„Postcomunism”: comunism, pre-comunism, anticomunism și constituționalizare

Bogdan Iancu, Continuitate și ruptură în constituționalismul românesc, Editura Hamangiu, 2025, p. 166-179.

1.1. Comunism și elite profesionale

Tendința contemporană, atât la nivelul discursului public^[1], cât și la cele ale doctrinei^[2] sau chiar practicii judiciare^[3] este de a relativiza diferențele între varii tipuri de deviații de la democrația liberal-constituțională. Toate sunt plasate, ca egale și de sens opus liberalismului, sub aceeași umbrelă narativ-conceptuală („totalitarism”, „autoritarism”, „iliberalism” ș.a.m.d.). Din rațiuni epistemologice, această tentație trebuie reprimată. După o inspirată observație a regretatului economist maghiar, profesorul János Kornai, faptul că mai mulți bolnavi se află împreună în același spital sau chiar în același salon nu înseamnă că suferă cu toții de exact aceeași maladie^[4].

Comunismul, ca formă specifică a totalitarismului, a avut efecte specifice, inclusiv asupra dreptului, care diferă de cele ale altor regimuri totalitare (fascism, național-socialism, varii tipuri de dictatură militară, ș.a.m.d.). Regimurile de tip fascist sau național-socialist au operat, de exemplu, într-o dualitate schizoidă drept/putere discreționară^[5], consecința directă fiind aceea că anumite segmente de realitate socio-economică, și pe cale de consecință, și anumite ramuri de drept și-au putut păstra autonomia în grade variabile.

La o privire superficială ar putea părea că aceeași observație se poate face în mod valid și în cazul unui sistem comunist. În România, Codul civil din 1865 a supraviețuit până în 2011 unei varietăți amețitoare de regimuri politice, forme de guvernământ și legi fundamentale. Un alt exemplu, tot din dreptul civil, este cel al regimului drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, moștenit în comunism și postcomunism din zestrea legislativă a guvernării mareșalului Ion Antonescu^[6]. Analogia este însă falsă. Unul din motivele principale ale subzistenței Codul civil, cu minime modificări sau al preluării unei reglementări antonesciene în regimul comunist, a fost tocmai irelevanța relativă a instrumentelor juridice, marginalitatea dreptului. Un sistem comunist are mai puțină nevoie de coordonare prin drept, și deci de juriști, alte mecanisme de control social fiind preferate. Într-un studiu comparativ de sociologie juridică privind elitele profesionale în Germania după reunificare, Erhard Blankenburg nota că la momentul reunificării existau la un milion de locuitori 38 de avocați și 94 de judecători în RDG, cifrele corelative fiind în RFG 902, respectiv, 294^[7]. Și în România, cele trei facultăți de drept aveau câteva secții până în 1989. Înaintea perioadei comuniste, studenții în drept compuneau, dimpotrivă, o majoritate covârșitoare a studenților Universității din București, expresie a altor disfuncționalități. După 1989, a urmat o explozie a numărului de studenți și de altfel a numărului de facultăți de specialitate, pentru a acoperi noile nevoi reale și simbolice în noul cadru politic și economic.

Rolul dreptului în comunism a fost redus în esență la (i) asigurarea unei coordonări minimale, rudimentare, într-o foarte mică sferă de relații private și comerciale; (ii) asigurarea ordinii publice prin instrumentul dreptului penal; și (iii) cel de „curea de transmisie” pentru cauzele cu relevanță politică. Etosul juridic postcomunist est-european prevalent era, după calificarea lui Adam Czarnota, „positivism rudimentar într-un sos marxist subțire”^[8]. Fără a nega excepțiile care confirmă regula, rezultatul socio-profesional al acestor constrângeri structurale a fost o elită profesională precară inclusiv în perioada tranziției, în ceea ce privește capacitatea de a opera cu noile instrumente conceptuale pe care tranziția (constituțională, legislativă, instituțională) le reclama.

