Participarea obligatorie a inculpatului la procesul penal

Acest text reprezintă un extras din lucrarea Ioan-Paul Chiș, Redeschiderea procesului penal în cazul judecății in absentia, Ed. Hamangiu, 2022, p. 154-175.

Secțiunea a 2‑a. Definirea termenului „în lipsă”

1. Notificarea acuzatului. Obligație de rezultat

Încu­noștin­țarea acuzatului despre învinuirile care îi sunt aduse și, pe cale de consecință, despre procesul penal al cărui prota­gonist este reprezintă premisa respectării dreptului la apărare al acestuia, numai din acest moment născându‑se în patrimoniul său drepturi și obligații procesuale.

Această obligație se naște de îndată pentru organele de urmărire penală [art. 10 alin. (3) C.proc.pen.], imediat ce au dispus continuarea urmăririi penale față de suspect [art. 305 alin. (3) C.proc.pen.], persoanei care a dobândit această calita­te fiindu‑i aduse la cunoștință, înainte de prima sa audiere, calitatea dobândită, fapta de care este suspectată și încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, suspectului îi vor fi aduse la cunoștință și drepturile procesuale prevăzute la art. 83 din cod (art. 307 C.proc.pen.).

Cu ocazia primei audieri suspectul va fi încunoștințat, într‑o limbă pe care o cunoaște^[1], cu privire la obligațiile procesuale pe care le are, respectiv obligația de a se prezenta ori de câte ori este chemat de organele judiciare, obligație a cărei încălcare poate atrage emiterea unui mandat de aducere ori a unui man­dat de arestare preventivă, și obligația de a comunica organelor judiciare, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, însoțită de avertismentul că, în caz de neîndeplinire a acestei obligații, citațiile și orice alte comunicări care vor fi realizate în procesul penal se vor considera valabile și că acuzatul le‑a luat la cunoștință [art. 108 alin. (2) C.proc.pen.]. 

De menționat că obligația care incumbă organelor judiciare de a‑i aduce acuzatului la cunoștință calitatea în proces, natura și cauza acuzației formulate este una de mijloace, prin raportare la desfășurarea în continuare a procedurilor și până la epuiza­rea acțiunii publice promovate; obligația apare însă ca fiind de rezultat în economia întregii cauze penale, trecută prin toate fazele și etapele sale procesuale, numai acea hotărâre care a fost pronunțată într‑o procedură în cadrul căreia acuzatul a fost realmente notificat putând fi menținută.

Într‑adevăr, procedura care nu garantează desfășurarea judecății în condiții de contradictorialitate nu poate fi considerată ca respectând rigorile unui proces echitabil, contextul judiciar în care faptele sunt stabilite și legea aplicată de către organele de jurisdicție fiind unul incomplet, lipsind tocmai acuzatul, persoana presupus responsabilă de săvârșirea faptei în legătură cu care se desfășoară întreaga procedură judiciară.

În aceste condiții, pentru ca hotărârile prin care se exprimă organele de jurisdicție să devină imutabile, apreciem că este absolut necesar să se stabilească faptul că acuzatul în cauză a fost încunoștințat personal despre proces și că absența sa de la judecată nu s‑a datorat unor împrejurări exterioare voinței lui, ceea ce face, din acest unghi, ca obligația de încunoștințare a acuzatului despre proces să fie una de rezultat, și nu de mijloace.

Desigur, încunoștințarea acuzatului despre proces asigură rezolvarea raportului de conflict printr‑o hotărâre care nu va putea face obiectul redeschiderii procesului penal numai dacă puntea de comunicare a fost stabilită de către organele judiciare care au asumat soluția pe fondul cauzei. Așa fiind, în acord cu practica instanței supreme^[2], apreciem că nu interesează în economia discuției dacă organele judiciare necompetente au realizat cu succes încunoștințarea acuzatului despre proces, cât timp cele competente au eșuat în acest sens.

2. Regula participării la procesul penal

Noua legislație procesuală penală a menținut soluția tradițională a participării acuzatului în tot cursul procesului penal. Astfel, așa cum urmează să arătăm, au fost stabilite momente precise în desfă­șurarea procedurii în care organele de urmărire penală sunt obligate să ia contact cu acuzatul și, în același timp, a fost tratată mai permisiv posibilitatea acestuia din urmă de a participa la proces, personal sau prin avocatul său ales.

De asemenea, pentru fazele ulterioare ale procesului penal a fost păstrată posibilitatea judecării în lipsă a inculpatului, indi­ferent de eventualele măsuri procesuale dispuse în cauză ori de pedeapsa pe care acesta o riscă. Soluția legislativă pornește de la premisa că prezența părții la proces se găsește sub umbrela dreptului său la apărare, drept considerat ca fiind unul relativ, la care partea interesată poate renunța.

Așadar, prin noua lege procesuală penală, în acord cu ten­dințele arătate de vechea lege modificată la nivelul anului 2003, părțile pot fi judecate în lipsă, organele judiciare fiind însă obli­gate să le încunoștințeze despre proces prin emiterea de citații, numai din acest moment activându‑se dreptul acestor subiecți procesuali de a dispune într‑un sens sau altul asupra dreptului de a se înfățișa.

Cu toate că am analizat această chestiune din perspectivă istorică (a se vedea supra,capitolul al II‑lea, secțiunea a 2‑a), reamintim viziunea legiuitorului în această materie, anterior anului 2003, cele două extreme între care soluția problemei trebuie să își găsească rezolvare fiind punctate legislativ în trecut, nefiind, așadar, nevoie să analizăm alte sisteme de drept spre acest sfârșit.

Într‑adevăr, în trecut, în lipsa inculpatului nu se putea concepe o judecată firească, ordinară, judecata urmând a fi efectuată conform procedurii speciale a contumacilor dacă, în materie criminală, acesta nu se constituia prizonier înainte de începerea judecății și dacă se sustrăgea de la judecată (art. 470 și urm. C. proc. pen. 1864). Procedura de judecată a contuma­ci­lor a fost păstrată și prin Codul de procedură penală de la 1937 (art. 426 și urm. – varianta inițială a legii, art. 367 și urm. – varian­ta legii republicate), nici de această dată legea neper­mițând acuzatului fugar să fie reprezentat de un apărător. Re­mediul procesual al judecării acuzatului în lipsă au fost pur­ga­rea contumaciei și reluarea procesului penal.

