Preţul fictiv

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 876-898.

Art. 1.665 alin. (1) C. civ. reglementează regimul juridic al vânzării cu preţ fictiv în felul următor: „vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit”. Dar când anume putem reţine că preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit? Apoi, cine şi cu ce consecinţe poate invoca nulitatea relativă pe care o instituie textul citat? În fine, câtă vreme suntem în faţa unei norme speciale, în ce raport se găseşte aceasta cu dreptul comun al obligaţiilor contractuale? La aceste întrebări vom răspunde în studiul de faţă; cu alte cuvinte, vom clarifica (i) noţiunea de preţ fictiv, (ii) vom prezenta regimul sancţiunii consecutive acestuia şi, în final, (iii) vom extrage raţiunea reglementării, din care va rezulta locul pe care ea îl ocupă în reţeaua normelor dreptului civil. 

§1. Noţiune

Vom clarifica mai întâi ipoteza normei cuprinse în art. 1665 alin. (1) C. civ., adică vom stabili când s-ar putea aplica sancţiunea nulităţii relative, specifică acestei materii. Formularea laconică a regulii analizate lasă loc interpretărilor, iar, dintre acestea, unele ar fi prea înguste iar altele prea largi. Drept care, în cele ce urmează, ne vom apleca atenţia atât asupra ceea ce reprezintă, cât şi asupra ceea ce nu reprezintă o ipoteză de vânzare cu preţ fictiv. 

1.1. Ce este o vânzare cu preţ fictiv

Sunt sancţionate acele operaţiuni care vor să treacă public drept vânzări cu un preţ anume, cu toate că, în realitate, preţul cu pricina nu este datorat. Aşadar:

Întâi, ipoteza cea mai clară de vânzare cu preţ fictiv este aceea în care, pe de-o parte, în actul ostensibil, părţile prevăd că trebuie plătit un preţ în schimbul dreptului transferat în vreme ce, de cealaltă parte, printr-un contra-înscris, aceleaşi părţi stabilesc că preţul menţionat anterior nu este, în realitate, datorat. Este cazul tipic al donaţiei cuprinse în actul secret, deghizate printr-o vânzare – act public^[1]. De asemenea, dacă nu se poate reţine că înstrăinătorul a acţionat cu intenţie liberală, tot în această ipoteză se încadrează şi situaţiile în care înstrăinarea secretă deghizată prin vânzarea cu preţ fictiv ar fi lipsit de cauză, precum şi situaţiile în care actul secret valabil – chiar dacă presupune un transfer fără contraprestaţie – nu ar reprezenta, totuşi, o liberalitate, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, când se înstrăinează un drept cu o valoare venală nulă.

Apoi, tot o ipoteză de vânzare cu preţ fictiv este aceea în care din contra-înscris rezultă că părţile au intenţionat ca dobânditorul să plătească un preţ mai mic decât acela stipulat în actul public. Dacă se convine să se plătească mai puţin decât ceea ce figurează în actul public (de pildă, 5.000 de euro trebuie plătiţi, faţă de cei 9.000 de euro, menţionaţi în vânzarea ostensibilă), înseamnă că preţul mare (de 9.000 de euro) este stipulat fără intenţia de a fi plătit. Încadrarea acestui caz în ipoteza art. 1665 alin. (1) C. civ. rezultă deci din interpretarea literală a textului. Mai mult, către aceeaşi direcţie ne orientează şi interpretarea teleologică: din sancţiunea nulităţii relative pe care o instituie art. 1665 alin. (1) C. civ. rezultă că aceasta din urmă este o normă de protecţie^[2] uniformă (adică, cu efecte erga omnes^[3]) a unor persoane cu interese legitime susceptibile de lezare prin faptul că operaţiunea aparentă a înstrăinării în schimbul unui anume preţ nu implică, de fapt, plata acestuia. Ne vom ocupa de identificarea sferei acestor persoane abia în secţiunea care urmează dar, pentru moment, putem observa, totuşi, că dacă cineva – spre pildă, un creditor chirografar al înstrăinătorului – ar fi afectat într-un interes legitim al său din cauză că transferul este asumat fără nicio contraprestaţie (motivul constând în aceea că patrimoniul înstrăinătorului-debitor s-ar diminua), atunci înseamnă că o lezare de aceeaşi natură ar avea loc şi când transferul este asumat în schimbul unei contraprestaţii mai puţin valoroase decât dreptul înstrăinat, pentru că patrimoniul înstrăinătorului-debitor s-ar diminua şi în acest caz. Pentru a evita orice dubiu: atât în cazul vânzării unde preţul nu este datorat deloc, cât şi în cazul vânzării unde preţul este datorat doar în parte, interesul creditorului pe care l-am luat drept exemplu şi lezarea acestuia rămân neschimbate. Interesul derivă din gajul general pe care creditorii chirografari îl au asupra patrimoniului debitorului lor iar lezarea constă în diminuarea acestui patrimoniu^[4]. 

De asemenea, interpretarea literală a textului de lege supus aici analizei ne impune să includem în sfera conceptului de vânzare cu preţ fictiv şi vânzarea care deghizează un act translativ în care dobânditorul îşi asumă o contraprestaţie de o altă natură decât plata unei sume de bani (e.g. realizarea unei lucrări, ceea ce ar face ca actul secret să constea într-o antrepriză; transferul unui bun individual determinat, ceea ce ar face ca actul secret să constea într-un schimb etc.). Şi în aceste scenarii, preţul din actul public este stipulat fără intenţia de a fi plătit, iar aceasta nu pentru că achizitorul nu ar datora nimic sau pentru că ar datora mai puţin, ci pentru că ar datora altceva decât (deci nu) preţul respectiv. Raţiunea teleologică a normei nu este în măsură să înlăture această concluzie. Am afirmat mai sus că art. 1665 alin. (1) C. civ. urmăreşte protejarea celor afectaţi negativ de aceea că înstrăinarea realizată printr-o vânzare cu preţ fictiv lasă în patrimoniul înstrăinătorul un gol care nu este acoperit de preţul stipulat în actul public. Protecţia rămâne utilă şi când golul patrimonial astfel creat este acoperit de o altă valoare, diferită de suma de bani ce figurează ca preţ, în actul public, pentru simplul motiv că – din perspectiva persoanelor al căror interes este în discuţie – patrimoniul înstrăinătorului ce ar cuprinde o sumă de bani este preferabil, pentru că este mai lichid^[5], decât patrimoniul aceluiaşi înstrăinător ce ar cuprinde orice altă valoare decât o sumă de bani. 

În fine, pentru raţiuni similare cu acelea expuse în paragraful imediat anterior, va fi considerată o vânzare cu preţ fictiv şi aceea în cadrul căreia atât prestaţia cumpărătorului cât şi aceea a vânzătorului sunt fictive. Aşadar, întâi, o asemenea concluzie decurge din interpretare literală a art. 1665 alin. (1) C. civ.: preţul este stipulat fără intenţia de a fi plătit şi atunci când părţile s-au înţeles, în secret, ca doar transferul să opereze, precum şi atunci când, tot în secret, părţile s-au înţeles ca nici preţul să nu se plătească, nici dreptul să nu fie transferat. Apoi, nici aici, raţiunea teleologică a art. 1665 alin. (1) C. civ., nu schimbă concluzia pe care am prezentat-o: creditorul înstrăinătorului aparent ar putea avea interesul de a urmări silit preţul care ar fi fost datorat de cumpărător în care actul public ar fi fost real. Anularea actului public, singurul care prevede obligaţia de a plăti preţul, nu ar putea servi acestui interes. Totuşi, dacă ar dori să urmărească bunul, dată fiind calitatea lui de creditor al înstrăinătorului aparent, pe temeiul dreptului comun al simulaţiei, fără anularea actului public, el nu ar putea invoca actul secret (conform căruia, în ciuda încheierii actului public, conform voinţei a părţilor, dreptul nu a părăsit patrimoniul debitorului său) în contra „terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent” [art. 1290 alin. (1) C. civ.]. 

În concluzie, sunt vânzări cu preţ fictiv (i) acelea în cadrul cărora părţile au convenit ca preţul să nu se plătească deloc, indiferent dacă actul secret este o donaţie (deghizată) sau nu, (ii) acelea în cadrul cărora părţile au convenit ca dobânditorul să plătească un preţ mai mic decât acela stipulat în actul public, (iii) acelea în cadrul cărora părţile au convenit ca dobânditorul să realizeze o altă prestaţie decât aceea constând în preţul stipulat în actul public, precum şi (iv) acelea în cadrul cărora atât prestaţia cumpărătorului cât şi cea a vânzătorului sunt fictive.

1.2. Ce nu este o vânzare cu preţ fictiv

Înţelegerea unui concept nu are loc decât abia după ce îi sunt cunoscute şi graniţele, aşa că în cele ce urmează vom prezenta operaţiunile care se află în imediata vecinătate a limitelor noţiunii de vânzare cu preţ fictiv, dar dincolo de acestea. 

