Posesia de stat – valoarea aparenţei de apartenenţă în dreptul filiaţiei

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 807-819.

Introducere

Posesia de stat – propriu-zis, „posesia de stare”^[1] – sau folosinţa stării civile semnifică a trăi conform unei anume stări, fie acea stare acoperită sau nu de adevăr biologic; în alte cuvinte, numeşte exerciţiul generator de aparenţă de apartenenţă, exprimă adevărul socio-afectiv. 

În mod obişnuit, folosinţa unei anume stări civile are corespondent în realitatea biologică – comportamentul părintesc de pildă, este ca atare în consecinţa calităţii de părinte. Ex eo quod plerumque fit.

Este posesia de stat o noţiune cu rol decorativ în Codul civil? Cum se conciliază aparenţa conferită de posesia de stat cu certitudinea adevărului biologic lesne de revelat?

Conform doctrinei franceze, posesia de stat era, în epoca sa de glorie, o instituţie a dreptului canonic medieval^[2]. De această etapă se leagă cristalizarea sa structurală sub forma bine cunoscutei trilogii nomen, tractatus, fama.^[3]

Odată cu apariţia înscrisurilor ca mijloc de probă – mai întâi, a registrelor parohiale – şi apoi, ulterior secularizării dreptului filiaţiei ca parte a dreptului familiei, preferinţa legală pentru mijlocele de dovadă preconstituite, posesia de stat a intrat în declin împreună cu menirea sa probatorie.

Codul civil român din 1864, inspirat de cel francez (art. 321) a oferit găzduire posesiei de stat în art. 294^[4], atribuindu-i un înţeles cvasi identic cu cel desprins din art. 410 C. civ. în vigoare:

„(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări: a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său. (2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă”.

Trebuie spus, că versiunea românească a posesiei de stat avea şi încă păstrează o caracteristică ce o diferenţiază de „possession d’etat” din dreptul francez: domeniul său se rezumă la filiaţie, este lipsită de orice putere probantă în materie de dovadă a căsătoriei. Asta, deoarece, explică doctrina noastră clasică, în cazul căsătoriei, starea de fapt afişată este opera soţilor înşişi^[5].

Din comportamentul pretinsului/pretinşilor părinţi, ale altor membri ai familiei, ale terţilor – nicidecum ale însuşi copilului despre a cărui descendenţă ne interesăm, dar a cărui reacţie este o faţetă a posesiei de stat^[6], legea „deduce” existenţa raportului de filiaţie. Ca orice legătură, inevitabil, efectul este de interconectare: privit din „celălalt capăt”, posesia de stat a copilului este posesia de stat a mamei/tatălui. 

§1. Portretul posesiei de stat

Dispoziţiile art. 410 alin. (1) lit. a)-c) detaliază cele trei elemente tradiţionale ale folosinţei stării civile:

– tractatus – o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său; este componenta cea mai persuasivă prin aceea că este produs al realităţii familiale, „confecţionat” de către înşişi protagoniştii faţă de care se vor putea produce efectele juridice ale pretinsului statut – subînţelegând, desigur, că tatăl sau/şi mama îndeplinesc un „rol” părintesc în mod asumat, iar nu animaţi de alte considerente, precum caritate, îndeplinirea unei obligaţii naturale etc. Reciprocitatea de care face vorbire textul de lege, faptul că beneficiarul, copilul cu vârsta potrivită pentru a da relevanţă atitudinii sale, se manifestă aidoma descendentului acelui/acelor părinţi, are menirea de a preveni manipularea continuităţii posesiei de către unul sau altul dintre pretinşii părinţi^[7].

– fama – copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind descendentul persoanei despre care se pretinde că este părintele său; propriu- zis, fama este tractatus proiectat în afara nucleului familial şi confirmat prin receptare socială. Cât despre fama rezultând din acte emanând de la autorităţile publice, nu este clar în ce context şi cum anume s-ar putea produce o „recunoaştere” în sensul comun al termenului, de asociere a persoanei cu apartenenţa la o anume familie. Bănuim că s-ar putea exemplifica prin certificatul constatator al naşterii, prin diverse înscrieri în evidenţe ale serviciilor de asistenţă socială. De asemenea, astfel de înscrisuri ar putea avea relevanţă în ipoteza reconstituirii biografiei „naturale” a persoanei adoptate^[8]. Potrivit doctrinei franceze^[9], această faţetă „administrativă” a elementului fama poate juca un rol decisiv în configurarea posesiei de stat prenatale în cazul decesului copilului sau al unuia dintre părinţi, situaţie în care componenta socială nu a avut răgaz a se dezvălui. Bunăoară, faptul că viitoarea mamă a fost însoţită de pretinsul tată la vizitele medicale efectuate – nu avem cunoştinţă despre existenţa şi păstrarea de evidenţe ale însoţitorilor pacienţilor, nici nu suntem convinşi că asemenea înscrisuri s-ar înscrie în categoria celor emanând de la autorităţi publice. Oricum, legat de aportul „recunoaşterii” de către autorităţile publice a posesiei de stat prenatale, ne îngăduim observaţia că, în măsura în care explicăm fama ca fiind imaginea publică a lui tractatus, logic şi consecvent, fama nu are ce reflecta câtă vreme nu există un tractatus constituit.

