Ordonanţa preşedinţială şi aparenţa în dreptul procesual civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 884-893.

§1. Preliminarii

Procedurile speciale sunt ansambluri de reguli care, în materiile strict reglementate de lege, derogă sub mai multe aspecte de la normele generale de procedură civilă, completându-se cu normele de drept comun în măsura necesară şi compatibilă^[1].

Codul de procedură civilă conţine reguli generale privind desfăşurarea procesului civil, fără însă a elimina posibilitatea reglementării speciale a unor proceduri care derogă în anumite limite de la dreptul comun. Printre procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă în Cartea a VI-a, Titlul VI este dedicat procedurii ordonanţei preşedinţiale.

§2. Condiţiile pentru promovarea ordonanţei preşedinţiale

Procedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art. 997-1002 C. proc. civ. Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului. Aceasta poate fi judecătoria sau tribunalul şi mai rar curtea de apel.

Condiţiile de admisibilitate pentru ca instanţa de judecată să adopte o ordonanţă preşedinţială sunt următoarele:

–  să existe aparenţa de drept;

–  să fie cazuri grabnice;

–  să se dispună pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere. Deşi s-ar părea că legea a avut în vedere numai o măsură de natură conservatoare, sunt cuprinse şi situaţiile în care dreptul pretins ar putea fi păgubit prin trenarea procesului, împrejurare care ar periclita dreptul^[2];

–  cererea să fie promovată pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Aceasta înseamnă că prejudiciul încă nu s-a produs, dar se va produce cu siguranţă dacă situaţia avută în vedere se perpetuează^[3];

–  ori cererea să urmărească înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Suntem în prezenţa unei situaţii particulare, deoarece în acest caz este necesară aducerea la îndeplinire a hotărârii^[4].

În aceste situaţii, instanţa de judecată va putea ordona în favoarea reclamantului măsuri provizorii.

Condiţiile specifice minime ale ordonanţei preşedinţiale sunt: urgenţa, aparenţa de drept, neabordarea fondului^[5].

Urgenţa este apreciată de instanţă în mod concret, în raport de circumstanţele obiective ale cauzei, criteriile subiective fiind de regulă irelevante.

Condiţia urgenţei are ca gen proxim celeritatea, neputând însă să fie confundată cu aceasta. Celeritatea presupune că cererea trebuie soluţionată cu mai multă operativitate, cu promptitudine, dând astfel dreptul instanţei de judecată să soluţioneze mai rapid pricinile obişnuite (de exemplu în cazul acţiunilor posesorii instanţa trebuie să le soluţioneze de urgenţă şi cu precădere), acest lucru neînsemnând însă că pricina se soluţionează pe baza procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale.

Urgenţa se impune a fi analizată de judecător şi găsită ca menţinându-se pe tot parcursul judecăţii, nefiind suficient ca ea să existe doar la data introducerii cererii de chemare în judecată şi ulterior să nu mai existe.

Existenţa urgenţei poate fi apreciată din însăşi prevederea textului de lege, şi anume: păstrarea unui drept care s-ar pierde prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara, respectiv pentru înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul unei executări.

Este adevărat că art. 997 alin. (1) C. proc. civ. cuprinde câteva ipoteze în care legiuitorul pare a prezuma caracterul urgent, însă rămâne în continuare în sarcina reclamantului să facă dovada că se află în una din situaţiile care imprimă cererii un caracter urgent. Fiind o procedură specială, considerăm că urgenţa se analizează în mod distinct, inclusiv în raport de cauza ce are ca obiect fondul raportului juridic. Astfel trebuie să se observe că, până la soluţionarea fondului, reclamantul ar fi expus riscului unei pagube cauzate prin întârziere. Or, în acest fel apreciem că urgenţa specifică procedurii ordonanţei preşedinţiale se distinge de celeritatea care trebuie să caracterizeze orice litigiu de drept comun, precum şi de alte proceduri care, prin norme speciale sau generale, sunt stabilite a se soluţiona cu precădere sau chiar de urgenţă. 