În primul rând, nu este o vânzare cu preţ fictiv aceea în care, deşi vânzătorul urmăreşte să primească un preţ, cumpărătorul contractează fără intenţia de a-l plăti. Premisa avută în vedere aici este, aşadar, aceea în care părţile se înţeleg să contracteze o vânzare ca oricare alta, stipulând că vânzătorul va transfera un drept iar cumpărătorul va plăti un preţ; elementul care particularizează situaţia la care ne referim este că dobânditorul, încă de la contractare, nu are nicio intenţie de a plăti. În opinia noastră, aceasta nu este o vânzare cu preţ fictiv, adică o vânzare în cadrul căreia „preţul este stipulat fără intenţia de a fi plătit”. Formula „fără intenţia de a fi plătit” caracterizează predicatul propoziţiei – „este stipulat”. Or, stipularea preţului este indiscutabil rezultatul voinţelor concordante ale părţilor, drept care şi lipsa intenţiei de a plăti preţul tot o caracteristică a voinţelor concordante ale părţilor trebuie să fie. 

În al doilea rând, nu constituie o vânzare cu preţ fictiv aceea în care părţile se înţeleg, prin actul secret, să plătească un preţ mai mare decât cel care figurează în actul public^[6]. Explicaţia derivă din caracterul esenţialmente fungibil al banilor ce formează obiectul preţului. Astfel, dacă în actul public este indicat un preţ de 5.000 de euro, el va fi achitat când cumpărătorul va executa înţelegerea secretă, ce presupune, de fapt, plata unei sume de, să spunem, 9.000 de euro. Aşadar, în acest caz, vânzarea (publică) nu cuprinde un preţ stipulat fără intenţia de a fi plătit; el trebuie plătit, chiar cu prisosinţă. 

În al treilea rând, art. 10 C. civ. împiedică să extindem sfera de aplicare a art. 1665 alin. (1) C. civ. cât să includă şi ipoteza în care doar prestaţia vânzătorului este fictivă. Nu încape niciun dubiu că acest din urmă text de lege instituie o sancţiune, destinată să se aplice doar în ipoteza în care preţul este stipulat fără intenţia de a fi plătit, nu şi aceea în care, deşi preţul trebuie plătit, o altă prestaţie din contract este fictivă. 

Aşadar, în urma inventarului operaţiunilor care intră în sfera conceptului de vânzare cu preţ fictiv precum şi a celor care, în ciuda posibilelor aparenţe contrare, totuşi nu intră în sfera conceptului de vânzare cu preţ fictiv, putem conchide că toate cazurile de vânzare cu preţ fictiv sunt ipoteze aparte de simulaţie^[7], în privinţa cărora este instituită o sancţiune specială, pe care o vom prezenta în secţiunea care urmează.

§2. Sancţiune

Art. 1665 alin. (1) C. civ. prevede expres că sancţiunea ce intervine pentru vânzările cu preţ fictiv este nulitatea relativă. Vom arăta (i) care sunt titularii acţiunii în nulitate relativă, (ii) care sunt efectele acestei sancţiuni şi (iii) care sunt consecinţele confirmării vânzării cu preţ fictiv anulabile. 

2.1. Titularii

Conform art. 1248 alin. (2) C. civ., „nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată”. Câtă vreme art. 1665 alin. (1) C. civ. sancţionează acele vânzări ce au drept unică particularitate că preţul stipulat în actul public nu este, de fapt, datorat, înseamnă că din această particularitate trebuie să decurgă şi sfera persoanelor îndreptăţite să ceară aplicarea sancţiunii şi, deci, că norma îi protejează tocmai pe aceia care sunt lezaţi într-un interes legitim prin faptul că preţul stipulat vânzare nu este datorat în realitate, deşi apare că este datorat. Aşadar:

Pe de-o parte, sunt titulari ai acţiunii în nulitate relativă pentru preţ fictiv creditorii chirografari ai înstrăinătorului, moştenitorii rezervatarii ai înstrăinătorului şi succesorii cu titlu particular ai acestuia. 

Faptul că preţul din actul public se datorează doar în aparenţă este dăunător pentru creditorii chirografari după cum urmează:

– când cumpărătorul, ca efect al actului secret, fie nu datorează niciun preţ, fie datorează un preţ mai mic, creditorii sunt afectaţi prin diminuarea gajului lor general, în comparaţie cu întinderea pe care acesta ar fi avut-o ca efect al actului public, dacă ar fi fost real;

– când cumpărătorul, ca efect al actului secret, datorează o prestaţiei non-pecuniară, creditorii sunt afectaţi de atenuarea lichidităţii patrimoniului debitorului lor, în comparaţie cu lichiditatea ce ar fi decurs din actul public, dacă ar fi fost real;

– în fine, când prestaţiile ambelor părţi ale vânzării sunt fictive, creditorii chirografari ai înstrăinătorului aparent sunt afectaţi pentru că, dacă preţul s-ar fi datorat (şi transferul ar fi operat) în realitate sau dacă, dimpotrivă, nu ar fi existat actul aparent, ei s-ar fi găsit într-o situaţie mai bună decât aceea în care se găsesc când în operă este o simulaţie. În primul scenariu, ar beneficia de preţ sau, după caz, ar fi putut urmări nestingheriţi bunul. În al doilea scenariu, nu ar beneficia de preţ (pentru că, prin ipoteză, el nu este datorat înstrăinătorului) şi, în plus, nu ar putea invoca faptul că dreptul nu a părăsit, în realitate, patrimoniul debitorului lor în contra „terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent” [art. 1290 alin. (1) C. civ.].

Aşadar, în toate aceste cazuri, caracterul aparent al vânzării aduce un prejudiciu creditorilor chirografari ai înstrăinătorului. Dacă vânzarea ar fi fost reală, în principiu, garanţia comună a acestor creditori nu ar fi fost afectată, pentru că, în schimbul bunului, în patrimoniul afectat acestei garanţii ar fi intrat o valoare presupus echivalentă şi lichidă, uşor de urmărit. În acest caz ea n-ar fi avut de ce să fie înlăturată. Dacă vânzarea n-ar fi existat deloc, fie nu ar fi existat nici transferul (şi atunci gajul general n-ar fi fost atins, deci din nou interesele creditorilor n-ar fi fost lezate), fie transferul s-ar fi făcut pe calea unui alt act, iar dacă efectele reale ale acestuia ar fi lezat gajul general, creditorii ar fi putut beneficia de remediile dreptului comun pentru protejarea acestui gaj (spre exemplu, acţiunea pauliană în condiţii facile, urmăriri silite etc). Pentru că însă vânzarea publică maschează acest alt act, creditorii nu pot apela la aceste remedii fără a o înlătura. Prin urmare, ei au un interes legitim la această înlăturare, iar art. 1665 alin. (1) C. civ. indică modul de a instrumenta acest interes. 

Din natura protectivă a sancţiunii aplicabile vânzărilor cu preţ fictiv rezultă că dintre creditorii chirografari ai înstrăinătorului, vor putea invoca nulitatea relativă reglementată de art. 1665 alin. (1) C. civ. doar aceia care (i) fie aveau această calitate la momentul încheierii vânzării cu preţ fictiv, (ii) fie au devenit creditori ulterior acestei vânzări, dar au fost de bună-credinţă^[8], adică au ignorat fictivitatea preţului. Ceilalţi creditori ulteriori – cei de rea-credinţă – nu pot recurge la acţiunea în anulare pentru motivul că nu există nicio raţiune pentru care ar fi necesar să fie protejaţi prin anulabilitate cei care şi-au asumat calitatea de creditori ai înstrăinătorului din vânzarea cu preţ fictiv în cunoştinţă de cauză. Aceştia au acceptat să aibă un gaj general asupra unui patrimoniu împuţinat, mai puţin lichid sau, după caz, cuprinzând un bun înstrăinat fictiv, şi nu vor putea perverti acţiunea în anulare pentru a reveni asupra acestei acceptări^[9]. 

În ce îi priveşte pe rezervatari, aceştia vor avea acces la acţiunea în anulare doar când vânzarea cu preţ fictiv deghizează o donaţie excesivă. Doar în aceste scenarii ar putea rezervatarii să invoce drepturi proprii, ce le îngăduie să nu rămână ţinuţi de voinţa de cuius-ului, exprimată în actul secret. În celelalte cazuri – aşa cum se întâmplă, de altfel, şi în dreptul comun al simulaţiei – rezervatarii înstrăinătorilor (care sunt moştenitori universali sau cu titlu universal) vor avea, în raport cu operaţiunea simulaţiei, o poziţie identică cu aceea a părţilor. Or, aşa cum vom demonstra mai jos, părţile vânzării cu preţ fictiv nu pot invoca nulitatea relativă asociată unei asemenea operaţiuni. 

Atât creditorii chirografari, cât şi moştenitorii rezervatari ai înstrăinătorului pot intenta acţiunea în anulare în cursul termenului de prescripţie general de 3 ani (art. 2517 C. civ.) ce începe să curgă de la data la care au cunoscut cauza de nulitate [art. 2529 alin. (3) C. civ.]^[10], dacă la acea dată dobândiseră calitatea din care decurge interesul pentru protecţia căruia a fost instituită aceasta, devenind astfel titulari ai acţiunii (i.e. creditori chirografari ai înstrăinătorului sau moştenitori rezervatari ai acestuia) anterior. În caz contrar (e.g. dacă fiul înstrăinătorului din vânzarea cu preţ fictiv a cunoscut că preţul a fost stipulat fără intenţia de a fi plătit anterior deschiderii moştenirii autorului său), prescripţia curge din momentul dobândirii calităţii de titular. 

