Prezumţii şi ficţiuni în dreptul penal

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 562-571.

Introducere

Literatura de specialitate bazată pe legislaţie, în cea mai mare parte, se axează pe cercetarea prezumţiilor juridice civile, procesual civile şi procesual penale; or, atât legiuitorul moldav, cât şi cel român utilizează astfel de procedee tehnice în construcţiile juridice ale Codului civil, ale celui procesual civil şi ale Codului procesual penal (prezumţia bunei-credinţe, prezumţia nevinovăţiei, prezumţia autenticităţii documentelor sau a altor acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu funcţii de răspundere în limitele competenţei şi împuternicirii lor etc.). În acelaşi timp, deşi prezumţiile legale ca mijloace de tehnică legislativă în legislaţia penală nu există în mod expres, totuşi ele sunt prezente, fiind de mare importanţă în reglementarea raporturilor juridico-penale. Cu toate că doctrina este ambiguă în ceea ce priveşte prezenţa acestora în dreptul penal, credem că este semnificativ impactul prezumţiilor în procesul de elaborare, interpretare şi aplicare a legii penale.

Alături de prezumţii, un interes ştiinţific pentru construcţia legii penale şi pentru aplicarea ei îl prezintă şi un alt mijloc de tehnică extraordinară/subsidiară, şi anume ficţiunea juridică. Deşi prezenţa ficţiunilor în domeniul dreptului în general şi al dreptului penal în special este întâlnită mai rar, importanţa lor în vederea reglementării raporturilor juridice nu trebuie diminuată. Potrivit literaturii de specialitate, în drept problema fictivului ocupă un loc important, întrucât, într-o serie de cazuri, ficţiunile juridice joacă rolul nu doar al faptele juridice absente, ci acţionează ele însele ca un mijloc juridic eficient^[1]. 

Rolul subsidiar al acestor tehnici de interpretare a normelor juridice este respins de către L. Barac, care menţionează că prezumţiile legale şi ficţiunile juridice curmă continuarea oricărui proces investigativ în planul interpretării dreptului, judecătorul urmând să le aplice ca atare, fiind deci scutit de a căuta şi de a identifica alte raţiuni care să justifice aplicarea unei norme într-un anumit fel la situaţia cu care este confruntat într-un caz particular^[2].

În dicţionarul explicativ al limbii române, natura prezumţiei, inclusiv cea juridică, este redată în felul următor: prezumţia (din latinescul preasumptio) reprezintă o părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; este o concluzie desprinsă de lege sau de organul de jurisdicţie cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit direct, prin confirmarea unui fapt cunoscut, vecin şi conex^[3].

Doctrina juridică defineşte prezumţia legală ca: procedee tehnice, prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situaţie^[4]; un proces pe care legiuitorul îl aplică în sensul operaţiunilor de conceptualizare^[5] ipoteză consacrată în normele de drept cu privire la prezenţa sau absenţa faptelor juridice, bazată pe legătura dintre acestea şi faptele existente şi confirmate de experienţa anterioară^[6]. Definiţiile propuse reliefează originea prezumţiilor legale, însă nu relevă una dintre caracteristicile principale – probarea contrariului. Relevantă în acest sens este interpretarea propusă de către A.A. Vasilieva şi O.E. Zaţepina, în viziunea cărora „prezumţia legală reprezintă un mijloc de tehnică juridică, prin intermediul căruia în normele juridice se instituie o probabilă presupunere, care este considerată adevărată până nu sunt demonstrate faptele ce o repudiază şi care este aplicată în vederea protejării diferitor interese (personale, sociale şi statale)”^[7]. 

Noţiunea de ficţiune (din latinescul fictio – născocire, invenţie), potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, este definită drept o „reprezentare imaginară care nu corespunde realităţii sau nu are corespondent în realitate”^[8]. În asemenea conjunctură, ficţiunea, în concepţia sa uzuală, reprezintă acea situaţie care din momentul apariţiei ei deja este lipsită de adevăr. Cât priveşte ficţiunea juridică, literatura de specialitate o defineşte ca „un procedeu complex de tehnică juridică, prin care un fapt este considerat ca realitate juridică, deşi acesta nu există”^[9]. Prin urmare, ficţiunea juridică reprezintă o tehnică de construire a normelor juridice în absenţa unor relaţii obiective corespunzătoare acestora. În viziunea lui E. Ciongaru, ficţiunea afirmă uneori drept reale lucruri ce nu există, neagă alteori lucruri ce există, asimilează lucruri sau situaţii considerându-le prezente înainte de a avea în realitate existenţă sau consideră că unele lucruri au apărut mai târziu decât au apărut în realitate^[10]. 

