Procesul arbitral simulat. Remedii ale terţului/părţii interesat/e pentru înlăturarea aparenţei de drept prejudiciabile

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 963-975.

Introducere

Dacă problematica simulaţiei cunoaşte o însemnată incidenţă atât în jurisprudenţa, cât şi în doctrina românească, simulaţia procesului civil, ca specie de simulaţie, reprezintă un subiect nu foarte des abordat în doctrină şi cu o incidenţă foarte redusă în jurisprudenţă, deşi suntem convinşi că realitatea practică pune de multe ori problema unor procese simulate, în care părţile nu urmăresc obţinerea unei hotărâri legale şi temeinice asupra fondului, ci doar de a se folosi de justiţie pentru a obţine o „recunoaştere” a unor raporturi juridice simulate, cu prejudicierea unor terţi sau chiar a unor părţi din procesul civil, altele decât părţile acordului simulatoriu. 

Această „rezervă” poate fi explicată, pe de o parte, prin dificultatea practică de dovedire a acordului simulatoriu, iar, pe de altă parte, prin lipsa de îndrăzneală a „actorilor justiţiei“ îndreptăţiţi la protecţie la accesarea unei instituţii a cărei însăşi existenţă poate fi pusă sub semnul întrebării – simulaţia procesului civil. 

În ceea ce ne priveşte, apreciem că simulaţia procesului este o temă nu doar interesantă ci şi cu un important impact practic şi considerăm că ar fi de bun augur ca practicienii dreptului să o acceseze atunci când este cazul fără a avea prejudecăţi în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării ei, cu toate dificultăţile din punct de vedere probatoriu, deoarece remediile pe care le pune la dispoziţie sunt cele mai eficiente pentru înlăturarea unei aparenţe de drept prejudiciabile.

Raportat la posibilitatea invocării simulaţiei unui proces civil, în doctrina română^[1] a existat o exprimare pozitivă şi problematica simulaţiei a fost abordată într-o dublă perspectivă: (i) situaţia simulării unei tranzacţii consfinţite printr-o hotărâre de expedient şi (ii) situaţia simulării unui proces civil în care s-a pronunţat o hotărâre cu privire la fondul litigiului dintre părţi.

În cele ce urmează, vom identifica ipoteze practice în care poate interveni simulaţia unor procese, pornind de la doctrina şi jurisprudenţa existente în materie, identificând o categorie neabordată în doctrină, simulaţia unui proces cu participarea la judecată a terţului străin de acordul simulatoriu, dar parte în proces, urmând ca mai apoi, să identificăm remediile procesuale pe care terţii faţă de acordul simulatoriu le pot accesa pentru înlăturarea aparenţei de drept prejudiciabile create prin procesul simulat. Desigur, deşi abordarea instituţiei simulaţiei în cadrul studiului are în vedere şi repere care pot fi aplicate cu referire la dreptul comun (orice fel de proces civil), vom avea în vedere în mod special specificul şi fizionomia aparte a procesului arbitral.

§1. Poziţia doctrinei şi a jurisprudenţei până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă

Doctrina şi practica judiciară cu privire la admisibilitatea invocării simulaţiei unui proces civil, în pofida unei evoluţii uşor oscilante, au evoluat în sensul acceptării posibilităţii simulaţiei unui proces civil. 

Astfel, în perioada interbelică, analizând problematica simulaţiei procesului civil sub imperiul Codului civil de la 1864, doctrina română a reţinut că „orice act poate fi atacat în simulaţiune, şi chiar hotărârile judecătoreşti”^[2]. În analiza sa, profesorul Alexandresco face trimitere la jurisprudenţa română de la acea vreme, respectiv la o decizie a Curţii de Apel Bucureşti din 1875 prin care Curtea a statuat că „simulaţiunea poate să existe în orice natură de acte, deoarece nicio garanţie legală nu poate opri pe părţi de a simula un act, de a face numai aparenţele unui act, fără ca acel act să existe în realitate, căci sinceritatea intenţiunei, element cu totul abstract, nu poate cădea sub constatarea ofiţerului public, care nu poate constata cu mai multă sau mai puţină forţă probantă decât numai faptele materiale ce cad sub simţurile sale (…)”^[3].

Prin decizia citată mai sus, Curtea a analizat situaţia vânzărilor publice, respectiv simularea unui contract de vânzare-cumpărare prin crearea aparenţei unei adjudecări în urma unei vânzări publice pentru a obţine astfel o hotărâre judecătorească cu efect translativ de proprietate.