Aparenţa în drept corespunde, de cele mai multe ori, dreptului pe care îl are una dintre părţi. În contextul prevederilor art. 997 alin. (1) C. proc. civ., aparenţa de drept are o conotaţie specifică: existenţa dreptului la un prim şi sumar nivel de aproximare^[6].

Condiţia aparenţei dreptului este specifică procedurii ordonanţei preşedinţiale deoarece soluţia pronunţată, neantamând fondul, determină ca verificarea din partea instanţei de judecată să se efectueze la un nivel de suprafaţă. În acest scop sunt suficiente verificări neaprofundate care confirmă existenţa aparenţei dreptului reclamantului. 

În literatura juridică a fost avansată opinia^[7] pe care nu o împărtăşim că, deşi consacrarea legală a sintagmei „aparenţa dreptului” reprezintă într-adevăr un progres al reglementării din noul Cod de procedură civilă, nu ne aflăm în prezenţa unei noi condiţii de admisibilitate, întrucât aceasta este inclusă în condiţia de neprejudecare a fondului. În consecinţă, stabilirea aparenţei dreptului s-a apreciat că este modalitatea în care legiuitorul a circumstanţiat soluţia instanţei în raport de condiţia neprejudecării fondului, iar nu o condiţie în sine. Pentru a respecta condiţia de a nu prejudeca fondul, instanţa se va limita la pipăirea acestuia şi va constata existenţa sau inexistenţa aparenţei, cu consecinţa admiterii sau a respingerii cererii cu care a fost sesizată.

Dimpotrivă, în opinia noastră, aparenţa dreptului reprezintă o condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, deoarece, înainte de a se solicita şi lua măsura care nu prejudecă fondul, reclamantul trebuie să dovedească instanţei de judecată că există în favoarea sa aparenţa dreptului. Din acest motiv considerăm că nu se poate include aparenţa dreptului în condiţia neprejudecării fondului.

În sensul opiniei noastre, în literatura juridică s-a afirmat că aparenţa dreptului reprezintă o condiţie specifică de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale al cărui conţinut complex ridică multiple probleme^[8].

Tot astfel, s-a considerat că afirmarea de către reclamant a unei aparenţe de drept este o condiţie specială care face admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială, dacă sunt îndeplinite şi condiţiile de exerciţiu al acţiunii civile referitoare la capacitate, calitate şi interes [art. 32 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. civ.]^[9]. 

În timp ce sub imperiul vechii reglementări aparenţa dreptului era subînţeleasă, în doctrina actuală a fost considerată o nouă condiţie de admisibilitate şi a fost apreciată ca un remediu ce va duce la înlăturarea unor soluţii arbitrale^[10].

Pentru admiterea cererii sale, petentul va trebui totuşi să expună argumentele sale în integralitatea lor pentru „pipăirea fondului”, adică pentru verificarea aparenţei dreptului care ar trebui să opereze în favoarea sa^[11].

Când rezolvă o cerere de ordonanţă preşedinţială, instanţa nu are de cercetat fondul dreptului discutat între părţi, dar, pentru ca soluţia să nu fie arbitrară, va cerceta aparenţa acestui drept^[12].

Spre deosebire de acţiunile de drept comun, ordonanţa preşedinţială nu presupune dovedirea de către reclamant a temeiniciei pretenţiei formulate, aparenţa de drept în favoarea unei persoane fiind o chestiune relativă, care nu poate fi stabilită în abstract, ci doar prin raportare la persoana căreia i se opune dreptul în cadrul unui raport juridic. Totodată, aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia, în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială, este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi analize a situaţiei de fapt^[13].

Examenul sumar al cauzei se întinde asupra tuturor pretenţiilor şi apărărilor reciproce ale părţilor; instanţa poate examina în acest scop chiar şi actele sau titlurile înfăţişate de părţi^[14].

Jurisprudenţa a fost confruntată şi cu problema de a determina dacă, pe calea procedurală a ordonanţei preşedinţiale, se poate impune pârâtului şi o obligaţie de a face. Răspunsul este în principiu negativ, admiţându-se că o obligaţie de a face nu poate fi dispusă prin ordonanţă preşedinţială decât în cazurile în care se tinde la încetarea unor acte abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul vremelnic al măsurilor luate^[15]. 