Deosebirea dintre procedeul prezumţiei şi cel al ficţiunii statuează în următoarele: esenţa procedeului ficţiunii constă într-o asimilare artificială a unor lucruri care în realitate sunt diferite, iar cel al prezumţiei se bazează pe o punere a semnului egalităţii între ceea ce e adevărat şi ceea ce e verosimil (sau posibil)^[11]. Altfel zis, în cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii, pe când în cazul ficţiunilor avem de-a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor reale în scopul atingerii unor scopuri de politică legislativă^[12]. 

§1. Prezumţii în dreptul penal

Conceptul de prezumţie juridică în dreptul penal poate fi desprins din cele menţionate supra cu unele aspecte specifice. În acest sens, menţionăm că ipoteza potrivit căreia prezumţia este definită ca fapt ce se bazează pe experienţa anterioară, dar în acelaşi timp nu se referă la teze sigure, ci la cele probabile bazate pe legile logicii (justă reflectare) nu explică acele prezumţii ce derivă din principiile şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal bazate pe personificare, şi nu pe un grad de probabilitate. Ne referim la principiul vinovăţiei (art. 6 C. pen. RM) extras din prezumţia nevinovăţiei, care stabileşte că o persoană poate fi supusă răspunderii şi pedepsei penale pentru comiterea faptelor prevăzute de lege, dacă s-a constatat vinovăţia acesteia. Prin urmare, în această situaţie nu rămâne loc pentru un caracter logic repetitiv necondiţionat şi nu ne putem baza pe gradul de probabilitate. Aceeaşi problematică este prezentă şi în cazul principiilor de aplicare a legii penale în timp şi spaţiu (art. 8-11 C. pen. RM), al responsabilităţii (iresponsabilităţii) (art. 22, 23 C. pen. RM), precum şi în cazul altor instituţii fundamentale ale dreptului penal. 

Totuşi, în dreptul penal nu sunt excluse cazurile când prezumţia legală este dictată de probabilitate bazată pe logică. Or, în ipoteza în care se constată că făptuitorul nu mai prezintă pericol social (art. 58, 59 C. pen. RM), se atestă o reflectare ce generează probabilitatea fiabilă de a prezenta sau nu a prezenta pericol. De altfel, aceste prezumţii asigură realizarea scopului legii penale (cel de apărare a persoanei şi a ordinii de drept) axate pe principiile fundamentale ale legii penale, in concreto pe principiul umanismului. 

Acest aspect determină faptul că raţionamentul legiuitorului de a include prezumţia în legislaţia penală, în cele mai frecvente cazuri, este orientat spre a evita represiunile penale şi spre reducerea mijloacelor legale de influenţare a persoanelor care au săvârşit diferite categorii de infracţiuni. De altfel, o presupunere fiabilă reprezintă nu altceva decât potenţialul dreptului penal de realizare a obiectivelor reglementării juridice.

Din raţionamentul celor menţionate mai sus, susţinem opinia autorilor^[13] ce afirmă că în dreptul penal conceptul de prezumţie este format din două componente indisolubile. Cea dintâi relevă aspectul conceptual al prezumţiei format pe latura logică, prezentând componenta interioară a prezumţiei care consolidează presupunerea bazată pe un anumit grad de probabilitate şi demonstrată prin experienţa anterioară. Cea de-a doua stabileşte obligativitatea de recunoaştere la nivel normativ a unui fapt presupus ca fiind stabilit. 

Argumentând acest punct de vedere, facem referire la prezumţia stării de responsabilitate a făptuitorului. Astfel, pe de o parte, probabilitatea de a trage la răspundere penală şi, în consecinţă, de a-i aplica pedeapsa penală este raportată la stabilirea stării sale de responsabilitate, care este, nemijlocit, o activitate logică şi implicit individuală ce nu poate fi identică pentru toate persoanele. Însă, conţinutul normei prevăzute la art. 23 C. pen. RM atestă faptul că persoana este pasibilă de răspundere penală numai atunci când se demonstrează starea sa de responsabilitate, adică recunoaştem presupusul fapt, aşa cum s-a stabilit prin experienţa anterioară, că responsabilitatea se prezumă a fi o stare normală a oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani, până când nu se dovedeşte contrariul, adică faptul că aceasta suferă de o boală psihică cronică, de o tulburare psihică temporară sau de o altă stare patologică care nu-i permite să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale şi nici nu poate să le dirijeze. 