– nomen – copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său. Nu întâmplător lăsat la urmă în enumerarea legală – odinioară deschidea lista – nomen este elementul cel mai puţin convingător din structura clasică a posesiei de stat. Dacă, pe vremuri^[10], faptul de a purta numele tatălui sau al mamei era marca apartenenţei acelei persoane la o anume familie, regula contemporană inversează relaţia cauzală: dobândirea numelui, patronimic sau matronimic este efectul filiaţiei [art. 84 alin. (1) C. civ.].

În exprimarea legală, posesia de stat „constă, în principal, în oricare” dintre împrejurările mai sus evocate. Aserţiunea merită evaluată. 

Mai întâi, este limpede, în viziunea legiuitorului, tractatus, fama, nomen se înscriu într-o enumerare exemplificativă ce lasă loc şi altor indicii, secundare, din care poate reieşi o anume folosinţă a stării civile, precum – exemplele nu ne aparţin – convingerea intimă a unei persoane că este tatăl/mama unui copil^[11], sau comportamentul copilului de prezumtiv moştenitor în calitatea sa de descendent^[12]. Ne întrebăm însă dacă asemenea manifestări şi altele de acest fel nu sunt cumva subsumabile genericului tractatus ori, după caz, fama, descrise, nicidecum definite de lege?

Apoi, faptul că oricare dintre elementele posesiei de stat, deci fiecare în parte, are puterea de a indica o legătură de filiaţie şi de rudenie, marchează abandonarea tezei promovate doctrinar – în tăcerea Codului familiei – conform căreia posesia de stat rezultă din întrunirea cumulativă a elementelor sale^[13]. Totuşi, este puţin probabil ca în practică simplul fapt al purtării numelui bunăoară, cu totul desprins de contextul care l-au generat şi, eventual, perpetuat ar avea vreun aport probator notabil în stabilirea filiaţiei. Pentru comparaţie, art. 311-1 C. civ. fr., corespondentul art. 410 alin. (1) C. civ., are ca exigenţă întrunirea a suficiente elemente de fapt care să indice existenţa legăturii de filiaţie. Potrivit literaturii, un atare înţeles al posesiei de stat, de „fascicol de elemente”, alături de avantajul că oferă judecătorului o largă libertate de apreciere, conferă elasticitate noţiunii prin aceea că o face compatibilă cu modificări structurale: nu este necesar ca unul sau altul dintre elemente să persiste pe toată durata perioadei de referinţă, unele pot să dispară, altele să apară, fiindcă posesia de stat este prin natura sa dinamică şi evolutivă^[14]. Este o constatare demnă de reţinut în contextul aprecierii asupra continuităţii folosinţei stării civile, una din calităţile sale indispensabile^[15], alături de caracterul paşnic, public şi neechivoc [art. 410 alin. (2) C. civ.].

Esenţială este, aşadar, aparenţa menţinută în timp a unei stări de drept ce se degajă din convergenţa unor elemente de fapt. 

§2. Posesia de stat – act juridic, realitate afectivă sau fapt juridic?

Uneori, posesia de stat este descrisă ca fiind apropiată ca natură de stabilirea voluntară a filiaţiei^[16]. Tractatus nu poartă oare semnalmentele recunoaşterii tacite de filiaţie? Faptul că o persoană se comportă ca şi cum ar fi părintele unui copil care nu are fixată legătura de filiaţie nu înseamnă oare că respectiva conduită cu caracter de continuitate şi afişată public „se întâmplă” tocmai pentru că acea persoană se pretinde a fi părintele acelui copil? Împrejurarea că, în sine, folosinţa unei stări anume nu asigură acoperirea legală a acelei stări – de exemplu, posesia unei maternităţi este relevantă juridic numai dacă este confirmată de cele ce rezultă din actul de naştere al copilului – nu ar fi un contraargument imparabil: actul de naştere nu este nimic altceva decât veşmântul birocratic al stării de fapt generatoare de drept.

Izolat de celelalte elemente constitutive ale posesiei de stat, tractatus poate anima, într-adevăr, apropierea de categoria actelor juridice. Doar că vorbim despre unul dintre elemente posibile – nicidecum indispensabile – ale posesiei, fără îndoială cel mai expresiv din punct de vedere socio-afectiv, însă cu statut de parte, ce nu defineşte întregul.

Alteori, folosinţa stării civile este prezentată ca manifestare a conexiunii afective producătoare de efecte juridice. În esenţă, este urmat raţionamentul de mai sus, doar că atitudinea de tip părintesc este fructificată în cheie emoţională şi, de asemenea, extinsă, cu aceeaşi valenţă, asupra elementului fama a posesiei de stat. 