Acest impact tendențial poate fi întâlnit în toate sistemele statelor din fostul bloc comunist, diferind doar măsura, gradul în care rolul dreptului și al juriștilor a fost afectat, mai mult sau mai puțin, în funcție de severitatea regimului comunist într-o țară sau alta din regiune. Un efect de lungă durată al acestei condiționări de context îl constituie perpetuarea, în anumite forme până în ziua de azi, a unui anumit tip de formalism simplist, prezentat sau asumat reflexiv, atât la nivelul hermeneuticii practice, cât și la cel al educației juridice, drept doctrină sau știință „pură” a dreptului. Ca revers al medaliei, îndepărtările mai recente de această paradigmă autohtonist-postcomunistă au dus la ideologizări la fel de reflexive, insuficient metabolizate, ale discursului și practicii sau la utilizarea precară și instrumentală a instrumentelor dreptului internațional sau comparat.

1.2. Constituția și (post)comunismul

Pentru decenii bune după căderea Zidului Berlinului, statele din regiune au fost privite și analizate „la pachet”, ca postcomuniste, deși, după cum doi distinși sociologi ai dreptului, Adam Czarnota și Martin Krygier, observau încă din 2006, „aceste țări sunt post- foarte multe alte lucruri”^[9]. Chiar și în perioada imediat precedentă anului 1989, natura ca atare a regimurilor diferea simțitor de la un stat la altul. Diferențele au influențat considerabil modul în care s-a făcut tranziția, felul în care s-a făcut sau nu decomunizare sau lustrație, felul în care elitele de varii tipuri s-au raportat la perioada precomunistă, prezumtiv democratică. Toate aceste aspecte au influențat adoptarea constituțiilor, interpretarea lor, precum și discursurile relevante constituțional.

Tranziția românească s-a făcut de la ultima etapă a unui regim devenit în anii 70-80 opresiv și puternic personalizat, o formă de „sultanism”^[10] național-comunist. Natura regimului și ruptura violentă prin revoluție au contrastat dintru bun început cu practica obișnuită, de tip polonez, maghiar, cehoslovac sau bulgar (negocierea tranziției prin discuții tip masă rotundă între comuniști și opozanți). Prin contrast, Ungaria a funcționat până în 2011 sub imperiul formal al Constituției lui Rákosi din 1949, revizuită în proporție de peste 90%^[11]. În Polonia, Constituția din 1997 preia multe din soluțiile instituționale rezultate din negocierile de masă rotundă (Round Table Talks). De exemplu, Senatul polonez, abolit de comuniști, este reinstaurat în negocieri tot la inițiativa comuniștilor, care insistă asupra unui parlament bicameral, cu un Senat puternic, compus din 100 de membri. Această configurație, inițial gândită ca tranzitorie, creează o dependență de cale pentru Constituția din 1997^[12].

În România, tipul de regim, revoluția și apoi continuitatea la nivel de elite politice în Frontul Salvării Naționale și avatarurile acestuia au dus la o Constituție adoptată tabula rasa. La nivelul elitelor civic-intelectuale, legitimitatea acesteia, ca și cea a regimului care o produsese, au fost contestate total și dintru bun început („ultima soluție, înc-o revoluție”). Revoluția ca atare a făcut obiectul unor nesfârșite contestări („loviluție”, „confiscată” etc.), care au umbrit în mod inevitabil legea fundamentală post-revoluționară.

Pentru rațiunile deja menționate în segmentul anterior, aceste contestări nu s-au manifestat și la nivelul elitelor juridice profesionale sau academice. Cartea lui Eleodor Focșeneanu, deja amintită în capitolul precedent, se bucurase de o mare popularitate la nivelul intelectualității de dreapta, fără a avea însă vreun ecou notabil în facultățile postcomuniste de drept sau în rândul constituționaliștilor din Constituantă. În mod paradoxal, Constituția din 1991 își ia și ea, inițial, distanța și față de momentul revoluționar care, prezumtiv, o crease^[13], prezentându-se lectorului neavizat ca ruptură completă, de trecut, comunist și pre-comunist deopotrivă, o creație ex nihilo. Abia în 2003, la mai bine de un deceniu de la adoptarea legii fundamentale, este inserată în art. 1 alin. (3) o referire ecumenică la „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din 1989”.