Dacă părţile îşi întemeiază pretenţiile pe un titlu, instanţa nu poate să cerceteze în fond valabilitatea titlului, ci trebuie să examineze valabilitatea lui formală, eficacitatea ori inopozabilitatea lui. În schimb, apărările de fond privitoare la viciile de consimţământ ori la caracterul simulat al actului trebuie să fie rezervate pentru judecata în fond^[16].  

Astfel cum s-a afirmat în literatura juridică, este posibil ca reclamantul să nu mai promoveze o acţiune de drept comun, atribuind astfel caracter definitiv ordonanţei obţinute. Virtualitatea însă a unei asemenea acţiuni persistă, ceea ce face ca ordonanţa să nu-şi piardă caracterul ei provizoriu^[17].

Noi apreciem că aparenţa dreptului ţine de esenţa procedurii ordonanţei preşedinţiale, fiind principala cerinţă de admisibilitate pe care instanţa trebuie să o verifice. În primul rând, aspectul referitor la „pipăirea fondului”, cum notoriu este descrisă judecata ordonanţei preşedinţiale, constituie unul dintre cele mai evidente exemple în care însuşi legiuitorul recunoaşte şi acordă semnificaţie aparenţei în drept. Pentru că nu are un caracter definitiv asupra fondului raportului juridic, soluţionarea cauzei se întemeiază strict pe verificarea unei aparenţe a dreptului. Or, noţiunea poate ridica anumite dificultăţi practice în condiţiile în care, fără să judece în fond, instanţa este totuşi nevoită să analizeze dacă pretenţia dedusă judecăţii, adică dreptul pretins, se conturează sau nu în favoarea reclamantului. Astfel, fără a stabili cu efectele unei hotărâri pronunţate în fond, instanţa observă totuşi că, la o verificare sumară şi preponderent formală, dreptul pretins ar exista în patrimoniul reclamantului atunci când pronunţă o soluţie favorabilă. 

Considerăm că procedura ordonanţei preşedinţiale este caracterizată tocmai prin acest aspect al verificării aparenţei în drept, fiind un caz standard în care legiuitorul acordă preferinţă unei aparenţe în locul unei analize efective a dreptului pretins. O atare situaţie nu este însă nici paradoxală, nici atipică în condiţiile în care este echilibrată prin caracterul vremelnic al soluţiei pronunţate în procedura ordonanţei preşedinţiale. Astfel, art. 997 alin. (2) C. proc. civ. cuprinde o balansare implicită a priorităţii acordate aparenţei câtă vreme soluţia dispusă în procedura ordonanţei preşedinţiale – chiar dacă favorizează aparenţa în detrimentul unei judecăţi în fond – nu produce efecte nici asupra fondului raportului juridic, dar, mai important, nici nu se extinde în timp după ce instanţa soluţionează în fond pretenţia dedusă judecăţii. Ca atare, aparenţa are întâietate numai în mod temporar, până ce diferendul este rezolvat efectiv de instanţă. Explicaţia se identifică în mod facil în caracterul urgent al procedurii, astfel că aparenţa are prioritate şi din considerentele avute în vedere de art. 997 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv tocmai din împrejurările care imprimă procedurii ordonanţei preşedinţiale caracterul urgent specific. 

Din modul în care se corelează astfel aparenţa dreptului atât cu caracterul urgent al ordonanţei preşedinţiale, cât şi cu efectele vremelnice ale hotărârii astfel pronunţate apreciem noi că rezultă rolul central pe care elementul de admisibilitate constând în aparenţa dreptului îl ocupă în ansamblul procedurii ordonanţei preşedinţiale. Or, tocmai din acest considerent, apreciem că instanţele de judecată trebuie să îi acorde importanţa cuvenită cu ocazia soluţionării oricărei cereri ce are ca obiect pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale. 

Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că o atare abordare în întreaga arhitectură a Codului de procedură civilă, deşi aparent atipică, totuşi nu este singulară. Observăm că art. 450, art. 484 ori art. 638 alin. (2) C. proc. civ. fac trimitere la procedura reglementată de art. 719 C. proc. civ. referitoare la suspendarea executării silite, instituţie care, similar ordonanţei preşedinţiale, nu face altceva decât să acorde relevanţă aparenţei în drept până la soluţionarea fondului cauzei. Or, în mod similar, aparenţa dreptului, respectiv a pretenţiei formulate dobândeşte o prioritate – chiar dacă temporară – în raport cu fondul raportului juridic din aceleaşi considerente ce ţin de urgenţă, fără însă a avea putere asupra soluţiei ce va fi pronunţată pe fondul cauzei. Ca atare, se poate observa că, în anumite cazuri, din raţiuni ce ţin de urgenţă şi de interesul legiuitorului de a institui mijloace eficiente prin care să fie preîntâmpinate pagube evidente, aparenţa în drept are întâietate, chiar dacă temporar, în raport cu fondul raportului juridic. 

Neabordarea fondului litigiului.Rezolvând cererea de ordonanţă preşedinţială, instanţa nu poate prejudeca fondul. Hotarul dintre examinarea sumară a litigiului şi examinarea lui în fond nu este totdeauna atât de sigur precum pare, rămânând instanţei obligaţia de a se rezuma la verificarea aparenţei fondului^[18]. 

Deşi provizorie, ordonanţa este executorie, iar dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute iniţial în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. 

Cererea de ordonanţă preşedinţială se poate formula şi când există o judecată asupra fondului, dar şi fără să existe o astfel de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate.

Executarea stabilită prin ordonanţă poate să se facă şi fără somaţie sau fără trecerea unui termen, la solicitarea reclamantului.

O caracteristică esenţială a ordonanţei preşedinţiale este că pe calea ei nu se pot lua măsuri care să rezolve fondul litigiului, chiar dacă este posibil ca măsura dispusă să fie confirmată prin hotărârea asupra fondului. Astfel, pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt. 

§3. Aspecte practice referitoare la verificarea condiţiei aparenţei dreptului în procedura ordonanţei preşedinţiale

Într-o speţă^[19], instanţa a reţinut următoarele: „În ceea ce priveşte aparenţa dreptului, instanţa se raportează la obiectul cererii din prezenta cauză, respectiv reclamanta, în calitate de părinte separat în fapt de minor, solicită aprobarea unui program de vizitare a copilului, respectiv posibilitatea efectivă de a menţine legături personale cu minorul. Contextul trebuie completat cu împrejurarea că, pe rolul aceleiaşi instanţe, sub nr. de dosar xxxx/290/2018, există înregistrat un litigiu ce are ca obiect divorţul părţilor litigante. 

Este adevărat că art. 920 C. proc. civ. nu prevede în mod expres că, pe durata procesului de divorţ, părţile pot solicita pe cale de ordonanţă preşedinţială şi stabilirea unui program de vizitare pentru menţinerea legăturilor personale cu minorul (în ceea ce ar privi părintele separat în fapt de copil), însă textul nici nu cuprinde o enumerare limitativă, în sensul că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa nu ar putea dispune şi cu privire la alte aspecte referitoare la relaţiile de familie. 

Pe de altă parte, instanţa observă că, potrivit art. 261 C. civ., părinţii (adică ambii părinţi) au îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori. Mai mult, art. 262 alin. (2) C. civ. menţionează «copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei, are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului». Astfel, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ (desigur, sub rezerva ca instanţa să şi admită o asemenea cerere), părţile din prezentul litigiu sunt în continuare căsătorite, fiind astfel aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus. Oricum, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său minor subzistă şi ulterior divorţului, fiind prevăzut de art. 401 C. civ. Ca atare, cu atât mai mult un asemenea drept este recunoscut anterior desfacerii căsătoriei. 