Prezumţia legală stă la baza mai multor dispoziţii de drept penal, altele decât cele menţionate supra. 

Astfel, prezumţia consacrată la art. 21 C. pen. RM determină cu stricteţe limitele vârstei răspunderii penale. Deci, se prezumă că persoana care a împlinit vârsta de 16 ani este capabilă să conştientizeze caracterul infracţional al faptei comise [alin. (1) al art. 21 C. pen. RM], iar cea care a împlinit vârsta de 14 ani distinge periculozitatea doar a unor anumite categorii de infracţiuni [alin. (2) al art. 21 C. pen. RM]. În aceste cazuri suntem în prezenţa prezumţiei relative (iuris tantum) ce poate fi combătută prin proba contrarie. Totodată, prin metoda logică deducem prezumţia absolută (iuris et de iure) care stabileşte că minorul cu vârsta sub 14 ani în general nu este capabil să realizeze importanţa acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite de el.

În acelaşi timp, starea de ebrietate a persoanei în momentul săvârşirii infracţiunii (art. 24 C. pen. RM) diminuează procesele psihice ale acesteia şi conştientizarea pericolului social al faptelor comise, precum şi capacitatea ei de a-şi dirija acţiunile, regulă care are şi ea are rol de prezumţie a dreptului penal.

În dreptul penal sunt reţinute şi prezumţii legale în cadrul instituţiei pedepsei penale, precum şi a aplicării acestea. În acest sens, stabilim prezumţia ce determină faptul că tipurile de pedepse penale şi limitele stabilite pentru acestea pot, şi chiar trebuie, să asigure realizarea scopului pedepsei consacrat la alin. (2) al art. 61 C. pen. RM, şi anume de restabilire a echităţii sociale. Totodată, se prezumă că diferite categorii de pedepse şi limitele acestora prevăzute în calitate de sancţiuni ale normelor din Partea specială a Codului penal sunt proporţionale gradului prejudiciabil al infracţiunilor reglementate de acestea. Cu referire la limitele sancţiunilor penale, prezumţia se referă doar la cazul marjei maxime a pedepsei; or, legiuitorul nu prevede posibilitatea depăşirii acesteia, fiind reglementate condiţiile de aplicare a unei pedepse sub limita minimă a acesteia (art. 79 C. pen. RM). De asemenea, normele ce reglementează circumstanţele atenuante (art. 76 C. pen. RM) şi circumstanţele agravante (art. 77 C. pen. RM) introduc în legislaţie probabilitatea că anumite situaţii sau stări diminuează sau sporesc periculozitatea persoanei sau a faptei comise de acesta.

Lista prezumţiilor în dreptul penal poate fi completată şi cu cele stabilite de dispoziţiile ce reglementează categoriile de liberare de răspundere penală (art. 55-60 C. pen. RM) şi cele de liberare de pedeapsă penală (art. 90-97 C. pen. RM), unele dintre acestea fiind enunţate mai sus. Aşadar, legiuitorul, operând cu aşa probabilităţi – cum ar fi: corectarea persoanei este posibilă fără aplicarea răspunderii penale; ţinându-se cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, se va ajunge la concluzia că nu este raţional ca ea să execute pedeapsa stabilită etc. –, a pus baza legiferării acestor instituţii. De asemenea, probabilitatea pierderii de către persoană a pericolului social după trecerea unei perioade de timp reprezintă acel raţionament existent în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art. 60 C. pen. RM) şi al prescripţiei executării sentinţei de condamnare (art. 97 C. pen. RM).

