Originea, istoricul și obiectivele principale ale reformei dreptului obligațiilor în Codul civil francez

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 812-831.

§1. Originea și istoricul reformei Codului civil francez

1.1. Despre primele tentative și încercări de reformă

După o lungă așteptare^[1], în spațiul dreptului privat francez, recent a fost realizată reforma majorității dispozițiilor Codului civil, care alcătuiesc dreptul obligațiilor. Aceasta a avut loc prin Ordonanța nr. 131/2016 din 10 februarie 2016 cu privire la reforma dreptului contractelor, regimului general și probei obligațiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2016.

Așa după cum pe drept cuvânt s-a arătat, suntem în prezența unui eveniment legislativ cu adevărat istoric^[2]. Aceasta pentru faptul că tentativele de reformă, în ansamblu, a întregului Cod civil francez de la 1804, au eșuat de la începutul secolului trecut și până în zilele noastre, cu toate că, în preajma centenarului său, s-a constatat că acest monument legislativ și-a pierdut caracterul inegalabil și valoarea sa unică, având drept cauze revoluția industrială, evoluția și schimbarea moravurilor și, nu în ultimul rând, promulgarea în 1896 a Codului civil german (BGB), operă legislativă superioară, corespunzătoare pe deplin noilor trebuințe ale societății moderne, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900.

Stabilitatea formală a reglementărilor Codului civil nu a împiedecat însă evoluțiile care au urmat intrării lor în vigoare. Aceasta deoarece, așa cum spunea Portalis în celebrul său „Discurs preliminar la primul proiect al Codului civil” legile, prin ele însele, „nu constituie decât prima piatră a activității juridice”. Legiuitorul nu poate, nici reglementa și nici prevedea întreaga realitate socială în dinamica ei, această sarcină revenind jurisprudenței care, împreună cu doctrina juridică, este chemată să adapteze dispozițiile Codului civil la noile situații și la cazurile particulare^[3].

Acest demers pretorian a jucat un rol considerabil în existența și evoluția interpretării creatoare și aplicării dreptului obligațiilor. Bunăoară, în materia cvasicontractelor, alături de gestiunea de afaceri și de plata nedatorată, jurisprudența a descoperit, definit și consacrat un nou așa-zis cvasicontract, care este îmbogățirea fără justă cauză^[4]. De asemenea, în spațiul contractelor, pornind de la dispozițiile Codului civil privitoare la distincția existentă între nulitatea de plin drept și nulitatea facultativă, au fost descoperite și promovate conceptele de nulitate absolută și nulitate relativă^[5]. Tot astfel, în aceeași materie contractuală, jurisprudența a invocat diferite reguli și concepte clasice, cum este cauza în contracte^[6] sau buna-credință^[7], pentru a face posibile prevenirea și sancționarea abuzului contractual și diferitelor dezechilibre existente între prestațiile părților în unele categorii de contracte care au apărut în viața juridică în secolul trecut, cum sunt contractele de adeziune. În aceeași ordine de idei, jurisprudența a recunoscut creditorului contractual facultatea de a rezoluționa unilateral contractul pentru neexecutare, în anumite condiții^[8]. De asemenea, în materia răspunderii delictuale, alături de tradiționala răspundere pentru culpă, urmare revoluției industriale, a fost consacrată răspunderea obiectivă, fără culpă, cu valoare de principiu, mai ales în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri [art. 1384 alin. (1) teza a II-a C. civ. fr.]^[9], și recunoscută existența răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, întemeiată pe interpretarea textului art. 1384 alin. (1) teza l C. civ. francez^[10].

Din aceeași perspectivă, se poate constata că evoluția dreptului obligațiilor nu a fost lăsată întotdeauna și exclusiv pe seama și în sarcina jurisprudenței. Legiuitorul francez a contribuit și el la adaptarea legislație civile noilor realități și trebuințe ale societății apărute în dinamica evoluției sale. Astfel, au fost adoptate reglementări, unele integrate în Codul civil: în spațiul contractelor (cum sunt cele referitoare la termenele de plată^[11], mutabilitatea clauzelor penale^[12] și, mai aproape de zilele noastre, privind materia contractelor electronice)^[13] și în domeniul răspunderii civile (de pildă, reglementările privitoare la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor)^[14]. Pe de altă parte, unele legi importante au avut ca obiect de reglementare domenii esențiale, care însă nu au fost integrate în Codul civil, cum sunt legile privitoare la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidentele de circulație^[15] și la răspunderea pentru malpraxis-ul medical^[16]. De asemenea, este necesar să se rețină că au fost adoptate numeroase acte normative referitoare la concurență și la dreptul consumului, fiind integrate ori compilate în Codul comercial sau, după caz, în Codul consumului.

Cele arătate mai sus cu privire la contribuția jurisprudenței în evoluția dreptului pozitiv francez ne oferă argumente pentru a afirma că, departe de a fi perfect, acesta a fost și a continuat să fie vreme îndelungată, în general și global, într-o stare satisfăcătoare. Cu toate acestea, la un examen mai scrupulos, s-a putut constata că era afectat de viciul inerent tuturor construcțiile jurisprudențiale, constând în faptul că sunt neterminate, adică incomplete. Astfel, Curtea de Casație nu a fost în măsură întotdeauna să dea răspuns la toate problemele și întrebările cu care s-a confruntat, neavând la dispoziție mijloacele instituționale și procedurale care i-ar fi permis construcția unor regimuri juridice complete și legale. Bunăoară, a consacrat principiul rezoluțiunii unilaterale a contractelor, pentru neexecutarea prestațiilor datorate de debitor, dar nu a avut posibilitatea și nici temeiul legal de a se pronunța asupra procedurii care trebuie urmată de către creditor pentru a pune în aplicare acest important remediu contractual. De asemenea, în lipsă de reglementări, anumite soluții jurisprudențiale se pare că puteau fi contestate, cum era, de pildă, nesancționarea retractării promisiunii unilaterale de a contracta, prin acordarea de daune-interese.

Toate aceste realități și evoluții au generat ideea potrivit căreia, după o existență bicentenară, în sfârșit, a sosit timpul înfăptuirii reformei reglementărilor Codului civil în materia obligațiilor. Geneza și diferitele etape succesive ale realizării acestei importante reforme credem că merită să fie inventariate și cunoscute^[17].

Reforma dreptului obligațiilor nu a fost și nu este o idee nouă; ea exista de peste un secol, mai precis din jurul anului 1904, când s-a sărbătorit centenarul Codului civil francez. Astfel, ministrul justiției din acea vreme, răspunzând apelului unor numeroși și prestigioși doctrinari, a numit o comisie care a avut sarcina de a propune reforma integrală a Codului civil^[18]. Cu timpul, lucrările acestei comisii au rămas împotmolite „dans les sables”, fiind apoi ignorate în bună măsură^[19]. De asemenea, lăsând de-o parte prilejul centenarului Codului civil, în realitate, prima dorință implicită de reformă, ce-i drept destul de prudentă, s-a obiectivat în Proiectul de Cod franco-italian al obligațiilor și contractelor, elaborat între 1917-1927, promotorii săi având speranța că va contribui la răspândirea în lume a culturii juridice latine, care însă nu a fost până la urmă definitivat și finalizat^[20]. Ulterior, în anul 1945, guvernarea provizorie de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial a numit o nouă comisie, formată din 12 membri, avându-l ca președinte pe profesorul și decanul Julliot de la Morandiére, cu sarcina de a oferi francezilor un nou Cod civil, care să poată fi în același timp și model de codificare pentru statele care vor deveni independente după înfrângerea Germaniei hitleriste^[21]. Lucrările acestei comisii au alcătuit nouă volume, care însă au fost foarte puțin exploatate; așa fiind, președintele său, disperat de lipsa de voință a legiuitorului, în 1963, a propus dizolvarea comisiei în cauză^[22].