Fără îndoială, în mod obişnuit, acele secvenţe de comportament din preajma copilului care se codifică prin tractatus, fama, sunt impregnate de sentimente, dar ar fi excesiv să atribuim „afecţiunii” statutul de element definitoriu, cu atât mai puţin de element constitutiv necesar al posesiei de stat. Pe de o parte, o atare dimensiune nu se regăseşte în componenta nomen, pe de altă parte, liantul afectiv poate exista prea bine în afara oricărei posesii de stat. Unii autori^[17] suspectează faptul că, prin asemenea construcţii, apărătorii posesiei de stat militează pentru conservarea unui status quo aparent care, faţă în faţă cu alternativa adevărului biologic, cu efecte posibil demantelatoare afectiv, ar fi soluţia preferabilă pentru că este în consens cu interesul copilului beneficiar. 

În definitiv, a trăi ca şi cum ar exista o legătură biologică creează o reţea multicoloră de practici pigmentată de sentimente; relevant este întregul. Iar categoria juridică pe deplin acoperitoare pentru întreg este cea a faptelor juridice – căreia, de altfel, posesia de stat îi este ataşată, pe bună dreptate şi explicit prin art. 410 alin. (1) C. civ.

§3. Funcţia posesiei de stat

Folosinţa unei anume stări civile nu este înzestrată achizitiv, nu este un mod autonom de dobândire a filiaţiei, ci o prezumţie de conformitate a situaţiei afişate cu starea de drept, adică un mijloc de dovadă.

Aşa fiind, care mai este rostul său probator în contextul în care filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia (art. 409 C. civ.)?

Menirea sa nu se dezvăluie decât într-un context contencios pricinuit fie de un pretins dezacord între filiaţia înscrisă în actul de naştere şi cea rezultând din folosinţa stării civile, fie de o cerere în cercetarea filiaţiei, posibil reunite în acelaşi cadru procesual. 

În prima dintre ipoteze, când avem ca punct de pornire actul de stare civilă, folosinţa stării civile conforme consolidează acea filiaţie, o „securizează” în faţa oricărei acţiuni în reclamaţie ori în contestaţie de stare civilă: nici o persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât cea rezultând din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu aceasta [art. 411 alin. (1) C. civ.], afară de cazul, stabilit prin hotărâre judecătorească, în care a avut loc o substituire de copil ori a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care l-a născut [art. 411 alin. (3) C. civ.]; pe de altă parte, nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă sau faţă de tată a persoanei care are folosinţa stării civile în acord cu actul său de naştere [art. 411 alin. (2), respectiv art. 421 alin. (1) C. civ. per a contrario]. 

Dimpotrivă, având aceeaşi premisă a unei filiaţii reieşind din actul de stare civilă, posesia de stat indicând o descendenţă diferită deschide calea cercetării şi consacrării apartenenţei reale. Ca parte a binomului adevăr „oficial”, cel din scripte şi adevăr „prozaic”, cel trăit efectiv, posesia de stat ar avea, aşadar, funcţia de „filtru” de admisibilitate a unei cereri în reclamaţie/contestaţie de stat. Propriu-zis, în această ipostază interesează dacă există sau nu concordanţă între două feluri de adevăr – este o figură de stil – iar nu însuşi raportul de filiaţie. 

În cea de-a doua ipoteză, când discuţia poartă asupra filiaţiei, posesia de stat este o prezumţie relativă, un mijloc de probă ca oricare altul. Bunăoară, în materie de contestare a filiaţiei, aceasta se dovedeşte „prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat (s.n.)” [art. 421 alin. (2) C. civ.]. 

„Proba probei”, adică dovada elementului sau elementelor pretinsei posesii de stat, fapt juridic, este posibilă prin oricare din mijloacele reglementate de lege.

§4. Posesia de stat faţă în faţă cu adevărul biologic

În reglementarea anterioară Codului civil din 2009, regimul acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie era semnificativ diferit, restrictiv în comparaţie cu cel acum aplicabil sub mai multe aspecte. Dintre acestea, monopolul soţului/fostului soţ al mamei, până la Decizia C.C.R. nr. 349/2001^[18] singurul cu drept la acţiune în această materie, a căpătat stridenţă în lumina Hotărârii C.E.D.O. în cauza Kroon şi alţii c. Olandei^[19]. În speţă, instanţa de la Strasbourg a fost chemată să se pronunţe asupra faptului dacă imposibilitatea legală pentru un copil născut de o femeie căsătorită care, separată de soţ, convieţuia cu un alt bărbat, de a-i fi înlăturată paternitatea prezumată spre a face posibilă stabilirea filiaţiei reale, de sânge faţă de partenerul de facto al mamei, constituie sau nu o încălcare a dreptului persoanei la respectarea vieţii sale de familie (art. 8 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale)^[20]. În opinia instanţei de la Strasbourg, respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite, cât şi dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva.