Există însă excepţii de la regula generală ce determină că prezumţia în dreptul penal reglementează presupunerea prezenţei sau absenţei vreunui fapt juridic. Ne referim la situaţia extrasă din natura prezumţiilor care statuează în „transformarea unei probabilităţi într-o certitudine”^[14]. Astfel, prezumţia în dreptul penal „predetermină evaluarea juridico-penală a faptelor social periculoase şi, în general, stabilirea faptului încălcării interdicţiilor reglementate de către Codul penal, caracteristică ce rezultă din prezumţia de cunoaştere a legii”^[15]. De altfel, necunoaşterea legii nu poate fi egalată cu neînţelegerea pericolului social al faptei care este interzisă de legea penală^[16]. Raţionamentul acesteia rezidă în faptul că prezumţia cunoaşterii legii (nemo censetur ignorare legem) este un mijloc de asigurare a statului de drept, astfel fiind ridicată la rangul de prezumţie absolută, căci legiuitorul nu acceptă probabilitatea ca cineva să nu cunoască legislaţia, inclusiv cetăţeanul străin sau apatridul care se află pe teritoriul ţării.

Studiul dat arată că în dreptul penal există un număr relativ mare de prezumţii legale, ceea ce dictează necesitatea clasificării acestora. Aşa cum menţionează şi O. Zaţepina, problema clasificării prezumţiilor legale a fost studiată de doctrinarii preocupaţi de dezvoltarea teoriilor prezumţiilor legale (V.I. Kaminskaya, V.K. Babayev, V.P. Volojanin, Iu.A. Serikov, A.V. Fedotov şi mulţi alţii), dar în prezent nu există o uniformitate de păreri: chiar şi cele mai faimoase clasificări sunt respinse de către unii sau interpretate în mod complet diferit de alţii^[17]. Diversitatea opiniilor din literatura de specialitate se datorează criteriilor de clasificare alese de către autorii respectivi şi problematicilor de interpretare a prezumţiile legale, printre care se regăsesc: esenţa, natura sa juridică sau socială, conceptele, caracteristica acestora, relaţiile cu categoriile conexe etc. 

În studiul de faţă nu vom prezenta întreaga gamă de clasificări ale prezumţiilor legale. Considerăm relevantă o clasificare unificată, luându-se în calcul semnificaţia şi rolul prezumţiilor în reglementarea raporturilor de drept penal, şi anume:

– prezumţia cunoaşterii legii;

– prezumţia responsabilităţii;

– prezumţia de nevinovăţie;

– prezumţia creşterii sau scăderii pericolului social;

– prezumţia absenţei şi pierderii pericolului social^[18]. 

Din perspectiva analizei realizate mai sus, suntem de acord cu o astfel de clasificare, cu o singură completare ce ţine de prezumţia vârstei răspunderii penale. Or, aceasta nu se referă la responsabilitatea ca stare psihologică (absenţa unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice) a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ci la ajungerea la un nivel de dezvoltare psiho-fizică la care minorul poate să-şi dea seama de importanţa juridico-penală a faptelor comise.

În cele din urmă, menţionăm că mijloacele atipice prezentate în calitate de tehnică legislativă de elaborare a legii penale reprezintă construcţii bine determinate, a căror esenţă este principalul indicator al perfecţiunii acestei ramuri de drept. Necesitatea utilizării prezumţiei legale în calitate de mijloc de elaborare a normelor juridico-penale se datorează particularităţilor interne ale dreptului de sistematizare legală a raporturilor juridice ce determină una dintre proprietăţile dreptului penal de certitudine formală. Aceste idei ne permit formularea noţiunii de prezumţii în dreptul penal ca raţionamente consacrate în legislaţia penală, bazate pe presupuneri fiabile ale existenţei sau absenţei unui fapt, ce au importanţă pentru apariţia sau încetarea raporturilor juridico-penale, atrag anumite consecinţe juridice şi duc la realizarea scopului legii penale.

§2. Ficţiunile în dreptul penal

Un alt procedeu de „deformare” pe care îl utilizează legiuitorul în operaţiunile de conceptualizare a raporturilor juridico-penale sunt ficţiunile. Importanţa ficţiunilor în dreptul penal este determinată de mai multe rezultate/soluţii pe care le generează, printre care se regăsesc: obţinerea consecvenţei în sferă juridico-penală; elaborarea construcţiilor de drept penal; ridicarea la rang de lege a unor ipoteze (fapte care nu există cu adevărat); asigurarea stabilităţii în aplicarea legislaţiei penale etc. Un aspect nu mai puţin important este generat de existenţa contradicţiilor dintre lege şi realitate, acestea venind din combaterea unor reguli deja existente în vederea aplicării legii penale în interesele societăţii.

