Poate avea un contract durată excesivă?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 705-720.

Aspecte introductive

În dreptul civil este firesc ca anumite contracte să fie încheiate pentru o durată (determinată) mai lungă de timp. Această durată uneori poate fi chiar excesivă. Se ridică întrebarea: în absența unei dispoziții exprese a legii, care ar putea fi temeiul juridic pentru a restabili echilibrul rupt prin încheierea unui astfel de contract? Poate oare nulitatea – care lovește contractul considerat ca fiind contrar bunelor moravuri – constitui o categorie adecvată pentru sancționarea încheierii contractelor pentru o durată determinată excesivă? Și care ar fi consecințele unei astfel de nulități?

Studiul ce urmează încearcă să expună unele concluzii, valabile în aplicarea dreptului civil român, ținând cont de soluțiile date problemei în dreptul comparat, de normele edictate în alte sisteme juridice (cum ar fi cel francez, german sau elvețian) și de jurisprudența atașată acestor reguli. Problematica evocată am întâlnit-o cercetând așa-numitele convenții de vot în diferite sisteme juridice; convențiile prin care asociații într-o societate (comercială) se înțeleg asupra modalității de exercitare a votului în cadrul adunărilor generale. Convențiile de vot sunt privite cu suspiciune în sistemul juridic român. Articolul 128 alin. (2) al Legii nr. 31/1990 a societăților^[1] stabilește o aparentă prohibiție, arătând că „orice convenție prin care acționarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este nulă”^[2]. Totuși, legislația pieței de capital recunoaște indirect asemenea convenții (de exemplu, Legea nr. 297/2004 privind piața de capital^[3], la art. 2 alin. (1) pct. 22 definește persoanele implicate ca „persoane care participă direct sau indirect la încheierea unor acorduri în vederea obținerii sau exercitării în comun a drepturilor de vot, dacă acțiunile, obiect al acordului, pot conferi o poziție de control” etc.). În cele ce urmează însă vom proceda mai puțin la evocarea problematicii admisibilității convențiilor de vot – o chestiune pe care o vom analiza cu alt prilej. Convențiile de vot în acest context formează un simplu reper de pornire pentru o analiză mai amplă în câmpul dreptului comparat care vizează durata determinată excesivă a contractelor în general, discuția având o relevanță universală pentru dreptul contractelor.

§1. Opinia noastră, formulată în 2020, în contextul convențiilor de vot

În urma cercetărilor noastre privind așa-numitele pacte parasociale (convenții – de regulă confidențiale – între asociații unei societăți cu privire la cooperarea în anumite modalități care nu sunt cuprinse în actele constitutive), printre care și convențiile de vot, am susținut că o convenție de vot încheiată pentru o durată determinată excesivă poate fi contrară bunelor moravuri și, prin urmare, lovită de nulitate absolută^[4]. Cercetarea noastră s-a axat pe sistemele juridice care în principiu recunosc validitatea convențiilor de vot. Motivul conflictului cu bunele moravuri constă în faptul că o convenție de vot încheiată pentru o perioadă prea lungă restricționează în mod disproporționat libertatea părții contractante.

Desigur, chestiunea duratei obligațiilor născute din orice fel de contract este discutabilă, deoarece libertatea de a contracta include și posibilitatea de a stabili – prin comun acord – durata contractului^[5], iar părțile sunt libere să decidă asupra întinderii în timp a obligațiilor asumate în funcție de interesele lor.

Într-adevăr, pot fi avute în vedere multiple situații în care părțile au scopul de a stabili o relație contractuală pe termen lung, chiar și pentru câteva zeci de ani. Acest aspect în sine nu prezintă o problemă, deoarece o durată contractuală chiar foarte generoasă poate fi legitimă, adecvată și justificată. Însă, nu putem nega că pot exista și cazuri în care durata contractului poate fi excesivă și nejustificată. În Ungaria, profesorul Attila Menyhárd s-a referit deja succint la o asemenea problemă în monografia lui privind contractele contrare bunelor moravuri, când, examinând clauzele contractuale de exclusivitate pe termen lung, a afirmat că „în special contractele cu durată lungă și fixă comportă riscul ca partea dominantă din punct de vedere economic să limiteze libertatea economică a partenerului mai slab prin intermediul duratei contractului și prin obligațiile de exclusivitate pe care le impune”^[6].