Ulterior, în cuprinsul mai multor decizii, Curtea, reiterând principiul conform căruia noţiunea de viaţă de familie nu se referă exclusiv la o familie legitimă, ci se extinde şi în privinţa relaţiilor de familie de facto, existente între persoane care nu au oficializat relaţia, a statuat în sensul că un copil născut într-o familie, de facto ori legitimă, este ipso iure parte a acelei familii prin simplul fapt al naşterii, iar protecţia oferită de art. 8 se extinde şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic. Factorii relevanţi în determinarea existenţei reale a unor relaţii personale între aceştia sunt, pe de o parte, natura relaţiei dintre părinţii biologici şi, pe de altă parte, interesul vădit şi angajamentul părintelui biologic faţă de copil, atât înainte, cât şi după naşterea acestuia.

„Factorii relevanţi” de care se face vorbire în jurisprudenţa C.E.D.O. cristalizată în această materie sunt practic o descriere a elementului tractatus din structura posesiei de stat. 

Sub impresia Hotărârii pronunţate în cauza Kroon şi alţii c. Olandei şi în lumina prevederilor într-adevăr criticabile ale Codului familiei, în doctrina noastră s-a pledat convingător şi, iată, cu efect, pentru lărgirea sferei titularilor acţiunii în tăgada paternităţii. S-a afirmat că, de lege lata, soluţia s-ar afla în interpretarea dispoziţiilor art. 51 C. fam., regăsite în spirit în norma înscrisă în art. 421 alin. (1) C. civ. conform căreia „orice persoană interesată poate contesta oricând prin acţiune în justiţie filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat”; dispoziţia, generoasă prin simplitatea sa, sugerează aplicabilitatea sa deopotrivă filiaţiei faţă de mamă şi faţă de tată, filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei cât şi faţă de tatăl din căsătorie – conchidea autoarea^[21]. De lege ferenda, s-a militat pentru „consacrarea expresă a dreptului oricărei persoane de a contesta paternitatea întemeiată pe prezumţia de paternitate, dacă aceasta nu este în concordanţă cu posesia de stat a copilului (s.n.)”^[22].

Dintre inovaţiile operate de legiuitorul noului Cod civil în materia regimului juridic al filiaţiei, intrarea pretinsului tată biologic în cercul celor învestiţi cu dreptul de a porni acţiunea are propria morală în ecuaţia posesie de stat – adevăr biologic. Bărbatul care se pretinde tatăl biologic al unul copil din căsătorie, aşadar cu paternitatea prezumată faţă de soţul mamei, are drept la acţiune în tăgada paternităţii, imprescriptibil extinctiv în timpul vieţii sale [art. 432 alin. (2) C. civ.], acţiune care „poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil” [art. 432 alin. (1) C. civ.].

Ne-am exprimat rezervele faţă de opţiunea legiuitorului cu un alt prilej.^[23] În acest context ne mărginim să notăm că este regretabilă tendinţa de instituire a „poliţiei genetice” în materie de filiaţie. Improbabil – ca să nu spunem exclus, dată fiind formula riguroasă din art. 432 alin. (1) C. civ., ca, pe cale pretoriană, cererea pretinsului tată biologic să aibă de înfruntat filtrul de „neprimire” al interesului superior al copilului, astfel cum este conturat prin prisma folosinţei de către acesta a unei anume stări civile. În cuprinsul mai sus invocatei Hotărâri C.E.D.O. pronunţată în cauza Kroon şi alţii c. Olandei, contextul factual a fost determinant, anume faptul că exista o posesie de stat ce indica un alt bărbat decât soţul mamei ca fiind tatăl copilului, o viaţă de familie bine conturată între copil şi tatăl biologic; existenţa acestei comunităţi de viaţă a născut interesul legitim comun al celor implicaţi de a înlătura o prezumţie de paternitate redusă, în cazul lor, la o pură ficţiune şi stabilirea paternităţii reale care să confere semnificaţie şi protecţie juridică unei realităţi nu doar biologice, ci şi sociale^[24].

La polul opus de exploatare a potenţialului posesiei de stat se află situaţia complicată juridic (şi nu doar juridic) a filiaţiei copilului născut prin tehnica „maternităţii de substituţie”^[25].

Faptul că avem un vid legislativ în materie, este ştiut. Din cele câteva dispoziţii reunite în secţiunea „Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator”, art. 441-447 C. civ., nu reiese nici măcar înţelesul atribuit de legiuitor „reproducerii medical asistate cu terţ donator”, astfel că iscă polemici însăşi premisa discuţiei asupra filiaţiei copilului născut de către o mamă de substituţie: este sau nu acest tip de tehnică medicală acoperită de umbrela generică a „reproducerii umane medical asistate cu terţ donator”^[26]? este sau nu producătoare de efecte juridice o convenţie având ca obiect gestaţia pentru altul^[27]?