În perioada comunistă, această practică favorabilă „atacării” unei hotărâri judecătoreşti prin invocarea simulaţiei a fost însă infirmată printr-o decizie^[4] a fostului Tribunal Suprem fundamentată pe argumentul că ar fi de neconceput ca o hotărâre judecătorească, ca act de realizare a justiţiei socialiste, să fie un act simulat, întrucât niciodată magistratul nu ar putea să achieseze la intenţiile părţilor de a crea aparenţa de drept dorită^[5].

După căderea regimului comunist, doctrina şi practica judiciară au cunoscut o revenire la soluţia interbelică de „sancţionare” a deturnării procesului civil de la finalitatea acestuia prin intermediul simulaţiei. Astfel, în doctrină s-a arătat că faptul neparticipării magistratului la acordul simulatoriu nu poate fi un argument suficient pentru a exclude posibilitatea invocării simulaţiei, atunci când „hotărârea nu este altceva decât rodul aparenţei litigioase create de părţi prin comportamentul lor simulator”^[6]. Prin urmare, în doctrină s-a argumentat că simulaţia în cadrul unui proces civil este posibilă, cu distincţia că aceasta poartă asupra chiar a existenţei raporturilor juridice litigioase, putându-se astfel vorbi„despre procese simulate, iar nu despre hotărâri judecătoreşti simulate”^[7].

În acest context, în anul 2010, jurisprudenţa reconsideră problematica existenţei unui proces simulat şi admite posibilitatea sancţionării părţilor care au participat la simularea unui proces prin declararea inopozabilităţii hotărârii ce soluţionează un astfel de litigiu^[8].

Curtea de Apel Bucureşti^[9] recunoaşte astfel posibilitatea existenţei unui proces simulat între părţi şi admite o acţiune în declararea ca simulat a unui proces civil finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare – cumpărare, reclamantul învederând instanţei că procesul ce se desfăşurase între părţile litigante (părţi ale acordului simulatoriu) nu a fost, în realitate, un litigiu între părţi, ci o manieră de a ascunde natura tranzacţiei private dintre aceştia. 

Mai exact, reclamanta a arătat instanţei faptul că părţile din procesul simulat conveniseră simularea unui proces civil în care cel de-al doilea promitent-cumpărător să îl dea în judecată pe promitentul-vânzător pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. Aşadar, mecanismul avea ca scop pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare faţă de cel de-al doilea promitent-cumpărător, eludând astfel angajamentul promitentului-vânzător faţă de primul promitent-cumpărător. În speţă, simulaţia a fost dovedită prin chiar comportamentul părţilor, respectiv lipsa de apărare a promitentului-vânzător şi chiar renunţarea la căile de atac.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în realitate, între părţi a existat o înţelegere de înstrăinare frauduloasă deghizată sub forma unui litigiu pentru a obţine o hotărâre judecătorească cu efect translativ de proprietate.

Prin urmare, deşi doctrina şi jurisprudenţa în materia simulaţiei procesului civil nu este una foarte bogată, deoarece fie simulaţia unui proces se întâlneşte mai rar în practică, fie aceasta este mai greu de greu de dovedit, existând chiar şi o prejudecată în a aprecia că simulaţia poate interveni doar în legătură cu contractele, totuşi doctrina română^[10] admite că poate exista simulaţie şi în ceea ce priveşte un proces civil. 

§2. Ipoteze practice de simulaţie a unor procese după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă

2.1. Precizări prealabile

Doctrina relativ recentă^[11] a analizat problematica simulaţiei în procesul civil plecând de la două ipoteze, respectiv: (i) simularea unei tranzacţii consfinţite printr-o hotărâre de expedient şi (ii) simularea unui proces prin care se pronunţă o hotărâre cu privire la fondul litigiului dintre părţi. 

În ceea ce priveşte simulaţia unei tranzacţii judiciare, nu considerăm că ar putea exista controverse, atât timp cât tranzacţia reprezintă în sine un contract. Cu alte cuvinte, ca orice contract, şi tranzacţia poate fi atacată prin acţiunea în declararea simulaţiei. Articolul 2278 C. civ. prevede de altfel că o tranzacţie judiciară „poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei” (s.n.).

Prin urmare, în analiza noastră ne vom apleca exclusiv asupra ipotezei simulaţiei unui proces civil încheiat cu pronunţarea unei hotărâri asupra fondului, urmând a distinge între situaţiile în care terţul faţă de acordul simulatoriu, ale cărui drepturi sunt vătămate prin simulaţia procesului, are sau nu calitatea de parte în acest proces. Astfel, vom avea în vedere următoarele două situaţii:

– simulaţia unui proces care afectează drepturile unui terţ faţă de procesul simulat şi

– simulaţia unui proces care afectează drepturile uneia dintre părţile din proces, terţ faţă de acordul simulatoriu.