Eșecul succesiv al reformei de ansamblu a Codului civil a determinat Ministerul Justiției să propună schimbarea metodei de înfăptuire a acesteia; astfel, s-a apreciat că este mai productiv ca reforma să fie realizată „pas cu pas”. În consecință, sub impulsul decisiv al profesorilor Jean Foyer și Jean Carbonnier, reforma a fost relansată în debutul deceniului al Vll-lea al secolului trecut, de această dată cu un oarecare succes, dar numai în ce privește dreptul persoanelor și dreptul familiei; în schimb, dreptul obligațiilor nu a fost reținut în atenția legiuitorului francez^[23]. Care a fost motivul? Profesorul Jean Carbonnier aprecia, în anii 1962-1964, că, înainte de toate, reforma în această materie urmează să facă, într-un viitor apropiat, obiectul unei unificări europene, mai ales în privește dreptul contractelor^[24].

1.2. Impulsul sau stimulul european

Începând cu anii 1970-1980, Uniunea Europeană s-a arătat foarte interesată de unificarea pe teritoriul său a dreptului contractelor. Aceasta pentru faptul că, după cum este cunoscut, contractul este cel mai important vector al schimburilor economice, iar disparitățile legislației contractuale existentă în statele membre au fost considerate de Comisia Uniunii Europene ca fiind frâne ale schimburilor economice intracomunitare. Acesta este motivul principal și determinant pentru care s-a urmărit și continuă să se urmărească realizarea armonizării legislației în materie, în primul rând, printr-o legiferare în manieră sectorială. Astfel, în anii 1980, s-a început cu adoptarea unui număr mare de directive privitoare la contractele care se înscriu în sfera dreptului consumului, cum sunt: contractele negociate în afara spațiilor comerciale^[25]; contractele de credit pentru consum^[26]; pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite^[27]; clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii^[28]; contractele la distanță^[29]; vânzarea bunurilor de consum și garanțiile conexe^[30]; comerțul electronic^[31]; comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum^[32]; contractele de timeshare^[33] etc. Aceste directive au fost transpuse în legislația internă a statelor membre, ceea ce a permis o armonizare, ce-i drept minimală și doar secvențială, a dreptului contractelor. În schimb, generalizarea armonizării totale a continuat să pună probleme autorităților comunitare, deoarece intervențiile și reglementările sectoriale nu au avut efecte decisive asupra întregului drept comun al contractelor, aflat în vigoare în fiecare dintre statele membre, conform propriilor coduri civile.

Având în vedere cele arătate, paralel cu armonizarea sectorială a dreptului contractelor, prin directive, Uniunea Europeană nu a abandonat ideea uniformizării întregului drept comun al contractelor pe teritoriul tuturor statelor comunitare^[34]. Pentru a arăta că intenția sa este realistă, Comisia europeană a avut în vedere două proiecte de codificare a dreptului comun al contractelor: Anteproiectul Codului european al contractelor, realizat de Academia Privatiștilor Europeni de la Pavia-Italia, sub coordonarea profesorului Giuseppe Gandolfi^[35], și Principiile dreptului european al contractelor, redactat de o comisie care a fost condusă de profesorul danez Ole Lando^[36]. Având ca bază aceste lucrări redactate de cei mai competenți specialiști ai dreptului privat din statele Uniunii Europene, Comisia europeană a decis lansarea propriilor sale inițiative. Numai că nesiguranța cu privire la competența autorităților comunitare în această materie și reticențele statelor membre au determinat de curând abandonarea pentru moment a încercării de uniformizare a dreptului comun al contractelor. Așa se face că cele două proiecte au fost reduse la ceea ce se numește „Cadrul comun de referință”, destinat să constituie „cutia de instrumente” a legiuitorilor interni și europeni^[37]; așa fiind, proiectul de uniformizare a dreptului comun al contractelor, deocamdată, a sfârșit prin a se materializa doar într-o propunere de reglementare relativă la dreptul comun european al vânzării, din 11 octombrie 2011, a cărei aplicare a fost limitată la comerțul electronic^[38].

În concluzie, la începutul anilor 2000, perspectivele unei armonizări europene a dreptului obligațiilor, cu deosebire a dreptului contractelor, prin realizarea celor două proiecte, precum și alte inițiative ale structurilor de conducere ale Uniunii Europene au constituit un adevărat „declic” pentru juriștii francezi. Astfel, în special, cu ocazia colocviului consacrat comparării dreptului francez al contractelor cu Principiile Comisiei Lando^[39], a fost exprimată opinia clară și tranșantă că se impune cu necesitate reformarea dreptului obligațiilor, pentru a fi adaptat la realitățile epocii și la trebuințele dreptului comunitar, după exemplul oferit de dreptul olandez (1992) și dreptul german(2001)^[40]. Această urgență a fost reafirmată și cu prilejul sărbătoririi bicentenarului Codului civil, în anul 2004, când s-a făcut apel chiar și de către Președintele Republicii pentru a se întreprinde demersurile necesare în vederea realizării reformei dreptului obligațiilor^[41].

1.3. Contribuția doctrinei juridice

Marii teoreticieni ai dreptului privat francez n-au rămas pasivi ci, dimpotrivă, s-au implicat activ și creator în eforturile de reformă a dreptului comun al obligațiilor, prin lucrările lor științifice și proiectele sau anteproiectele pe care le-au realizat, argumentat și propus autorităților statale competente. Așa se face că au fost oferite Ministerului Justiției, în ultimii 10-15 ani, două anteproiecte importante de reformă. Astfel, primul dintre acestea a fost proiectul elaborat de un grup de universitari și înalți magistrați, sub direcția lui Pierre Catala, secondat de Geneviève Viney, cunoscut sub denumirea „Anteproiectul Catala”, publicat în anul 2005, în care s-a propus o reformă de ansamblu a întregului drept al obligațiilor, cuprinzând: dreptul contractelor, dreptul cvasicontractelor, dreptul răspunderii civile, regimul general al obligațiilor și dreptul prescripției^[42]. Această lucrare a fost prezentată de autorii săi ca o încercare de ajustare și nicidecum de ruptură față de textele inițiale existente în Codul civil din 1804, în vederea modernizării acestora. Astfel, s-a propus consacrarea legislativă a unor soluții noi, cum sunt: extinderea protecției în contra clauzelor abuzive și admiterea daunelor-interese punitive. Procedându-se în acest mod s-a dat valoare ideii formulată de Portalis, în sensul că, „tot ceea ce este folositor trebuie conservat, iar ceea ce nu este necesar trebuie distrus”^[43]. Examinarea atentă a acestei lucrări a permis să se constate că în partea referitoare la dreptul contractelor și la regimul general al obligațiilor ea constituie un proiect de factură clasică, calificativ ce poate fi probat prin două elemente definitorii: rolul judecătorului în contracte se propunea să rămână pe mai departe modest, fără a i se oferi prerogative sporite și importante, cum ar fi puterea de a revizui contractele pentru impreviziune; de asemenea, nu existau texte care să-i confere judecătorului posibilitatea de a-l obliga pe creditor să-l indemnizeze pe debitor și de a rezilia contractul în cazul stabilirii unilaterale a prețului în contractele de aplicație care se încheie în executarea contractelor cadru. La fel, a fost păstrată cu grijă noțiunea de „cauză” în contracte și consacrată explicit, în alcătuirea ei duală, după cum a fost creată și definită de doctrină și jurisprudență, începând cu prima jumătatea secolului trecut. De aici rezultă, așa cum s-a afirmat, că Principiile Comisiei Lando și reforma obligațiilor care a fost realizată în statele vecine – Țările de Jos și Germania – nu au constituit surse importante și hotărâtoare de inspirație în demersurile de redactare a acestui Anteproiect^[44].