Evident, nici în contextul arătat, nici cu această ocazie nu am intenționat să propunem o limită maximă specifică în timp în contextul convențiilor de vot sau al oricărui alt contract. Legea operează cu această metodă de stabilire a unei durate contractuale maxime doar în mod excepțional (asemenea excepții neputând fi extinse prin interpretare la alte situații decât cele pentru care au fost în mod specific edictate). De exemplu, potrivit art. 1783 C. civ., un contract de locațiune nu poate fi încheiat pentru o perioadă mai lungă de 49 de ani (30 de ani în prima versiune a textului), iar dacă părțile convin asupra unei perioade mai lungi, termenul se va reduce ope legis la 49 de ani (sancțiunea deci nu este nulitatea contractului, ci, pur și simplu, reducerea duratei termenului). Legiuitorul a pornit de la ideea că locațiunile extrem de lungi ar goli dreptul de proprietate de atributul de posesie și folosință. Cu toate acestea ar fi complet inoportună stabilirea unui termen general maxim al duratei contractelor.

Subiectul prezentei analize nu este dat de posibilele limite legale concrete ale duratei contractelor, ci de problema dacă libertatea contractuală în stabilirea duratei contractului poate fi constrânsă de cerința generală potrivit căreia contractul trebuie să fie în acord nu numai cu prevederile imperative ale dreptului pozitiv, ci și cu bunele moravuri. Se ridică astfel întrebarea dacă cerința conformității contractului cu bunele moravuri poate sau nu restrânge libertatea contractuală în privința stabilirii duratei contractului, în cazurile în care termenul lung al contractului nu ar fi justificat, ci excesiv.

Relația dintre timp și drept constituie un subiect delicat, care poate deschide linii de gândire de o profunzime incredibilă. În general, un contract poate fi încheiat pe o perioadă nedeterminată sau determinată. În cazul unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată, părțile pot conveni asupra unei perioade mai lungi de preaviz, de exemplu un an, ceea ce conferă contractului un grad ridicat de stabilitate^[7].

În mod evident, întrebarea dacă durata unui contract este contrară bunelor moravuri poate fi stabilită doar de la caz la caz. Am luat mai sus exemplul unei convenții de vot, prin care o parte acceptă să voteze conform instrucțiunilor celeilalte părți. O asemenea clauză în multe sisteme de drept este una valabilă în sine (desigur, așa cum am arătat, în dreptul românesc problema este controversată, legiuitorul tinzând spre soluția prohibiției). Astfel, în opinia noastră, un astfel de acord poate fi încheiat în mod valabil în mai multe sisteme juridice, de exemplu, pentru o singură adunare generală sau pentru următoarele trei adunări generale consecutive ale societății etc. Dar ce se întâmplă în cazul în care o astfel de convenție, care limitează în mod clar și puternic drepturile de vot ale acționarului/asociatului (eliminând efectiv autonomia acestuia de decizie), este încheiată pentru 15 ani? Este valabil un astfel de acord? Se depășesc limitele libertății contractuale? În mod evident, nu există nicio reglementare privind durata convențiilor de vot și este excepțional ca legiuitorul să impună o durată maximă în cazul unui anumit tip de contract, deoarece aceasta este o chestiune de libertate contractuală. În opinia noastră totuși, acest lucru nu înseamnă că un contract poate fi încheiat pentru orice durată liber aleasă; stabilirea duratei contractului nu poate face obiectul unui abuz. Am pornit de la această premisă la o cercetare de drept comparat, pentru a putea trage concluzii valabile și în dreptul civil român.

§2. Legislația și jurisprudența franceză

Jurisprudența franceză recunoaște că un contract încheiat pe o durată excesiv de lungă („durée excessive”) poate fi denunțat unilateral. Într-o cauză, două contracte de gestionare a parcărilor subterane și supraterane, încheiate pentru o perioadă de douăzeci și cinci de ani, au fost denunțate unilateral de către autoritățile administrative locale după șaisprezece ani de executare, având în vedere durata lor excesivă. Legalitatea acestei decizii de denunțare a fost constatată de instanța sesizată în baza normei legale generale care impune ca orice contract trebuie să respecte ordinea publică.

Este interesant de remarcat analiza judecătorului care rezolvă dilema dacă o durată excesivă atrage sau nu nulitatea contractului. Potrivit instanței franceze, „în ultimii ani, a avut loc o evoluție a jurisprudenței de drept contractual care diversifică sancțiunile pentru încălcări în funcție de natura acestora, de gravitatea lor, de cerințele interesului public etc. Numai încălcările cele mai grave pot duce la nulitate, iar acesta cu siguranță nu includecazul durateiexcesive, mai ales că denunțarea este suficientă pentru a remedia situația”. De asemenea, s-a precizat că „judecătorul nu are decât un control limitat asupra duratei contractului, care se limitează la erori vădite de apreciere”. Instanța a examinat de asemenea chestiunea prejudiciului cauzat, declarând că în această situație ne aflăm în fața unei denunțări motivate de interesul public. Cu toate acestea, stabilirea duratei excesive a contractului este consecința unei culpe comune („faute”) a celor două părți care au acceptat o clauză contrară ordinii publice. Potrivit instanței, soluția este de a repartiza răspunderea în funcție de culpa fiecărei părți^[8].

