclamant invocă încălcarea prevederilor care impun instanței verificarea, în limitele cererii de apel, a modului în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, consi­derând că există o vătămare sub acest aspect. Se reține, din această perspectivă, că recurentul‑recla­mant nu a formulat critici care să poată fi analizate în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.” (s.n.) (I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 941 din 25 aprilie 2019, www.scj.ro).

„Instanța de apel a reținut în mod greșit incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința penalităților care exced[ează] sumei de 884.479,12 lei, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. În aceste condiții, (…) neanaliza­rea motivelor de apel cu privire la penalitățile care exced[ează] sumei de 884.479,12 lei echivalea­ză cu necercetarea fondului cauzei, de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C.proc.civ.” (I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 3647 din 25 septembrie 2018, www.scj.ro).

^[9] Codul de procedură civilă din 1865 (în ultima formă anterior abrogării sale prin Legea nr. 76/2012) prevedea în art. 304 pct. 7 motivul de casare referitor la cazul „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Inițial, în art. 30 pct. 5 din Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 pentru Curtea de Casație și Justiție (M. Of. nr. 282 din 20 decembrie 1925) se prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri „când hotărârea nu cuprinde temeiurile pe cari este bazată sau când se întemeiază pe articole cu totul străine de firea pricinii, ori când omite a se pronunța asupra unui mijloc de apărare esențial în cauza”.

Raportat la această reglementare, instanța supremă a reținut că „art. 304 pct. 7 C.proc.civ. regle­mentează cazul de casare sau modificare a unei hotărâri, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, atunci când o parte interesată invocă nemotivarea unei hotărâri, în oricare dintre tezele conținute de aceste dispoziții legale, instanța de recurs urmează a analiza această critică din perspectiva pct. 7 al art. 304, ce are autonomie distinctă, iar nu din perspectiva pct. 5 și 9 ale acestui articol” (I.C.C.J., s. I civ., dec. 3818 din 7 noiembrie 2018, www.scj.ro).

^[10] Nu trebuie confundată ipoteza în care o anumită neregularitate a judecății la prima instanță (e.g., soluția dată asupra excepției de necompetență teritorială relativă) criticată pe calea unui motiv de apel analizat de instanța de apel nu ar mai putea face obiect de critică pe calea recursului [raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. referitor doar la necompetența de ordine publică] cu ipoteza în care instanța de apel a omis să cerceteze motivul de apel cuprinzând critica soluției date de prima instanță asupra excepției de necompetență teritorială relativă; în acest ultim caz, apelantul va putea critica pe calea recursului nu însăși chestiunea necompetenței teritoriale relative a primei instanțe [pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.], ci doar omisiunea instanței de apel de a cerceta motivul de apel privitor la soluția dată de prima instanță chestiunii necompetenței teritoriale relative [pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.]. 

^[11] Oricum, așa cum vom arăta infra, în ipoteza dată, nici decizia de apel prin care s‑a anulat în totalitate sentința apelată nu ar fi susceptibilă de contestație în anulare pentru neîndeplinirea altei condiții, și anume cea care impune ca apelul să fi fost respins sau admis doar în parte.

^[12] Raportat la prevederile art. 472 alin. (2) și art. 473 teza a II‑a C.proc.civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident sau provocat rămâne fără efect.

În reglementarea Codului de procedură Québec, retragerea apelului principal sau respingerea acestuia (fără a se face distincții între modurile în care s‑a respins) nu împiedică judecarea apelului incident („L’appel incident subsiste malgré l’abandon ou le rejet de l’appel principal” – art. 359 teza a II‑a).

^[13] Mai mult, nu poate fi asimilată ipoteza rămânerii fără a efect a apelului incident/provocat în condițiile art. 472 alin. (2) și art. 473 teza a II‑a C.proc.civ. cu ipoteza respingerii apelului inci­dent/provocat, având în vedere poziția procesuală a intimatului‑apelant (titular al apelului inci­dent/provocat) în sensul că analiza apelului acestuia depinde, în plan procesual, de soarta apelului principal în raport de care s‑a formulat apelul incident/provocat. 

^[14] Această condiție se distinge de cea impusă de motivul de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ. cu privire la care excepția corespunzătoare referitoare la necompetența absolută sau greșita alcătuire a instanței care a rămas nesoluționată putea fi invocată nu doar de către contestator, ci și de către cealaltă parte, de procuror sau chiar de către instanță din oficiu. 

^[15] Potrivit art. 476 alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

^[16] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 858.

^[17] Cu privire la necesitatea structurării pe motive și argumente a cererii de apel, pot fi evocate dispozițiile referitoare la structurarea motivelor de recurs. Astfel, sub influența legislației și prac­ticii franceze, art. 36 din Legea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casație și Justiție prevedea exigența structurării motivelor de recurs din cadrul petiției de recurs. În acest sens, se prevedea că „moti­vele vor trebui să fie formulate în prima parte, sub forma enunciativă, cu totul rezumată, indicân­du‑se numai textul de lege, ori principiul de drept violat și în ce sens anume, iar în a doua parte să urmeze dezvoltarea și argumentarea”. În raport cu această exigență a formei și conținutului cererii de recurs, se prevedea că președintele instanței care primește recursul va restitui cererea de re­curs, „dacă nu va fi redactată în condițiunile aci prevăzute”, prelungind dreptul de recurs cu 5 zile, pentru ca recurentul să se conformeze cerințelor legii.