Începând cu sfârșitul anului 2008, un al doilea grup de lucru, condus de unul dintre cei mai mari civiliști francezi care este profesorul François Terré^[45], sub egida Academiei de științe morale și politice, a propus o serie de anteproiecte de reformă cu privire la: dreptul contractelor^[46]; dreptul răspunderii civile^[47] și regimul juridic general al obligațiilor^[48]. Preluând multe din textele Anteproiectului „Catala”, Anteproiectul Fr. Terré s-a vrut a fi novator, autorii săi inspirându-se cu deosebire din cuprinsul proiectelor de armonizare europeană în materie, cum sunt principiile directoare ale contractului sau reglementările privind revizuirea contractelor pentru impreviziune; de asemenea, s-a propus renunțarea la unele concepte clasice ale dreptului francez sau, după caz, recalificarea lor, cum sunt „cauza” în contracte sau „cvasi-contractul”. Prin unele dintre textele propuse, s-a urmărit sporirea considerabilă a puterilor judecătorului în ființa și executarea contractului, contrar a ceea ce s-a susținut multă vreme cu valoare de dogmă că judecătorul nu are și nici nu trebuie să aibă o atare competență.

1.4. Proiectele și anteproiectele Guvernului

Mecanica guvernamentală a avut în vedere, după cum este și firesc, aceste lucrări cu valoare de anteproiecte, oferite de doctrina de specialitate, în încercarea de a antama propria sa reflexie asupra reformei dreptului obligațiilor. Mai mult, prin publicitatea care le-a fost făcută, ele au ajuns și la cunoștința actorilor vieții economice și juridice, care au avut astfel posibilitatea neîngrădită de a formula observații și propuneri în materie. Așa se explică faptul că, având ca suport Anteproiectul Catala, a fost adoptată Legea nr. 561/2008 din 17 iunie 2008 cu privire la reforma prescripției în materie civilă, prin care s-a dat o nouă reglementare acestei instituții, cuprinsă în Titlul XX, Cartea a III-a din Codul civil (art. 2219-2254)^[49]; printre inovațiile acestei legi este de reținut scurtarea termenului de prescripție extinctivă de la 30 de ani la 5 ani, consacrarea momentului flotant din care începe să curgă prescripția, precum și posibilitatea modificării convenționale a duratei prescripției și a cursului acesteia^[50].

În ce privește răspunderea civilă, s-a depus un proiect de reformă, înregistrat la Senat la 9 iulie 2010, inspirat, în principal, din textele Anteproiectului Catala, care însă nu a fost niciodată discutat și analizat de legiuitor. Așa se face că reforma răspunderii civile a rămas în continuare în sarcina Guvernului care, la 29 aprilie 2016, a dat publicității un anteproiect, spre consultare publică^[51], urmat apoi de al doilea, prezentat în același scop la 13 martie 2017.

Și în sfârșit, până la urmă, dreptul contractelor, cvasicontractelor și regimul juridic general al obligațiilor, indiferent de etiologia lor, au fost privilegiate. Astfel, proiectul de reformă a dreptului comun al contractelor a cunoscut trei versiuni succesive (2008, 2009 și 2013). Prima versiune a fost difuzată în anul 2008, cu prilejul colocviului organizat de „Revue des contrats”, fiind pe larg inspirată din Anteproiectul Catala, care cu toate neajunsurile sale conținea și inovații marcante. Printre noutăți, a fost reținută regruparea celor trei principii de bază ale contractului „libertatea contractuală, buna-credință la încheierea și executarea contractelor și forța obligatorie a acestora” într-unul și același capitol preliminar. De asemenea, este de remarcat că în încercarea de a concilia Anteproiectul Catala cu Anteproiectul Terré, s-a decis înlocuirea conceptului sau noțiunii de „cauză” în contracte, privită ca o condiție de fond pentru validitatea acestora, cu aceea de „interes”; așa se face că noțiunea de „cauză” nu a mai fost consacrată, cum preconiza Anteproiectul Catala, dar nici suprimată, după cum propunea Anteproiectul Terré, ci doar reamplasată în contextul a ceea ce se numește în prezent „conținutul contractului”. Faptul că această primă versiune a proiectului de reformă a dreptului comun al contractelor a fost mai apropiată de Anteproiectul Catala se explică prin aceea că structurile guvernamentale au luat cunoștință relativ târziu, respectiv în anul 2008, despre existența și cu privire la conținutul și noutățile Anteproiectului Terré de reformă în materie^[52].

Versiunea a doua, cu toate că circulat neoficial în cursul anului 2009, nu a fost niciodată publicată oficial. Este totuși de reținut că textele din cuprinsul acesteia au fost reechilibrate în favoarea Anteproiectului Terré. De pildă, s-a consacrat interzicerea clauzelor abuzive și a fost suprimată noțiunea de cauză a contractului. Și în sfârșit, a treia versiune, datată octombrie 2013, foarte apropiată de versiunea a doua, a fost publicată în presa economică în ianuarie 2014^[53].

În paralel cu aceste proiecte sau mai corect spus anteproiecte de reformă a dreptului comun al contractelor a fost realizat și un proiect de reformă a regimului general al obligațiilor, precum și al cvasicontractelor, datat 2011, care a circulat de manieră oficială în mai multe publicații. În schimb, reforma dreptului răspunderii civile a fost oficialmente lăsată deoparte, pentru a fi realizată separat și mai târziu. Astfel că, în următorii doi ani, aproape nimic nu s-a mai întâmplat, pentru ca după aceea, așa cum am arătat mai sus, să fie date publicității cele două anteproiecte, unul în aprilie 2016 și celălalt în martie 2017, spre consultare publică.