Codul civil francez, ca urmare a reformei dreptului contractelor din 2016^[9], prevede în mod clar că „angajamentul perpetuu este interzis” (art. 1210)^[10]. În practică totuși, contractele ad perpetuitatem sunt extrem de rare, iar angajamentul veșnic înseamnă în realitate, cel mai adesea, o durată contractuală excesiv de lungă. Astfel, conform jurisprudenței, un contract încheiat de o persoană (de exemplu medic sau fotbalist) pe întreaga durată a vieții sale profesionale a fost în mod regulat declarat nul^[11], și în mod similar o interdicție de a părăsi o societate timp de 50 de ani s-a stabilit a fi nulă^[12].

În doctrina franceză, s-a afirmat că un contract pe termen extrem de lung poate fi criticat pentru că încalcă libertatea individuală. Prin urmare, se poate considera că un contract încheiat de persoane juridice este mai puțin vulnerabil din acest punct de vedere față de cel încheiat de persoane fizice^[13].

În orice caz, este clar că instanțele franceze sunt abilitate să controleze durata excesivă („perpetuă”) a unui contract pe durată determinată. În literatura de specialitate, termenul „perpetuu” este definit ca însemnând „prea lung” („trop longue”), excesiv („excessive”) sau incluzând contractele încheiate pentru o perioadă atât de lungă încât obligația asumată „înstrăinează în chip definitiv libertatea cocontractantului” („aliène de façon définitive la liberté du contractant”)^[14]. Rezultă clar că este posibil să se încheie un contract pentru o perioadă lungă, dar această perioadă lungă trebuie să fie și rezonabilă.

Înainte de reforma din 2016 a dreptului contractelor, modul de sancționare a convențiilor încheiate pe o durată excesivă nu era cristalizat în jurisprudență. Pe de o parte, instanțele oscilau între nulitate^[15] și anulabilitate, iar pe de altă parte, nulitatea totală a contractului^[16] sau nulitatea clauzei privind durata excesivă^[17] constituiau o chestiune controversată. De la intrarea în vigoare a reformei dreptului contractelor, sancțiunea este clară: părțile contractante pot pune capăt unui contract care conține un angajament „perpetuu”, în condițiile prevăzute pentru contractele pe durată nedeterminată [art. 1210 alin. (2) C. civ. fr.]. Cu alte cuvinte, un contract încheiat pe o durată excesivă trebuie recalificat ca fiind un contract încheiat pe durată nedeterminată.

§3. Legislația și jurisprudența germană

Problema contractelor cu o durată excesivă este cunoscută și dreptului german. De exemplu, contractele de furnizare a berii („Bierlieferungsverträge”) încheiate pentru o perioadă de timp excesiv de lungă^[18] sunt examinate de instanțele germane tocmai pe baza principiului contrarietății cu bunele moravuri^[19]. Prezentăm această jurisprudență, deoarece principiile care guvernează contractele pe termen (prea) lung au fost dezvoltate de practica judiciară germană pe baza lor^[20]. În general, producătorul de bere acordă un împrumut și/sau stocuri comerciantului, în scopul de a genera o obligație în sarcina acestuia din urmă de a distribui exclusiv berea produsă de compania cocontractantă.

În acest caz, în jurisprudența germană s-a afirmat că o perioadă de exclusivitate de 20 de ani reprezintă limita superioară admisibilă a unor asemenea obligații^[21]. Angajamentele cu o durată mai lungă nu atrag nulitatea, dar instanțele – de regulă – vor proceda la reducerea perioadei contractuale. Cu toate acestea, s-a reținut că durata contractului nu poate fi examinată în mod izolat de celelalte elemente ale convenției părților. Prin urmare, este posibil ca un contract încheiat pentru o perioadă mai mare de 20 de ani să nu aibă o durată excesivă, dacă conținutul contractual nu limitează de fapt libertatea distribuitorului într-un mod exagerat și nerezonabil^[22]. Cu toate acestea, o durată mai scurtă de 20 de ani poate, ca urmare a unei evaluări globale a contractului, să conducă la modificarea (reducerea) judiciară a duratei contractuale^[23]. În cele din urmă, se aplică principiul conform căruia cu cât mai multe servicii prestează producătorul de bere, cu atât mai lungă este durata îngăduită a angajamentului cocontractantului^[24].