Recurgem la „hermeneutica” unor texte de lege reglementând filiaţia faţă de mamă, aşa cum este dată de natură în căutarea răspunsului la o întrebare pe care acele texte nu au preconizat-o: când femeia care naşte copilul nu este mama (biologică) acestuia, cine este mama copilului? De aici improvizaţiile teoretice mai mult sau mai puţin persuasive. 

Mai incisiv, unii autori contestă însuşi fundamentul tradiţional al legăturii de filiaţie firească, maternă sau paternă, afirmând că, în realitate, nu atât partajul patrimoniului genetic, ci angajamentul şi responsabilitatea venirii pe lume a copilului uneşte părinţii şi copilul. Prezumţia de paternitate din căsătorie, recunoaşterea de filiaţie, puterea probatorie a posesiei de stat etc. nu ar fi decât expresii ale angajamentului de a fi părinte, fiind irelevantă natura trupească sau medical asistată a zămislirii^[28].

Dincolo de zbuciumul teoretic, de vreme ce legislaţia română̆ nu interzice expressis verbis convenţiile de gestaţie pentru altul, doar că devine aproape imposibil „transferul” de maternitate de la femeia care a dat naştere copilului – în ochii legii, ea este mama copilului căci „filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii”, art. 408 alin. (1) C. civ. – la femeia care doreşte să-i fie mamă, soluţia urmată de unii concetăţeni este să dea curs ofertei prietenoase din alte legiuiri, unele permiţând inclusiv înscrierea directă a „beneficiarilor” în certificatul de naştere al copilului ca fiind părinţii acestuia^[29]. Apoi, pentru ca legătura de filiaţie să le fie recunoscută potrivit legii române, cei în cauză apelează la procedura înscrierii respectivului certificat de naştere în registrele de stare civilă române, în condițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privirea la actele de stare civilă, sau, în caz de refuz, se adresează̆ instanţelor de judecată. 

Sub impresia jurisprudenţei C.E.D.O. în materie de gestaţie pentru altul – suita de condamnări pentru refuzul autorităţilor de a transcrie actele de naştere ale unor copii eliberate de autorităţile străine şi, prin aceasta, refuzul de a recunoaşte legătura de filiaţie înfăţişată de respectivele acte, ceea ce constituie o încălcare a dreptului respectivului copil la respectarea vieţii de familie, art. 8 din Convenţie^[30] – cel mai probabil, transcrierea actului de naştere va fi încuviinţată fără incidente majore, precum obstacolul fraudării legii ori a încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român.

Punctul de vedere al Curţii a fost reafirmat prin Avizul consultativ referitor la recunoaşterea în dreptul intern a unei legături de filiaţie între, pe de o parte, un copil născut în străinătate de o mamă surogat şi, pe de altă parte, mama beneficiară, emis în Marea Cameră la data de 10 aprilie 2019, la sesizarea Curţii de Casaţie franceze^[31]. Se arată în cuprinsul Avizului, că art. 8 din Convenţie nu impune obligaţia generală a statelor de a recunoaşte ab initio legătura dintre copil şi mama prevăzută în convenţia de gestaţie pentru altul (?), interesul superior al copilului reclamând ca această relaţie, stabilită legal în străinătate, să poată fi recunoscută cel târziu atunci când este materializată, cu alte cuvinte, când devine o realitate (§52) şi că, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, şi alte modalităţi pot servi în mod adecvat interesului superior al copilului în privinţa recunoaşterii legăturii de filiaţie (§53).

Cum anume se „materializează” legătura de care se face vorbire? Credem că este trimitere la efectivitatea unei vieţi de familie sau, în alte cuvinte, la posesia de stat conturată a copilului care, identificându-se, aşadar, cu interesul superior al acestuia, reclamă „confirmarea” filiaţiei faţă de mama de intenţie. Posesia de stat devine colacul de salvare în conformarea stării de drept la o stare de fapt.

Este regretabil că, în opinia instanţei europene, fraudarea legii^[32] poate servi ca temei posesiei de stat. Cum s-a spus, asistăm la „un episod al invaziei faptului asupra dreptului, fiind privită ca o fatalitate existenţa copilului care a fost născut de mama substitut şi considerându-se că singura soluţie pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia este recunoaşterea filiaţiei faţă de părinţii de intenţie”^[33].

Raţionamentul urmat în cauzele soluţionate de judecătorii europeni, reluat şi în cuprinsul Avizului mai sus amintit, este însuşit în considerentele unor soluţii de speţă ale instanţelor noastre pronunţate în cereri având ca obiect contestarea/stabilirea maternităţii. În motivarea unei hotărâri se arată că „din probele administrate reiese că pârâta este mama biologică a minorului şi că aceasta s-a considerat şi s-a comportat ca fiind părintele copilului, acesta fiind îngrijit, crescut şi educat de părinţii biologici, imediat după naştere până în prezent, aspecte ce se circumscriu noţiunii de «viaţă de familie»”, astfel că, „în lipsa unei legislaţii specifice care să permită stabilirea filiaţiei în cazul gestaţiei pentru altul direct de către organele administrative, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 421 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care „orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat”^[34]. Dispoziţia conform căreia „reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator”, art. 441 alin. (1) C. civ. trece neobservată, ca o notă de subsol.