1.5. Abilitarea legislativă a Guvernului pentru reglementarea reformei dreptului contractelor, regimului general și probei obligațiilor

În sfârșit, atunci când se credea că reforma în discuție nu se mai bucură de niciun interes din partea autorităților competente, fiind într-o liniștită și prelungită adormire, dintr-odată, spre surprinderea cvasigenerală, la finele anului 2013, a revenit în scenă, când la 27 noiembrie s-a depus la Senat un proiect de lege „relativ la modernizarea și simplificarea dreptului și procedurii în domeniile justiției și afacerilor interne”, prin care să fie acordate Guvernului^[54] sarcina și competența realizării, pe calea unei ordonanțe, a reformei întregului drept al obligațiilor, cu excepția regimului răspunderii civile. Apoi, câteva zile mai târziu, o nouă versiune a Anteproiectului Guvernului, datat 23 octombrie 2013, a fost publicată pe site-ul de internet al ziarului „Les Echos”. De asemenea, a fost activată procedura de urgență pentru adoptarea legii de abilitare a Guvernului, astfel încât reforma să poată fi realizată într-un termen cât se poate de scurt. Numai că nu totul a mers așa cum s-a preconizat. Astfel, Adunarea Națională și-a dat repede acordul, dar Senatul, deși avea aceeași culoare politică cu Guvernul, a refuzat să acorde abilitarea, motivând cu aceea că „reforma dreptului obligațiilor și contractelor este o reformă majoră a Codului civil și prea importantă pentru a fi realizată prin ordonanță”^[55]. După o navetă parlamentară și având acordul unei comisii mixte paritare constituită de cele două camere ale Parlamentului, în fața voinței majorității deputaților din Adunarea Națională, în sfârșit, Senatul a votat Legea nr. 177/2015 din 16 februarie 2015^[56], care, în art. 8, prevede abilitarea Guvernului să realizeze, pe cale de ordonanță, modernizarea și simplificarea dreptului și procedurilor din domeniile justiției și afacerilor interne^[57]. În baza legii de abilitare, Ministerul Justiției a luat măsurile necesare pentru punerea în lucru a proiectului de ordonanță având ca obiectiv înfăptuirea reformei dreptului comun al contractelor, regimului general și probei obligațiilor. În paralel cu aceasta, a lansat o largă consultare publică pentru a culege propunerile și observațiile doctrinei de specialitate și ale tuturor persoanelor interesate în materie, fiind apoi operate modificările considerate necesare și definitivate textele finale^[58]. Și, în sfârșit, Ordonanța a fost prezentată și aprobată în ședința Consiliului de Miniștri din 10 februarie 2016 și publicată în ziua următoare, adică la 11 februarie 2016^[59].

În art. 9 al Ordonanței nr. 131/2016 din 10 februarie 2016 se prevede că dispozițiile sale intră în vigoare la 1 octombrie 2016. Desigur că această Ordonanță, potrivit procedurii prevăzută de art. 38 din Constituție, trebuie să fie ratificată de Parlament, numai că proiectul legii de ratificare nu a fost depus nici până la intrarea ei în vigoare.

§2. Obiectivele și conținutul principal ale reformei realizate prin Ordonanța nr. 131 din 10 februarie 2016

2.1. Obiectivele reformei. Enunțare

Principalele obiective^[60] urmărite prin reforma dreptului obligațiilor sunt enunțate în „Raportul Președintelui Republicii”^[61], care însoțește Ordonanța nr. 131 din 10 februarie 2016. Astfel, cu valoare generală, s-a afirmat că scopul de principiu al acesteia este modernizarea, simplificarea, îmbunătățirea lizibilității și creșterea accesibilității dreptului comun al contractelor, regimului obligațiilor și dreptului probei, garantarea securității juridice și eficacității normelor. În acest scop, s-a arătat că pe calea ordonanței în discuție se vor lua măsurile necesare pentru:

a) afirmarea principiilor generale ale dreptului contractelor, cum sunt buna-credință și libertatea contractuală; enumerarea și definirea legală a principalelor categorii de contracte; precizarea regulilor aplicabile procesului de încheiere a contractelor, inclusiv în cazul încheierii prin mijloace electronice; formularea și clarificarea dispozițiilor aplicabile în materia negocierii precontractuale, ofertei și acceptării și în special a celor referitoare la stabilirea momentului și locului încheierii contractului, promisiunea de contract și la pactul de preferință;

b) simplificarea regulilor aplicabile condițiilor de validitate a contractului, prin care se înțeleg cele referitoare la capacitate, consimțământ, reprezentare și conținutul contractului; consacrarea în particular a obligației de informare, noțiunii de clauză abuzivă și introducerea de dispoziții care să permită sancționarea comportamentului părții contractante care abuzează de situația părții mai slabe;

c) afirmarea principiului consensualismului, reglementarea excepțiilor de la acest principiu și stabilirea principalelor reguli aplicabile formei contractului;

d) clarificarea dispozițiilor privitoare la nulitatea și caducitatea contractului, strâns legate de validitatea și eficacitatea acestuia;

e) formularea dispozițiilor relative la interpretarea contractului și precizarea acelora care sunt proprii contractelor de adeziune;

f) stabilirea regulilor privitoare la efectele contractului între părți și față de terți, inclusiv la posibilitatea părților de a adapta contractul în cazul schimbării imprevizibile a circumstanțelor în cursul și pe durata executării sale;

g) clarificarea regulilor referitoare la durata contractului;

h) regruparea regulilor aplicabile în cazul neexecutării contractului și reglementarea posibilității rezoluțiunii unilaterale prin notificarea debitorului;

i) modernizarea regulilor aplicabile gestiunii de afaceri și plății nedatorate, consacrarea noțiunii de îmbogățire fără cauză justă, precum și stabilirea condițiilor și efectelor acesteia;

j) introducerea unui regim general al obligațiilor, clarificarea și modernizarea regulilor sale; precizarea în particular a regulilor aplicabile diferitelor modalități ale obligației, făcând distincție clară între obligațiile condiționale, cu termen, cumulative, alternative, facultative, solidare și a celor indivizibile; adoptarea regulilor plății și explicarea celor aplicabile altor moduri și mijloace de stingere a obligațiilor, cum sunt: remiterea de datorie, compensația și confuziunea;

k) regruparea ansamblului operațiilor destinate să modifice raportul obligațional; consacrarea principalelor acțiuni deschise creditorului, inclusiv a acțiunilor directe în plată, prevăzute expres de lege; modernizarea regulilor aplicabile cesiunii de creanță, novației și delegației; consacrarea cesiunii de datorie și cesiunii de contract; precizarea regulilor care se aplică restituirilor, îndeosebi în cazul aneantizării contractului;

l) clarificarea și simplificarea tuturor regulilor aplicabile probei obligațiilor; în consecință, formularea celor relative la sarcina probei, prezumțiile legale, autoritatea de lucru judecat, convențiilor asupra probei și a regulilor privind admiterea probei; precizarea, în continuare, a condițiilor de admisibilitate a mijloacelor de probă a faptelor și actelor juridice; în fine, detalierea regimurilor aplicabile diferitelor mijloace de probă.

Din analiza atentă a conținutului acestui Raport și a lucrărilor doctrinei juridice în materie, este posibilă sintetizarea obiectivelor sau caracteristicilor generale ale reformei dreptului obligațiilor în Codul civil francez, care sunt: accesibilitatea, atractivitatea și asigurarea protecției părții contractante mai slabe^[62].