În jurisprudența germană, prin aplicarea principiului nulității parțiale (BGB, § 139^[25]), instanța nu declară nulitatea totală a contractelor cu durată excesivă, ci, considerând clauza care a stabilit durata excesivă ca fiind nulă, reduce durata contractului la un nivel rezonabil, deci la o durată considerată compatibilă cu un angajament contractual valabil. În jurisprudența germană constituie o problemă controversată, de asemenea, dacă este necesar să se stabilească limite de timp rigide sau dacă, pe baza unor principii generale, ar trebui lăsată la latitudinea instanțelor posibilitatea de a adapta durata contractuală excesivă în cazuri individuale. Opinia predominantă în jurisprudență și în doctrină deopotrivă se pronunță în favoarea unei abordări moderate, care consideră că înțelegerile perpetue sau foarte lungi sunt contrare bunelor moravuri, însă nu este în general rolul legiuitorului impunerea unor durate contractuale maxime. Nici Codul civil german nu conține vreo dispoziție din care ar putea fi dedus un termen fix pentru obligațiile pe termen lung într-un mod acceptabil din punct de vedere metodologic^[26].

§4. Legislația și jurisprudența elvețiană

Problema a fost examinată și în dreptul civil elvețian. În general, s-a considerat că „orice contract pe termen lung implică o restricție a libertății economice a părții contractante. Acest lucru în sine nu este ilegal. Cu toate acestea, situația este susceptibilă să devină inacceptabilă și, prin urmare, nulă, dacă restricțiile asupra persoanei sunt contrare binelui comun, în special dacă pun în pericol baza existenței economice a părții contractante”^[27].

În conformitate cu Codul civil elvețian, „nimeni nu poate să își înstrăineze libertatea sau să se supună unor restricții privind exercitarea acesteia, incompatibile cu legea sau cu bunele moravuri” [art. 27 alin. (2)]^[28]. Din această regulă rezultă că durata angajamentului contractual nu poate fi nelimitată sau excesivă. Aceasta este o idee derivată din principiul bunei-credințe, care urmărește să prevină ingerințele excesive în libertatea personală. Aplicarea legii „trebuie să fie adaptată la fiecare caz în parte, în funcție de intensitatea restrângerii libertății. Acest criteriu are o geometrie variabilă, în sensul că, cu cât intensitatea obligației este mai mare, cu atât obligația trebuie să fie mai limitată în timp (…) În plus, contraprestația primită de debitor pentru executarea obligației trebuie să fie luată în considerare atunci când se evaluează dacă articolul 27 alineatul (2) din Codul civil se aplică într-un anumit caz”^[29].

Sancțiunea pentru durata excesivă în dreptul civil elvețian poate fi nulitatea totală a contractului, în cazul în care contractul nu ar fi fost încheiat în lipsa acestei durate (excesive) concrete, sau doar nulitatea clauzei care determină durata contractului, caz în care judecătorul poate reduce durata contractului la un nivel considerat valabil datorită proporționalității, sau poate acorda un drept la denunțare într-un termen rezonabil.

§5. Legislația cehă

O analiză juridică comparativă interesantă se poate baza pe art. 2000 din noul Cod civil ceh. Conform acestei norme, în cazul în care un contract a fost încheiat fără un motiv serios pe o perioadă determinată, care obligă o persoană fizică pe durata vieții sale sau angajează orice persoană pentru o perioadă mai mare de zece ani, este posibil să se solicite încetarea obligației după zece ani de la data nașterii acesteia.

Cu alte cuvinte, pentru a pune capăt raportului juridic obligațional, instanța trebuie să examineze următoarele condiții cumulative: a) obligația a fost încheiată pe un termen determinat, care obligă persoana fizică pentru întreaga viață (rămasă) a acesteia sau pentru un termen care depășește zece ani^[30], și în același timp b) nu există niciun motiv întemeiat pentru alegerea termenului și c) au trecut cel puțin zece ani de la încheierea contractului. Aceste condiții sunt cumulative.

În conformitate cu dispozițiile din legislația cehă cuprinse tot în art. 2000, instanța poate dispune încetarea raportului juridic obligațional dacă circumstanțele pe care părțile se bazau aparent la momentul nașterii obligației s-au schimbat într-o asemenea măsură încât nu se poate aștepta în mod rezonabil ca debitorul să rămână legat de contract (clausula rebus sic stantibus). În cazul în careuna dintre părți renunță în prealabil la dreptul de a solicita desființarea obligației în această situație, clauza este considerată ca fiind inexistentă, cu excepția cazului în care debitorul este o persoană juridică^[31].