2.2. Simulaţia care afectează drepturile unui terţ la procesul simulat

În ceea ce priveşte procesele simulate care afectează drepturile unui terţ, jurisprudenţa ne-a oferit de-a lungul timpului situaţii practice, precum promisiunea de vânzare^[12] sau vânzarea la licitaţie publică^[13]. O altă ipoteză practică descrisă de practica şi doctrina română^[14] este şi situaţia simulării unui proces de către un creditor fictiv împotriva unui debitor cu scopul de a frauda interesele adevăraţilor creditori. 

Nu în ultimul rând, tot jurisprudenţa^[15] a analizat şi situaţia practică a declanşării unui partaj judiciar, fără participarea tuturor coproprietarilor, fraudând astfel interesele coproprietarului absent.

Elementul comun al tuturor acestor ipoteze este acela că, prin intermediul procesului civil, părţile nu urmăresc pronunţarea unei hotărâri care să „spună dreptul”, ci doar deghizarea actului secret dintre ele sub forma unei hotărâri judecătoreşti care ar urma să producă aceleaşi efecte juridice ca şi actul ocult.

Aşa cum am arătat, doctrina şi jurisprudenţa au recunoscut, încă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, posibilitatea invocării simulaţiei procesului civil de către un terţ faţă de procesul simulat. Această soluţie apreciem că este „consolidată” urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care la art. 435 alin. (2) prevede expres posibilitatea terţului de a înlătura opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti, după cum vom dezvolta la punctul dedicat remediilor aflate la îndemâna terţului faţă de procesul simulat.

2.3. Simulaţia care afectează drepturile unei părţi din proces (terţ faţă de acordul simulatoriu)

Problematica invocării simulaţiei procesului chiar de către una dintre părţile procesului are un caracter de noutate, nefiind în prezent tratată în doctrină şi neîntâlnită până la acest moment în jurisprudenţă. 

Cu toate acestea, considerăm că ipoteza nu este de loc de neglijat, fiind necesară identificarea acelor cazuri în care simulaţia, uneori chiar dublată de alte instituţii juridice conexe, precum abuzul de drept, frauda la lege, vine să afecteze chiar drepturile uneia dintre părţile participante la procesul civil (simulat), însă terţ faţă de acordul simulatoriu. 

Spre exemplu, pot exista situaţii în care să existe un acord simulatoriu între reclamant şi unul dintre pârâţii din proces, prin care să se urmărească fraudarea intereselor legitime ale celuilalt pârât sau între reclamant şi unul dintre pârâţi prin care să se urmărească păgubirea chematului în garanţie (un exemplu evident ar fi acela în care pârâtul îl sprijină pe reclamant pentru a obţine o „reparaţie” necuvenită de la chematul în garanţie – asigurător de răspundere civilă delictuală).

Pot exista, de asemenea, situaţii în care creditorul deţine un drept de creanţă cu privire la care, deşi ar putea fi exercitat faţă de mai multe persoane, faţă de o anumită vulnerabilitate a acestuia, încheie un acord simulatoriu într-un mod atipic doar cu una dintre părţile din proces (aflată pe poziţie procesuală contradictorie), dorind să aibă astfel siguranţa că îşi va putea exercita/executa dreptul de creanţă având tot sprijinul (ascuns) al unuia dintre adversarii săi. 

Este important de menţionat că nu poate fi concepută simulaţia între părţile cu aceleaşi interese în cauză, deoarece acestea pot încheia orice tip de acorduri doresc, acestea ţinând practic de exercitarea dreptului lor la apărare şi de strategia lor procesuală. 

Astfel, simulaţia unui proces care afectează chiar drepturile uneia dintre părţile litigante poate interveni atunci când există o înţelegere ocultă între părţi aflate pe poziţii contradictorii, rămânând în afara acordului simulatoriu, spre exemplu, fidejusorul, chematul în garanţie sau unul dintre codebitorii pârâţi. 

Înţelegerea privind simularea procesului se poate concretiza în plan procesual, spre exemplu, printr-o apărare formală sau chiar o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului făcută de către unul dintre codebitorii solidari (pârât în litigiu), reclamantul promiţând în secret că va executa hotărârea faţă de celălalt codebitor solidar sau faţă de fideiusor sau alt garant al creanţei care este obligat solidar – terţ faţă de simulaţie. 

În cele ce urmează, în raport de cele două ipoteze mai sus redate, a invocării simulaţiei fie de către terţul faţă de procesul simulat, fie de către partea în proces care este terţ faţă de acordul simulatoriu, urmează să identificăm remediile procesuale aflate la dispoziţia persoanelor prejudiciate prin simulaţia procesului.