Ruptura prin revoluție și continuitățile de cadre în postcomunism au condus la o serie de amânări ale deciziilor relevante constituțional cu privire la retrocedări și restituiri, la lustrație și decomunizare. Felul sincopat și polarizat-instrumental în care elitele postcomuniste s-au raportat la comunism sau la perioada pre-comunistă reflectă, de asemenea, natura acestei rupturi. De exemplu, dacă în alte state ale fostului bloc retrocedările și restituirile s-au făcut prevalent prin compensații proporționale, în România s-a trecut de la refuzul de plano („proprietatea e un moft”) la extrema opusă, restitutio in integrum și in natura inclusiv pentru clădiri publice de patrimoniu. Dacă lustrația și decomunizarea au fost amânate în alte state prin forța lucrurilor (natura negociată a tranzițiilor) sau prin recursul la ficțiuni normative, în România s-a trecut de la o tergiversare timp de decenii la instrumentalizarea târzie a „confruntării cu trecutul”.

Elitele juridice s-au remarcat prin raportări ezitante și pline de perplexități la trecutul comunist. Decizia Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste este un bun exemplu^[14]. Prin această decizie, s-a declarat neconstituțională in toto legea CNSAS, pentru rațiuni, multe rezonabile, ținând de felul în care o instituție numită politic acționa ca o instanță de judecată, fără a oferi garanțiile pe care dreptul la un proces echitabil, inclusiv în acest cadru administrativ, le reclamă sau separațiile de funcții necesare în cadrul dat (între funcția de anchetă și cea de judecată). Atât soluția din dispozitiv, cât și considerentele sunt, de altfel, în consonanță cu dreptul internațional în materie^[15]. Curtea a declarat însă neconstituțională și o prevedere introdusă în lege pentru a bloca accesul la funcții de conducere în sistemul judiciar celor care colaboraseră cu fosta Securitate în orice mod, în aceste ipoteze nemaitrebuind probată colaborarea cu Securitatea, „ca poliție politică”, așadar, probată fără tăgadă afectarea drepturilor unor persoane prin informațiile date fostei Securități. Identificarea unui act, așadar, un simplu acord de colaborare, eventual a unor note informative, era suficientă pentru a bloca accesul la președinția unei instanțe sau a unui parchet. În această privință, Curtea a oferit raționamentul criptic că o astfel de soluție „instituie premisele unei răspunderi morale și juridice colective, fără existenta unei fapte infamante și fără vinovăție, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție și principiul prezumției de onestitate, dedus din concepția legiuitorului constituant, care stă la baza art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală”. Premisa implicită a raționamentului, anume că există o prezumție de onestitate a colaboratorului, e deconcertantă, având în vedere că limitarea nu privea exercițiul profesiei de judecător, de exemplu, o promovare profesională, așadar, un drept fundamental la viață profesională, ca element al dreptului la viață privată. Norma în cauză privea doar accesul la funcții administrative înalte în sistemul judiciar, funcții de reprezentare. În exercițiul acestora din urmă ar trebui, cel puțin ipotetic-ideal într-o democrație post-totalitară încă tânără^[16], să se afle persoane deasupra oricărui dubiu sau reproș. Procedura alternativă fusese la rândul ei introdusă instrumental în lege, pentru a forța o „schimbare de gardă” în sistemul judiciar.

Un alt exemplu, interesant prin complexități atât biografice, cât și discursiv-ideologice, a fost cel al Procurorului General Augustin Lazăr, sub mandatului căruia s-a emis (și apoi, după cutumă, scurs rapid în presă, chiar înainte de sesizarea instanței) una din variantele de rechizitoriu în celebra cauză Jarndyce v. Jarndyce a postcomunismului românesc, „Dosarul Revoluției”. Procurorul General devenise în 2019, ca urmare a mai multor evenimente înrudite prin suprapunere de interese și discursuri, laureat al premiilor unor organizații civice de referință în postdecembrismul românesc. Ulterior, s-a aflat că magistratul fusese procuror la Aiud și că, în calitatea sa de atunci, ca președinte al comisiei de liberare condiționată, refuzase să acorde liberarea condiționată unor deținuți politici. Utilă este aici și poziția dlui Lazăr însuși cu privire la suprapuneri biografice, profesionale, politice, domnia sa descriind regimul comunism ca, în esență, fiind legal instituit, dar marcat și de practici „dintre care unele discutabile”. Cu alte cuvinte, așa erau timpurile, s-au făcut și greșeli „instituite prin lege, dar caracterizate printr-o componentă etică deficitară”. Magistratul își exprima în încheiere, oarecum în disonanță, „regretul pentru dramele și suferințele trăite de luptătorii anticomuniști, cărora le datorăm faptul că astăzi trăim într-o țară democratică, membră a Uniunii Europene”^[17].