În plus, deşi cererea este formulată de unul dintre părinţi, fiind un drept al acestuia de a menţine o relaţie personală firească cu copilul său minor, în esenţă instanţa reţine că, principial, este dreptul copilului de a beneficia de o asemenea relaţie cu ambii săi părinţi, fiind în interesul superior al copilului de a creşte în cele mai bune condiţii. Or, pentru un minor, exceptând situaţiile delicate generate de stări conflictuale şi/sau violente (ceea ce nu este cazul în prezenta speţă) este de notorietate că buna sa dezvoltare este influenţată, în primul rând, de menţinerea unei relaţii normale cu ambii săi părinţi. Ca atare, cerinţa aparenţei dreptului este îndeplinită în mod corespunzător în prezenta cauză”.

Apreciem că, în acest caz, instanţa a observat în mod corect aparenţa dreptului în favoarea reclamantei inclusiv prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile fondului raportului juridic. Astfel, reţinând că există un drept al reclamantei pe care îl pretinde şi îl poate valorifica în dosarul de fond, instanţa a apreciat că este îndeplinită cerinţa de admisibilitate privitoare la aparenţa dreptului. 

De asemenea, într-un alt litigiu^[20] s-au reţinut următoarele: „Prin sentinţa apelată, tribunalul a reţinut că această condiţie de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială este îndeplinită, deoarece reclamanta este titulara drepturilor de proprietate intelectuală derivate din înregistrarea desenului/modelului industrial comunitar TĂLPI PENTRU ÎNCĂLŢĂMINTE nr. şi din înregistrarea desenului/modelului industrial PANTOFI.

Concluzia acestei statuări este aceea că apelanta-reclamantă beneficiază de dreptul exclusiv de a-l utiliza şi interzice oricărui terţ utilizarea acestuia fără consimţământul titularului. Prin utilizare, în înţelesul prezentei dispoziţii, se înţelege, în special, fabricarea, ofertarea, introducerea pe piaţă, importul, exportul sau utilizarea propriu-zisă a unui produs în care a fost încorporat sau căruia i s-a aplicat desenul sau modelul în cauză, precum şi depozitarea produsului respectiv în scopurile menţionate anterior (art. 19 din Regulament).

În speţă, intimata-pârâtă nici nu a invocat şi nici dovedit faptul că utilizează produsul care încorporează desenele/modelele comunitare înregistrate, cu consimţământul titularului.

În schimb, instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii apelate o serie de argumente prin care a arătat că nici pantoful şi nici forma tălpii nu reprezintă creaţia reclamantei şi nu este un element nou şi individual (…).

Curtea constată că sunt întemeiate criticile apelantei-reclamante conform cărora o astfel de analiză nu era permisă primei instanţe.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Regulamentul nr. 6/2002/CE privind desenele şi modelele comunitare^[21]: «În procedurile privind măsuri provizorii şi conservatorii este admisibilă excepţia de nulitate a unui desen sau model industrial comunitar ridicată de pârât pe altă cale decât pe cale de cerere reconvenţională. Articolul 85 alineatul (2) se aplică mutatis mutandis».

Prin urmare, potrivit art. 85 din Regulament, desenul/modelul comunitar înregistrat beneficiază de prezumţia de validitate, în temeiul căreia cei interesaţi, inclusiv instanţa naţională, trebuie să considere desenul/modelul ca fiind valabil, în principiu.

Posibilităţile de răsturnare a acestei prezumţii, în materia măsurilor provizorii, sunt prevăzute tot de Regulament [art. 90 alin. (2)] şi constau în invocarea excepţiei de nulitate a desenului/modelului industrial, cu privire la care Regulamentul prevede expres posibilitatea pârâtului de a o invoca pe altă cale decât prin formularea unei cereri reconvenţionale, respectiv prin invocarea acestei excepţii prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe.

Din examinarea întâmpinării formulate în faţa tribunalului Curtea constată că intimata-pârâtă nu a utilizat singura cale procedurală permisă de Regulament de contestare a desenului/modelului comunitar înregistrat, întrucât nu a invocat excepţia în nulitate.