În celelalte materii, judecarea în lipsa inculpatului a fost admisă numai în acele cazuri în care pedeapsa prescrisă de lege era doar amenda, caz în care inculpatul putea fi repre­zentat printr‑un avocat. În situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecății era închisoarea, partici­parea inculpatului la judecată era întotdeauna obligatorie.

În eventualitatea judecății în lipsă, condamnatul avea des­chisă calea ordinară de atac a opoziției, oponentul nefiind ținut să justifice cauzele care l‑au împiedicat să se prezinte la jude­cată. Remediul procesual a fost menținut ulterior numai pentru acele situații în care hotărârea era pronunțată în primă și ultimă instanță, fără drept de apel, doctrina salutând restrângerea dome­niului de aplicare al opoziției, întrucât în practica instan­țelor se constatase că posibilitatea formulării opoziției fără a argumenta vreo justificare a lipsei de la judecata desfășurată anterior constituia numai un mijloc de șicană și de tărăgănare a judecăților^[3].

Ulterior, ceva mai aproape de zilele noastre, identificăm o abordare similară cu privire la această chestiune, însă însoțită de o capcană procesuală caracteristică sistemului comunist, sistem care s‑a remarcat prin crearea unei simple impresii de protecție a acuzatului în fața autorității de stat^[4]. Astfel, potrivit art. 314 C.proc.pen. 1968, judecata nu putea avea loc decât în prezența inculpatului aflat în stare de deținere, a contrario, jude­cata în lipsă fiind posibilă atunci când acesta este liber, lipsa părților legal citate neputând constitui o împiedicare a judecății.

Simularea respectării legalității, componentă necesară orică­rei dictaturi, poate fi realizată numai printr‑o succesiune de contra­dicții de termeni. În acest caz, construcția contradictorie rezulta din aceea că, deși legea permitea desfășurarea judecății în lipsa inculpatului, nu asigura o asemenea procedură. În acest sens este de observat că lipsa inculpatului de la judecată implica automat o modificare în planul apărării tehnice asigurate printr‑un avocat, din asistență în reprezentare, însă reprezen­tarea era permisă de lege în fața primei instanțe numai atunci când pedeapsa prevăzută de legea penală nu era superioară pedepsei de un an închisoare. Mai mult decât atât, asistența juridică era obligatorie în cazurile prevăzute de art. 171 alin. (2) și (3) C.proc.pen. 1968, în cazul inculpatului minor, militar ori elev al unei unități militare de învățământ, în cazul inculpatului internat într‑un centru de reeducare ori într‑un institut medi­cal‑educativ, când legea prevedea pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa mai mare de 5 ani, însă și în aceste cazuri ajutorul juridic venit din partea apărătorului nu era admis în lipsa incul­patului.

Așadar, cu toate că regula stabilită era prezența inculpatului la judecată, legea procesuală penală îngăduia, în cvasi‑totalita­tea cazurilor, ca judecata să aibă loc și în lipsă. În acest caz, consacrându‑se principiul asistării părților în proces, s‑a subli­niat faptul că reprezentarea de către apărător rămâne numai o excepție^[5],excepție inaplicabilă tocmai în acele cazuri serioase când inculpatul lipsă avea cea mai mare nevoie de ajutorul unui avocat. Această limitare a dreptului la apărare, recunoscută de doctrina contemporană acestor perioade, era justificată de ne­ce­sitatea ca principiul nemijlocirii în procesul penal, în cauzele privitoare la infracțiuni de o anumită gravitate, să fie riguros aplicat^[6].

Posibilitatea judecării în lipsă, indiferent de natura și cuan­tumul pedepsei pe care inculpatul o riscă, a făcut obiectul unor repetate controale de constituționalitate, instanța de contencios constituțional, invariabil, confirmând această viziune, statuând că legea a reglementat posibilitatea judecății în lipsa inculpa­tului citat în condițiile legii din rațiuni care decurg în mod natural din aceea că procesul penal are menirea de a pune capăt ra­por­tului de conflict dedus judecății, în vederea restabilirii ordinii de drept, fără întârzieri rezultate din interesul redus ori chiar din reaua‑credință a acuzatului în litigiu^[7].

Din toate acestea se poate desprinde că necesitatea pre­zenței inculpatului în fața instanței are, conceptual, o îndoită justificare. Pe de o parte, inculpatul, persoana care reprezintă figura centrală a procesului penal, are dreptul de a se prezenta în fața organelor judiciare în scopul de a se apăra, iar, pe de altă parte, fiind persoana care cunoaște cel mai bine faptele de care este acuzat, are obligația să se prezinte pentru a se asi­gura aflarea adevărului prin confruntarea cu martorii și celelalte părți audiate în proces, precum și pentru reținerea cu mai multă acuratețe a circumstanțelor personale ale acestuia, cercetarea directă a personalității fiind necesară unei bune individualizări a eventualei pedepse care i se va aplica.

2.1. Participarea obligatorie a inculpatului la procesul pe­nal. De lege lata se constată o abordare diferită a noului le­giuitor în privința participării inculpatului la proces, spre deose­bire de art. 314 C.proc.pen. 1968, care prevedea că procesul penal nu poate avea loc decât în prezența inculpatului deținut, actuala reglementare instituind obligativitatea judecării cauzei în prezența inculpatului, indiferent dacă acesta este liber ori în custodia statului^[8].

Cu toate acestea, înțelegându‑se că rațiunea primordială a prezenței inculpatului este garantarea dreptului la apărare pro se, văzând că acest drept este unul relativ, adică asupra căruia titularul poate dispune, legea permite ca organele judiciare să efectueze urmărirea penală [art. 309 alin. (5) C.proc.pen.] și să îl judece pe inculpat în lipsă, indiferent de pedeapsa pe care o riscă [art. 364 alin. (2) și (3) C.proc.pen.]. Judecata în primă instanță poate avea loc în lipsă, la cererea expresă a incul­patului, chiar și atunci când acesta este arestat preventiv [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.]. De asemenea, tot în acest sens, prin noua lege procesuală penală au fost menținute numai câte­va cazuri de participare obligatorie a suspectului sau incul­pa­tului la procesul penal, cazuri prevăzute sub sancțiunea nulității absolute [art. 281 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.].