În ultima perioadă, interesul doctrinarilor faţă de cercetarea ficţiunilor juridice a crescut considerabil, fapt ce se datorează soluţionării problematicilor de tehnică legislativă. În literatura de specialitate se constată că ficţiunea este o construcţie juridică artificială, care consideră ca adevărate lucruri ori situaţii ce nu corespund realităţii^[19]. Reiterăm că esenţa ficţiunii juridice în calitate de tehnică legislativă reprezintă procesul de stabilire a adevărului prin neadevăr, adică declararea unei ipoteze inexistente ca fiind existentă.

Noţiunile ce definesc ficţiunile juridice servesc drept bază pentru extragerea următoarelor trăsături caracteristice ale acesteia: ficţiunea juridică reglementează circumstanţele aflate în stare de incertitudine; ficţiunea juridică este aplicată doar în cazul lacunelor în realitatea obiectivă; ficţiunea juridică are un caracter deformabil, schimbător al staticului; ficţiunea juridică stabileşte reguli imperative, astfel devine incontestabilă.

În viziunea autorului I. Deleanu, la modul cel mai general, în raport cu sursa lor, ficţiunile juridice pot fi grupate în două categorii: ficţiuni juridice având ca sursă legea; ficţiuni juridice având o altă sursă decât legea (ficţiuni juridice doctrinare, ficţiuni juridice create de către subiectele de drept, ficţiuni juridice jurisprudenţiale sau pretoriene)^[20]. Acelaşi raţionament de clasificare a ficţiunilor juridice îl regăsim la autorul A.I. Sitnicova, ce menţionează că, în dreptul penal, se pot distinge trei tipuri de ficţiuni juridice: doctrinare, legale şi de interpretare a legii^[21].

Autorul menţionat propune şi definiţiile acestora. Astfel, prin ficţiuni doctrinare se înţeleg construcţiile teoretice care sunt rezultatul cercetărilor ce contribuie sau împiedică dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice şi obţinerea unor rezultate semnificative din punct de vedere ştiinţific. În acelaşi timp, autorul consideră că ficţiunile juridice legale reprezintă un proces tehnico-legislativ, a cărui aplicare duce la crearea unor norme juridice ce conţin formule legislative condiţionate, incompatibile cu realitatea obiectivă. Ficţiunea juridică de interpretare a legii este o concluzie juridică logic justificată care rezultă dintr-o normă juridică, ţinându-se cont de orientarea intenţiei, dar care nu corespunde circumstanţelor efective ale faptei^[22].

Este de menţionat că dreptul penal este inerent ficţiunilor juridice legislative. Astfel, utilizarea de către legiuitor a ficţiunilor în procesul de elaborare a normelor juridico-penale este unul dintre puţinele cazuri în care o minciună serveşte la atingerea obiectivelor sociale. Astfel, dreptul penal nu face excepţie de la tendinţa reflectării adecvate a realităţii, ceea ce reprezintă postulatul întregului cadru juridic. Totodată, atingerea unui rezultat pozitiv prin reflectarea adevărului nu întotdeauna este posibil. În acest sens, facem trimitere la alin. (1) art. 34 C. pen. RM, care reglementează recidiva ca stare de comitere cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Ficţiunea în acest caz se regăseşte la alineatul (5) al acestui articol, unde legiuitorul include ficţiunea de a „şterge din memorie” a unor antecedente penale, cum ar fi neluarea în calcul a condamnării primite de către persoana ce a comis infracţiunea intenţionată în timpul minoratului [lit. a) alin. (5) al art. 34 C. pen. RM].

Analiza normelor din Codul penal al Republicii Moldova ne permite să stabilim că ficţiunile juridice au fost utilizate în mai multe cazuri.

În primul rând, facem referire la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii [alin. (1) al art. 5 C. pen. RM], întrucât această regulă în mai multe cazuri nu corespunde realităţii; or, printre circumstanţele agravante ale infracţiunilor se regăseşte şi cea care prevede comiterea acesteia de către o persoană publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, de o persoană cu funcţie de demnitate publică, de o persoană publică străină sau de un funcţionar internaţional [spre exemplu, la lit. e) a alin. (2) al art. 165 C. pen. RM]. De asemenea, în cazul prevederilor de la alin. (3) al art. 71 C. pen. RM, este prezentă ficţiunea că toţi sunt egali în faţa legii, neaplicând pedeapsa detenţiunii pe viaţă femeilor şi minorilor.