2.2. Accesibilitatea

Stilul Codului civil francez, a cărui eleganță nu a putut și nici nu putea fi contestată, nu a fost întotdeauna destul de ușor de înțeles, pentru toți participanții la circuitul civil; mai mult, în timpurile din urmă, s-a putut constata că unele reglementări, atât în conținut cât și în formulări, sunt desuete. De aceea, în Ordonanța nr. 131 din 10 februarie 2016, dispozițiile din noile texte sunt formulate mai simplu, mai explicit, cu mai multă claritate, coerență și precizie și foarte bine structurate. Astfel, în structura sa inițială, Titlul III din Cartea a III-a, întitulat „Contractele sau obligațiile convenționale în general”, art. 1101–1369-11, era alcătuit din totalitatea normelor ce compuneau regimul juridic general al contractelor (art. 1101-1167) și a celor care reglementau: modalitățile obligațiilor (art. 1168-1233); stingerea obligațiilor (art. 1234-1314); proba obligațiilor, indiferent de etiologia lor (art. 1315-1369) și, în sfârșit, textele mai recent cuprinse în Codul civil consacrate contractelor în formă electronică (art. 1369-1–1369-11). Toate normele juridice care reglementează aceste materii, în prezent, sunt logic grupate în trei titluri separate (Titlurile III-IV-IV bis din Cartea a III-a). Titlul III poartă denumirea „Sursele obligațiilor”, (art. 1100–1303-4) și așa cum este logic și ușor de înțeles este alcătuit din trei subtitluri: Subtitlul I „Contractul” (art. 1101–1231-7); Subtitlul II „Răspunderea extracontractuală” (art. 1240–1245-17), care a rămas în redactarea existentă la 10 februarie 2016; Subtitlul III „Alte izvoare ale obligațiilor” (gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, art. 1300–1303-4). Titlul IV al Cărții a III-a poartă denumirea „Regimul general al obligațiilor” (art. 1304–1352-9) și cuprinde toate dispozițiile care sunt aplicabile deopotrivă și în general oricăror raporturi de obligații, indiferent de izvorul sau etiologia lor. Și în sfârșit, Titlul IV-bis cuprinde reglementările consacrate „Probei obligațiilor” (art. 1353–1386-1).

În termenii Ordonanței nr. 131/2016, s-a renunțat la unele noțiuni care în Codul civil francez nu erau definite și al căror regim juridic nu a fost stabilit expres prin dispozițiile sale, iar menținerea lor nu s-a considerat a fi necesară, cum este de pildă clasificarea în obligații de a da, a face și a nu face. În schimb, a apărut ca obligatorie reglementarea expresă și cât mai completă a unor mecanisme juridice esențiale și deosebit de utile; de pildă, este consacrat regimul juridic al unor noțiuni și operații bine cunoscute în practica judiciară, dar care nu erau reglementate în textele Codului civil, cum sunt oferta de contracta^[63] și promisiunea unilaterală de a contracta^[64]. Pe de altă parte, este important de subliniat că s-a renunțat la termenul de „cauză ” a contractului, privită ca fiind una din condițiile de fond necesare pentru încheierea valabilă a contractelor, cu excepția actelor juridice acauzale, pentru a fi înlocuit cu sintagma „scop licit” și utilizată în contextul reglementării așa-zisului conținut al contractului, prin care nu se poate deroga de ordinea publică (art. 1162-1171 C. civ., după reformă). De altfel, în același context, este de reținut, așa cum am mai arătat, că prin reforma dreptului obligațiilor, conținutul contractului, alături de consimțământul părților și de capacitatea lor de a contracta, este consacrat ca fiind una dintre cele trei condiții de validitate a oricărui contract.

Accesibilitatea noilor texte ale Codului civil face posibilă în același timp și asigurarea securității juridice a circuitului civil, care până la reformă era de multe ori pusă în pericol, fără luarea în considerare, în lipsă de reglementări exprese și clare, a jurisprudenței consacrată și dezvoltată în două sute de ani. Numai că au existat numeroase situații în care, în lipsă de reglementări exprese și suficiente, jurisprudența trebuia interpretată prin analogie, a contrario sau pur și simplu contra legem. De asemenea, înțelegerea unor dispoziții legale care erau neclare, desuete și de cele mai multe ori incomplete, făcea necesară consultarea hotărârilor pronunțate de tribunale și interpretate diferit de doctrina de specialitate. La acestea mai adăugăm faptul că adeseori s-a constatat că jurisprudența era fluctuantă, ceea ce a fost de natură a pune în pericol securitatea juridică, pe care numai dreptul scris o poate oferi. Acesta este motivul principal pentru care Ordonanța a realizat și o codificare a regulilor statuate de jurisprudență, care a consacrat soluții ce au devenit constante și bine ancorate în peisajul juridic francez, chiar dacă au fost nescrise în vechile texte ale legii civile^[65]. Astfel, este expres recunoscut dolul ca viciu de consimțământ, sub forma reticenței dolozive^[66] și consacrată posibilitatea legală de stabilire unilaterală a prețului în contractele cadru și în contractele de prestări de servicii^[67]. Și în aceeași ordine de idei, este util de reținut că, în sfârșit, sunt reglementate expres și cuprinzător îmbogățirea fără justă cauză^[68], cesiunea de datorie cu titlu particular^[69] și cesiunea de contract^[70].

2.3. Atractivitatea

Această însușire a dreptului^[71] are două dimensiuni: una politică și alta economică. Atractivitatea politică înseamnă capacitatea dreptului de a servi ca model pentru legiuitorii străini în redactarea și adoptarea legilor din propriile state. Cea de a doua dimensiune a atractivității dreptului, așa cum denumirea ei o evocă, este de ordin economic; astfel, dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale are ca efect multiplicarea situațiilor în care părțile contractante au libertatea, adică posibilitatea legală de a stabili prin voința lor legea aplicabilă contractului pe care îl încheie. Pe cale de consecință, se poate afirma că există o adevărată „competiție normativă” între cel puțin două mari sisteme juridice dominante: dreptul statelor din spațiul „common law” și dreptul de tradiție romano-germană, iar înăuntrul aceluiași sistem, între dreptul statelor componente, fiecare cu particularitățile sale.

Dacă ne raportăm la dimensiunea politică, Codul civil francez de la 1804, în special partea relativă la dreptul obligațiilor, a avut o influență decisivă asupra legislațiilor din numeroase țări europene. Înainte de toate, trebuie să ne reamintim că și Codul civil român din 1865 a fost, în realitate, o copie, aproape fidelă, a Codului civil francez. De asemenea, multe dintre statele din America de Sud au o legislație contractuală în care sunt reproduse marile principii ale dreptului francez al contractelor. De altfel, așa s-a întâmplat și cu alte codificări, mai recente, cum este Codul civil german (BGB), operă legislativă remarcabilă, care a fost izvor de inspirație pentru multe alte legislații, cum sunt: Codul civil italian din anul 1942, Codul civil spaniol și Codul civil japonez. Or, funcția de model al dreptului francez al obligațiilor, în ultimul secol, a început în mod clar să slăbească, din cauza decalajului existent între textele sale inițiale și realitatea dreptului pozitiv, modelat cu înțelepciune de jurisprudență, care a fost chemată să răspundă la trebuințele vieții sociale, aflate într-o dinamică tot mai accelerată. Așa fiind, numeroși juriști francezi, cum sunt cei care aparțin Asociației „Henri Capitant”, au desfășurat și desfășoară o activitate susținută și constantă pentru promovarea dreptului civil francez pe scena internațională. Prin urmare, reforma dreptului francez al obligațiilor este și trebuie să fie un moment important pentru creșterea influenței sale asupra legiuitorilor din alte state, putând constitui model de viitoare legiferare sau de refacere modernă a dreptului obligațiilor din alte spații europene sau extraeuropene.