Nici nu mai e cazul să o spunem, problema gestaţiei pentru altul, a filiaţiei copilului astfel născut şi, în general, a reproducerii umane medical asistate cu terţ donator reclamă o rezolvare asumată de către însuşi legiuitor.

Din perspectiva posesiei de stat, subiectul care a prilejuit divagaţiile de mai sus, nu putem să nu observăm, că printr-o ironie a sorţii juridice, venerabila şi discreta posesie de stat este reazăm în situaţii create prin aplicarea de sofisticate tehnologii medicale. 

§5. Concluzie

Aşadar, noţiunea juridică de „filiaţie” este o creaţie ce îmbină natura şi cultura, legătura filială nu se rezumă la un model unic de adevăr. Propriu-zis, se pot identifica trei clase sau criterii de adevăr: biologic – obiectiv, furnizor de stabilitate; volitiv – revocabil (a se citi, susceptibil de contestare, anulare, nulitate); socio-afectiv – expresiv, natural, aşa cum este viaţa însăşi. 

Posesia de stat nu pune în discuţie realitatea legăturii de sânge, ci o altfel de realitate, un alt tip de adevăr, cel socio-afectiv, clădit în timp.

În confruntarea dintre realitatea trăită şi realitatea obiectivă a legăturii de sânge, posesia de stat poate avea un rol pivotant: dacă în cazul paternităţii din căsătorie, conformitatea cu certificatul de naştere al copilului nu garantează imutabilitatea filiaţiei paterne, în cazul maternităţii de substituţie, folosinţa unei anume stări civile, diferită de cea înscrisă în actul de naştere al copilului poate deveni, jurisprudenţial şi în mod profund contestabil, argumentul consacrării maternităţii dorite, conformă sau nu realităţii biologice.

Note de subsol

^[1] Termenul posesie de stat este traducerea literală a „possession d’état” din Codul civil francez. În realitate, posesia e „de stare”, de stare civilă şi nu de stat, elementele stării civile nefiind legate, în această materie de entitatea statală – O. Ghiţă, Interesul superior al copilului, în Universul Juridic Premium, nr. 9/2020 (www.lege5.ro), nota nr. 30.

^[2] Însuşi termenul „filiaţie” îşi are originile în dreptul canonic; influenţa teologică asupra conceptului – modelul relaţiei dintre Tată şi Fiu – persistă, s-a spus, prin valoarea recunoscută juridic realităţii relaţionale exprimate prin posesia de stat – J. Carbonnier, Droit civil, vol. I., P.U.F., 2004, p. 948, nr. 451. 

^[3] D. Alland, St. Rials (coord.), Dictionnaire de la culture juridique, P.U.F., Paris, 2003, Filiation, p. 721.

^[4] Potrivit art. 294 C. civ. (1864), „Posesiunea de stat se statorniceşte prin întrunirea de fapte îndestulătoare, ce arată legământul de filiaţiune şi de rudenie între un individ şi familia din care pretinde a face parte. Cele mai de căpetenie din aceste fapte sunt: că acel individ a purtat întotdeauna numele părintelui al cărui fiu se pretinde a fi; că tatăl l-a tratat ca pe fiul său şi a îngrijit, în acestă cualitate, de creşterea, de întreţinerea şi stabilirea sa. Că a fost recunoscut în această calitate întotdeauna în societate. Că a fost recunoscut în această calitate de către familie”.

^[5] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, l. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1996, p. 210. În dreptul francez, posesia de stat este instrumentul care poate salva căsătoria ameninţată de desfiinţare din cauza nesocotirii unora din cerinţele de formă ale actului juridic, mai exact în ipoteza întocmirii actului de căsătorie de către un funcţionar necompetent, precum şi al lipsei de publicitate a oficierii mariajului (A. Bénabent, Droit de la famille, 4^e éd., LGDJ, 2018, p. 84, nr. 97).

^[6] J. Carbonnier, op. cit., p. 956, nr. 453.

^[7] F. Granet-Lambrechts, în Droit de la famille de P. Murat (coord.), 8^e éd., Dalloz, 2019, p. 674, nr. 211.152.

^[8] Potrivit Legii nr. 273 privind procedura adopţiei, republicată (M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016), persoanele adoptate au dreptul să solicite şi să obţină informaţii referitoare la locul naşterii, traseul instituţional şi istoricul personal care nu dezvăluie identitatea părinţilor fireşti/rudelor biologice [art. 76 alin. (1)], După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti/rudelor sale biologice [art. 77 alin. (1)].

^[9] Fr. Terré, Ch. Goldie-Genicon, D. Fenouillet, op. cit., p. 485, nr. 528.