Aici legislația cehă reglementează două instituții juridice distincte într-un singur articol: durata excesivă a contractelor și impreviziunea. Este clar că legea cehă abilitează în mod explicit instanțele judecătorești să verifice, în cazul contractelor încheiate pe o durată mai mare de zece ani și după zece ani de executare efectivă a contractului, dacă au existat motive serioase pentru încheierea unui astfel de contract pe o durată determinată, și dacă a existat un motiv serios care să justifice durata lungă a raportului contractual, indiferent de faptul dacă circumstanțele încheierii contractului s-au schimbat sau nu. În schimb, aplicarea regulilor impreviziunii nu necesită nici ca un contract să fie încheiat pentru o perioadă mai lungă de zece ani și nici nu se aplică precondiția executării contractului timp de zece ani.

§6. Legislația și jurisprudența maghiară

Dacă examinăm din perspectivă doctrinară durata contractelor și a clauzelor contractuale, este clar că instanțele maghiare au abordat această problemă într-un mod care permite formularea unor concluzii generale. De exemplu, din jurisprudența istorică maghiară, se poate face referire la decizia care a statuat cu privire la efectele în timp ale clauzei de neconcurență^[32]. Printr-un contract, pârâtul s-a angajat, sub sancțiunea unei clauze penale severe, să nu înființeze vreo afacere identică cu cea pe care o vânduse reclamantului în Budapesta. În acțiunea privind plata sumei cuprinse în clauza penală stipulată pentru încălcarea acestei obligații, instanța supremă a decis că valoarea penalității nu trebuie stabilită la suma specificată în contract, ci doar la o treime din această sumă, deoarece clauza penală s-a activat pentru încălcarea clauzei de neconcurență specificată în contract fără nicio limită de timp sau în spațiu. Curtea de apel a limitat această clauză de neconcurență, considerată contrară principiului libertății industriei, la zona Budapestei, districtul VIII, și, lucru important pentru problema în discuție, la trei ani de la data încheierii contractului. Potrivit instanței supreme, era evident că valoarea sancțiunii care trebuie considerată ca fiind stabilită în raport cu voința părților contractante pentru clauza de neconcurență fără limite în spațiu și în timp, trebuie, de asemenea, redusă, prin raportate la conținutul interesului astfel protejat, și anume la o treime din suma original stabilită. Cu alte cuvinte, în acest caz, instanța supremă a considerat că durata excesivă a restricției este disproporționată și a validat reducerea duratei acesteia, și a dispus reducerea corespunzătoare a sancțiunii cuprinse în clauza penală.

În acest context, apare o problemă interesantă: problema contractelor restrictive de libertate („gúzs-szerződések”, adică „contracte-cătușă” în conceptualizarea lui Salamon Beck), adică problema acelor contracte care restrâng în mod excesiv și disproporționat libertatea uneia dintre părți. „Comerciantul angrosist de băuturi alcoolice reclamant a acordat un împrumut în numerar și un credit de marfă pârâtului comerciant și, în legătură cu acesta, comerciantul s-a angajat să cumpere vinul, berea, coniacul și toate băuturile spirtoase necesare în afacerea sa de restaurant exclusiv de la reclamant și, în cazul în care ar fi cumpărat cea mai mică cantitate de băuturi din altă sursă, s-a angajat să plătească o sumă substanțială cu titlu de daune-interese”^[33].

Instanța a anulat acest acord. După cum s-a precizat în considerente, această soluție se explică prin faptul că partea mai puternică din punct de vedere economic se afla într-o poziție de forță, dominantă față de partea mai slabă din punct de vedere economic, și care a fost constrânsă să încheie acordul prin faptul că nu putea să-și plătească datoriile anterior acumulate. O astfel de situație de necesitate a dat naștere unei obligații care îl obliga pe pârât, fără nicio limitare în timp, față de reclamant în ceea ce privește achiziționarea bunurilor necesare pentru continuarea activității sale și care sancționa această obligație printr-o penalitate pentru achiziționarea oricărei cantități mici de bunuri din altă sursă. S-a considerat că aceasta constituie o exploatare a situației dificile a pârâtului și o restricție a libertății economice într-o asemenea măsură încât dreptul conferit reclamantului nu poate fi protejat de instanțe și, prin urmare, cererea pentru despăgubiri nu poate fi admisă^[34].