În consecinţă, nefiind răsturnată prezumţia de validitate a desenelor/modelelor comunitare înregistrate aparţinând apelantei-reclamante, în lipsa invocării de către pârâtă a excepţiei de nulitate în condiţiile Regulamentului, în mod greşit tribunalul a făcut analiza cauzei de nulitate prevăzute de art. 25 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4.9 din Regulament, în considerentele sentinţei apelate.

De aceea, Curtea constată că aparenţa de drept este în favoarea apelantei-reclamante”.

În această cauză se observă că instanţa, analizând aparenţa dreptului, face o analiză a argumentelor aduse de părţi şi reţine, în mod corect în opinia noastră, că intimata-pârâtă nu a răsturnat prezumţiile care operează în favoarea apelantei-reclamante tocmai cu privire la pretenţia formulată. Astfel, fiind în prezenţa unei cercetări formale, instanţa recurge inclusiv la prezumţii pentru a analiza după cum se conturează sau nu în favoarea părţii dreptul dedus judecăţii, fără însă a pronunţa o soluţie pe fondul raportului juridic. 

În schimb, într-o altă speţă^[22], instanţa a observat că „aparenţa dreptului (…) se raportează la obiectul cererii din prezenta cauză, respectiv reclamanta, chiar dacă nu indică temeiul de drept material, se prevalează de atributele dreptului de proprietate, susţinând că respectivele bunuri ar fi bunuri proprii (art. 340 C. civ.). Or, cererea reclamantei se manifestă ca o veritabilă acţiune în revendicare, ceea ce depăşeşte cadrul aparent şi special al procedurii ordonanţei preşedinţiale. Mai mult, chiar şi dacă s-ar pune în discuţie numai posesia (chiar şi numai ca stare de fapt, nu neapărat ca atribut al dreptului de proprietate), instanţa observă că aparenţa dreptului nu este o cerinţă îndeplinită în prezenta cauză în condiţiile în care reclamanta nu a făcut nici dovada existenţei acestor bunuri, nici dovada că acestea s-ar afla în imobilul pârâtului, nici că reclamanta ar avea un drept asupra acestora. 

Deşi discuţia, în dezbaterea cauzei, a atins şi subiectul probei negative, în contextul în care ambele părţi litigante susţineau fapte negative, respectiv fie că bunurile nu au fost restituite reclamantei, fie că reclamanta nu le-a cerut sau că nu s-ar mai afla în imobil, instanţa nu pretinde reclamantei să facă o asemenea probă asupra unui fapt negativ, dar pentru a fi putut fi admisă cererea era absolut obligatoriu ca reclamanta să probeze faptul pozitiv contrar. Or, în condiţiile în care reclamanta nici nu a notificat pârâtul în concret cu privire la fiecare bun pretins şi nici nu a făcut dovada că aceste bunuri există şi îi aparţin, instanţa nu poate face nicio verificare suplimentară. De altfel, acest aspect se observă inclusiv din modul de redactare a petitelor cererii de chemare în judecată, bunurile pretinse fiind menţionate ca bunuri de gen („cărţi”, „cursuri”, „tratate”), deşi, în raport de valoarea lor pentru reclamantă, ele nu se mai manifestă ca bunuri de gen (şi fungibile), căci tocmai teza aceasta o susţine reclamanta, că nu pot fi înlocuite (prin valoarea lor, prin raritate, prin caracter personal etc.). Dacă situaţia s-ar prezenta de asemenea manieră, atunci în primul rând reclamanta ar fi putut să le individualizeze în cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar şi în prealabil, printr-o notificare adresată pârâtului. 

Mai mult, însăşi existenţa acestor bunuri în patrimoniul reclamantei nu s-a probat, aspect ce rezultă şi din declaraţia martorului audiat, care nu a fost în măsură să individualizeze aceste bunuri. Singurul aspect clar este cel privitor la două obiecte de vestimentaţie ale reclamantei (două rochiţe) pe care martorul nu le-a mai văzut asupra reclamantei, însă această împrejurare nu poate conduce la concluzia că respectivele haine ar fi în imobilul pârâtului – ci doar că reclamanta, probabil, nu le mai deţine. Ca atare, cerinţa aparenţei dreptului nu este îndeplinită în mod corespunzător în prezenta cauză”.