Succesorii cu titlu particular ai înstrăinătorului pot invoca nulitatea relativă instituită de art. 1665 alin. (1) C. civ. Pe de-o parte, aceştia, deseori, ar putea justifica un interes în formularea acţiunii în anulare. De pildă, în cazul vânzării cu preţ fictiv ce deghizează o donaţie, succesorul cu titlu particular al înstrăinătorului ar putea fi interesat să obţină nulitatea vânzării pentru ca, apoi, să obţină şi nulitatea donaţiei devoalate (de pildă, pentru nerespectarea formei autentice sau pentru o incapacitate specifică liberalităţilor). Tot astfel, în cazul vânzării cu preţ fictiv unde prestaţiile ambelor părţi sunt doar aparente, succesorul cu titlu particular al înstrăinătorului închipuit ar fi interesat să înlăture actul public pentru a demonstra că a contractat cu adevăratul proprietar. Succesorul cu titlu particular al înstrăinătorului are deci interesul de a se prevala de situaţia juridică reală înlăturând aparenţa creată prin vânzarea cu preţ fictiv; calea oferită lui pentru desfiinţarea acestei vânzări privind anularea prevăzută de art. 1665 C. civ. 

Aşa cum se întâmplă şi în cazul creditorilor chirografari ai înstrăinătorului şi pentru aceleaşi raţiuni pe care le-am expus mai sus, vor putea recurge la nulitatea relativă instituită de art. 1665 alin. (1) C. civ. doar subdobânditorii anteriori vânzării cu preţ fictiv şi subdobânditorii ulteriori de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în anulare, acesta nu este dobândit de subdobânditorul bunului de la autorul său, ci se naşte în patrimoniul subdobânditorului din faptul juridic complex alcătuit, pe de o parte, din actul de sub-dobândire, iar, pe de altă parte, din vânzarea cu preţ fictiv consimţită de înstrăinător prin care efectele actului de subdobândire sunt periclitate. În momentul, prin ipoteză ulterior actului prin care a dobândit un anumit bun, în care subdobânditorul află că autorul său a încheiat o vânzare cu preţ fictiv, începe să curgă pentru subdobânditor termenul de trei ani în care se prescrie dreptul său de a cere anularea acelei vânzări. 

De cealaltă parte, nu sunt titulari ai acţiunii în nulitatea relativă a vânzării pentru preţ fictiv părţile, succesorii acestora universali sau cu titlu universal (cu excepţia cazului când invocă dreptul la rezervă), succesorii cu titlu particular ai cumpărătorului şi nici creditorii acestuia. Motivele sunt următoarele:

Părţile nu pot avea un interes legitim lezat prin aceea că preţul din vânzare nu se datorează, în realitate. Preţul nu este datorat tocmai pentru că părţile au dorit acest rezultat şi şi-au manifestat consimţământul în acest sens. Interesele lor legitime sunt acelea care decurg din contractul simulat pe care l-au încheiat, prin urmare, în sfera acestor interese legitime intră şi lipsa necesităţii achitării preţului. Aşadar, vânzătorul nu poate pretinde plata preţului, iar cumpărătorul nu poate fi ţinut să îl achite în virtutea forţei obligatorii a contractului secret ce li se impune, pentru că l-au dorit. 

Pentru protecţia acestui interes de a beneficia de efectele unei operaţiuni ce nu implică achitarea preţului din actul public, cumpărătorul confruntat cu o cerere a vânzătorului de a se achita preţul – cerere întemeiată pe actul public – nu are nevoie de o cauză de ineficacitate a acestuia din urmă, pentru a se putea apăra de pretenţia adversarului său, fiind suficient să invoce (nu ineficacitatea, ci tocmai) eficacitatea, adică forţa obligatorie a actului pe care l-a încheiat. În cuvinte mai puţine, dacă vânzătorul cere preţul, cumpărătorul poate paraliza această cerere întemeindu-se pe convenţia sa cu vânzătorul, care presupune ca preţul din actul public să nu fie plătit. 

Tot astfel, faptul că vânzătorul nu încasează preţul nu este o lezare ci, dimpotrivă, o realizare, a interesului său legitim ce decurge din contract. Prin ipoteză, vânzătorul a consimţit la o operaţiune care să nu presupună plata preţului din actul public. 

Câtă vreme actul secret produce efecte faţă de succesorii universali şi cu titlu universal care nu pot invoca încălcarea rezervei întocmai cum produce efecte şi faţă de părţi [art. 1289 alin. (1) C. civ.], înseamnă că motivele descrise mai sus pentru care părţile nu au acces la acţiune în anulare sunt pe deplin valabile şi pentru această categorie de persoane. 

Succesorii cu titlu particular ai cumpărătorului din vânzarea cu preţ fictiv, precum şi creditorii chirografariai acestuia nu au acces la acţiunea în anulare avută în vedere în acest studiu. Actul public nu aduce nicio atingere a vreunui interes legitim al acestor persoane, dată fiind legătura lor cu cumpărătorul, deoarece (şi) el consfinţeşte un efect care le profită. În cazul succesorilor particulari ai cumpărătorului cu privire la lucrul vândut, efectul în cauză este dobândirea în patrimoniul autorului lor a acelui drept pe care acesta l-a transmis succesorului. În cazului creditorilor chirografari ai dobânditorului, pe de o parte, garanţia comună care le profită acestora integrează lucrul vândut, pe de altă parte, din cauza caracterului fictiv al preţului, ei nu suportă concurenţa vânzătorului pentru plata acestuia. În cazul unui concurs de urmări silite, dacă vânzătorul ar urmări executarea obligaţiei de a plăti preţul, întocmai ca şi debitorul lor cumpărător, creditorii acestuia ar putea solicita respingerea cererii vânzătorului dovedind, fără fi necesară anularea vânzării publice, că în virtutea actului secret obligaţia de a plăti preţul nu există.

2.2. Efectele anulării

Art. 1665 alin. (1) C. civ. sancţionează cu nulitatea relativă vânzarea cu preţ fictiv. Astfel, la cererea persoanelor indicate în sub-secţiunea anterioară, actul public din operaţiunea simulată ajunge să fie considerat „a nu fi fost niciodată încheiat” [art. 1254 alin. (1) C. civ.]. Cu efecte erga omnes, retroactiv, aşadar, dispare actul public ce masca realitatea, aşa cum a fost ea concepută de părţi. De aici, decurg mai multe consecinţe, după cum urmează:

Întâi, dacă vânzarea cu preţ fictiv anulată era cuprinsă într-o operaţiune de simulaţie prin deghizare, actul secret neafectat de nulitate va ajunge să fie opozabil tuturor terţilor, nu doar aceluia care a produs înlăturarea aparenţei, cum s-ar fi întâmplat în dreptul comun^[11]. Motivul constă în aceea că, în dreptul comun, dezvăluirea realităţii se realizează prin acţiunea în declarare a simulaţiei care constituie o cauză de inopozabilitate, adică de ineficacitate relativă a actului public, în vreme ce în cazul specific al simulaţiei constând într-o vânzare cu preţ fictiv, cauza de ineficacitate ce afectează actul public este anularea ce produce efecte erga omnes.

Nu se poate argumenta că anularea actului public ar trebui să antreneze anularea în întregime a operaţiunii simulate – inclusiv, deci, a contractului secret. Această concluzie rezultă din regimul de drept comun al simulaţiei, unde actul secret supravieţuieşte chiar dacă actul public nu produce efectele urmărite de părţi, fiind lovit de inopozabilitate, la iniţiativa vreunuia dintre terţii care o pot declara. Din faptul că, în anumite circumstanţe, terţii vor beneficia de efectele actului secret, nu de cele ale actului public, aşa cum şi-ar fi dorit părţile, rezultă că eficacitatea actului public nu condiţionează fiinţa actului secret. Acesta va continua să existe, ba chiar cu efecte mai extinse decât acelea urmărite în principal de părţi; actul secret care era intenţionat să producă efecte doar faţă de părţi, fără să fie înzestrat şi cu opozabilitate, ajunge, prin declararea simulaţiei, să fie opozabil şi terţului care a iniţiat acţiunea. De aici decurge că anularea actului public nu are consecinţa disoluţiei unui element esenţial, în absenţa căruia nu s-ar fi contractat, în sensul art. 1255 alin. (1) C. civ. Deci, nulitatea nu afectează întreaga operaţiune.