Drept urmare, dintre cele două rațiuni identificate care recla­mă participarea acuzatului la procesul penal, noul legiuitorul s‑a oprit cu precădere asupra primeia, menită să asigure exerci­ta­rea dreptului la apărare în deplinătatea sa, aceasta justifi­când, de altfel, reglementarea remediilor procesuale despre care dis­cu­tăm. A doua, plasată pe locul secund, este asigura­rea aflării adevărului, garantată numai printr‑o posibilitate recu­noscută organelor judiciare de a‑l aduce silit pe acuzat în vederea audierii ori confruntării cu alți subiecți procesuali.

Între aceste coordonate, se pare că voința legii pare să fie diferită de cea exprimată de comisia de elaborare a Proiectului Codului de procedură penală, prin Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 subliniindu‑se importanța deosebită a dreptului in­cul­patului de a compărea în persoană la propriul proces penal – în vederea respectării dreptului la apărare, drept care trebuie garantat prin trasarea unei obligații în sarcina acestuia de a se prezenta în scopul verificării exactității afirmațiilor sale, prin confruntarea cu declarațiile persoanei vătămate și ale martorilor audiați^[9].

Alăturat acestei evidente contradicții se mai constată că noul legiuitor, cu toate că a permis ca judecata în primă instanță să aibă loc în lipsa inculpatului arestat preventiv, la cererea expre­să a acestuia, prevede în etapa apelului [art. 420 alin. (2) C.proc.pen.] ori în cazul rezolvării unor chestiuni contencioase de către instanța de executare [art. 597 alin. (2) C.proc.pen.] că aducerea inculpatului arestat este imperativă. De asemenea, tot cu privire la desfășurarea procedurii în lipsa acuzatului, se mai constată că nu s‑a realizat o justă legătură între termenii cu conținut diferit asistență și reprezentare,ceea ce ar exclude, într‑o interpretare rigidă, posibilitatea reprezentării din oficiu a suspectului sau inculpatului care lipsește de la proces.

2.2. Participarea acuzatului în faza urmăririi penale. Obli­gația cea mai importantă care revine organelor de urmărire penală este aceea de a‑l încunoștința pe acuzat cu privire la cali­tățile procesuale care îi sunt atribuite, cu privire la natura și cauza acuzației aduse, asigurându‑i‑se astfel suspectului/incul­patului dreptul de a se exprima cu privire la acestea [art. 10 alin. (3), art. 307, art. 309 alin. (2) C.proc.pen.].

Caracterul nepublic, necontradictoriu și preponderent scris al urmăririi penale face ca ipotezele de participare a acuzatului la proces să se refere, în principiu, numai la actul procedural al audierii/ascultării acestuia.

Relativ la aceasta, diferitele etape ale urmăririi penale care implică o schimbare a calității acuzatului în proces impun che­marea și audierea acestuia. Urmărirea penală poate continua chiar și fără ca suspectul ori inculpatul să fi fost audiat, dacă acesta, fiind legal citat, lipsește nejustificat, se sustrage ori este dispărut [art. 309 alin. (5) C.proc.pen.].

Constatarea acestor împrejurări impune implicit ca organele de urmărire penală să se asigure că acuzatul a fost încunoș­tințat despre proces, informarea acestuia reprezentând premisa unei eventuale lipse nejustificate, sustrageri ori constatări a dispariției sale.

Apoi, este esențial să se stabilească dacă acuzatul a avut posibilitatea reală de a se prezenta în fața organelor de urmă­rire penală, dacă nu a fost împiedicat în vreun fel să se înfă­țișeze, ceea ce impune organelor judiciare efectuarea unor verificări amănunțite și o adecvată documentare judiciară. Dacă o atare ipoteză se verifică, respectiv suspectul sau inculpatul se află internat în spital sau imobilizat la pat, împrejurare care nu îi permite să se deplaseze la sediul organului de urmărire penală, apreciem că audierea va fi realizată la locul unde acesta se află. Această soluție se impune chiar și în lipsa menținerii so­luției legislative prevăzute la art. 74 C.proc.pen. 1968, cu de­numirea marginală Ascultarea învinuitului sau inculpatului la locul de unde se află și care reglementa expres tocmai această ipo­teză. De altfel, prin modificarea dispozițiilor art. 312 C.proc.pen., legiuitorul a revenit la soluția legislativă anterioară, pe care a completat‑o cu un caz de asistență juridică obligatorie, în aceste ipoteze sus­pectul sau inculpatul fiind audiat la locul unde se află, în prezența unui avocat. 

Așadar, ca o primă concluzie, este esențial ca în faza urmă­ririi penale organele de urmărire penală să stabilească un prim contact și o punte de comunicare cu acuzatul, orice eșec în acest sens urmând a fi tratat cu maximă atenție în etapele și fazele ulterioare ale procesului penal.

Apreciem că această concluzie se sprijină atât pe textul legal care stabilește extrem de precis cazurile în care este posibilă continuarea urmăririi penale fără ca inculpatul să fi fost audiat, cât și pe necesitatea respectării obligației de stabilire a tuturor cir­cumstanțelor cauzei, a scopului ori a mobilului săvârșirii fap­te­i cercetate, precum și a altor circumstanțe personale ale acuzatului.

Desigur, așa cum am arătat deja, acest din urmă aspect este plasat în mod corect pe planul secund, atât pentru că inten­sitatea conexiunii cu Legea fundamentală este mult diminuată față de aspectul legat de dreptul de a participa la proces în vederea exercitării apărării, cât și pentru că aducerea silită a acuzatului în fața organelor judiciare nu îl va obliga pe acesta să facă vreo declarație cu privire la acuzațiile aduse. Într‑adevăr, orice măsură contrară luată de către organele statului în această zonă va contraveni flagrant dreptului acuzatului la tăcere și dreptului său de a nu contribui la propria acuzare.

De asemenea, imposibilitatea stabilirii tuturor circumstanțelor personale poate fi complinită, în principiu, în fazele ulterioare ale procesului penal, în cadrul cercetării judecătorești.