^[18] „În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. (din 1865 – n.n.), recu­renții susțin că în mod greșit instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns motivat criticilor din apel care vizau fondul capătului de cerere privind nulitatea contractului de donație. Înalta Curte constată că această critică are caracter subsecvent și nu poate fi examinată independent de critica referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece numai în măsura în care se constată că excepția a fost greșit soluționată, se ajunge la concluzia că fondul cererii privind nulitatea donației a fost în mod greșit lăsat nesoluționat. Altfel, dacă se constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost corect admisă, omisiunea examinării fondului primului petit nu este imputabilă instanței de apel, deoarece excepția analizată este o excepție de fond, absolută și peremptorie, iar potrivit art. 137 alin. (1) C.proc.civ., admiterea ei face de prisos cercetarea în fond a acelui capăt de cerere” (I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 318 din 14 februarie 2019, www.scj.ro). 

^[19] „Recurentul nu a combătut, în recurs, cele statuate de instanța de apel, prin învederarea unei situații de fapt similare sau a unei legături dintre jurisprudența menționată și obiectul căii de atac, ci a susținut că, procedând într‑o asemenea manieră, instanța ar fi omis a cerceta un motiv de apel. Instanța s‑a pronunțat asupra acestui aspect, arătând că nu este utilă soluționării apelului, prin urmare, nu se poate reține omisiunea cercetării lui. Pe de altă parte, referirea la jurisprudența internă nu constituie un izvor de drept, pentru a se aprecia că prezintă relevanță în soluționarea căii de atac și că instanța ar fi fost obligată să o analizeze” (I.C.C.J., s. I civ, dec. nr. 699 din 3 aprilie 2019, www.scj.ro).

^[20] „Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prin care recurenta afirmă nemotivarea sau motivarea insuficientă a hotărârii sunt lipsite de obiect, întrucât acestea, din nou, reprezintă o reluare a criticii cu același conținut formulate prin motivele de apel și nu vizează decizia instanței de apel, supusă prezentului recurs, decizie care, de altfel, respectă toate exigențele art. 425 C.proc.civ., curtea de apel analizând în mod exhaustiv criticile susținute de către pârâtă prin motivele de apel” (s.n.) (I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 3905 din 9 noiembrie 2018, www.scj.ro).

^[21] Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii [art. 461 alin. (1) C.proc.civ.].

^[22] În cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s‑au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate [art. 461 alin. (2) C.proc.civ.].

^[23] În același sens, cu privire la motivele de casare și argumente, a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1‑526,ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1394.

^[24] Cu privire la cerința analizării argumentelor și a motivelor de recurs, s‑a arătat că „instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr‑un considerent comun, fiind suficient ca instanța să arate consi­derentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argu­mentele recurentului” (I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1634 din 26 martie 2019, www.scj.ro).

^[25] Potrivit art. 245 C.proc.civ., excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, nere­gularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, compe­tența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respin­gerea sau perimarea cererii.

^[26] „Instanța de recurs apreciază că în mod corect instanța de apel nu a soluționat în mod distinct aceste excepții procesuale, câtă vreme ele fuseseră invocate în fața primei instanțe și fie fuseseră respinse prin încheieri interlocutorii (…), fie fuseseră unite cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C.proc.civ. (din 1865 – n.n.), soluționarea lor primind un răspuns în hotărârea primei instanțe, în ambele cazuri, acestea putând fi criticate exclusiv prin motivele de apel. Or, câtă vre­me apelantele nu au criticat, prin intermediul motivelor de apel, soluționarea acestor excepții de către prima instanță, ele nu le mai puteau reitera în fața instanței de apel ca mijloace procesuale de apărare cu autonomie proprie” (I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 3818 din 7 noiembrie 2018, www.scj.ro).

^[27] „Excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei procedurii prealabile, ridicate oral în cadrul ședinței de judecată din 25 ianuarie 2018, au fost respinse ca tardiv formulate, nefiind invocate prin motivele de apel, nici prin precizările ulterioare, depășindu‑se cu mult ter­menul primei zi de înfățișare, în sensul dispozițiilor art. 134 C.proc.civ. (din 1865 – n.n.) (…) S‑a criticat și respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca tardiv introdusă, invocându‑se în acest sens Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2014, în considerarea căreia instanța de apel ar fi avut obligația de a invoca excepția prescripției din oficiu (…). Or, câtă vreme această excepție a prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată de părți în fața primei instanțe și a fost respinsă motivat, singura modalitate în care această excepție mai putea fi analizată, iar soluționarea ei criticată o constituia formularea motivelor de apel cu privire la acest aspect, în termenul prescris de lege, întrucât principiul rolului activ al judecătorului este limitat, în ipoteza speței deduse judecății, de principiul disponibilității care guvernează procesul civil” (I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 3818 din 7 noiembrie 2018, www.scj.ro).