În fine, motivarea Curții de Apel București, preluată apoi, în vara anului 2023, de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în celebra „cauză Ursu”^[18], oferă un interesant mănunchi de ambiguități. Cauza Ursu a făcut obiectul unei lungi cruciade, alcătuind o piesă importantă a panteonului civic al anticomunismului românesc, cu luminile și umbrele sale. În speță era vorba despre atacarea prin apel a temeiniciei achitării inculpaților de către Curtea de Apel București. Aceștia, foști ofițeri de Securitate, fuseseră trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase. Ambele instanțe au considerat că fapta pentru care inculpații fuseseră trimiși în judecată, tratamente neomenoase ca infracțiune contra păcii și omenirii, astfel cum fusese reglementată în Codul penal din 1968 (legea penală mai favorabilă), presupunea un raport de adversitate, o situație de conflict. Or, constată judecătorii, o astfel de adversitate nu exista, pentru a putea vorbi despre o „persoană căzută sub puterea adversarului”. Pe de-o parte, ni se spune, Ursu nu se plasase într-o stare de conflict cu regimul, fiind trimis în judecată pentru infracțiuni de drept comun, nu pentru o „crimă politică” (propaganda împotriva orânduirii socialiste – art. 166 C. pen. 1968). Pe de alta, în perioada ceaușismului târziu (1985) nu se putea vorbi pe de-o parte despre adversitate între regim și populație în sensul Codului penal, prin contrast cu perioada dejist-stalinistă, 1948-1964^[19].

Dacă este adevărat că puțini români puteau călători dincolo de Cortina de Fier în perioada comunistă și extrem de puțini în Statele Unite, e la fel de adevărat că puțini români își asumau curajul de a trimite scrisori, fie ele și anonime, redacției „Europa Liberă”. Instanțele pretind, de asemenea, a nu realiza un secret al lui Polichinelle, anume că Securitatea prefera să se debaraseze de dosarele politice, transformându-le prin procură în infracțiuni de drept comun^[20] (în cazul lui Ursu, era vorba despre un pretext evident, deținerea unei sume infime în valută). Inclusiv în logica legislației penale din vremea aceea, inginerul Ursu ar fi putut fi achitat sau dosarul ar fi putut fi închis prin neînceperea urmăririi penale, prin raportare la definiția infracțiunii, elementul pericolului social (redus, de minimis, cvasiinexistent)^[21]. Lăsând deoparte situația biografică neobișnuită a inginerului Ursu, cea mai interesantă parte a considerentelor privește construirea argumentului că regimul comunist în anii ‘80 nu era în conflict cu populația țării: „Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced)”^[22].

Înalta Curte face eforturi hermeneutice pentru a demonstra că un număr nesemnificativ de persoane erau urmărite și că regimul și populația nu se aflau în conflict, în accepțiunea Codului penal, ba chiar și în genere. Or, Constituția pe care depun jurământ judecătorii își revendică legitimitatea în planul valorilor fundamentale și de la spiritul Revoluției din decembrie 1989. Este absurd să postulezi că Revoluția din 1989 a fost precedată de pace socială în 1985, chiar și în planul interpretării gramatical-logice de tip pozitivist, apropiată în spirit pseudo-kelsenianismului (post)comunist.

1.3. Constituția din 1989 și pre-comunismul

O ambiguitate la fel de perplexantă învăluie abordarea trecutului pre-comunist al României. Abia în 2002 este adoptat un instrument de drept pozitiv prin care se scot în afara legii organizațiile de tip fascist și propaganda fascistă sau legionară, negarea Holocaustului, discursul urii, cultul criminalilor de război^[23]. Nu vom zăbovi aici asupra felul în care acest instrument a operat în practică. Lipsa anchetelor penale și a rechizitoriilor, inclusiv în cele mai flagrante cazuri, este bine cunoscută și publicului larg. În perioada preaderării s-au dat, totuși, unele semnale, pentru a demonstra pașii pe care statul român îi făcea spre Europa, unul din aceste semnale ajungând pe calea unei excepții de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, în 2005^[24].