Astfel, în cursul urmăririi penale, după ce s‑a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, organul de urmărire penală îi va comunica măsura și îl va audia [art. 309 alin. (2) C.proc.pen.]. Continuarea efectuării urmăririi penale va fi posibilă și fără ca inculpatul să fie audiat, însă numai dacă acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut [art. 309 alin. (5) C.proc.pen.].

A contrario, când din actele dosarului nu rezultă vreuna dintre aceste trei situații expres prevăzute de lege, atunci tre­buie să se constate că efectuarea în continuare a urmăririi pe­na­le s‑a realizat cu încălcarea legii. Apreciem că o atare conclu­zie ar putea fi trasă și din simpla citare ori comunicare a actelor procedurale prin afișarea înștiințării la sediul organului judiciar [art. 259 alin. (5) C.proc.pen.], atunci când se constată că organul judiciar cunoaște adresa unde acuzatul poate fi găsit.

Audierea inculpatului va putea fi realizată de organul de urmărire penală competent, procuror ori organ de cercetare penală, personal, prin delegare ori comisie rogatorie. Referitor la aceasta din urmă, apreciem că este necesară reconsiderarea opiniei doctrinare exprimate anterior cu privire la imposibilitatea audierii, prin comisie rogatorie, a inculpatului, explicată prin însemnătatea excepțională pe care o are în procesul penal ascultarea acestuia ca persoană asupra căreia se răsfrâng con­secințele activității organelor judiciare^[10]. Credem că audierea acuzatului personal de către organul judiciar care efectuează urmărirea penală în cauză a fost justificată tocmai de nece­sitatea asigurării exercitării dreptului la apărare, or, în contextul actualei viziuni, dacă acuzatul legal citat înțelege să nu se înfățișeze la chemările acestuia, renunțând astfel la dreptul său de a se apăra la acest moment procesual, procesul penal poate continua în mod legal. Așa fiind, apreciem că audierea ar putea fi realizată prin intermediul unui organ mandatat (rogat), prin această activitate asigurându‑se realizarea celui de‑al doilea aspect menționat, respectiv necesitatea stabilirii și clarificării tuturor aspectelor cauzei.

Cazuri particulare sunt cel al acuzatului reținut ori arestat preventiv, precum și cel în care acesta este deținut ori se află în executarea unei măsuri educative privative de libertate. În aces­te situații, organele de urmărire penală nu se vor putea mulțumi numai cu informarea acuzatului despre proces și chemarea lui la audieri, ci vor trebui să ia toate măsurile necesare asigurării prezenței acuzatului.

Se impun a fi amintite și efectuarea procedeului probator al percheziției domiciliare care, în cazul în care se realizează la persoana reținută ori arestată, va presupune, de regulă, pre­zența acuzatului, imposibilitatea asigurării acestui drept urmând a fi dovedită de organul de urmărire penală [art. 159 alin. (11) C.proc.pen.], respectiv procedura efectuării expertizei, caz în care organul de urmărire penală trebuie să asigure prezența inculpatului aflat într‑o formă sau alta în custodia statului [art. 177 alin. (1) C.proc.pen.], procedura reconstituirii [art. 193 alin. (3) C.proc.pen.] etc.

De asemenea, în cazul în care organele judiciare apreciază necesară luarea unei măsuri preventive, prezența și audierea suspectului ori inculpatului se pot constitui în obligații absolute^[11].

În faza urmăririi penale, suspectul sau inculpatul poate fi reprezentat, iar atunci când optează pentru reprezentarea printr‑un avocat, legea îi permite acestuia, la cererea sa expre­să, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excep­ț­ia celor la care, prin natura procedeului probatoriu uti­lizat, sunt excluse prin tempestivitatea ori caracterul lor secret încunoștințarea și/sau asistarea inculpatului la efectuarea actului (e.g.,interceptarea telefonică, percheziția corporală în caz de infracțiune flagrantă etc.) (art. 92 C.proc.pen.).

În fine, pentru a asigura în conținutul său participarea acuzatului la proces, legea a prevăzut posibilitatea suspendării urmăririi penale de către procuror atunci când suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal [art. 312 alin. (1) C.proc.pen.].

2.3. Participarea inculpatului în procedura de cameră preli­minară. Procedura de cameră preliminară este o instituție nou‑introdusă în legislația procesuală penală, care nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, în cadrul căreia nu este anta­mat fondul cauzei, respectiv fapta, persoana și vinovăția^[12], dar care asigură contextul judiciar necesar discutării unor elemente de care poate depinde stabilirea temeiniciei acuzației formulate.

Așa fiind, contradictorialitatea procedurii trebuie asigurată și la acest moment procesual, inculpatul fiind citat de către jude­că­torul de cameră preliminară [art. 344 alin. (4), art. 346 alin. (4¹) C.proc.pen.] și având posibilitatea de a se prezenta personal, asistat de avocat ales ori numit din oficiu (art. 90 C.proc.pen.). De asemenea, specifică acestei faze a procesului penal este comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului, aducându‑i‑se la cunoștință obiectul camerei preliminare și dreptul de a formula, în termenul fixat, cereri și excepții cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală și a rechizitoriului [art. 344 alin. (2) C.proc.pen.].

De remarcat că, din perspectiva asigurării apărării din oficiu a inculpatului, legea asigură același standard stabilit pentru faza judecății, alăturat cazurilor de asistență juridică obligatorie apli­ca­bile și fazei urmăririi penale [art. 90 lit. a) și b), i.e. când sus­pectul sau inculpatul este minor, aflat sub o măsură educativă privativă de libertate, reținut ori arestat, chiar și în altă cauză, față de care s‑a dispus internarea medicală, chiar și în altă cauză, ori deținut în urma unei hotărâri definitive; când organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu și‑ar putea face singur apărarea], asistența va fi obligatorie și atunci când le­gea prevede pentru infracțiunea pentru care s‑a dispus trimi­terea în judecată pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani [art. 90 lit. c) C.proc.pen.].