Cu toate acestea, notele lui Salamon Beck cu privire la această decizie merită să fie luate în considerare: „nu trebuie să se permită considerentelor legate de siguranța circuitului civil să înăbușe implicațiile sociale ale valorilor inerente dreptului și să dea efect unor acorduri care sunt contrare considerentelor morale și juridice. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, pe lângă corectitudinea indubitabilă a deciziei, nu există o victorie totală în lupta dintre siguranța circuitului civil și simțul dreptății. Nici aspectul siguranței circuitului civil nu poate fi neglijat în totalitate (…) Am fi considerat oportun ca instanța supremă (…) să precizeze că nu toate restricțiile ale libertății de acțiune pot constitui motiv de refuz al protecției judiciare, ci că doar circumstanțele fiecărui caz în parte pot determina dacă este oportun refuzul acestei protecții. În mod evident, nimeni nu va interpreta decizia în așa fel încât chiar și o restricție minoră a libertății de acțiune să excludă protecția judiciară. Dar, din punct de vedere practic, ar fi fost oportună o confruntare mai tranșantă a argumentelor, deoarece este un fenomen economic obișnuit în sectorul băuturilor spirtoase că marile companii bogate în capital oferă credite în numerar și prin bunuri intermediarilor, care adesea își datorează însăși existența acestor credite astfel acordate în numerar și în bunuri. Dacă contractul prin care un astfel de împrumutat se obligă la exclusivitatea achiziției de mărfuri cu societatea care îi furnizează banii ar fi, fără nicio altă contraprestație, nul, prețul acestei poziții ar fi chiar sacrificarea intereselor micului om, interese care ar trebui protejate, căci în acest caz marea companie cu siguranță nu ar mai considera că împrumutul este oportun pentru ea însăși și nu ar coopera la stabilirea existenței micului om”^[35].

Decizia analizată într-adevăr este corectă (având în vedere restricția severă a libertății economice, lipsa unui termen limită al obligației și caracterul disproporționat al sancțiunii), dar explicația suplimentară este pe deplin relevantă.

Argumentul lui Salamon Beck poate fi aplicat și în general. Anume, dacă un contract este încheiat pentru o perioadă de timp determinată, previzibilă și explicabilă logic (rămânând la exemplul convențiilor de vot, angajamentul că un asociat al unei societăți comerciale va vota la o adunare generală conform instrucțiunilor unui alt asociat), acesta, în general, va fi considerat valabil. Cu toate acestea, dacă echilibrul este bulversat, restricția își pierde caracterul logic explicabil prin durata excesivă a limitării libertății cocontractantului, rezonabil acceptabil în context civil sau profesional (comercial), atunci contractul poate fi contrar bunelor moravuri. Evident, o încălcare a bunelor moravuri poate fi stabilită de la caz la caz, bazându-se pe conținutul și circumstanțele contractului.

Temeiul juridic pe baza căruia trebuie examinată această chestiune este, în primul rând, art. 6:96 din Codul civil, care prevede că „un contract este nul dacă este vădit contrar bunelor moravuri” și art. 6:97 din același cod, care prevede că „în cazul în care partea contractantă a obținut, la momentul încheierii contractului, un avantaj vădit disproporționat profitând de poziția celeilalte părți, contractul este nul” (a se înțelege, nul absolut). Conceptul de contract cămătăresc în sistemul Codului civil maghiar este evident mult mai larg decât cămătăria propriu-zisă, deoarece un avantaj vădit disproporționat poate include orice disproporție semnificativă între prestația contractuală și contraprestație^[36]. Aici rezultă diferența fundamentală față de leziunea din dreptul civil român, care sancționează situații în care o parte profită de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, și care în consecință stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații, doar ca și viciu de consimțământ, respectiv leziune, și aplică sancțiunea nulității relative.

Concluzii

Unele contracte trebuie încheiate pe o perioadă determinată și lungă. Această modalitate de contractare oferă o bază sigură de planificare, de calcul și sporește disponibilitatea de a investi. De asemenea, aceste contracte ating adesea eficiența dorită de părți doar pe termen lung^[37]. Cu toate acestea, prezentarea comparativă de mai sus arată că pot exista cazuri în care durata determinată a anumitor contracte poate fi considerată excesivă. Prin urmare, răspunsul la întrebarea din titlul capitolului este afirmativ: contractele încheiate pe o perioadă excesiv de lungă sunt posibile.

În dreptul civil român, controlul judiciar al unei clauze contractuale care stabilește o durată excesivă a angajamentului uneia dintre părți poate fi realizat pe baza regulii generale referitoare la contractele care încalcă bunele moravuri (art. 11 și 1169 C. civ.). Această abordare poate fi explicată prin faptul că un contract încheiat pentru o durată excesivă încalcă libertatea și autonomia individuală în mod nepermis, în consecință, nu poate fi conform cu bunele moravuri. Problema poate apărea atât în cazul persoanelor fizice, cât și al persoanelor juridice.