În cazul principiului retroactivităţii legii penale în timp (art. 10 C. pen. RM), se stabileşte ficţiunea unui alt principiu al dreptului penal, şi anume cel al aplicării legii penale stabilite de către norma de la art. 8 C. pen. RM; or, efectul retroactiv al legii constă în aplicarea legii care nu este în vigoare la momentul comiterii infracţiunii.

De altfel, este o ficţiune şi enunţul ce ridică faptele prejudiciabile la rang de infracţiune, fapt confirmat de către art. 20 C. pen. RM [fapta comisă fără vinovăţie (cazul fortuit)].

Dispoziţiile normelor stipulate la alin. (2) al art. 42 C. pen. RM [(…) persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de Codul penal] şi la alin. (3) al art. 42 C. pen. RM (organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie) reprezintă ficţiunea definiţiei de autor al infracţiunii. Raţionamentul celor menţionate se confirmă prin faptul că autorul mediat, organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale nu comit nemijlocit infracţiunea. Totodată, argumentarea existenţei unei astfel de ficţiuni se dublează şi prin prezenţa unei abateri şi de la norma prevăzută la art. 50 C. pen. RM în ipoteza în care răspunderii penale este supusă doar persoana care a săvârşit infracţiunea.

Ficţiuni juridice sunt regăsite în cadrul reglementărilor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei (Capitolul III din Partea generală a Codului penal al Republicii Moldova), când legiuitorul recunoaşte ca neinfracţionale faptele socialmente periculoase. În aşa mod, prin utilizarea unor sintagme precum „nu constituie infracţiune fapta” în cazul dat, sau „se consideră ca neavând antecedente” la proiectarea normei prevăzute la art. 111 C. pen. RM., cunoaşterea de către legiuitor a caracterului fictiv al dispoziţiilor consacrate în lege nu îl împiedică să le catalogheze la categoria de fapte juridice. Prin urmare, şi stingerea antecedentelor penale reprezintă o ficţiune; or, o persoană care a săvârşit anterior o infracţiune este recunoscută ca nefiind urmărită anterior.

În cele din urmă menţionăm că ficţiunea în dreptul penal nu este privită doar ca o metodă de tehnică legislativă la construcţia normelor juridico-penale, ci reprezintă şi un mijloc legal de reglementare a relaţiilor de drept penal. Mai mult, susţinem opinia autorilor ce afirmă că „ficţiunile juridice în dreptul penal îşi au existenţa la toate etapele activităţii juridice în domeniul dreptului penal (legiferare, aplicarea legii, interpretare)”^[23]. Concluzia este dedusă din sporirea semnificativă în ultima perioadă a interesului faţă de ficţiunile juridico-penale, care a generat o creştere considerabilă a rolului şi semnificaţiei lor în domeniul dreptului. 

Ca urmare a cercetării efectuate propunem noţiunea de ficţiune în dreptul penal ca regulator al relaţiilor sociale incerte/necunoscute consacrate în legislaţia penală, având un caracter imperativ, orientat spre armonizarea legislaţiei penale şi diferenţierea răspunderii penale.

La finalul prezentei cercetări revenim la unele aspecte ale prezumţiei de cunoaştere a legilor (nemo censetur legem ignorare), care în viziunea unor autori^[24] reprezintă în realitate o ficţiune, ipoteză ce nu e lipsită de raţionament. Argumentele invocate fac referire la faptul că reprezintă o maliţie dacă se afirmă că nici toţi juriştii nu cunosc legea. Astfel, deşi legiuitorul este conştient că nu toţi resortisanţii cunosc sau pot cunoaşte întreaga legislaţie, el consacră acestei ficţiuni rangul unui principiu, datorită unor consideraţiuni de politică legislativă în scopul asigurării statului de drept.

Concluzii

Raţionamentul legiuitorului de a include prezumţia în legislaţia penală, în cele mai frecvente cazuri, este orientat spre a evita represiunile penale şi spre reducerea mijloacelor legale de influenţare a persoanelor care au săvârşit diferite categorii de infracţiuni.

Luându-se în calcul semnificaţia şi rolul prezumţiilor în reglementarea raporturilor de drept penal, prezumţiile se clasifică după cum urmează: prezumţia cunoaşterii legii; prezumţia vârstei răspunderii penale; prezumţia responsabilităţii; prezumţia de nevinovăţie; prezumţia creşterii sau scăderii pericolului social; prezumţia absenţei şi pierderii pericolului social.