Curtea era chemată să se pronunțe asupra ordonanței, atât în ceea ce privea constituționalitatea intrinsecă (restrângerile aduse exercițiului drepturilor fundamentale la libertatea conștiinței și libertatea de exprimare), cât și cea extrinsecă (în speță, criteriul urgenței). Într-o motivare lapidară, Curtea trece rapid peste analiza felului în care discursul urii poate fi reconciliat cu drepturile fundamentale, alocând foarte puțin spațiu argumentelor referitoare la marja de protecție cerută de art. 20 din Constituție, deși ar fi avut argumente solide la dispoziție, în special în forma în care acest articol era redactat atunci. Dreptul european al drepturilor omului oferea, prin hotărârea Curții în cauza Garaudy c. Franței^[25], un argument imbatabil în sprijinul reglementării românești: negarea Holocaustului nu beneficiază, ca atare, de protecția art. 10 din Conv.E.D.O. Articolul nu este incident în această privință. În ceea ce privește justificarea adoptării unei astfel de restricții prin ordonanță de urgență, și nu prin lege, raționamentul Curții Constituționale este sintetizat de acest fragment dintr-un mai lung paragraf: „Prevenirea și combaterea incitării la ură națională, rasială sau religioasă corespund cerințelor Uniunii Europene în domeniu, constituind, în același timp, un semnal pozitiv dat de statul român pentru combaterea rasismului, antisemitismului și xenofobiei. Eficiența acestui semnal depinde în mare măsură de urgența cu care statul român adoptă măsurile legislative necesare pentru sancționarea acestor fapte”.

La momentul respectiv, criteriul urgenței era definit de Curte ca presupunând „necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. În esență, ceea ce ni se spune aici este că ni se cer din exterior anumite concesii, pentru atingerea unui scop dezirabil pentru noi (aderarea la Uniune). Dornici să ne apropiem de rezultatul dorit, ne grăbim să facem concesii, fără prea multe discuții, pe calea expeditivă a acestui instrument para-legislativ, extraparlamentar.

Cum ar fi decurs procedura parlamentară la momentul respectiv este greu de ghicit, deși dezbaterile ar fi putut da indicii fiabile asupra diferențelor de opinie și convingere în „organul reprezentativ suprem” al tinerei democrații și în societatea românească ca atare. În răspărul spiritului, deși poate nu ad litteram^[26], al prevederilor O.U.G. nr. 31/2002, Mareșalul Ion Antonescu a decorat lista de recipienți ai titlului de Doctor Honoris Causa ai Universității din București până în anul 2023^[27]. Arguendo, lista presupune o onoare și, deci, o formă de promovare, iar recipientul a fost, fără îndoială, condamnat pentru crime de război. Titlul i-a fost într-un târziu retras de către Senatul universitar, în urma unui demers inițiat ca urmare a sesizării făcute, cu uimire și într-un cadru informal, de către un laureat mai recent al distincției, profesorul german de drept european și internațional public Armin von Bogdandy^[28].

Același instrumentalism a marcat preluarea în postcomunism a memoriei și operelor juriștilor pre-comuniști. Un caz emblematic este cel al profesorului Gh. Alexianu, autor al unei publicistici voluminoase în dreptul constituțional și administrativ interbelic și mai apoi Guvernator al Transnistriei între 1941 și 1944. În această ultimă ipostază, Alexianu a coordonat măsurile de represalii asupra populației civile a Odesei. Conform stenogramelor ședinței Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941, la întrebarea lui Ion Antonescu, dacă au fost executați câte două sute de civili pentru fiecare mort și câte o sută pentru fiecare rănit în atentatul asupra comandamentului militar român, Gh. Alexianu răspunde afirmativ: „Au fost spânzurați și împușcați pe străzile Odesei”^[29].