Legea tace, în schimb, atunci când în discuție apare parti­ciparea obligatorie a inculpatului la soluționarea procedurii de cameră preliminară, nefăcându‑se nici trimitere la dispozițiile aplicabile fazei judecății care permit desfășurarea procedurilor și în lipsa părții legal citate [art. 353 alin. (4) C.proc.pen.] și nici vreo referire similară dispozițiilor folosite în alte proceduri date tot în competența judecătorului de cameră preliminară, respec­tiv procedura renunțării la urmărirea penală (art. 318), proce­dura reluării în caz de redeschidere a urmăririi penale (art. 335) sau procedura plângerii împotriva soluției clasării (art. 341), cazuri în care soluționarea cererii ori plângerii nu este împie­dicată de neprezentarea persoanelor citate.

Cu toate acestea, practica judiciară s‑a cristalizat în sensul aplicării în procedura de cameră preliminară a standardului stabilit pentru faza judecății, participarea inculpatului aflat sub o măsură privativă de libertate ori în executarea unei pedepse cu închisoarea sau a unei sancțiuni educative privative de libertate fiind obligatorie.

Legea nu prevede, în mod regretabil, posibilitatea suspen­dării procedurii de cameră preliminară în baza expertizei medico‑legale care atestă că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la proces, cu toate că posibilitățile de apărare nevalorificate în acest moment procesual nu pot face, în principiu^[13], obiectul unor discuții în faza judecății în prima instanță ori în apel^[14].

2.4. Remedii procesuale în cazul încălcării dreptului acu­zatului de a participa la procesul penal, în cursul urmăririi penale și la procedura în cameră preliminară. Potrivit dispo­zițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., încălcarea prevede­rilor care impun prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, este sancțio­nată cu nulitatea absolută, ce poate fi invocată până la încheie­rea procedurii în camera preliminară, atât atunci când încălca­rea a intervenit în cursul urmăririi penale, cât și atunci când aceasta a intervenit în procedura de cameră preliminară [art. 281 alin. (4) lit. a) C.proc.pen.].

Va fi avută în vedere nu doar prezența fizică a inculpatului, ci și prezența sa procesuală, adică crearea tuturor condițiilor ne­cesare pentru ca inculpatul să participe la proces în mod efectiv^[15].

De asemenea, în cazul în care se constată o încălcare a dreptului de a participa la procesul penal care nu se circumscrie cazului de nulitate absolută analizat, va fi incidentă sancțiunea nulității relative, în condițiile art. 282 C.proc.pen., încălcare care va putea fi invocată, de asemenea, până la finalizarea proce­durii de cameră preliminară [art. 282 alin. (4) lit. a) C.proc.pen.].

Valorificarea nulității va putea îmbrăca mai multe forme.

Astfel, în ipoteza în care inculpatul s‑a aflat în stare de reți­nere ori arest preventiv și nu a fost adus la efectuarea perche­ziției propriei sale locuințe, fără ca organul de urmărire penală să își poată justifica omisiunea respectării dispozițiilor legale, ori atunci când nu i s‑a asigurat prezența la momentul stabilirii obiectivelor expertizei de către organul de urmărire penală sau când nu a fost prezent la efectuarea procedeului probator al reconstituirii, apreciem că sancțiunea o reprezintă nulitatea absolută a actului de urmărire penală efectuat cu încălcarea acestor dispoziții legale și excluderea probelor astfel obținute.

În schimb, dacă inculpatul liber nu a fost încunoștințat des­pre procesul penal, cu toate că adresa la care locuiește era cunoscută organului de urmărire penală, va fi incidentă sanc­țiu­nea nulității relative, vătămarea constând în aceea că acu­zatu­lui nu i s‑a asigurat posibilitatea de a se apăra în cursul urmăririi penale, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin reluarea urmăririi penale de la ordonanța de atribuire a calității de suspect în cauză.

Încălcarea dispozițiilor privind participarea inculpatului la pro­cedura de cameră preliminară este sancționată cu nulitatea abso­lută ori relativă, după cum participarea este sau nu obliga­torie. În acest caz, nulitatea va putea fi invocată în fața judecă­to­rului de cameră preliminară pe calea contestației, atât lipsa citării inculpatului [art. 425¹ alin. (7) pct. 2 lit. b) C.proc.pen.], cât și încălcarea dispozițiilor prevăzute la sancțiunea nulității abso­lute impunând soluția desființării încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară și trimiterii cauzei spre rejudecare^[16].

2.5. Participarea acuzatului în faza judecății și în proce­du­rile desfășurate în legătură cu executarea hotărârii pe­nale. Așa cum am arătat, la nivel de principiu, judecata cauzei are loc în prezența inculpatului [art. 364 alin. (1) C.proc.pen.]. Cu toate acestea,în cazul în care inculpatul se află liber, plasat sub măsura controlului judiciar cu sau fără cauțiune ori în arest la domiciliu, participarea sa la judecată nu va fi obligatorie. Judecata se poate desfășura și în lipsa inculpatului deținut dacă acesta formulează în scris o cerere în acest sens, iar instanța de judecată o încuviințează [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.], în această ipoteză absența de la judecată a inculpatului arestat ori deținut putând fi posibilă numai cu condiția formulării unei cereri exprese scrise în acest sens.

Legea impune însă prezența obligatorie a inculpatului arestat preventiv la verificarea măsurii preventive, conform art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 C.proc.pen., lipsa acestuia fiind acceptată de lege numai când deplasarea sa la instanță nu este posibilă [art. 235 alin. (4) C.proc.pen.]. Va fi considerat pre­zent la verificarea măsurii preventive inculpatul arestat pre­ventiv care participă prin videoconferință, de la locul de deți­nere, la termenul la care este verificată măsura preventivă [art. 208 alin. (3) raportat la art. 204 alin. (7) C.proc.pen.].

Mai amintim și cazul deținutului ori al celui aflat în execu­tarea unei măsuri educative privative de libertate care trebuie să participe la soluționarea diferitelor cereri de către instanța de executare, potrivit art. 597 alin. (2) C.proc.pen. Față de clarita­tea textului care impune aducerea la judecată a incul­patului aflat în custodia statului și față de împrejurarea că dispoziția în discuție este contrară dispozițiilor art. 364 C.proc.pen., cu care s‑ar fi putut completa în alte condiții, credem că legiuitorul a dorit consacrarea unui caz de participare obligatorie.