^[10] În epoca romană, numele era compus din mai multe elemente de valoare diferită: nomen, sau nomen gentile – echivalentul numelui de familie de astăzi, care era comun membrilor dintr-o gintă; praenomen – lesne de dedus, preceda numele; cognomen – ceea ce azi s-ar traduce prin poreclă, caracteriza individul. După căderea Imperiului roman şi în contextul extinderii doctrinei creştine, s-a trecut, treptat, la sistemul individualizării prin numele patronomic precedat sau, după caz, urmat de prenume. A se vedea C. Hamangiu ş.a., op. cit., p. 138, nr. 256: J. Carbonnier, op. cit., p. 448, nr. 236. În dreptul românesc, Regulamentul Organic a fost cel care a introdus reglementări privind actele de stare civilă şi cuprinde dispoziţii potrivit cărora „orice persoană trebuie să aibă un nume dublu”, compus dintr-un prenume şi un nume – L. Bercea, Consideraţii privind protecţia juridică a numelui şi a pseudonimului în reglementarea Codul civil român, în R.R.D.P., online, 01/04/2018 (www.lege5.ro).

^[11] Fr. Terré, Ch. Goldie-Genicon, D. Fenouillet, op. cit., p. 486, nr. 528.

^[12] Aceasta, deoarece posesia de stat nu are caracter exclusiv extrapatrimonial – J. Carbonnier, op. cit., p. 956, nr. 453.

^[13] I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 321.

^[14] F. Granet-Lambrechts, op. cit., p. 675-676, nr. 211.181.

^[15] Pornind de la cerinţa continuităţii posesiei de stat, unii autori se întreabă dacă nu cumva elementul timp este de reţinut, şi el, ca element constitutiv al posesiei de stat – J. Carbonnier, op. cit., p. 958, nr. 454. 

^[16] Ph. Malaurie, H. Fulchiron, Droit de la famille, 6^e éd., LGDJ, 2017, p. 576, nr. 1224.

^[17] Fr. Terré, Ch. Goldie-Genicon, D. Fenouillet, Droit civil. La famille, 9^e éd., Dalloz, 2018, p. 483, nr. 525.

^[18] M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.

^[19] Hotărârea din 27 octombrie 1994 (www.hudoc.echr.coe.int.).

^[20] Convenţia a fost semnată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

^[21] M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 65.

^[22] Idem, p. 68.

^[23] E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2018, p. 407-410. A se vedea, de asemenea, C. Nicolescu, Dreptul familiei, Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 404-408.

^[24] Este onest să notăm că prin soluţia dată în cauza Mandet c. Franţei (Hotărârea din 14 ianuarie 2016, www.hudoc.echr.coe.int), instanţa europeană părea că îşi reconsideră propria jurisprudenţă în materie, expunând preferinţa pentru o viziune pur biologică asupra filiaţiei. În speţă, deşi copilul despre a cărui filiaţie paternă era vorba, devenit adolescent în cursul soluţionării cauzei, şi-a exprimat în mod neechivoc dorinţa prezervării elementelor de stare civilă, considerându-l tată pe soţul mamei – care, de altfel, îl şi crescuse, instanţele franceze au apreciat că interesul primordial al copilului este acela de a-şi cunoaşte adevărul despre originea sa biologică, astfel că au admis acţiunea în contestarea paternităţii formulată de pretinsul tată biologic. Instanţa de la Strasbourg a apreciat că instanţele naţionale nu au omis să acorde, aşa cum se impunea, o greutate decisivă interesului superior al copilului, însă au apreciat că interesul acestuia nu era localizat în menţinerea elementelor de stare civilă (paternitatea şi numele), precum şi în conservarea stabilităţii afective în care el se găsea, ci în stabilitatea filiaţiei sale reale. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie. În opinia disidentă, judecătorul Nussberger afirmă că, prin această hotărâre, sub masca unui interes al copilului stereotip, în realitate, se dă prevalenţă intereselor tatălui biologic. Ulterior acestei soluţii, în cauza R.L şi alţii c. Danemarcei (Hotărârea din 7 martie 2017, www.hudoc.echr.coe.int), Curtea a constatat că nu a existat o încălcare a art. 8 într-o cauză care implica refuzul, în interesul superior al copiilor în cauză, de a recunoaşte paternitatea tatălui lor biologic. Curtea a observat că instanţele naţionale au ţinut seama de diferitele interese implicate și au acordat prioritate interesului superior al copiilor, în special interesului acestora privind păstrarea unităţii familiei (§ 47-48).