^[28] Intimatul din apelul principal poate formula apel incident chiar în ipoteza în care anterior formulase la rândul său un apel principal. De pildă, dacă prima instanța admite în parte atât cere­rea principală privind pretenții și cererea de cheltuieli a reclamantului, pârâtul nemulțumit inițial exclusiv de soluția dată de prima instanță cererii de cheltuieli de judecată formulate formu­lează apel principal exclusiv împotriva soluției asupra cheltuielilor, nimic nu îl împiedică, ulterior, în apelul principal formulat de reclamant, să formuleze apel incident împotriva apelului recla­man­tului. Pentru o expunere a argumentelor acestei soluții, a se vedea V. Bozeșan, Comenta­riu critic în R.R.D.J. nr. 6/2020, p. 96‑99.

^[29] Este posibil ca instanța de apel să nu ajungă să analizeze pe fond apelul incident/provocat, fie pentru că l‑a respins/anulat în temeiul unei excepții procesuale aferente judecății apelului (e.g., tardiv, netimbrat), fie pentru că acesta a rămas fără efect ca urmare a faptului că apelul principal nu a fost analizat pe fond, astfel cum prevăd art. 472 alin. (2) și art. 473 teza a II‑a C.proc.civ. (i.e. apelantul principal își retrage apelul sau acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului).

^[30] În practica judiciară este întâlnită și opinia în sensul că intimatul din apelul principal, în lipsa unui apel propriu, nu poate invoca direct în apel o excepție aferentă judecății în prima instanță, chiar dacă aceasta este de ordine publică. În susținerea acestei opinii pot fi evocate ca argumente:

– această excepție poate avea doar valoarea unui motiv de apel care, pentru a fi invocat, trebuie să existe contextul necesar constând în formularea unui apel al părții care invocă excep­ția/motivul de apel;

– prin această excepție se urmărește schimbarea soluției primei instanțe, ceea ce echivalează cu demersul specific al apelului incident, astfel cum este definit prin art. 472 C.proc.civ.;

– excepția de ordine publică relevă în realitate o critică a judecății la prima instanță, ceea ce implică necesitatea recurgerii la calea apelului (principal sau incident/provocat, în funcție de natura și configurația interesului);

– dacă s‑ar accepta posibilitatea invocării de către intimat a unei excepții referitoare la jude­cata în prima instanță în lipsa unui apel al acestuia, s‑ar putea ajunge la situația paradoxală ca instanța de apel să admită excepția invocată de intimat și să fie nevoită să dea efect acesteia (respingerea/anularea cererii de chemare în judecată) prin admiterea apelului principal al părții adverse.

^[31] Totuși, în măsura în care intimatul ar mai fi în termenul de declarare a unui apel principal sau a unui apel incident (deși ipoteza este puțin probabilă), nu este exclusă posibilitatea calificării acestei susțineri ca fiind un adevărat apel. 

^[32] De asemenea, reiterăm faptul că, dacă la prima instanță a fost invocată o excepție de ordine publică, iar instanța a soluționat excepția, partea nemulțumită va trebui să atace această soluție pe calea unui apel (principal/incident/provocat), nefiind posibilă reiterarea acestei excepții sub forma unei simple apărări în apelul părții adverse. În lipsa atacării/criticii acestei soluții prin intermediul unui apel, dezlegarea dată de prima instanță excepției respective intră sub autoritate de lucru judecat.

^[33] În paradigma opiniei (expuse supra, nota nr. 30) că, în lipsa unui apel al acestuia, nu s‑ar putea invoca de către intimat direct în apel excepții vizând judecata la prima instanță, ar urma acceptat că nici instanța nu ar putea invoca din oficiu aceste excepții decât pe calea unor motive de apel de ordine publică, și nicidecum pe calea unor apărări, pe considerentul că art. 479 alin. (1) teza a II‑a C.proc.civ. vizează în realitate doar motive de apel de ordine publică. Ar urma, în para­digma acestei opinii, că, de pildă, instanța nu ar putea invoca în apelul reclamantului o excepție de ordine publică vizând o neregularitate la prima instanță, întrucât o atare excepție nu s‑ar putea constitui într‑un motiv de apel care, dacă s‑ar admite, ar conduce la admiterea apelului recla­mantului și respingerea/anularea cererii de chemare în judecată formulate de reclamant.

^[34] Ca o aplicație a acestui principiu, art. 478 alin. (5) C.proc.civ. prevede că în apel va putea fi invocată compensația legală. 

^[35] „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare” (s.n.) [art. 478 alin. (2) teza I C.proc.civ.].

^[36] „În cazul în care excepția de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie eva­luată temeinicia pretențiilor reclamantului potrivit art. 1556 C.civ., a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a apelului, instanța de apel neanalizând‑o, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată este nelegală, întrucât, în acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată legal de către intimatul‑pârât și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere, absența acestei examinări lipsind partea de principalul său mijloc de apărare și ducând la pronunțarea unei decizii cu ignorarea normelor de drept material evocate” (I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 92 din 26 ianuarie 2016, www.scj.ro).