Dimensiunea economică a atractivității dreptului obligațiilor este strâns legată, așa cum am mai arătat, de libertatea contractanților, mai ales în spațiul comerțului internațional, care se obiectivează în posibilitatea de a alege legea civilă aplicabilă contractului pe care îl încheie. Astfel, cu scopul de a convinge pe operatorii economici să opteze pentru aplicarea dreptului francez al contractelor, legiuitorul de astăzi a decis să promoveze anumite reguli moderne care să confere flexibilitate raporturilor contractuale. Cu acest scop și în această ambianță, este promovat unilateralismul, care era deja în curs de consacrare și în progres clar, cu mult înainte reformă, sub impulsul și cu aportul hotărât și constant al jurisprudenței. În această ordine de idei, este de subliniat că în prezent sunt reglementate expres: dreptul de stabili unilateral prețul în contractele cadru și în contractele de prestări de servicii^[72]; excepția de neexecutare a contractului, chiar anticipată, atunci când este manifest că debitorul nu va executa prestațiile datorate la momentul când vor ajunge la scadență și se apreciază că urmările sunt suficient de grave pentru excipient^[73]; rezoluțiunea unilaterală a contractului și procedura ce trebuie urmată^[74], care de altfel a fost consacrată încă la sfârșitul secolului trecut de către jurisprudența Curții de casație^[75].

În final, arătăm că urmărind aceleași obiective, în cadrul reformei, sunt reglementate anumite mecanisme juridice promovate de mai multă vreme de către jurisprudență, existente în alte legislații civile europene, fiindu-le stabilit câte un regim juridic precis și coerent, cum sunt: cesiunea de contract^[76] și cesiunea de datorie^[77].

2.4. Protecția părții contractante mai slabe

Departe de a fi o descoperire contemporană, inegalitatea între contractanți^[78] este o realitate economică și socială, care își are explicația în vârsta indivizilor, experiența, inteligența, starea de sănătate fizică și mentală, pregătirea școlară, talentele diferite, precum și puterea lor economică. Cu toate acestea, vreme îndelungată, dreptul comun al contractelor a fost prezentat și a apărut ca fiind răspunsul unei egalități prezumate a părților contractante, care însă nu întotdeauna există în realitatea faptică. Cu alte cuvinte, se poate afirma că între contractanți există de multe ori o inegalitate care își are originea în anumite slăbiciuni. În doctrina juridică, unii autori fac distincție între slăbiciunea inerentă în general persoanelor fizice și slăbiciunea care este relativă numai la anumiți contractanți^[79]. Prima slăbiciune își are etiologia în dezvoltarea mentală, pregătirea intelectuală și în nivelul de cunoștințe în materia contractelor, care sunt insuficiente pentru o judecată corectă și clară asupra angajamentelor pe care persoanele și le asumă prin contractele încheiate. Cealaltă slăbiciune își are explicația în situația socială și puterea economică diferite ale contractanților, ceea ce o determină pe partea contractantă mai slabă să accepte condiții contractuale împovărătoare, uneori chiar leonine, sub presiunea puterii economice disproporționat de mare a partenerului contractual și propriei stări de nevoie, factori care se pot uneori conjuga. Acestea sunt motivele pentru care se justifică acordarea unei protecții juridice părții contractante mai slabe.

Indiferent de natura situației în care se află partea contractantă mai slabă, legea civilă trebuie să consacre și să reglementeze mijloacele și mecanismele juridice apte de a o proteja și, în același timp, de a asigura întărirea și apărarea securității afacerilor. Rezolvarea acestei probleme de către legiuitorul francez în cadrul reformei dreptului contractelor și a regimului general al obligațiilor se constată că este polimorfă^[80]. Desigur că, în primul rând, prin dispozițiile privitoare la incapacitățile de a contracta se asigură, în dreptul comun, protecția persoanelor care din cauza vârstei sau alterării capacității lor psihice sau mentale se află într-o situație care le împiedică să aibă și să-și exprime o voință liberă și neviciată (art. 1146 C. civ. fr.); astfel, actele juridice încheiate de persoanele incapabile de a contracta, indiferent că este vorba de un minor ori major, sunt lovite de nulitate relativă (art. 1146-1147, combinate cu art. 425 și urm. C. civ. fr.). Pe de altă parte, încă înainte de reformă, prin legislația specială au fost căutate și găsite mai multe mijloace de corijare a consecințelor inegalității economice și sociale existente între părțile contractante, îndeosebi prin promovarea și consacrarea obligației de informare precontractuală a părții contractante mai slabe și acordarea unui termen de reflexie ori de retractare a contractului încheiat; desigur că este vorba de dreptul consumului, care reglementează raporturile contractuale dintre profesioniști și consumatori^[81].

Reforma dreptului obligațiilor a oferit legiuitorului, printre altele, ocazia consacrării și mai ales a consolidării în noile texte ale Codului civil a mijloacelor juridice destinate să asigure protecția părții contractuale mai slabe. Astfel, în art. 1143 C. civ. fr., introdus prin Ordonanța nr. 131 din 10 februarie 2016, reglementează pentru prima dată expres violența economică, privită ca viciu de consimțământ, care era deja consacrată, cu mult înainte, în jurisprudența Curții de casație, fără un text legal^[82]. În această reglementare se prevede: „Este în mod egal violență atunci când o parte, abuzând de starea de dependență în care se află cocontractantul său, obține angajamentul lui, pe care nu și l-ar fi dat în absența acestei constrângeri, pentru a obține în acest fel un avantaj manifest excesiv”. Fiind asimilată unei forme de violență – viciu de consimțământ – violența economică este sancționată de lege cu nulitatea relativă a contractului încheiat sub imperiul său (art. 1131 C. civ. fr.). De asemenea, în art. 1112-1 C. civ. fr., introdus prin aceeași Ordonanță, este reglementată cu valoare de regulă generală obligația de informare precontractuală, văzută ca mijloc juridic preventiv pentru asigurarea sanității consimțământului părții contractante mai slabe la încheierea oricărui contract^[83]; desigur că trebuie să fie vorba de acele informații care au importanță determinantă pentru formarea consimțământului celuilalt contractant, adică să fie legate direct și necesar de conținutul contractului sau de calitatea părților [art. 1112-1 alin. (1) și alin. (3) C. civ. fr.]. Neîndeplinirea obligației de informare poate antrena anularea contractului în condițiile prevăzute de art. 1130 și urm. C. civ. fr., care reglementează viciile de consimțământ, cu deosebire dolul provocat prin reticență sau disimulare intenționată [art. 1137 alin. (2) C. civ. fr.]^[84]. Și nu în ultimul rând, art. 1171 C. civ. fr., introdus prin Ordonanța nr. 151/ 2016, este sediul dispozițiilor prin care este generalizată în toate contractele noțiunea de „clauze abuzive”, preluată din legislația dreptului consumului; de regulă, în contractele de adeziune, clauzele de acest fel sunt declarate sau reputate, în principiu, ca fiind nescrise (art. 1170-1171 C. civ. fr.)^[85].