^[25] „Exomaternitatea” a primit diverse denumiri în literatura juridică şi medicală: „maternitate de substituţie”, „reproducere asistată cu mamă purtătoare”, „gestaţia pentru altul”. Până la un punct, noţiunile sunt sinonime, desemnează implantarea în corpul unei femei a embrionului provenit din materialul reproductiv al unui cuplu infertil sau din celulele de reproducere ale unor donatori, în vederea naşterii unui copil pentru cuplul infertil, numit şi părinţi beneficiari, părinţi de intenţie. Mai departe, după cum există sau nu o legătură genetică între mama „surogat” şi copil, maternitatea de substituţie poate fi „tradiţională” sau „gestaţională”. În cazul celei dintâi, mama purtătoare este şi mama biologică/genetică a copilului, fiind donatoarea ovulelor. În cazul maternităţii gestaţionale, mama purtătoare nu are nicio legătură genetică cu copilul, acesta provenind din materialul reproductiv al părinţilor beneficiari sau a unuia dintre ei şi a unui donator/donatoare. Pentru o amplă analiză, a se vedea C. Nicolescu, Protecţia dreptului la viaţă privată şi de familie în cazul copilului născut de o mamă surogat – variaţiuni mioritice pe o temă europeană, în vol. In Honorem Valeriu Stoica Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 1079-1081; V. Dobozi, Privire de ansamblu asupra reproducerii umane asistate medical, în C.J. nr. 8/2020, p. 472.

^[26] În esenţă, printr-o asemenea convenţie, mama surogat se obligă să suporte intervenţia medicală prin care i se implantează în uter un ovul fecundat, care conţine sau nu material genetic provenind de la beneficiari, să poarte sarcina, să dea naştere copilului şi să-l predea părinţilor de intenţie, renunţând la dreptul de a invoca filiaţia rezultată prin faptul naşterii. Opinia exprimată în literatura noastră juridică, în sensul că din coroborarea textelor legale rezultă cu prisosinţă interdicţia utilizării maternităţii de substituţie şi încheierea de convenţii având un asemenea obiect, a fost consistent argumentată. A se vedea E. Chelaru, Reificarea persoanei fizice şi gestaţia pentru altul, în Dreptul nr. 6/2021, pct. 4 (www.lege5.ro, 17 iunie 2021); C. Nicolescu, op. cit., p. 449. Este părerea pe care am afirmat-o şi noi – E. Florian, Filiaţia: între obsesia adevărului ştiinţific şi mistificare legală, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 123125. În sens contrar, considerând că de vreme ce nu au fost interzise expres, asemenea convenţii sunt permise, a se vedea V. Dobozi, Reproducerea umană asistată medical în viziunea noului Cod civil, în C.J. nr. 10/2011, p. 537-538; C.T. Ungureanu, Contractul internaţional de externalizare a maternităţii, în R.Ş.J. nr. 1/2019, p. 15.

^[27] Şirul interogaţiilor chinuitoare legate de maternitatea de substituţie rămâne deschis. Bunăoară, dacă mama de substituţie ar refuza predarea copilului – asemenea obiectului unui contract oarecare – ar putea oare spera la protecţia legii? Invers, dacă, din orice motiv, beneficiarii ar refuza preluarea – să zicem, dezamăgiţi de „produsul” rezultat – ori, născându-se mai mulţi copii, ar dori preluarea doar a unuia/unora, iar nu a tuturor copiilor, care ar fi calea de urmat? Clauze exprese din ipoteticul contract de gestaţie pentru altul exclud oare contenciosul în jurul întrebărilor de acest fel?

^[28] F. Chénedé: Victor Deschamps, Le fondement de la filiation. De la biologie à l’engendrement, étude sur la cohérence du Titre VII du Livre premier du Code civil, în RTD Civ., nr. 1/2021, p. 236. 

^[29] Este cazul legislaţiei din Ucraina – E. Chelaru, loc. cit., V. Dobozi, loc. cit., p. 475. Asemănător stau lucrurile în Grecia, Rusia, Marea Britanie – lista nu este decât exemplificativă. A se vedea C. Nicolescu, op. cit., p. 444.

^[30] Cauzele Mennesson şi Labassée c. Franţei (Hotărârea din 26 iunie 2014), Foulon şi Bouver c. Franţei (Hotărârea din 21 iulie 2016).

^[31] Avizul poate fi consultat pe pagina oficială a Curţii, www.hudoc.echr.coe.int.

^[32] Legea franceză sancţionează cu nulitatea absolută orice convenţie având ca obiect procreaţia sau gestaţia pentru altul – art. 16-7 C. civ. fr.

^[33] E. Chelaru, loc. cit., nr. 6.

^[34] Jud. Sectorului 2 Bucureşti, s. comună, sent. nr. 11320 din 20 decembrie 2020 (www.lege5.ro). În acelaşi sens, cu aceeaşi motivare, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, sent. nr. 10984 din 15 septembrie 2015 (www.lege5.ro) şi Judecătoria Motru, sent. civ. nr. 53 din 15 ianuarie 2015 (www.lege5.ro) – acestea din urmă, soarta lor ca urmare a exercitării căilor de atac, sunt prezentate pe larg şi analizate de I. Nicolae, G.-B. Spîrchez, Acţiuni privind filiaţia faţă de mamă în ipoteza maternităţii de surogaţie. Dezlegări din practica instanţelor din România, în Revista de Dreptul Familiei nr. 1-2/2019, p. 431-439.