Spre deosebire de primele speţe redate mai sus, în acest caz instanţa a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa privitoare la aparenţa dreptului. Analiza a fost efectuată prin raportare la conturarea sumară a dreptului pretins şi la diverse prezumţii. Or, observându-se că elemente esenţiale – cum ar fi existenţa în patrimoniul reclamantei a bunurilor respective, ca obiecte derivate ale raportului juridic de drept material – nu se poate nici măcar prezuma din moment ce însăşi existenţa materială a bunurilor nu s-a probat, indiferent în patrimoniul cui s-ar afla, instanţa a reţinut în mod corect că nu se conturează în favoarea reclamantei drepturile pretinse. Ca atare, cerinţa privitoare la aparenţa dreptului nu s-a putut identifica în această cauză, sens în care soluţia a fost de respingere a cererii de chemare în judecată având ca obiect ordonanţă preşedinţială.

Concluzii

Mecanismul aparenţei în drept este mijlocul prin care, luând în considerare realitatea sau circumstanţele concrete, se asigură preeminenţa securităţii dinamice a raporturilor sociale şi juridice faţă de securitatea statică^[23].

În opinia noastră, aparenţa dreptului,astfel cum s-a afirmat, este prevăzută în mod expres ca o condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale în art. 997 C. proc. civ. Această condiţie este determinată de însuşi caracterul provizoriu al măsurilor ce pot fi ordonate de instanţă^[24].

În materia ordonanţei preşedinţiale, aparenţa dreptului este importantă pentru deblocarea rapidă a unor situaţii care ar fi păgubitoare pentru reclamant dacă nu ar avea deschisă această cale sau i s-ar agrava prejudiciul deja încercat. De altfel, inclusiv din speţele redate mai sus se poate observa rolul hotărâtor pe care aparenţa în drept îl are în procedura ordonanţei preşedinţiale, facilitând astfel ocrotirea unor situaţii juridice conturate în favoarea reclamantului până la momentul în care instanţa ajunge a rezolva diferendul în fond. 

Note de subsol

^[1] C. Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, ed. a 11-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2021, p. 113.

^[2] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 649.

^[3] Idem, p. 650. 

^[4] Ibidem. 

^[5] Idem, p. 648. 

^[6] Idem, p. 653. 

^[7] P. Piperea, R. Dan, în Codul de procedură civilă. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 1806. 

^[8] I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, art. 1-1133, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 1265.

^[9] D.M. Gavriş, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II. Art. 527-1133, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 570.

^[10] C.C. Dinu, Aspecte noi privind procedurile speciale în procesul civil, în Noile Coduri ale României, Studii şi Cercetări Juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 452. 

^[11] P. Piperea, R. Dan, op. cit., p. 1808. 

^[12]  G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 808.

^[13] Ibidem. 

^[14] I. Leş, op. cit., p. 1266. 

^[15] Ibidem. 

^[16] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 754.

^[17] I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Vol. II,Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 429. 

^[18] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. II, op. cit., p. 653. 

^[19] Jud. Reşiţa, sent. civ. nr. 2325/03.12.2018, definitivă prin Trib. Caraş-Severin, s. I. civ., dec. civ. nr. 16/17.01.2019, prin care Tribunalul a respins apelul declarat (nepublicată).

^[20] C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1007/A/10.11.2017, publicată pe https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-12it74nt/ (accesat la data de 05.08.2021).

^[21] Publicat în J.O. L 3 din 5 ianuarie 2002, p. 1-24 şi disponibil online la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32002R0006 (accesat la data de 08.08.2021).

^[22] Jud. Timişoara, s. a II-a civ., sent. civ. nr. 7615/05.08.2020, definitivă prin neapelare (nepublicată). 

^[23] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. II, op. cit., p. 652.

^[24] V. Lozneanu, în I. Leş (coord.), Tratat de drept procesual civil, Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 336.