De asemenea, nu s-ar putea argumenta că în urma anulării actului public, actul secret nu iese la iveală, rămânând inopozabil terţilor, aşa cum au urmărit părţile simulaţiei să fie. Aceasta pentru că, în lumina art. 1280 şi art. 1281 C. civ., actul juridic este înzestrat şi cu obligativitate (faţă de părţi), şi cu opozabilitate (faţă de terţi). În mod excepţional, în cazul simulaţiei, părţilor li se permite încheierea unui act secret obligatoriu pentru ele (art. 1289 C. civ.), dar cu o opozabilitate limitată la acei terţi care declară simulaţia (art. 1290 şi 1291 C. civ.). În absenţa declarării simulaţiei, opozabilitatea actului secret este ţinută sub obrocul actului public, acesta fiind cel ce există, din perspectiva terţilor. Cu alte cuvinte, părţile pot limita opozabilitatea unui contract (secret) numai prin mijlocirea unui alt contract (public). Dacă actul public dispare [pentru că s-a obţinut inopozabilitatea lui – ca în dreptul comun – sau pentru că a fost anulat – cum se întâmplă în cazul reglementat de art. 1665 alin. (1) C. civ.], atunci actul real încetează să mai fie secret şi, deci, încetează regimul juridic ce-i permitea să nu fie opozabil. 

Dacă vânzarea în care preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit constă într-o operaţiune în care prestaţiile ambelor părţi sunt fictive atunci, ca urmare a înlăturării prin nulitate a actului fictiv, realitatea inexistenţei contractului translativ se va impune erga omnes; tot erga omnes (inclusiv faţă de subdobânditorii vânzătorului aparent şi, respectiv, cumpărătorului aparent) se desfiinţează şi efectul translativ al vânzării anulate.

Apoi, din faptul că, în urma anulării vânzării publice, devine opozabil erga omnes actul secret reiese că acţiunea în anulare a vânzării cu preţ fictiv ce deghizează un act secret funcţionează mereu într-un tandem^[12], cu o altă acţiune^[13]. Motivul este următorul:

Am arătat mai sus că interesul protejat de cauza de nulitate pe care o analizăm aparţine celor ce sunt lezaţi de împrejurarea că actul secret este mascat printr-o vânzare publică părţile convenind ca din actul secret şi real să nu rezulte obligaţia cumpărătorului public de a plăti preţul. Am arătat, de asemenea, că în urma anulării vânzării, realitatea concepută de părţi (de cele mai multe ori, actul secret constând într-o donaţie) devine opozabilă erga omnes. Altfel spus, nulitatea relativă instituită de art. 1665 alin. (1) C. civ. protejează pe cei lezaţi că aparenţa nu este reală, prin aceea că, la iniţiativa lor, realitatea ajunge să fie aparentă. Or, această soluţie nu poate procura singură un folos practic celui ce anulează vânzarea cu preţ fictiv. Vom lua ipotezele de anulare a vânzării pentru preţ fictiv pe rând:

Creditorul chirografar al înstrăinătorului din vânzarea cu preţ fictiv pe care a anulat-o nu va putea întreprinde măsuri de executare, strict ca urmare a anulării vânzării, asupra bunului înstrăinat de debitorul său. Motivul rezidă în aceea că, din perspectiva creditorului chirografar, respectivul bun rămâne în afara patrimoniul debitorului, ca efect al actului translativ secret (în cele mai multe cazuri – donaţiei deghizate). Ca să poată executa respectivul bun, este nevoie ca acesta să fie întors în patrimoniul debitorului, lucru ce poate fi consecinţa, de pildă, a unei acţiuni pauliene iniţiate de creditorul chirografar respectiv. Desigur, în locul acţiunii pauliene poate sta orice cauză de ineficacitate a actului secret aflată la dispoziţia creditorului chirografar.

Tot astfel, moştenitorul rezervatar al înstrăinătorului din vânzarea cu preţ fictiv anulată nu va beneficia automat, ca efect al anulării, de o augmentare a patrimoniului succesoral cu valoarea bunului înstrăinat în schimbul unui preţ fictiv de către de cuius. Dimpotrivă, acest bun rămâne în afara patrimoniului succesoral, ca efect, de pildă, al donaţiei deghizate excesive. În acest caz, alături de acţiunea în anularea vânzării cu preţ fictiv, rezervatarul trebuie să intenteze şi acţiunea în reducţiune. 

De asemenea, succesorul cu titlu particular al înstrăinătorului care s-ar prevala de caracterul fictiv al înstrăinării prin vânzare fie ar urma, după anularea acesteia din urmă, să introducă o acţiune pentru desfiinţarea actului translativ secret (spre exemplu, constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa formei autentice), fie, în cazul lipsei acestuia, va folosi rezultatul anulării vânzării, consolidarea propriului său titlu, în acţiunile (spre exemplu, în revendicare) întemeiate pe acesta sau îndreptate împotriva lui.

În fine, din faptul că anularea vânzării cu preţ fictiv are consecinţa că actul real încetează să aibă caracteristica de a fi „secret”, cu efect retroactiv, decurge consecinţa firească că acestui act real nu îi vor fi aplicabile niciunele dintre aspectele de regim juridic specifice actelor secrete. Astfel, acest act real nu este suficient să îndeplinească doar condiţiile de fond specifice lui, pentru a fi valabil, aşa cum se întâmplă în cazul actelor secrete [art. 1289 alin. (2) C. civ], ci, dimpotrivă, el este supus tuturor rigorilor de validitate, inclusiv eventualelor cerinţe de formă^[14]. De pildă, dacă vânzarea cu preţ fictiv deghizează o donaţie care nu poate fi calificată drept dar manual, atunci anularea vânzării produce consecinţa că donaţia iniţial deghizată va fi retroactiv nulă, pentru nerespectarea formei autentice^[15], pentru că numai deghizarea donaţiei printr-o vânzare publică valabilă ar fi permis exceptarea sa de la cerinţa formei autentice.

Tot astfel, în cazul în care vânzarea publică participă, când este valabilă, la un fapt juridic complex care constituie mod originar de dobândire a proprietăţii [ca în cazul dobândirii acesteia de către subdobânditorii de la dobânditorul fictiv, care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe actul public, conform art. 1291 alin. (1) teza finală C. civ.], anularea vânzării conduce retroactiv la împiedicarea acestui efect (subdobânditorul putând totuşi să se prevaleze de alte moduri originare de dobândire, faţă de care caracterul valabil al vânzării publice să fie indiferent, desigur numai dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru ca acestea să opereze, precum luarea în posesie cu bună-credinţă a bunului mobil, uzucapiunea sau publicitatea materială în materie imobiliară)^[16].

2.3. Efectele confirmării

Câtă vreme sancţiunea specifică vânzării cu preţ fictiv este nulitatea relativă, înseamnă că persoanele care pot invoca nulitatea o pot, de asemenea, confirma, conform art. 1262 et seqq. C. civ. Art. 1262 alin. (1) C. civ. dispune că persoana care a confirmat nu mai are dreptul de a invoca nulitatea relativă, pentru că a renunţat la el. De aici decurg următoarele:

În primul rând, vânzarea cu preţ fictiv nu va mai putea fi aneantizată la iniţiativa celui ce a confirmat. 

În al doilea rând, vânzarea cu preţ fictiv rămâne vulnerabilă, totuşi, în sensul în care ea ar putea fi anulată la iniţiativa altor titulari de drepturi de a cere nulitatea relativă, cu excepţia celui ce a confirmat. 

În al treilea rând, dacă vânzarea cu preţ fictiv este confirmată de o persoană şi, ulterior, anulată de alta, confirmarea primei persoane nu o va împiedica pe aceasta de a se prevala de efectele actului secret scos la iveală prin demersurile celei de-a doua persoane. Mai pe scurt, imposibilitatea primei persoane de a invoca nulitatea relativă nu o împiedică să se prevaleze de efectele anulării provocate de altcineva. Aceasta este o consecinţă a efectelor erga omnes pe care le produce nulitatea; de efectele nulităţii relative nu se vor bucura doar cei ce au dreptul să o invoce, ci oricine, dacă ea a fost invocată de o persoană îndreptăţită. Concluzia se observă cel mai limpede într-un exemplu banal de contract în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi este viciat de eroare. În acest caz, conform art. 1248 alin. (2) C. civ., nulitatea „poate fi invocată” doar de către errans, nu şi de cocontractantul său. Cu toate că nu are dreptul de a invoca nulitatea (pentru că nu l-a avut niciodată, nu doar pentru că a renunţat la el, aşa cum se întâmplă în cazul confirmării), cocontractantul errans-ului va putea, totuşi, să se prevaleze de consecinţele nulităţii şi, de exemplu, să solicite restituirea prestaţiilor. 

§3. Raţiune

3.1. Raportul cu dreptul comun al simulaţiei

Din cele de mai sus rezultă că, pe de o parte, vânzarea cu preţ fictiv este o specie de simulaţie. Pe de altă parte, sancţiunea aplicabilă unei asemenea vânzări derogă parţial de la regimul de drept comun al sancţionării simulaţiei. Dacă în dreptul comun sancţiunea tipică a simulaţiei este aceea a posibilităţii terţilor protejaţi de a înlătura opozabilitatea actului public pe calea acţiunii în declararea simulaţiei, în cazul în care simulaţia constă în încheierea unui contract declarat de părţi ca vânzare, fără intenţia ca preţul să fie plătit, sancţiunea este anularea acestei vânzări. 