§3. Remedii procesuale ale terţului faţă de procesul simulat

3.1. Precizări prealabile

În general în doctrină, sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, s-a apreciat că remediul procesual este acţiunea în declararea simulaţiei^[16]. Urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, după cum vom arăta în continuare, considerăm că terţul faţă de procesul arbitral simulat va avea, în primul rând, la îndemână calea facilă, eficientă, de invocare defensivă a inopozabilităţii hotărârii arbitrale^[17] date în procesul simulat, cât şi ofensivă/preventivă a acţiunii în declararea simulaţiei.

3.2. Invocarea inopozabilităţii hotărârii pe cale de apărare – remediu natural al terţului

Pot exista situaţii în practică când, spre exemplu, o hotărâre pronunţată în urma unui proces simulat este invocată într-un al doilea proces împotriva unei terţe persoane, care nu a participat la procesul simulat. În această ipoteză, terţul are la îndemână calea facilă a invocării pe cale incidentală a inopozabilităţii respectivei hotărâri.

Invocarea inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti/sentinţei arbitrale pe cale defensivă reprezintă, de multe ori, singurul remediu accesibil terţului căruia i se opune, în cadrul unui proces, o hotărâre anterioară dispusă în cadrul unui proces simulat, hotărâre despre a cărei existenţă află în cadrul celui de-al doilea proces. 

Potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., „hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară”. 

Prin urmare, aşa cum şi doctrina^[18] în materie a opinat „terţii nu pot fi ţinuţi de veridicitatea unei soluţii care, în ceea ce îi priveşte, poate fi falsă, astfel încât au posibilitatea să conteste valoarea lucrului judecat şi să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru ei hotărârea are valoarea unei prezumţii relative, conform art. 328 alin. (2) C. proc. civ.”. 

Soluţia declarării ca inopozabilă a hotărârii de către terţii afectaţi a fost văzută în mod pozitiv în doctrină^[19], aceasta opinând că „soluţia este pe deplin justificată, întrucât terţii sunt străini de acel proces, nu au participat la judecată şi nu şi-au putut prezenta, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului lor la apărare, propria poziţie faţă de situaţia juridică litigioasă soluţionată prin hotărârea judecătorească cu care sunt confruntaţi”.

Astfel, suntem de părere că terţul ale cărui drepturi au fost afectate prin pronunţarea unei hotărâri în urma unui proces simulat are deschisă acum calea declarării ca inopozabilă a respectivei hotărâri prin dovedirea caracterului simulat al procesului finalizat prin pronunţarea acesteia.

Prin urmare, remediul cel mai la îndemână pentru terţul căruia i se opune într-un proces o hotărâre judecătorească/sentinţă arbitrală pronunţată în urma unui proces simulat este invocarea inopozabilităţii respectivei hotărâri potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Natura juridică a actului procesual prin care se invocă inopozabilitatea este, în opinia noastră, aceea a unei apărări situate pe tărâm probatoriu prin care se tinde la dovedirea unei realităţi contrare celei reţinute în procesul simulat, apărare ce va putea fi fundamentată prin apelarea la instituţii juridice complementare de drept substanţial, precum instituţia simulaţiei sau a fraudei la lege.

3.3. Invocarea inopozabilităţii pe calea acţiunii în declararea simulaţiei

Având în vedere diversitatea situaţiilor ce pot apărea în practică, putem întâlni şi ipoteze în care o terţă persoană, luând cunoştinţă despre desfăşurarea unui proces simulat finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, din dorinţa de a se proteja pe viitor sau poate chiar bănuind că o asemenea hotărâre ar putea să îi fie opusă într-un litigiu viitor şi iminent, decide invocarea inopozabilităţii pe calea unei acţiuni în declararea simulaţiei.

Admisibilitatea acţiunii în declararea simulaţiei procesului arbitral a fost acceptată de doctrină^[20] anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, soluţia rămânând valabilă şi după intrarea în vigoare a acestuia. 

Totuşi, invocarea inopozabilităţii pe calea unei acţiuni în declararea simulaţiei nu este un remediu întotdeauna practic pentru terţul prejudiciat şi deci nu la fel de util precum invocarea inopozabilităţii pe cale incidentală, din perspectiva faptului că interesul acestuia de înlăturare a efectelor prejudiciabile ale hotărârii pronunţate în procesul simulat poate fi atins, mult mai comod, pe calea înlăturării opozabilităţii acesteia în procesul în care îi va fi opusă respectiva hotărâre.