Constatări concluzive

Obiectivele și conținutul reformei dreptului obligațiilor, cu excepția răspunderii civile, realizată prin Ordonanța nr. 151 din 10 februarie 2016, considerăm că pot fi mai clar înțelese și formulate numai după o analiză profundă, atentă și cuprinzătoare a noilor reglementări, în strânsă legătură cu teoriile și inovațiile doctrinei de specialitate în materie, formulate și argumentate în funcție de trebuințele reale ale vieții sociale, în dinamica sa tot mai accelerată și având ca bază contribuțiile unei jurisprudențe constante și creatoare, care a oferit noi direcții și a consacrat concepte și mecanisme juridice ce nu se regăseau în textele inițiale ale Codului civil francez, dar a căror aplicabilitate a fost utilă și uneori chiar necesară, mai ales în ultimele 4-5 decenii. Procedând în acest fel, din economia textelor Ordonanței în discuție se poate constata existența unui echilibru evident între: liberalismul contractual și solidarismul contractual, libertatea de voință a părților și puterile judecătorului pe durata ființei contractului, vechi și nou în dreptul obligațiilor, mai ales în dreptul comun al contractelor. Acesta este motivul pentru care unii autori, nu dintre cei mai puțin importanți, apreciază că reforma în discuție este terenul care permite relansarea controverselor din doctrina juridică franceză a ultimilor ani, care au determinat o anumită basculare între ideile și tendințele liberalismului sau voluntarismului în contracte, ușor de decelat în contractele „gré à gré”, și teoria solidarismului contractual, prezentă mai ales la contractele de adeziune^[86]. Bunăoară, prin sacrificarea conceptului de „cauză a contractului”, legiuitorul francez se pare că promovează apărarea teoriei solidarismului contractual care, fără a nega importanța voinței părților, pune în prim plan interesul contractual al acestora, privit ca motor al raporturilor contractuale, mai ales pe scena executării contractelor^[87]. În orice caz, nu se poate nega că în dreptul comun al contractelor coexistă două concepții sau viziuni despre contract: una egalitaristă, fondată pe voința liberă și suverană a părților și pe prezumția că raporturile dintre ele sunt corecte și echitabile, și alta structural neegalitară și ancorată în raporturile de putere, în contextul cărora un rol important îl au puterile judecătorului. Această coexistență vom avea ocazia să o învederăm și argumentăm în studiile noastre viitoare în care vom analiza reforma dreptului obligațiilor în Codul civil francez, pe de o parte, în materia dreptului comun al contractelor și, pe de altă parte, în domeniul regimului juridic general al obligațiilor a căror etiologie majoritară este și rămâne în spațiul contractual.

Note de subsol

^[1] A se vedea: Fr. Chėnedé, Le nouveau droit des obligations et des contrats. Consolidations – innovations – perspectives, Dalloz, Paris, 2016, p. 1-10; O. Deshayes, Th. Genicon, Yv.-M. Laithier, Réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations, LexisNexis, Paris, 2016, p. 1-15; G. Chantepie, M. Latina, La réforme du droit des obligations, Dalloz, Paris, 2016, p. 3-32; Chr. Jamin, Réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations, Dalloz, Paris, 2016.

^[2] A se vedea: Fr. Chénedé, op. cit., p. 1; G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 6.

^[3] Pentru analiza acestui discurs, a se vedea P.-A. Fenet, Recueil complet des travaux préparatoires du Code civil, Paris, 1827, p. 476 și urm., apud D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, Economica, Paris, 2012, p. 5.

^[4] A se vedea Fr. Chénedé, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, tome III, Dalloz, Paris, 2015, p. 241.

^[5] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2013, p. 452-457.

^[6] Despre cauza în contracte, a se vedea J. Ghestin, Cause de l’engagement et validité du contrat, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2006.

^[7] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 50-52 și 470-476.

^[8] Ibidem, p. 711-714 și jurisprudența la care se face trimitere în notele de subsol.

^[9] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité civil, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2006, p. 679-771.

^[10] Ibidem, p. 925-972.

^[11] Art. 1244-1 și urm. C. civ. fr.

^[12] Art. 1152 C. civ. fr.

^[13] Art. 1108-1 și urm., art. 1369-1 și urm. C. civ. fr.

^[14] Art. 1386-1 și urm. C. civ. fr.

^[15] Legea nr. 85/677 din 5 iulie 1985, publicată în Journal Officiel din 6 iulie 1985, p. 7584.

^[16] Code de la santé publique (Legea nr. 303/2002 din 4 martie 2002).

^[17] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 8.

^[18] Ibidem.

^[19] A se vedea Yv. Lequette, D’une célébration à l’autre (1904-2004), în „Le Code civil: un passé, un présent, un avenir”, Dalloz, Paris, 2004, p. 9.

^[20] A se vedea Le projet de Code des obligations franco-italien (1927), Avant-propos G. Alpa, Edition Panthéon-Assas, Paris, 2015.

^[21] A se vedea J. Foyer, Le Code civil de 1945.

^[22] Ibidem.

^[23] A se vedea Fr. Chénedé, op. cit., p. 2-3.

^[24] A se vedea J. Carbonnier, Introduction, în „L’évolution contemporaine du droit des contrats. Journées René Savatier”, Presses Universitaires de France, Paris, p. 29 și urm.

^[25] Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985.

^[26] Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986.

^[27] Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990.

^[28] Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

^[29] Directiva 97/7/CEE a Parlamentului European și Consiliului din 20 mai 1997, înlocuită cu Directiva 2011/83 CE a Parlamentului European și Consiliului din 25 octombrie 2011.

^[30] Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și Consiliului din 25 mai 1999.

^[31] Directiva 2000/31/CE a Consiliului din 8 iunie 2000.

^[32] Directiva 2002/65 a Parlamentului European și Consiliului din 23 septembrie 2002.

^[33] Directiva 94/47 CE a Parlamentului European și Consiliului din 29 octombrie 1994, înlocuită cu Directiva 2008/122 CEE a Parlamentului European și Consiliului din 14 ianuarie 2009.

^[34] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 11.

^[35] A se vedea Code Européen des contrats, livre premier, coord. G. Gandolfi, Dot. A. Giuffrè Editore, Milano, 2004, inclusiv explicațiile și comentariile însoțitoare.

^[36] Pentru analiza acestui anteproiect, a se vedea D. Mazeaud, La Commission Lando: le point de vue d’un juriste français, în „L’harmonisation du droit des contrats en Europe”, Economica, Paris, 2001, p. 205 și urm.

^[37] Comisiei Europene i-au fost puse la dispoziție două proiecte ale Cadrului comun de referință: Proiectul „Von Bar” (C. Von Bar, E. Clive, H. Schulte-Nolke, Principles, Definition, and Model rules of European private law. Draft common frame of reference, Sellier, 2009) și Proiectul francez, redactat sub egida Asociației Henri Capitant și Societății de legislație comparată (Principes contractuels communs, 2008).

^[38] A se vedea D. Porcheron, La proposition de règlement relative à un droit commun européen de la vente: un pas décisif vers l`élaboration d`un droit européen des contrats, în „Revue Lamy Droit des affaires”, novembre 2011, nr. 65, p. 54.