Conflictul astfel generat între normele speciale din materia vânzării cu preţ fictiv şi normele generale aplicabile simulaţiei se tranşează potrivit regulii de interpretare specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, în conformitate cu art. 1167 C. civ. În cazul în care vânzarea deghizează un contract translativ secret pentru care părţile au convenit ca în schimbul transferului să nu fie plătit preţul convenit, în limita sancţionării speciale prin anulare, în locul^[17] inopozabilităţii actului public se va aplica regula specială prevăzută de art. 1665 alin. (1)^[18]. În măsura în care această modificare nu antrenează schimbarea premiselor de aplicare ale unor reguli drept comun cu privire la celelalte aspecte legate de regimul simulaţiei, aceste din urmă reguli se vor aplica în completarea textului menţionat. 

Se impune deci să stabilim în această ultimă secţiune a studiului nostru aspectele de regim juridic sub care vânzarea cu preţ fictiv derogă de la dreptul comun al simulaţiei, ceea ce ne va permite să determinăm şi raţiunea acestei derogări.

3.2. Titularii acţiunii şi natura intereselor protejate: identitate cu dreptul comun

Mai întâi cu privire la întinderea derogării, observăm că, nici în regimul juridic comun şi nici în cel special, acţiunea sancţionatorie (în declararea simulaţiei, respectiv în anulare) nu este destinată să protejeze în mod specific interesele părţilor. Dimpotrivă, acestea sunt supuse în principiu numai efectelor forţei obligatorii între ele a actului secret, dar nu pot împiedica terţii să beneficieze de aceste efecte decât dacă aceştia preferă să nu înlăture opozabilitatea faţă de ei a actului public. Aşadar posibilitatea excepţională recunoscută părţilor ca, în caz de simulaţie, să producă între ele efectele actului secret ce nu pot fi invocate de terţi şi să le opună în schimb acestora numai efectele aparenţei contrare actului secret care rezultă din actul public este precară şi la discreţia terţilor. Într-adevăr, ea este în întregime dependentă ne neînlăturarea de către terţi a acestei opozabilităţi, pe calea acţiunii în declararea simulaţiei în dreptul comun sau pe calea unei acţiuni în anulare în cazul special al vânzării cu preţ fictiv. 

Chiar dacă uneori se consideră, în doctrină^[19] şi în jurisprudenţă^[20] că şi părţile trebuie să apeleze la acţiunea în declararea simulaţiei pentru a răsturna prezumţia forţei obligatorii între ele a actului public decurgând din simplul fapt că acesta a fost încheiat şi este prezumat până la desfiinţare valabil şi eficace^[21], o asemenea trăsătură de regim juridic n-ar fi în niciun caz favorabilă părţilor care au consimţit să creeze pentru terţi o aparenţă contrară realităţii juridice. Dimpotrivă, ar rezulta că, spre deosebire de părţile unui contract oarecare, care s-ar putea prevala de forţa obligatorie a înţelegerii lor^[22] prin intermediul remediilor neexecutării contractului fără a recurge la proceduri prealabile unor asemenea remedii, în cazul părţilor actului secret, pentru ca acestea să se prevaleze de efectele forţei obligatorii recunoscute între ele înţelegerii lor^[23], ar trebui să parcurgă o cerinţă suplimentară, şi anume declararea simulaţiei pe calea unei acţiuni cu acest obiect vizând înlăturarea efectelor obligatorii ale actului public. În mod cert, o asemenea trăsătură de regim juridic nu uşurează situaţia juridică a părţilor la contractul secret, ci o îngreunează, tocmai în virtutea caracterului secret al contractului lor, adică în virtutea faptului că l-au însoţit cu înţelegerea ca printr-un act public contrar să le creeze terţilor o aparenţă a unor efecte diferite de acelea reale. 

Aşadar, părţile simulaţiei, creatori ai unor aparenţe înşelătoare pentru terţi, nu sunt niciodată protejaţi prin mijloacele specifice ale sancţionării simulaţiei. Aceste mijloace urmăresc protecţia terţilor, iar nu a părţilor; constatarea este valabilă atât pentru acţiunea în declararea simulaţiei în dreptul comun, cât şi pentru acţiunea în anularea vânzării pentru preţ fictiv; terţii care pot introduce aceste acţiuni pentru înlăturarea efectelor actului public contrare intereselor lor sunt aceleaşi; interesele protejate prin aceste acţiuni sunt aceleaşi.

Astfel, creditorii chirografari ai înstrăinătorului, moştenitorii săi rezervatari şi subdobânditorul de la înstrăinător al bunului transmis prin actul secret pot cere fie declararea simulaţiei, cu consecinţa inopozabilităţii actului public, atunci când acesta maschează realitatea în alt mod decât prin stabilirea unui preţ fictiv, fie anularea acestui act, când deghizarea se face prin stipularea în actul public a unui preţ fictiv în schimbul transferului. În schimb, creditorii chirografari ai dobânditorului şi subdobânditorii de la acesta nu par să poată avea vreun interes legitim care să fie lezat prin stipularea unui preţ fictiv, astfel încât ei nu vor putea cere anularea vânzării.

3.3. Natura instrumentală a sancţiunii: identitate cu dreptul comun

În toate cazurile, acţiunea de înlăturare a efectelor actului public este instrumentală pentru a permite ca terţul titular al acestei acţiuni să se poată prevala de natura şi/sau efectele actului secret (cel puţin a acordului simulatoriu, dacă pe lângă acesta nu mai există un act secret stricto sensu propriu-zis, ca în cazul simulaţiei prin act fictiv) în locul efectelor fictive ale actului public. Dacă simulaţia s-a făcut prin deghizarea unui act secret, declararea simulaţiei la cererea unui terţ nu poate conduce numai la înlăturarea opozabilităţii faţă de acel terţ a actului public; ea este întotdeauna însoţită de introducerea actului secret deghizat în realitatea juridică a terţului care a acţionat, astfel încât acesta să se poată prevala printr-o acţiune subsecventă de regimul actului secret prin care eficacitatea acestuia este limitată spre a se împiedica vătămarea intereselor legitime ale terţului prin acel act, astfel cum prevede art. 1290 alin. (2) C. civ.

La prima vedere textul pare paradoxal: „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa actului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”. Ce interes ar putea avea terţii să invoce chiar împotriva părţilor un act prin care ei, terţii, sunt prejudiciaţi? Nimeni nu are interesul de a fi vătămat… În realitate tocmai pentru că, prin natura şi efectele sale, actul secret şi real al părţilor vatămă drepturile terţilor legiuitorul a asigurat în toate cazurile un mijloc juridic specific acelei naturi a actului prin care terţii lezaţi pot limita sau înlătura eficacitatea lui spre a-şi salvgarda propriile interese. 

Spre exemplu, dacă actul secret este o donaţie cu potenţialul de a genera sau spori insolvabilitatea donatorului, creditorul chirografar poate înlătura opozabilitatea lui pe calea acţiunii revocatorii prevăzute de art. 1562 şi urm. C. civ., fără a fi necesară dovedirea complicităţii la fraudă a donatarului^[24]. Rezervatarul a cărui rezervă ar fi afectată de caracterul excesiv^[25] al donaţiei deghizate şi-ar putea-o reîntregi prin reducţiunea donaţiei în cauză. 

Pentru a beneficia însă de aceste mijloace de protecţie a intereselor lor, creditorul chirografar, respectiv moştenitorul rezervatar trebuie să stabilească în acţiunile respective că actul atacat prin acele acţiuni este o donaţie. Dacă donaţia a fost deghizată printr-un act cu titlu oneros care prevede o contraprestaţie fictivă, spre a se ajunge la ineficacitatea donaţiei, mijlocul de drept comun pentru a stabili natura actului real este acţiunea în declararea simulaţiei actului public. Dacă însă acea contraprestaţie fictivă este un preţ (o sumă de bani), astfel încât calificarea actului public este aceea de vânzare, pentru a o înlătura, terţul protejat trebuie să obţină anularea acesteia, şi numai în urma desfiinţării vânzării pe calea acestei anulări el se poate prevala de natura de donaţie a actului rămas eficace, desfiinţând prin mijloacele specifice acestei naturi efectele donaţiei contrare drepturilor sale.

Fie că e vorba despre acţiunea în declararea simulaţiei în dreptul comun, fie că este vorba despre acţiunea în anularea vânzării pentru preţ fictiv, aceste acţiuni mijloc, îndreptate împotriva actului public, se află într-o relaţie de dependenţă, specifică accesoriului în raport cu principalul, faţă de acţiunea scop, care este îndreptată împotriva actului secret. Interesul de a introduce acţiunea mijloc rezidă în posibilitatea ca ulterior admiterii ei să poată fi admisă acţiunea scop. În consecinţă, dacă dreptul la acţiunea scop s-a stins (spre exemplu, prin prescripţie), acţiunea mijloc va fi respinsă ca lipsită de interes^[26]. Pentru acţiunea scop, succesul acţiunii mijloc reprezintă o condiţie de admisibilitate sau de temeinicie. Dacă actul public nu a fost înlăturat (pe calea declarării simulaţiei, respectiv anulării), terţului îi vor fi opuse natura şi efectele actului public, ceea ce exclude succesul acţiunii scop, îndreptată prin ipoteză numai împotriva actului secret. 