În opinia noastră, nulitatea cauzată de încălcarea moralității în acest caz, dacă nu apar alte circumstanțe, invalidează doar clauza referitoare la durată (nulitate parțială). Prin eliminarea clauzei stabilitoare a duratei excesive însă se deschid două căi diferite. Putem considera contractul ca fiind încheiat pe o durată nedeterminată, care va atrage aplicarea art. 1277 C. civ, potrivit căruia contractul încheiat pe o durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Sau, pornind de la nulitatea clauzei stabilitoare de durată, instanța poate restabili legalitatea încălcată prin determinarea duratei contractuale în limite valabile, prin reducerea termenului pentru care s-a încheiat contractul. Aici sunt de părere că siguranța circuitului civil trebuie să prevaleze, cea de a doua abordare posibilă fiind cea corectă. Considerarea contractului ca fiind încheiat pentru durată nedeterminată ar contraveni siguranței circuitului civil, un astfel de contract putând fi denunțat facil, doar cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.

Nici în dreptul civil român caracterul excesiv al duratei contractului nu trebuie apreciat în sine, ci pe baza unei examinări a întregului conținut al contractului, a intensității drepturilor și obligațiilor părților impuse prin contract, aprecierea restrângerii libertății uneia dintre părți, echivalența prestației și contraprestației, distribuția onestă și acceptată a riscurilor. În mod ideal, un contract care presupune o legătură juridică lungă între părți ar trebui să fie încheiat pe o durată determinată rezonabilă.

Note de subsol

^[1] Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

^[2] A se vedea pentru sancționarea penală a anumitor convenții de vot și prevederile art. 279 din Legea nr. 31/1990.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.

^[4] E. Veress, A szindikátusi szerződés, Mádl Ferenc Összehasonlító Jogi Intézet – HVG Orac, Budapest, 2020,p. 77.

^[5] Potrivit art. 1169 C. civ., părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

^[6] A. Menyhárd: A jóerkölcsbe ütköző szerződések, Gondolat, Budapest, 2004, p. 149.

^[7] Potrivit art. 1277 C. civ., „contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă”.

^[8] Pentru detalii, a se vedea CE 7 mai 2013, Société auxiliaire de parcs de la région parisienne, req. n° 365043: BJCP 2013.353, concl. Dacosta, obs. R.S.; AJDA 2013.1271, chron. Domino et Bretonneau; JCPA 2013.2297, note Vila.

^[9] Ordonnance no 2016-131 du 10 février 2016 (JO 11 févr.).

^[10] „Les engagements perpétuels sont prohibés”.

^[11] Cf. Cass. 1re civ., 19 mars 2002, no 99-21.209, RTD civ. 2002, p. 498, spéc. p. 510, obs. Mestre J. et Fages B., JCP G 2003, I, no 122, no 8, obs. Constantin A. Dimpotrivă, există o hotărâre judecătorească care nu consideră că un contract încheiat între un medic și o clinică pentru o perioadă de 25 de ani este perpetuu, deoarece a fost încheiat pentru o perioadă mai scurtă decât viața profesională a medicului. A se vedea Cass. 1re civ., 20 mai 2003, no 00-17.407, Bull. civ. I, no 124, Contrats, conc., consom. 2003, comm. 123, obs. Leveneur L., JCP G 2003, I, no 186, no 7, obs. Rochfeld J.

^[12] Cass. 1re civ., 31 janv. 1989, no 87-10.092, Bull. civ. I, no 53, JCP G 1989, II, no 21294, note Barbièri J.-Fr.

^[13] R. Libchaber, Réflexions sur les engagements perpétuels et la durée des sociétés, în Rev. sociétés, 1995, p. 437; M. Mekki, Réforme du droit des obligations: engagements perpétuels, contrats à durée indéterminée et à durée déterminée, JCP. no. 50/2016, p. 1323.

^[14] J.-M. Garinot, Pacte d’associés: préférez la fiducie, în RLDC 2019/168, no 6555; M. Mekki, Pan. contrats, D., 2018, p. 371; F. Chénedé, Le nouveau droit des obligations et des contrats, 2^e éd., Dalloz, Paris, 2019, p. 130.

^[15] Cass. 3e civ., 15 déc. 1999, no 98-10.430, Bull. civ. III, no 242, RTD civ. 2000, p. 568, obs. Mestre J. et Fages B.