Desigur, interpretând dispozițiile legale în lumina deciziei^[17] Curții Constituționale pronunțate în această materie, poate fi susținută și soluția contrară, respectiv instanța de executare este obligată să îi garanteze petentului deținut dreptul la apă­rare in propria persona, obligația referindu‑se la organul judi­ciar, și nu la condamnat, acesta din urmă beneficiind de un drept de care poate dispune. Principiul care stă la baza acestui raționament a fost just surprins în doctrină, arătându‑se că în dialectica drepturilor și obligațiilor, de regulă, elementul primor­dial îl constituie drepturile, obligațiile fiind reglementate în vede­rea asigurării și realizării acestora^[18].

Conchizând, legea permite ca judecata să se realizeze în lipsa inculpatului sau a condamnatului în cvasi‑totalitatea cazu­rilor, organelor judiciare revenindu‑le numai obligația de a‑l în­cu­noștința cu privire la proces. Atunci când inculpatul se află în custodia statului, simpla obligație de încunoștințare se transfor­mă în obligația de a fi luate toate măsurile necesare prezentării acestuia la proces.

Mai observăm că, tot ca o garanție a participării inculpatului la judecată, în cazul în care s‑a stabilit printr‑o expertiză medi­co‑legală că starea de sănătate a inculpatului îl împiedică să ia parte la proces, instanța de judecată va dispune suspendarea judecății dacă apreciază că inculpatul nu poate fi audiat la locul unde se află sau prin intermediul videoconferinței ori că audie­rea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori bunei desfășurări a judecății (art. 367 C.proc.pen.). Tot în sensul ga­ran­tării participării inculpatului la judecată, instanța poate sus­pen­da judecata până la data la care va fi comunicată de către statul solicitat hotărârea sa dată asupra cererii de extrădare [art. 368 alin. (1) C.proc.pen.].

3. Posibilitatea desfășurării procesului penal în lipsa păr­ții ori a subiectului procesual principal

În sensul cel mai larg al termenului, desfășurarea procesului penal „în lipsă” impli­că neparticiparea subiectului procesual în cadrul proce­durilor penale desfășurate.

Pot lipsi de la desfășurarea procesului penal o parte, unul dintre subiecții procesuali principali ori toate părțile și subiecții pro­cesuali principali. Lipsa unui subiect procesual poate fi constatată numai într‑o anumită fază procesuală, însă acesta să răspundă pozitiv la chemările organelor judiciare într‑o fază ulterioară, poate lipsi de la o etapă ori sub‑etapă procesuală, dar să participe la altele, la unul sau la mai multe termene de judecată stabilite și să lipsească la termenul la care s‑a dezbătut cauza în fond ori a fost pronunțată hotărârea.

Mai pot fi identificate situații în care subiectul procesual nu s‑a prezentat la proces pentru că nu a cunoscut despre existența acestuia, fie din motive imputabile organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate ori celorlalte persoane implicate în procedura de citare sau de comunicare a actelor procedurale, fie din motive imputabile părții sau persoanelor care au preluat corespondența pentru aceasta, fie din cauză că adresa reală la care aceasta locuiește nu este cunoscută de organele judiciare și nici nu a putut fi aflată în urma cercetărilor efectuate în acest sens.

Acest înțeles al termenului „în lipsă” este cel folosit în vorbirea curentă, simpla absență a subiectului procesual de la proces fiind suficientă pentru a caracteriza astfel desfășurarea procedurilor.

Așa cum s‑a arătat în literatura de specialitate, în ceea ce pri­vește legea procesuală penală, interpretul trebuie să se oprească la definiția tehnică, proprie materiei, sensul consacrat de limbajul cunoscut putând prima numai în cazul legilor substan­țiale, întrucât, „în atari dispozițiuni, legiuitorul e presupus că a vorbit pe înțelesul tuturor”^[19]. În aceste coordonate propuse judicios de către doctrină și impuse cu necesitate de natura materiei căreia îi aparțin, înțelesul termenului „în lipsă” nu va fi cel din vorbirea curentă, întrucât simpla absență de la proces poate fi voită ori nevoită, justificată sau nejustificată etc., distincții care pot fi realizate numai prin atribuirea unui înțeles autonom, caracterizat adecvat de către legiuitorul procesual penal.

Astfel, rezumându‑ne strict la situația acuzatului în procesul penal, prin „în lipsă” se va înțelege, așa cum vom arăta, absen­ța acestuia de la proces cauzată de lipsa încunoștințării lui despre existența procesului desfășurat împotriva sa sau, dacă notificarea a fost realizată, lipsa posibilității părții inculpate de a se prezenta la proces și de a încunoștința instanța despre această împrejurare.

Această concluzie se impune cu necesitate, altfel, extinzând înțelesul termenului „în lipsă” la toate situațiile în care o per­soană este judecată în lipsă, s‑ar ajunge la generalizarea unui fenomen care să conducă automat la instabilitatea și preca­rita­tea hotărârilor judecătorești, lăsându‑se la latitudinea inculp­a­ților ca prin neprezentarea la dezbateri în situațiile datorate culpei lor să ia cunoștință de cuantumul pedepsei aplicate, iar în rejudecare să solicite pronunțarea unei hotărâri mai favorabile, demers care nu le este permis inculpaților care nu au avut o atitudine onestă din punct de vedere procesual penal^[20]. Toto­d­a­tă, dând o atare interpretare noțiunii „în lipsă”, legea procesuală penală ar cunoaște o revenire la trecut, la procedura opoziției ori purgarea contumaciei, proceduri criticate de doctrina rele­vantă a acelor vremuri (a se vedea supra,capitolul al II‑lea, secțiunea a 2‑a, 2.1. și 2.2.).

3.1. Acuzatul lipsește nejustificat. Cel mai comun caz de absență de la proces este cel grefat pe neglijența, imprudența ori nepăsarea acuzatului.

Astfel, acuzatul liber și care nu este suspus niciunei măsuri preventive, fiindu‑i înmânată personal citația în cursul urmăririi penale în vederea audierii în calitate de suspect ori de inculpat, în vederea stabilirii obiectivelor expertizei etc., alege să nu răspundă afirmativ chemărilor organului de urmărire penală.