În perspectiva drepturilor la acţiune^[27], s-ar putea susţine că dreptul la acţiunea mijloc este accesoriu^[28] şi prealabil dreptului la acţiunea scop. Din caracterul accesoriu rezultă că, dacă terţul a transmis/pierdut calitatea de titular al dreptului la acţiunea scop, el transmite/pierde şi dreptul la acţiunea mijloc. Din caracterul prealabil rezultă că dreptul la acţiunea scop nu se realizează decât dacă se realizează anterior sau cel târziu concomitent dreptul la acţiunea mijloc.

3.4. Diferenţe între anulare şi declararea simulaţiei. Durată mai scurtă a vulnerabilităţii actului public. Efectele absolute ale înlăturării sale

Din cele de mai sus rezultă că mecanismele de protecţie a terţilor prin acţiunea în declararea simulaţiei în dreptul comun şi acţiunea în anularea vânzării pentru preţ fictiv par să vizeze aceleaşi tipuri de interese în acelaşi tip de conflicte. De ce atunci legiuitorul să fi ales mijlocul anulării vânzării publice în cazul preţului fictiv faţă de mijlocul de obţinere a inopozabilităţii actului public pe calea declarării simulaţiei aplicabil în cazul oricărei alte operaţiuni simulative?

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie dat pornind de la diferenţele de regim juridic dintre acţiunea în declararea simulaţiei şi cea în anulare. 

Astfel, sub aspectul termenului în care pot fi introduse cele două acţiuni, în dreptul comun se admite că acţiunea în declararea simulaţiei este imprescriptibilă^[29]. Aceasta înseamnă că prescripţia extinctivă nu funcţionează ca o cauză specifică de stingere a dreptului la această acţiune. Posibilitatea de a o introduce rămâne însă în principiu limitată în timp prin condiţia interesului care, aşa după cum am arătat, presupune în cazul acţiunii în declararea simulaţiei existenţa unui drept de a introduce acţiunea scop. Prescriptibilitatea acţiunii scop antrenează, aşadar, limitarea în timp a interesului pentru care poate fi introdusă acţiunea mijloc în declararea simulaţiei. 

Această limitare există şi în cazul acţiunii în anulare a vânzării pentru preţ fictiv, şi ea, întotdeauna o acţiune mijloc în vederea promovării cu succes a unei alte acţiuni – scop – de protecţie a drepturilor terţului titular al acţiunilor. În plus însă, acţiunea în anulare este supusă unei limite temporare proprii, decurgând din prescriptibilitatea sa. Astfel, prescripţia acţiunii introduse de terţul interesat în anularea vânzării pentru preţ fictiv operează la expirarea unui termen de 3 ani de la data când terţul a cunoscut încheierea vânzării şi caracterul fictiv al preţului^[30]. În consecinţă, în cazul vânzării cu preţ fictiv, acţiunea în anulare va putea fi introdusă de terţ numai înainte de expirarea acestui termen şi va putea fi continuată numai cât timp nu se prescrie acţiunea scop. Faţă de dreptul comun al declarării simulaţiei, anularea pentru preţ fictiv este disponibilă terţului pentru o durată mai limitată, posibilitatea sa de a înlătura efectele actului fiind astfel mai redusă decât ar fi fost în absenţa dispoziţiei derogatorii. Din acest punct de vedere, actul public are şanse mai multe de a fi menţinut decât în dreptul comun.

Pe de altă parte însă, dacă terţul profită de fereastra de timp aflată la dispoziţia sa pentru atacarea actului, efectele acestui atac vor fi mai energice. Într-adevăr, spre deosebire de dreptul comun al declarării simulaţiei, anularea vânzării nu se va limita la înlăturarea opozabilităţii actului faţă de terţul care a obţinut-o, ci va conduce la desfiinţarea erga omnes a efectelor actului public, de care nu se vor mai putea prevala nici alţi terţi, nici părţile, nici succesorii lor cu titlul universal sau particular în privinţa bunului care a făcut obiectul vânzării. Mai mult, prin desfiinţarea erga omnes a actului public încetează, tot erga omnes, şi situaţia excepţională care permitea părţilor să încheie un act secret înzestrat cu forţă obligatorie între ele dar lipsit de opozabilitate faţă de terţi. 

Într-adevăr, în dreptul român, principiul prevăzut de art. 1281 C. civ. este al opozabilităţii faţă de terţi al efectelor pe care, conform art. 1280 C. civ. contractul le produce între părţi. De la acest principiu, art. 1289-1290 C. civ. introduc o excepţie în sensul că, dacă părţile disimulează actul secret printr-un act public într-o operaţiune simulativă, actul secret nu va putea fi opus terţilor. Aceştia pot însă înlătura opozabilitatea actului oblic revenind în acest caz la principiul opozabilităţii efectelor actului secret. În consecinţă, în cazul simulaţiei prin deghizare, care presupune un act secret stricto sensu, inopozabilitatea actului public este inseparabilă de înzestrarea cu opozabilitate a actului secret: terţii şi, a fortiori, părţile nu pot alege ca în urma inopozabilităţii actului public terţilor să nu le fie opozabil actul public; dimpotrivă, singurul mod în care efectele relative între părţi ale actului secret să nu le fie opozabile terţilor este opozabilitatea faţă de aceştia a actului public; dacă aceasta din urmă este înlăturată pe calea declarării simulaţiei actul secret devine, automat şi fără a fi necesară nici o altă formalitatea şi nici un alt consimţământ, opozabil terţului care a câştigat acţiunea în declararea simulaţiei.

Cum în cazul vânzării cu preţ fictiv, anularea vânzării la cererea terţului protejat conduce la desfiinţarea erga omnes a actului public, rezultă că actul secret deghizat prin vânzarea anulată devine opozabil tot erga omnes, desigur, presupunând că este valabil.

O problemă aparte se ridică însă în cazurile în care chiar validitatea actului secret depinde de aceea a actului public. Situaţia este frecventă având în vedere că în majoritatea cazurilor în care preţul este stabilit drept contraprestaţie a unui transfer fără intenţia de a fi plătit, adevărata intenţie a înstrăinătorului este de a-l gratifica pe dobânditor, astfel încât vânzarea deghizează o donaţie. În virtutea deghizării sale, donaţia este exceptată de la forma autentică ad validitatem, în măsura în care vânzarea care o deghizează respectă condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea sa, inclusiv sub aspectul formei. Însă în urma anulării acestei vânzări la cererea oricăruia dintre terţii protejaţi, deghizarea încetează erga omnes şi retroactiv, aşadar, donaţia nu va putea fi valabilă şi nu va produce efecte decât dacă a fost ea însăşi încheiată în formă autentică, în caz contrar, orice persoană interesată, inclusiv părţile sau terţii care nu au cerut/obţinut anularea vânzării, poate cere constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie^[31].

Faţă de dreptul comun, toate aceste soluţii au avantajul că evită particularizările personale ale situaţiei juridice create prin stipularea unui preţ fictiv. Sancţiunea nu mai vizează opozabilitatea sau inopozabilitatea unui act faţă de o anumită persoană, ci efectele actului atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Cum vânzarea este actul translativ de proprietate prin excelenţă, soluţia anulării (erga omnes) a actului public pe de o parte este adaptată protecţiei intereselor private ale terţilor, pe de altă parte evită „relativizarea” proprietăţii, preocupare consecventă a Codului civil din 2011, manifestată, spre exemplu, şi prin instituirea „efectului constitutiv” al înscrierilor de carte funciară^[32]. 

Nu există, în scenariul unei vânzări cu preţ fictiv, niciun moment în care, faţă de unii subiecţi de drept proprietatea să se afle într-un patrimoniu, iar faţă de alţi subiecţi de drept în altul. După încheierea operaţiunii, atât faţă de terţi, cât şi între părţi, proprietatea se află în patrimoniul cumpărătorului. Chiar în urma anulării vânzării la cererea unui terţ protejat pe calea unei acţiuni mijloc, acest aspect nu se schimbă (pentru nici o persoană) dacă actul secret „dezvăluit” în urma anulării actului public era, la rândul său, translativ de proprietate. Mijloacele pe care terţul le are de a vulnerabiliza acest act prin acţiunea scop sunt aceleaşi pe care le-ar fi avut şi în absenţa deghizării şi nu generează un risc suplimentar pentru securitatea dinamică a circuitului civil. Eventuala nulitate absolută a donaţiei secrete în urma anulării vânzării care, deghizând-o, o scutea de cerinţa formei autentice ad validitatem are aceeaşi justificare precum însăşi regula de principiu a formei autentice ad validitatem a contractului de donaţie.

3.5. Vânzarea fictivă, ca specie a vânzării cu preţ fictiv

Efectele erga omnes ale anulării la cererea oricăruia dintre titularii intereselor protejate conduc cu atât mai mult la o uniformizare a situaţiei juridice a bunului faţă de toţi subiecţii afectaţi de această situaţiei atunci când vânzarea anulată conţinea nu numai un preţ fictiv, ci şi un transfer fictiv al lucrului vândut. În aceste cazuri, înstrăinarea însăşi este aparentă, ceea ce atrage, în dreptul comun, un evantai nuanţat de soluţii cu privire la conflictul între subiecţii interesaţi de eventuala afectare prin înstrăinarea fictivă a situaţiei juridice a bunului.