^[16] Cass. 3e civ., 20 févr. 1991, no 89-17.176; Cass. 3e civ., 15 mai 1996, no 94-17.366; Cass. com., 7 avr. 1998, no 95-18.278, RJDA 1998, no 977.

^[17] Cass. 1re civ., 7 mars 2006, no 04-12.914, Bull. civ. I, no 132, Contrats, conc., consom. 2006, comm. 125, obs. Leveneur L., RTD civ. 2006, p. 762, obs. Mestre J. et Fages B.; Cass. 1re civ., 19 mars 2002, no 99-21.209, RTD civ. 2002, p. 510, obs. Mestre J. et Fages B.

^[18] În conformitate cu art. 138 din Codul civil german (BGB), un contract care contravine bunelor moravuri este nul („Ein Rechtsgeschäft, das gegen die guten Sitten verstößt, ist nichtig”).

^[19] MüKoBGB/Armbrüster, 9. Aufl. 2021, BGB § 138 Rn. 118-121.

^[20] H. Wiedemann, O. Schultz, Grenzen der Bindung bei langfristigen Kooperationen, ZIP 1999/1, p. 5.

^[21] BGH NJW 1985, 2693 (2695); 1992, 2145; a se vedea și BGH NJW-RR 1987, 628 (630), potrivit căruia chiar și o perioadă de zece sau mai mulți ani este „foarte lungă”.

^[22] BGH NJW 1979, 865.

^[23] BGH NJW 1992, 2145 (2146); BGHZ 74, 293 (298) = NJW 1979, 2150 (2151); OLG Frankfurt NJOZ 2007, 5354 (5355).

^[24] BGH NJW 1985, 2693 (2695); WM 1975, 850 (851).

^[25] În conformitate cu art. 139 BGB, dacă o parte a unui act juridic este nulă, întregul act juridic va fi nul, cu excepția cazului în care se poate presupune că acesta ar fi fost încheiat fără partea lovită de nulitate. („Ist ein Teileines Rechtsgeschäfts nichtig, so ist das ganze Rechtsgeschäft nichtig, wenn nicht anzunehmen ist, dass es auch ohne den nichtigen Teil vorgenommen sein würde”).

^[26] Pentru detalii, a se vedea H. Wiedemann, O. Schultz, op. cit., p. 6-7.

^[27] O. Bloch, Les conventions d’actionnaires et le droit de la société anonyme en droit suisse, 3^e éd., Schulthess Éditions Romandes, Genéve–Zurich, 2021, p. 74.

^[28] „Niemand kann sich seiner Freiheit entäussern oder sich in ihrem Gebrauch in einem das Recht oder die Sittlichkeit verletzenden Grade beschränken.” / „Nul ne peut aliéner sa liberté, ni s’en interdire l’usage dans une mesure contraire aux lois ou aux mœurs”. În limba română: „Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, nici nu poate fi constrâns în folosirea acesteia într-o măsură contrară legii sau moralității”.

^[29] O. Bloch, op. cit., p. 75.

^[30] În acest caz, partea contractantă poate fi o persoană fizică sau juridică.

^[31] Zákon č. 89/2012 Sb. „§ 2000 (1) Byla-li smlouva bez vážného důvodu uzavřena na dobu určitou tak, že zavazuje člověka na dobu jeho života, anebo že zavazuje kohokoli na dobu delší než deset let, lze se po uplynutí deseti let od vzniku závazku domáhat jeho zrušení. Soud závazek zruší i tehdy, pokud se okolnosti, z nichž strany zřejmě vycházely při vzniku závazku, změnily do té míry, že na zavázané straně nelze rozumně požadovat, aby byla smlouvou dále vázána. (2) Vzdá-li se strana předem práva domáhat se zrušení závazku, nepřihlíží se k tomu. To neplatí, je-li zavázanou stranou právnická osoba”.

^[32] A se vedea Jogi Hírlap nr. 46/1927, p. 4.

^[33] S. Beck, Guzs-szerződés, Polgári Jog nr. 2-3/1930, p. 77.

^[34] Ibidem, p. 78.

^[35] S. Beck, op. cit., p. 78-79.

^[36] Pentru mai multe informații despre uzură, a se vedea E. Veress, Az uzsora magánjogi következményei, în A. Koltay (ed.), Balás P. Elemér emlékkönyv: Tisztelgés és antológia sajtójogi, szerzői jogi és személyiségi jogi műveiből, halálának 70. évfordulóján, CompLex Wolters Kluwer, Budapest, 2018, p. 107-133.

^[37] O. Bloch, op. cit., p. 54.