În continuare, în procedura de cameră preliminară, fiindu‑i legal comunicată copia certificată a rechizitoriului și fiind totoda­tă citat să se prezinte la termenul stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, alege să nu dea curs invitațiilor organului de jurisdicție. Tot astfel, în eventualitatea formulării de către pro­curor, de persoana vătămată, de celelalte părți ori de către un coinculpat a unei contestații împotriva încheierii de finalizare a procedurii de cameră preliminară, continuă pe aceeași linie de conduită și nu se înfățișează la chemările judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței superioare.

Inculpatul păstrează aceeași atitudine procesuală și în faza judecății: fiindu‑i înmânată personal citația la judecată, lipsește în mod nejustificat.

În toate aceste cazuri, procesul penal s‑a desfășurat în mod legal în lipsa inculpatului, acesta renunțând tacit, dar neechivoc să se prezinte și să participe la proces. De asemenea, desfășu­rarea procesului în lipsă a fost posibilă și pentru că organele judiciare nu au apreciat că din perspectivă probatorie este necesară aducerea silită a acuzatului la proces, situație care poate fi adesea întâlnită, de pildă, în cazul infracțiunilor rutiere care sunt surprinse de regulă în flagrant și care sunt probate prin înscrisurile dresate de către organele statului.

3.2. Acuzatul se sustrage de la procesul penal. Cu totul altfel se pune problema când organele judiciare apreciază că este necesară participarea acuzatului la procesul penal.

În acest caz, atunci când se apreciază că prezența suspec­tului/inculpatului este în interesul rezolvării cauzei, organele judiciare pot dispune ca acesta să fie adus cu mandat de adu­cere, măsură care poate fi executată chiar și prin constrân­gere. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere poate fi emis chiar fără emiterea anterioară a citației [art. 265 alin. (2) C.proc.pen.].

Cu toate că organele judiciare sunt reticente să rețină sus­tragerea acuzatului de la proces în lipsa premisei legale a infor­mării prealabile cu privire la proces și la drepturile și obligațiile pe care acesta le are, inclusiv cele referitoare la conduita proce­suală pe care trebuie să o adopte, i.e. să se prezinte ori de câte ori este chemat de organele judiciare, să comunice în scris orice schimbare a adresei [art. 108 alin. (2) lit. a) și b) C.proc.pen.], apreciem că pot fi imaginate situații din care sustragerea acuzatului de la proces rezultă cu evidență.

Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul infracțiunilor flagrante în care este evident că organele judiciare se vor sesiza ori în cazul în care suspectul sau inculpatul încearcă să își găsească scăparea atunci când este căutat de organele însărcinate cu punerea în executare a mandatului de aducere, apreciem că împrejurarea sustragerii poate fi reținută.

Ulterior aducerii la cunoștință a calității de acuzat în proces și a drepturilor și obligațiilor procesuale, apare evident că sus­pec­tul sau inculpatul se sustrage procesului penal dacă este surprins în situații precum cele menționate anterior, dar și atunci când își schimbă în repetate rânduri reședința fără vreun motiv întemeiat.

O situație care comportă mai puține discuții este cea în care inculpatul a fost plasat sub control judiciar și nu respectă programul de supraveghere impus ori nu răspunde la chemările organelor judiciare, își schimbă reședința ori emigrează.

În toate aceste cazuri, judecătorul de drepturi și libertăți va putea dispune luarea măsurii arestului preventiv [art. 223 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.], indiferent care este cuantumul pe­depsei pe care o riscă inculpatul.

Este esențial ca sustragerea inculpatului de la proces să fie reținută și din perspectiva unor instituții de drept penal substan­țial, dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, amână­rii apli­cării pedepsei ori suspendării sub supraveghere a executării pedep­sei fiind soluții excluse în această ipoteză^[21].

3.3. Situații particulare fazei judecății. Câteva situații parti­cu­lare fazei judecății merită a fi reținute, de pildă, judecarea în lipsă a inculpatului la cererea sa expresă sau înlăturarea incul­patului din sala de judecată pentru perturbarea ședinței de judecată.

Judecarea în lipsă la cererea expresă a părților care nu se prezintă la termenul fixat este cunoscută procedurii civile [art. 242 C.proc.civ. 1865, art. 223 alin. (3) C.proc.civ.], instanța fiind obligată să suspende judecata^[22] în ipoteza în care o atare cerere expresă nu este făcută de niciuna dintre părți și dacă acestea nu compar în fața instanței^[23]; cererea trebuie reiterată și în fața instanței de control judiciar, nefiind suficientă cererea formulată și admisă de către prima instanță^[24].

Ca o manifestare a tendinței de a accentua componenta de drept, și nu pe cea de obligație a participării la procesul penal, prin noul Cod de procedură penală a fost introdusă posibilitatea părților de a solicita ca judecarea cauzei să aibă loc în lipsa lor. În cazul inculpatului, liber sau privat de libertate, se poate dispune, la cererea sa expresă scrisă, potrivit art. 364 alin. (4) C.proc.pen., ca judecata să se desfășoare în lipsă, caz în care acesta nu va mai fi citat [art. 353 alin. (6) C.proc.pen.]. Desigur, consecința neformulării unei asemenea cereri dublate de neprezentarea la termenul fixat nu va fi cea prevăzută de legea procesuală civilă, i.e. suspendarea judecății cauzei, ci, din contră, continuarea judecății dacă instanța este încredințată că inculpatul a luat cunoștință despre existența procesului penal și despre termenul stabilit.

O astfel de cerere scrisă formulată de către acuzatul în proces echivalează cu o renunțare neechivocă la dreptul de a lua parte la proces, el având cunoștință despre proces și despre termenul stabilit, înțelegând însă să renunțe la acest drept prin formularea unei cereri de judecare în lipsă.

O altă situație de judecare în lipsă este cea în care inculpatul este îndepărtat din sala de judecată pentru tulburarea ședinței de judecată ori nesocotirea măsurilor luate.