– terţii de bună-credinţă sunt preferaţi părţilor şi succesorilor lor universali şi cu titlu universal [art. 1290 alin. (1) şi art. 1291 C. civ.]. În materia simulaţiei, noţiunea de terţi include subiecţi care în dreptul comun al actului juridic ar fi consideraţi avânzi-cauză faţă de acesta, cum ar fi creditorii chirografari şi succesorii cu titlu particular^[33];

– terţii sunt preferaţi părţilor în înlăturarea efectelor actului secret menite să le vatăme drepturile [art. 1290 alin. (2) C. civ.];

– dobânditorii de drepturi de la dobânditorul aparent, care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe actul public, sunt preferaţi creditorilor înstrăinătorului aparent [art. 1290 alin. (1) teza finală C. civ.], inclusiv subdobânditorilor de la acesta^[34];

– creditorii înstrăinătorului aparent (inclusiv subdobânditorii de la acesta^[35]) sunt preferaţi creditorilor de bună-credinţă^[36] ai dobânditorului aparent, numai dacă naşterea creanţei lor este anterioară acordului simulatoriu [art. 1291 alin. (2) C. civ.].

În condiţiile în care declararea simulaţiei produce efecte relative la părţile între care declararea simulaţiei a operat, toate aceste conflicte sunt posibile, inclusiv soluţionarea lor în funcţie de conduita şi de atitudinea subiectivă ale fiecăruia dintre subiecţii în conflict faţă de operaţiunea simulativă^[37].

Dacă însă înstrăinarea fictivă este rezultatul unei vânzări cu preţ fictiv, oricare dintre terţii protejaţi prin acţiunea în anulare va putea obţine anularea erga omnes a vânzării, bunul fiind, în urma anulării, considerat a fi rămas în patrimoniul vânzătorului fictiv din perspectiva oricăruia dintre subiecţii interesaţi de situaţia lui juridică. În consecinţă, în cazul în care, spre exemplu, creditorul anterior ori de bună-credinţă al înstrăinătorului fictiv solicită anularea vânzării, iar aceasta se dispune, creditorul în cauză va putea solicita urmărirea bunului în patrimoniul debitorului său, vânzător fictiv, fără a suporta concursul subdobânditorului de la cumpărătorul fictiv sau al creditorilor acestuia din urmă, indiferent dacă au participat la procedura de anulare sau dacă au fost ori nu de bună-credinţă cu privire la caracterul fictiv al înstrăinării la data actului juridic ce le conferă calitatea de sub-dobânditor, respectiv creditor. 

În acest domeniu, soluţia de a preveni formarea unor „proprietăţi relative” este cu atât mai justificată. Conform dreptului comun este posibil ca, şi în urma declarării simulaţiei, pentru părţi, proprietatea să fie la dobânditor sau la cei care au dobândit de la el, iar pentru creditorii anteriori ai transmiţătorului fictiv să fie la acest transmiţător, în conflict cu creditorii de rea-credinţă ai dobânditorului fictiv, ori la subdobânditorul de la dobânditorul fictiv, dacă acest subdobânditor a fost de bună-credinţă la subdobândire. Aceste soluţii diferite cu privire la acelaşi aspect al situaţiei juridice a unui drept teoretic opozabil erga omnes generează confuzie în privinţa stabilirii titularului „celui mai absolut” dintre drepturi şi, în consecinţă, descurajează tranzacţiile având ca obiect acest drept, ridicând deci un obstacol în calea circulaţiei juridice a bunurilor şi un risc pentru securitatea dinamică a circuitului civil. Clasica ameninţare a „bunurilor de mână moartă” se iveşte la orizont. 

Faptul că, în materia vânzării, legiuitorul a instaurat un mecanism prin care, protejându-se interesele legitime ce decurg din stimularea încrederii, creditului şi securităţii dinamice a circulaţiei bunurilor, se asigură bunului o situaţie juridică opozabilă tuturor, nu numai sub aspectului conţinutului, ci şi sub aspectul titlului, nu poate fi decât salutat. În urma anulării vânzării pentru preţ fictiv, la cererea oricăruia dintre subiecţii interesaţi, bunul va fi erga omnes, fără deosebire între părţi, succesori universali, cu titlu universal şi creditorii şi/sau subdobânditorii înstrăinătorului aparent ori dobânditorului, considerat a se fi aflat în patrimoniul înstrăinătorului aparent sau al celor cărora acesta le-a conferit drepturi în mod real. 

Ceea ce poate fi totuşi criticabil este că sfera acestei soluţii este limitată la vânzarea fictivă, iar nu la orice înstrăinare oneroasă fictivă. Observăm că nu numai lipsa intenţiei reale de a plăti preţul justifică soluţia derogatorie, ci şi, în acest caz, lipsa intenţiei reale de a transfera bunul între părţi şi crearea pentru terţi a aparenţei unui transfer. Prin soluţia de anulare a vânzării cu preţ fictiv, legiuitorul creează un remediu, pe de o parte, aflat la îndemâna doar a celor ale căror interese legitime sunt lezate de un asemenea transfer, dar, pe de altă parte, odată exercitat, susceptibil de a afecta toţi subiecţii de drept interesaţi în situaţia bunului. Or, nu există nicio justificare ca, în această privinţă, să se distingă între vânzările fictive, pe de o parte, şi schimburile fictive, locaţiunile ori antreprizele translative de proprietate fictive, contractele de întreţinere fictive şi orice alte contracte translative de proprietate cu caracter oneros fictive, pe de altă parte. Art. 10 C. civ. interzice totuşi extinderea sancţiunii anulării, prevăzute numai pentru vânzare la asemenea înstrăinări, chiar şi pentru identitate de raţiune. Derogarea de la art. 10 prevăzută de art. 1651 C. civ. nu acoperă decât obligaţiile vânzătorului şi n-ar putea fi extinsă în legătură cu dispoziţii ce privesc validitatea vânzării. Totuşi art. 1764 alin. (1) C. civ permite totuşi extinderea soluţiei la schimbul fictiv. El se va aplica atât în situaţia când numai unul dintre transferuri este fictiv [prin asemănare cu preţul pentru care nu există intenţia de a fi plătit, potrivit art. 1665 alin. (1)], cât şi atunci când ambele înstrăinări decurgând din schimb au caracter fictiv, contractul însuşi având această natură.

Desigur că în ipoteza înstrăinărilor fictive cu titlu gratuit, va fi aplicabil regimul de drept comun al simulaţiei.

Concluzie

Din toate cele de mai sus, rezultă că dispoziţiile art. 1665 alin. (1) C. civ. protejează interesele legitime lezate printr-o operaţiune simulativă în care actul public este o vânzare cu preţ fictiv, fie că, potrivit actului secret înstrăinarea este ea însăşi fictivă, fie că numai contraprestaţia preţului a fost prevăzută fără intenţia de a fi executată, părţile convenind în realitate un preţ mai mic ori o altă contraprestaţie. Soluţia se aplică şi schimbului fictiv, precum şi aceluia în care transferul unuia dintre bunuri către copermutant a fost prevăzut în actul public, fără ca părţile să fi avut intenţia să fie executat.

Asemenea interese legitime au creditorii anteriori ai înstrăinătorului, cei ulteriori de bună-credinţă, moştenitorii rezervatari ai înstrăinătorului atunci când actul public deghizează o donaţie excesivă consimţită de acesta, precum şi dobânditorii anteriori şi subdobânditorii ulteriori de bună-credinţă de la înstrăinător.

Textul se aplică deci unor ipoteze de simulaţie şi protejează interesele legitime protejate şi prin dreptul comun al simulaţiei. Derogarea de la acest drept comun se justifică în măsura în care această derogare consolidează securitatea dinamică a circuitului civil prin faptul că posibilitatea de a înlătura actul public este deschisă pentru o durată mai limitată decât în dreptul comun, iar efectele acestei înlăturări se produc erga omnes, astfel încât bunul care a făcut obiectul actului public este considerat, după anulare, a nu fi părăsit patrimoniul înstrăinătorului din perspectiva oricăruia dintre subiecţii de drept ale căror interese sunt afectate de situaţia juridică a acestui bun.

Transferul se poate menţine în temeiul actului secret dacă acesta a putut rămâne valabil şi în urma anulării vânzării publice. Nu acesta este însă cazul, spre exemplu, al unei donaţii deghizate prin vânzarea anulată, care, dacă nu s-a încheiat ea însăşi în formă autentică, va fi lovită retroactiv de nulitate absolută în urma anulării vânzării.

Desigur, în măsura în care, în fapt, actul public a contribuit la premisele faptului juridic complex care să permită unui terţ, spre exemplu, subdobânditor de la cumpărătorul aparent, să dobândească proprietatea în mod originar, prin posesia de bună-credinţă a mobilelor, uzucapiune sau publicitatea materială în posesie imobiliară, drepturile înstrăinătorului aparent şi ale celor care se prevalează de ele vor limitate sau înlăturate prin drepturile dobânditorului originar.