^[39] A se vedea D. Lasjlo-Fenouillet, P. Rémy-Corlay, Les concepts contractuels français à l’heure des Principes du droit européen des contrats, în „Thèmes et commentaires”, Dalloz, Paris, 2003.

^[40] A se vedea Fr. Chénedé, op. cit., p. 4.

^[41] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 12.

^[42] A se vedea P. Catala, Avant-projet de réforme du droit des obligations et de la prescription, La Documentation française, Paris, 2006.

^[43] Fr. Chénedé, op. cit., p. 4.

^[44] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 13. De asemenea, a se vedea P. Catala, Présentation générale de l’avant-projet, în op. cit., cu deosebire p. 15.

^[45] A se vedea G. Chantepie, op. cit., p. 13-14.

^[46] A se vedea Fr. Terré, Pour une réforme du droit des contrats, în„Thèmes et commentaires”, Dalloz, Paris, 2009.

^[47] Idem, Pour une réforme de la responsabilité civile, în „Thèmes et commentaires”, Dalloz, Paris, 2009.

^[48] Idem, Pour une réforme du régime générale des obligations, în „Thèmes et commentaires”, Dalloz, Paris, 2014.

^[49] Publicată în Jurnal Officiel din 18 iunie 2008, p. 9856.

^[50] Loi nr. 2008-561 du 17 juin 2008 portant réforme de la prescription en matière civile, Journal Officiel du 18 juin 2008, p. 9856.

^[51] A se vedea: Fr. Chénedé, op. cit., p. 5; G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 14.

^[52] Ibidem.

^[53] Ibidem.

^[54] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 16-17.

^[55] Communiqué de presses du Senat en date du 15 janvier 2014, http://www.senat.fr/presse/cp2014o115.

^[56] Publicată în Journal Officiel din 16 februarie 2015.

^[57] În preambulul acestei legi s-a precizat: „În condițiile prevăzute de art. 38 din Constituție, Guvernul este autorizat să ia pe calea ordonanței măsurile pendinte domeniului legii necesare pentru modificarea structurii și conținutului Cărții a III-a din Codul civil, în scopul modernizării, simplificării, ameliorării înțelesului, creșterii accesibilității dreptului comun al contractelor, regimului obligațiilor și dreptului probei, garantării securității juridice și eficacității reglementărilor”.

^[58] A se vedea N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. XI.

^[59] Art. 9 al Ordonanței prevede: „ Dispozițiile prezentei Ordonanțe intră în vigoare la 1 octombrie 2016”. Despre intrarea ei în vigoare, a se vedea V.S. Gaudemet, Dits et non-dits sur l’application dans le temps de l’Ordonnance du 10 février 2016, în „Jurisclasseur périodique”, mai 2016, nr. 559.

^[60] A se vedea: G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 18-36; Ph. Stoffel-Munck, Les enjeux majeurs de la réforme. Attractivité, Sécurité, Justice, în „Réforme du droit des contrats et pratique des affaires”, Dalloz, Paris, 2015, p. 18; O. Deshayes, Th. Genicon, Yv.-M. Laithier, op. cit., p. 4-5; Fr. Chénedé, op. cit., p. 8; N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. IX-XIII. În ce privește analiza acestor obiective, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la reforma dreptului comun al obligațiilor în Codul civil francez, în Revista română de drept privat nr. 1/2018, p. 273-294.

^[61] Pentru lectura acestui Raport, a se vedea N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. IX-X.

^[62] A se vedea: Fr. Chénedé, op. cit., p. 8; N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. XI-XIII; G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 18-32.

^[63] Art. 1113-1117 C. civ., în noua redactare.

^[64] Art. 1124 C. civ., în noua redactare.

^[65] A se vedea N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. XI.

^[66] Art. 1137 C. civ. fr., în noua redactare.

^[67] Art. 1164-1165 C. civ. fr., în noua redactare.

^[68] Art. 1303-1303-4 C. civ. fr., în noua redactare.

^[69] Art. 1327-1328-1 C. civ. fr., în noua redactare.

^[70] Art. 1216-1216-3 C civ. fr., în noua redactare

^[71] A se vedea: N. Dissaux, Chr. Jamin, op. cit., p. XII; G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 18-23.

^[72] Art. 1164-1165 C. civ. fr., în noua redactare.

^[73] Art. 1219-1220 C. civ. fr., în noua redactare.

^[74] Art. 1226 C. civ. fr., în noua redactare.

^[75] Exemplificativ, a se vedea: Cour de cassation, 1-ére chambre civile, nr. 96-21485, 13 octobre 1998, Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation I, nr. 300; idem, nr. 99-15170, 20 février 2001, Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation I, nr. 40.

^[76] Art. 1216-1216-3 C. civ. fr., în noua redactare. Pentru analiza cesiunii de contract, a se vedea: Ph. Stoffel-Munck, Imprévision et la réforme des effets du contrat, Revue des contrats, 2016, hors-série, p. 34 și urm.; L. Aynès, La cession de contrat, Droit et patrimoine, 2015, p. 73 și urm.; R. Boffa, Les opérations translatives dans le projet d’ordonnance, Gazette du Palais, 4 juin 2015, nr. 155, p. 8 și urm.

^[77] Art. 1327-1328-1 C. civ. fr. Pentru comentarii, selectiv, a se vedea: R. Boffa, op. cit., p. 8 și urm.; P. Berlioz, Article 1338: la cession de dette, Revues des contrats, nr. 803; L. Thibierge, La cession de dette, Blog obligations, Dalloz, 2015; J. D. Pillier, La cession de dette dans le projet de réforme de régime général des obligations du 25 février 2015, Les Petites affiches, 5 octobre 2015, p. 8.

^[78] A se vedea: G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 29-32; Fr. Chénedé, op. cit.,p. 8.

^[79] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 30.

^[80] Idem, p. 30-32.

^[81] A se vedea: M. Fontaine, La protection de la partie faible dans les rapports contractuels (Rapport de synthèse), în „La protection de la partie faible dans les rapports contractuels franco-belges”, coord. J. Ghestin, M. Fontaine, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1996, nr. 2.

^[82] A se vedea Cour de cassation, 1-ère chambre civile, 3 avril 2002, în Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation I, nr. 108.

^[83] Cu privire la obligația de informare, a se vedea: M. Fabre-Magnan, Essai d’une théorie de l’obligation d’information dans les contrats, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1992; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 284-298.

^[84] Pentru o analiză actuală a obligației de informare, a se vedea M. Fabre-Magnan, Le devoir d’information dans les contrats: essai de tableau général après la réforme, Jurisclasseur périodique, édition Générale 2016, nr. 706.

^[85] A se vedea: M. Chagny, La généralisation des clauses abusive, în „La réforme du droit des contrats et practique des affaires” (direction Ph. Stoffel-Munck), Dalloz, Paris, 2015; D. Fenouillet, Le juge et les clauses abusives, Revue des contrats 2016, nr. 359.

^[86] A se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 32-33.

^[87] În legătură cu solidarismul contractual, care argumentează creșterea rolului și puterilor judecătorului în asigurarea echilibrului contractual și realizarea intereselor contractuale ale părților, privite deopotrivă ca autori ai contractului și actori pe scena executării sale, a se vedea A.-S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Litec, Paris, 2006. Pentru doctrina românească, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 55-75.