În presa postcomunistă, ambivalențele biografice sunt preluate într-un cadru de sofisticată disonanță cognitivă și morală, în care stenogramele sunt redate verbatim, spunându-ni-se în același spațiu publicistic că fiul profesorului Alexianu nu a „reușit să repare nedreptatea făcută de comuniști” tatălui său (i.e., să obțină reabilitarea acestuia pe calea revizuirii, la Înalta Curte)^[30]. În publicistica strict juridică de drept public, Alexianu este citat ad nauseam, invariabil fără asteriscul sau glosa care urmează în contexte comparabile preluării operelor unor juriști maculați prin colaborare (cu național-socialismul, fascismul sau regimul de la Vichy). Nu înțelegem prin aceasta a argumenta în sensul unei forme obtuze de damnatio memoriae, a practicării iacobinismului moral, ci doar a observa că este util să ne întrebăm dacă și în ce măsură opiniile unor persoane care s-au distins prin parcursuri de carieră profund antidemocratice nu ar trebui relativizate sau cel puțin preluate cu un mic caveat într-o democrație liberal-constituțională, bazată pe alte valori și reprezentări diferite despre lume^[31]. Aceleași dileme s-au manifestat parțial chiar și în practica judiciară. Instanța supremă a refuzat să-l reabiliteze pe fostul profesor și guvernator. Ulterior, însă, judecătoria Panciu a considerat, totuși, că, pentru scopul restituirii către moștenitorul acestuia a unei parcele de pădure, condamnarea lui de către Tribunalul Poporului din București, în 1946, pentru crime de război și crime împotriva umanității, fusese o „condamnare politică”. Prin acest frumos exercițiu de pluralism juridic, Gheorghe Alexianu este reabilitat pentru un deceniu, cu efect pe o suprafață de 183,86 hectare de pădure, în raza comunei Străoane, Vrancea^[32].

Note de subsol

^[1] În discursul public, o exemplificare extremă a acestei juxtapuneri este declarația președintei AfD, Alice Weidel, într-un interviu cu Elon Musk: „Hitler era un comunist”, https://www.dw.com/en/fact-check-afd-head-called-hitler-communist-he-was-not/a-71274756. Declarația dnei Weidel, deși grotescă, vine în prelungirea unui lung șir de relativizări mai urban formulate, în siajul teoriei „dublului genocid”.

^[2] A se vedea, cu privire la argumentul profesorului german Günter Frankenberg, B. Iancu, „Not What We Were Promised”: Four Answers to an Insoluble Question, în VerfBlog, 2021, https://verfassungsblog.de/not-what-we-were-promised/, DOI: 10.17176/20210917-195818-0.

^[3] A se vedea diferențele majore de perspectivă între motivările Camerei și respectiv Marii Camere, cu privire la aplicabilitatea art. 7 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârile Kononov c. Letoniei, Hotărârea din 24 iulie 2008.

^[4] Atribuire de către Daniel Smilov, fără citare exactă: a se vedea https://cens.ceu.edu/sites/cens.ceu.edu/files/attachment/article/579/smilov-electionsandfearsintheeuropeanperiphery.pdf.

^[5] E. Frankel, The Dual State: A Contribution to the Theory of Dictatorship, Oxford University Press, Toronto, Londra, New York, 1941.

^[6] Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor (M. Of. nr. 133 din 10 iunie 1944).

^[7] G. Frankenberg,The Purge of Lawyers after the Breakdown of the East German Communist Regime, în Law & Social Inquiry, vol. 20, nr. 1/1995, p. 223, 238.

^[8] A. Czarnota, On Post-Communist Transformation, Structural Corruption, and dealing with the Past as a Constitutional Process, în B. Iancu (coord.)The Law/Politics Distinction, Eleven, Utrecht, 2009, p. 179: The dominant type of legal theory under communist was simplistic legal positivism with a thin Marxist sauce.

^[9] M. Krygier, A. Czarnota, After Postcommunism: The Next Phase, în Annual Review of Law and Social Science, vol. 2/2006, p. 299, p. 301.

^[10] Termenul aparține lui Max Weber, care îl folosește ca ideal-tip descriptiv pentru un regim puternic personalizat („despoție orientală”). A fost redescoperit-preluat și dezvoltat în valențe contemporane de politologii Alfred Stepan și Juan Linz.

^[11] După o butadă adesea menționată în mediile academice, singurul lucru păstrat parțial din constituția comunistă după revizuiri era numele țării, Republica Maghiară. Este de menționat, aici, că în noua Constituție a Ungariei din 2011 calificarea „republică” a fost eludată.

^[12] A. Rapaczynski, Constitutional Politics in Poland: A Report on the Constitutional Committee of the Polish Parliament,în University of Chicago Law Review, vol. 58/1991, p. 599, n. 9 https://chicagounbound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4714&context=uclrev.