Note de subsol

^[1] Uneori se afirmă, chiar, că aceasta ar fi unica ipoteză de preţ fictiv (G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, Ed. Ancora S. Benvenisti & Co, Bucureşti, 1928, p. 32.

^[2] Amintim că nulitatea relativă se deosebeşte de cea absolută prin aceea că „ocroteşte un interes particular sau individual (personal)” – M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, p. 546. În acelaşi sens, a se vedea G. Ilie, Dreptul la acţiune având ca obiect nulitatea actului juridic, în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 171.

^[3] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Solomon, Bucureşti, 2018, p. 542. Autorul afirmă că „nulitatea produce efecte absolute, atât între părţi, cât şi faţă de terţi (…)”.

^[4] În sensul că în aceste cazuri devin aplicabile regulile din materia simulaţiei, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 107-108.

^[5] În sensul în care banii au natura juridică a bunurilor, a se vedea L. Bercea, Preţul constă într-o sumă de bani” De la moneda de cont la „moneda” virtuală (şi înapoi), în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 72; Pentru ideea că banii (şi monedele, în general) se bucură de o „lichiditate înnăscută”, a se vedea C. Munteanu, O. Ungureanu, Reflecţii privind moneda în dreptul privat, în R.R.D.P. nr. 4/2016, consultat on-line la adresa www.sintact.ro (01.09.2021).

^[6] În acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. 1567 din 24 mai 2001, apud L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practică judiciară, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 343 et seq. 

^[7] Pentru analiza simulaţiei, în actualul context legislativ, a se vedea, e.g. Fl.A. Baias, Scurte consideraţii privind reglementarea simulaţiei în noul Cod civil, A.U.B.D., 2012, pp. 216 et seq.; Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Acţiunea în declararea simulaţiei, în R.R.D.P. nr. 4/2018, pp. 207 et seqq; I. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 178 et seqq.; P. Vasilescu, Acţiunea în simulaţie – câte ceva despre neatârnarea sa juridică, în In honorem Valeriu Stoica, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 714 et seqq.; P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, pp. 511 et seqq. Pentru simulaţia în sistemul vechiului Cod civil, a se vedea, e.g., Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 77 et seqq.; I. Dogaru (et al.), Bazele dreptului civil, vol. III, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 141 et seqq.; M.B. Cantacuzino, Elementele Dreptului civil, Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 467 et seqq. 

^[8] Îndeobşte, buna-credinţă are două accepţii, una obiectivă şi una subiectivă (în acest sens, a se vedea, e.g. M. Floare, Observaţii privind buna şi reaua-credinţă în executarea contractelor de drept comun, în noul cod civil al României şi în dreptul comparat, în R.R.D.P. Nr. 5/2014, passim). În cadrul acestui studiu, nu avem în vedere noţiunea de bună-credinţă în sens obiectiv, privită drept standard de comportament. Pentru noţiunea de standard, în general, inclusiv a standardului de bună-credinţă, a se vedea, e.g. R. Rizoiu, Standardele: între dorinţa de flexibilizare a dreptului şi rigorile statului de drept, în R.R.D.P. nr. 3/2019, pp. 19 et seqq. Pentru buna-credinţ? privit? ca standard cu rol ?n definirea obiectului obliga?iei, a se vedea ă privită ca standard cu rol în definirea obiectului obligaţiei, a se vedea V. Diaconiţă, A. Baias, Standardul, impreviziunea şi riscul în materia obligaţiilor contractuale. Scurt exerciţiu de corelare, în R.R.D.P. nr. 3/2019, pp. 157 et seqq. şi V. Diaconiţă, Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale în sistemul Codului civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 164 et seqq. Dimpotrivă, avem în vedere sensul subiectiv al bunei-credinţe, care desemnează o atitudine psihică a celui ce adoptă o conduită oarecare. În acest sens este folosită noţiunea, de pildă, în contextul art. 937 C. civ.: dobândirea cu bună-credinţă a bunului mobil corporal de la un neproprietar înseamnă dobândirea, însoţită de convingerea fermă că înstrăinătorul este proprietarul bunului achiziţionat. Ne referim, deci, la o formă de ignoranţă legitimă.

^[9] În acelaşi sens, pentru dreptul comun al simulaţiei, se afirmă: „pentru ca actul secret să fie complet inopozabil terţilor, aceştia trebuie să se fi încrezut cu bună-credinţă în aparenţa creată de actul public” (I. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 189).

^[10] A se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1174. 

^[11] În acest sens, a se vedea, e.g. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 408. Autorul arată următoarele: „Creditorul reclamant în acţiunea pentru constatarea simulaţiei exercită un drept propriu, iar triumful său în justiţie îi profită numai lui, spre deosebire de acţiunea oblică (…)”. 

^[12] Care, pentru evitarea oricărui dubiu, nu presupune cu necesitate un unic proces.

^[13] În acest sens, a se vedea, e.g. P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 524. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 409 (cu toate că autorul se fereşte de o formulare tranşantă – afirmă „rareori acţiunea în declararea simulaţiei este însă un scop în sine” – nu furnizează niciun exemplu de ipoteză în care acţiunea ar putea funcţiona autonom). Pentru un sens similar, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traite elementaire de droit civil, T. II, LGDJ, Paris, 1937, p. 452. În sens în aparenţă contrar – i.e. pentru ideea că acţiunea în declararea simulaţiei se bucură de autonomie – a se vedea, e.g. Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Acţiunea în declararea simulaţiei, în R.R.D.P. nr. 4/2018, pp. 213 et seqq. Considerăm că teza cuprinsă în acest studiu nu este contrazisă de teza celor din urmă autori citaţi pentru motivul că aceştia demonstrează doar că acţiunea în declararea simulaţiei poate fi formulată şi singură, într-un proces. Or, această susţinere nu contrazice ideea că un asemenea proces nu constituie un scop în sine. 

^[14] În sens contrar, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. 1, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 94.

^[15] În sens contrar, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 107.

^[16] Pentru aplicarea (discutabilă) a principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis într-o ipoteză de desfiinţare a unei vânzări pentru preţ fictiv, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1603/2006, apud L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practică Judiciară, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 84 et seqq. 

^[17] În sensul în care va rămâne regimul juridic de drept comun al opţiunii terţilor între actul public şi actul secret, cu consecinţa inutilităţii reglementării din materia preţului fictiv, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. 1, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 94.

^[18] În sensul în care sancţiunea specială este cea incidentă în caz de preţ fictiv, nu cea a inopozabilităţii din dreptul comun al simulaţiei, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 107.

^[19] E.g. Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Acţiunea în declararea simulaţiei, în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 223.

^[20] E.g. Trib. Braşov, s. civ., dec. nr. 821/2016.

^[21] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Solomon, Bucureşti, 2018, p. 565; G. Ilie, Dreptul la acţiune având ca obiect nulitatea actului juridic, în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 186; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 248.

^[22] Art. 1270 C. civ.

^[23] Art. 1289 C. civ.

^[24] Art. 1562 alin. (2) interpretat per a contrario.

^[25] Este excesivă acea donaţie care este supusă reducţiunii, întrucât încalcă rezerva succesorală, conform art. 1092 C. civ. Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 315 et seqq. D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 432 et seqq. 

^[26] În acelaşi sens, a se vedea I. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 191.

^[27] În sensul art. 2500 C. civ. Pentru o teorie a drepturilor la acţiune, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 175 et seqq., precum şi studiile publicate în R.R.D.P. nr. 4/2018.

^[28] Conceptul de „accesoriu” apare definit, în art. 546 C. civ., în privinţa bunurilor. În lipsa unei alte definiţii legale, aceasta poate fi extinsă şi în alte situaţii de raporturi de tip principal-accesoriu.

^[29] În acest sens, a se vedea, spre exemplu: I. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 191; C.A. Craiova, s. civ., dec. 3495/2001, apud L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practică judiciară, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 343 et seqq.; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 409; Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 217-218.

^[30] Art. 2529 alin. (3) C. civ. 

^[31] Desigur, subdobânditorul de la cumpărătorul din vânzarea cu preţ fictiv (dar nu şi acesta din urmă) va putea păstra bunul chiar în urma constatării nulităţii absolute a contractului, dacă poate invoca un mod constitutiv de dobândire a proprietăţii, precum principiul publicităţii materiale sau uzucapiunea în materie imobiliară ori intrarea în posesie cu bună-credinţă pe temeiul unui just titlu în materie mobiliară. 

^[32] Art. 885 C. civ.

^[33] A se vedea Fl.A. Baias, Simulaţia… op. cit., pp. 141 et seqq., şi faţă de noul Cod civil implicit, e.g., în I. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 189.

^[34] Ibidem, p. 190.

^[35] Subdobânditorul înstrăinătorului este un creditor al acestuia, cel puţin sub aspectul obligaţiei de a da ce îi incumbă celui din urmă. 

^[36] I. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 190.

^[37] A se vedea Fl.A. Baias, Simulaţia… op. cit., pp. 141 et seqq., pp. 176 et seqq., în special, pp. 189-196,  cu privire atentă la observația conform căreia „problema conflictelor între terți nu apare la fel de pregnant în sistemele de drept care consideră actul public nul (…)” – p. 193.