Potrivit art. 359 C.proc.pen., președintele completului asigu­ră ordinea și solemnitatea ședinței de judecată, luând măsurile necesare în acest scop. Părțile, subiecții procesuali principali și avocații acestora, care participă la judecată, precum și celelalte persoane care asistă la ședință sunt obligate să respecte măsurile luate de către președintele completului și să păstreze disciplina ședinței.

În cazul în care orice persoană tulbură ședința ori neso­cotește măsurile luate, președintele îi atrage atenția să respecte disciplina, îndepărtând‑o din sală în caz de repetare ori în cazul unei abateri grave. 

De menționat că măsura îndepărtării din sala de ședință va fi aplicată numai pentru termenul la care a fost dispusă, la terme­nele ulterioare accesul fiind asigurat tuturor persoanelor. Dacă la termenul de judecată la care măsura îndepărtării din sală a fost dispusă urmează să se acorde cuvântul în dezbateri asupra fondului, persoana înlăturată va fi chemată în sală și îi vor fi aduse la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsa ei. Dacă se va constata că aceasta continuă să tulbure ședința, va fi înlăturată din nou din sala de judecată, iar dezbaterile vor avea loc în lipsa ei.

Problema se pune în aceiași termeni în cazul minorului cu vârsta mai mică de 16 ani care este îndepărtat din sala de ședință dacă instanța, completul de judecată, apreciază că administrarea unor probe ar putea avea o influență negativă asupra sa [art. 509 alin. (3) C.proc.pen.]. Întocmai ca în cazul părții îndepărtate din sală, în cazul minorului, la rechemarea sa în sală, președintele îi va aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsa lui [art. 509 alin. (4) C.proc.pen.].

Cazurile expuse constituie variațiuni ale unei lipse fizice de la judecată, partea având cunoștință despre procesul penal desfășurat și, astfel, asigurându‑i‑se posibilitatea participării^[25].

Note de subsol

^[1] C.A. Suceava, s. pen. şi min., dec. nr. 1176 din 12 decembrie 2018, nepublicată. Prin această decizie, instanţa de apel a reţinut ca ineficientă informarea inculpatului străin, în limba română, limbă pe care acesta nu o cunoaşte (fără a fi folosite serviciile unui interpret), cu privire la obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor judiciare orice schimbare a adresei unde lo­cuieşte. Aşa fiind, s‑a apreciat că citarea inculpatului la judecata în primă instan­ţă a fost nelegală, motiv pentru care s‑au dispus desfiinţarea sen­tinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

^[2] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2369 din 8 aprilie 2005.

^[3] C. Botez, Noul Codice de Şedinţă al Judecătorului de Ocol. Adnotat şi comentat, Ed. „Viaţa Românească” S.A., Bucureşti, 1922, p. 367.

^[4] D. Ionescu, Despre concepţia procesuală şi noul Cod de procedură penală. Câteva lucruri simple, în C.D.P. nr. 1/2011, p. 66‑97.

^[5] N. Volonciu, op. cit.,1972, p. 94.

^[6] V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 115.

^[7] D.C.C. nr. 453 din 28 octombrie 2004, precit.

^[8] A. Andone‑Bontaş, I.‑P. Chiş, Judecata. Dispoziţii generale, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1496.

^[9] Secţiunea a II‑a, pct. N3, www.cdep.ro.

^[10] G. Antoniu, Mijloacele de probă. Comisia rogatorie şi delegarea, în V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a 2‑a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 299.

^[11] A. Zarafiu, op. cit., 2015, p. 255.

^[12] D.C.C. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 (M. Of. nr. 887 din 5 decem­brie 2014), parag. 27.

^[13] D.C.C. nr. 802 din 5 decembrie 2017 (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018); prin această decizie, instanţa constituţională a statuat că interdicţia categorică a legii cu privire la obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa instanţei de judecată de a examina în cursul judecăţii aceste aspecte, chiar în contextul în care anterior, în faza camerei preliminare, se confirmase prin încheiere definitivă legali­tatea administrării probelor de către organul de urmărire penală.

^[14] Pentru o analiză a argumentelor pentru care este oportună regle­mentarea soluţiei de retrimitere a cauzei la judecătorul de cameră preli­min­ară, a se vedea I.‑P. Chiş, Admisibilitatea contestaţiei împotriva în­cheie­rii de finalizare a procedurii camerei preliminare. Regresarea cauzei din faza judecăţii în faza camerei preliminare, în Dreptul nr. 5/2016, p. 182‑188.

^[15] N. Giurgiu, op. cit., p. 307.

^[16] În acest sens, M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială,ed. a 3‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 354.

^[17] D.C.C. nr. 187 din 8 mai 2003 (M. Of. nr. 409 din 11 iunie 2003). Curtea Constituţională a arătat cu această ocazie că lipsa condamnatului de la judecată, chiar în cazurile în care nu i s‑ar putea agrava situaţia sau când instanţa apreciază că prezenţa sa nu este necesară, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a‑şi exercita personal dreptul la apărare, iar nu numai prin apărătorul numit din oficiu. A mai arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală care lăsau la aprecierea organelor judiciare aducerea învinuitului sau inculpatului în faţa acestora, deşi exercitarea deplină a dreptului la apărare reclamă prezenţa obligatorie a acestuia.

^[18] N. Volonciu, op. cit., 1972, p. 20.

^[19] V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 84; T. Pop, Drept procesual penal,vol. I, Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1946, p. 173‑174.

^[20] C.A. Cluj, s. pen. şi min., dec. nr. 425/R din 16 iunie 2009, www.jurisprudenta.org.

^[21] A. Andone‑Bontaş, I.‑P. Chiş, Judecata. Dispoziţii generale, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1497.

^[22] Trib. Capitalei, col. civ., dec. nr. 97/1956, în G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1994, p. 332.

^[23] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2255/1955, în C.D. 1955, p. 91.

^[24] C.S.J., s. com., dec. nr. 5998/2001, în G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 363.

^[25] I.C.C.J., s. pen.,dec. nr. 3/A din 5 ianuarie 2016. Prin această deci­zie, instanţa supremă a arătat că îndepărtarea inculpatului din sala de judecată nu echivalează cu judecata in absentia,astfel încât cererea de redeschidere a procedurilor este inadmisibilă.