Prin prezumţii în dreptul penal înţelegem acele raţionamente consacrate în legislaţia penală, bazate pe presupuneri fiabile ale existenţei sau absenţei unui fapt, ce au importanţă pentru apariţia sau încetarea raporturilor juridico-penale, care atrag anumite consecinţe juridice şi duc la realizarea scopului legii penale.

Importanţa ficţiunilor în dreptul penal este determinată de mai multe rezultate/soluţii pe care le generează, printre care se regăsesc: obţinerea consecvenţei în sferă juridico-penală; elaborarea construcţiilor de drept penal; ridicarea la rang de lege a unor ipoteze (fapte care nu există cu adevărat); asigurarea stabilităţii în aplicarea legislaţiei penale etc.

Ficţiune în dreptul penal reprezintă un regulator al relaţiilor sociale incerte/necunoscute consacrate în legislaţia penală, având un caracter imperativ, orientat spre armonizarea legislaţiei penale şi diferenţierea răspunderii penale.

Note de subsol

^[1] Ситникова А. И. Фикции в уголовном праве. В: Ленинградский юридический журнал, 2008, №1, с. 60-67, p. 60.

^[2] L. Barac, Repere de interpretare în drept. Ghid de interpretare în materie civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 136.

^[3] Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a revăzută şi adăugită, coord. I. Coteanu, L. Mareş, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 536.

^[4] A. Negru, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme: Note de curs, Ed. CEP USM, Chişinău, 2018, p. 192. 

^[5] Gh. Mateuţ, A. Mihăilă, Logica juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 238.

^[6] В.К. Бабаев, Теория государства и права. Москва: ЮРИСТЪ, 2003, p. 348.

^[7] A.A. Васильев, O.E. Зацепина, Презумпции и фикции как элементы текста нормативно-правового акта. В: Юрислингвистика, 2017, № 6, с. 19-317, p. 21.

^[8] Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 236.

^[9] A. Negru, op. cit., p. 192.

^[10] E. Ciongaru, Principiul securităţii juridice – prezumţie sau ficţiune juridică?, în Universul Juridic Premium nr. 4/2016, disponibil online la adresa https://www.universuljuridic.ro/principiul-securitatii-juridice-prezumtie-sau-fictiune-juridica/, accesat la 20.08.2021.

^[11] Gh. Mateuţ, A. Mihăilă, op. cit., pp. 240-241.

^[12] E. Ciongaru, loc. cit.

^[13] Е. И. Грузинская, М. П. Пронина, Презумпции и фикции как средства юридической техники в уголовном законодательстве. И: Вестник ВГУ. Серия: Право, 2019, №3, с. 316-323, p. 316.

^[14] E. Ciongaru, loc. cit.

^[15] Е. И. Грузинская, М. П. Пронина, Презумпции и фикции как средства юридической техники в уголовном законодательстве. И: Вестник ВГУ. Серия: Право, 2019, №3, с. 316-323, p. 317.

^[16] D. Pădure, Momentul temporal al intrării în vigoare, al modificării şi al ieşirii din vigoare a legii penale, în Studia Universitatis Moldaviae, 2020, nr. 3(133), p. 233.

^[17] O.E. Зацепина Классификация правовых презумпций. В: Актуальные проблемы российского права. 2018. № 2 (87), с. 80-87, p. 80.

^[18] Е. И. Грузинская, М. П. Пронина Презумпции и фикции как средства юридической техники в уголовном законодательстве. И: Вестник ВГУ. Серия: Право, 2019, №3, с. 316-323, p. 318.

^[19] I. Vida, Manual de legistică formală (introducere în tehnica şi procedura legislativă), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 84.

^[20] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 7-8.

^[21] Ситникова А. И. Фикции в уголовном праве. В: Ленинградский юридический журнал, 2008, №1, с. 60-67, p. 61.

^[22] Idem, p. 63-65.

^[23] Е. И. Грузинская, М. П. Пронина Презумпции и фикции как средства юридической техники в уголовном законодательстве. И: Вестник ВГУ. Серия: Право, 2019, №3, с. 316-323, p. 323.

^[24] A se vedea I. Postu, Consideraţii teoretice privind raportul de implicare a conţinutului şi formei de exprimare a iniţiativelor legislative, în Studii Juridice Universitare, 2008, nr. 1-2, p. 71-72.