^[13] C. Cercel, Towards a Jurisprudence of State Communism: Law and the Failure of Revolution, Routledge, Londra, 2018.

^[14] Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 (M. Of. nr. 95 din 6 februarie 2008).

^[15] C.E.D.O., cauza Matyjek c. Poloniei, Hotărârea din 24 aprilie 2007.

^[16] D. Kosař, Lustration and Lapse of Time: ‘Dealing with the Past’ in the Czech Republic, în European Constitutional Law Review, vol. 4, nr. 3/2008, p. 460-487, doi:10.1017/S1574019608004604. Poziția standard a Curții Europene a Drepturilor Omului este aceea că măsuri tip lustrație sunt cu atât mai ilegitime (atunci când limitează drepturi fundamentale garantate convențional), cu cât se scurge mai mult timp de la începutul tranziției. Desigur, această poziție dă naștere unor paradoxuri, atât în regimuri unde tranziția se face consensual, cât și în cele, ca România, unde tranziția se face brusc și violent. În cazul „lustrației magistraților-șefi”, poziția noastră aici și altminteri este că nu există sau nu ar trebui să existe un drept fundamental la „șefie”.

^[17] Alocuțiunea din care este preluat citatul se găsește aici: https://www.mpublic.ro/ro/content/c_09-04-2019-14-04. Pentru citate și referințe mai extinse la aceste episoade, a se vedea B. Iancu, Hidden Continuities?: The Avatars of “Judicial Lustration” in Post-Communist Romania, în German Law Journal, vol. 22, nr. 7/2021, p. 1209-1230, doi:10.1017/glj.2021.61.

^[18] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 238/A/2023 („cazul disidentului anticomunist ing. Gheorghe Ursu”), https://www.iccj.ro/wp-content/uploads/2023/07/Comunicat-de-presa-cauza-Ursu.pdf.

^[19] În acest fel, hotărârile privindu-i pe Ficior și Vișinescu sunt plasate argumentativ într-un context net diferit.

^[20] A. Ursu, „Discernământul politic și juridic” al Securității. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceaușescu, în N.R.D.O. nr. 1/2018, p. 3-26.

^[21] 15 dolari americani, 10 mărci vest-germane, 40 de coroane daneze, 40 de mărci est-germane, un shekel, 3.000 de lire Italiene.

^[22] https://www.iccj.ro/wp-content/uploads/2023/07/2500-2-2017.pdf.

^[23] O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război (M. Of. nr. 214 din 28 martie 2002).

^[24] C.C.R., Decizia nr. 67 din 3 februarie 2005 (M. Of. nr. 146 din 18 februarie 2005).

^[25] C.E.D.O., cauza Garaudy c. Franței, Decizia de inadmisibilitate din 24 iunie 2003.

^[26] O astfel de ipoteză nu a putut fi anticipată și, obiectiv privind lucrurile, era greu de anticipat. Prevederile ordonanței se referă la plăci comemorative, statui, grupuri statuare, nume de străzi, organizații (art. 12 și 13).

^[27] https://unibuc.ro/universitatea-din-bucuresti-retrage-titlul-de-doctor-honoris-causa-maresalului-ion-antonescu/.

^[28] Anecdotica din spatele demersului este descrisă de către autorul propunerii, profesorul Cristian Preda, aici: https://revista22.ro/opinii/cristian-preda/maresalul-antonescu-un-titlu-onorific-retras-dupa-82-de-ani.

^[29] A se vedea, în general, raportul final al „Comisiei Wiesel” (Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România), https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080725-romania-commission-holocaust-history-romanian.pdf.

^[30] https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/viata-si-moartea-lui-gheorghe-alexianu-guvernator-1621876.html.

^[31] Desigur, dintr-o perspectivă strict pozitivistă, orice regim este legal instituit. În planul dreptului academic, opera lui Alexianu a decorat multe fișe de curs postdecembriste, incluzând și titluri publicate de guvernatorul pe atunci al Transnistriei.

^[32] https://www.g4media.ro/autoritatile-din-vrancea-si-holocaustul-cum-l-a-reabilitat-un-judecator-din-panciu-pe-gheorghe-alexianu-sub-care-au-murit-aproape-300-de-mii-de-evrei-pe-cand-era-guvernator-in-transnistria.html.