Prin urmare, remediul cel mai important prin care terţul faţă de proces poate să valorifice o eventuală simulaţie a procesului, în contextul noului Cod de procedură civilă, devine invocarea pe cale incidentală a inopozabilităţii, în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., iar remediul clasic, ofensiv, de promovare a unei acţiuni de declarare a simulaţiei, apreciem că îşi va pierde rangul de „vedetă” în cadrul mijloacelor de contracarare a efectelor prejudiciabile ale simulaţiei unui proces.

§4. Remedii procesuale ale părţii din proces (terţ faţă de acordul simulatoriu)

4.1. Precizări prealabile

Aşa cum am arătat mai devreme, există situaţii în practică când simulaţia unui proces poate afecta drepturile uneia dintre părţile din proces, terţ faţă de acordul simulatoriu. Acesta, fiind parte în proces, nu se mai poate bucura de remediile pe care le poate invoca terţul faţă de proces, şi anume inopozabilitatea. Această ipoteză este una de noutate, neabordată până acum în doctrina română şi neîntâlnită în jurisprudenţa arbitrală sau statală, însă din punctul nostru de vedere aceasta reprezintă o ipoteză practică ce nu trebuie neglijată.

Să luăm, spre exemplu, situaţia ipotetică a autorului unei fapte ilicite, deţinător al unei asigurări de răspundere civilă delictuală, care se înţelege cu victima prejudiciului să nu realizeze o apărare eficientă în procesul declanşat de aceasta din urmă, astfel încât pretenţiile exagerate ale victimei să fie admise în tot, în dauna intereselor chematului în garanţie (asigurătorul). Un astfel de „non combat” s-ar putea concretiza, exempli gratiae, prin „omisiunea” pârâtului de a solicita administrarea probei cu martori despre a căror existenţă au cunoştinţă doar reclamantul şi pârâtul. 

Întrebarea care apare imediat în minte este ce remedii are la îndemână terţul faţă de acordul simulatoriu, în situaţia în care este parte în proces (în calitate de chemat în garanţie), deoarece este evident că acesta trebuie să dispună de pârghiile procesuale pentru a contracara atitudinea pasivă a pârâtului, singurul care are informaţiile necesare realizării unei apărări reale, eficiente?

4.2. Excepţia cauzei ilicite/imorale/false

Din punctul nostru de vedere, terţul faţă de acordul simulatoriu are întotdeauna posibilitatea invocării unei excepţii absolute, de fond şi peremptorii, şi anume excepţia lipsei cauzei/cauzei false/cauzei ilicite şi imorale. 

Orice acţiune civilă presupune trei elemente constitutive, şi anume părţi, obiect şi cauză. Excepţia cauzei false/ilicite/imorale are în vedere cauza acţiunii, respectiv „scopul urmărit de acela care apelează la acţiune, fie pentru a pretinde, fie pentru a se apăra”^[21]. Cauza acţiunii civile trebuie să fie una reală, „adică iniţierea acţiunii civile să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmăreşte să îl obţină prin hotărârea judecătorească”^[22]. În caz contrar, cauza acţiunii este una falsă. 

După cum se arată în doctrină^[23], cauza acţiunii este falsă „ori de câte ori realitatea e disimulată în dosul unei aparenţe înşelătoare (…) falsa cauză are loc în toate cazurile în care procesul se desfăşoară în baza unui acord care urmăreşte un rezultat simulat”.Nu în ultimul rând, cauza acţiunii civile trebuie să fie licită şi morală, or, conivenţa dintre o parte din părţile din proces, având ca finalitate împiedicarea dezlegării corecte a situaţiei de fapt şi pronunţarea unei hotărâri care să nu reflecte adevărul şi care să încalce dreptul la un proces echitabil al terţului faţă de acordul simulatoriu, va imprima întotdeauna un caracter imoral şi ilicit acordului simulatoriu.

Astfel, plecând de la identificarea cauzei acţiunii ca fiind (i) falsă sau (ii) ilicită şi imorală, terţul faţă de acordul simulatoriu, dar parte în proces, are la îndemână invocarea excepţiei lipsei cauzei/cauzei false sau ilicite şi imorale substanţiind cauza ilicită pe caracterul simulat al procesului, abuz de drept şi/sau fraudă la lege, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată. 

4.3. Justificarea pe fond a excepţiei cauzei ilicite/imorale a acţiunii

Excepţia poate fi de cele mai multe ori motivată pe fond, pe lângă „teoria simulaţiei” (art. 1289-1294 C. civ) şi/sau prin invocarea fraudei la lege sau pe teoria abuzului de drept, deoarece în contextul simulaţiei unui proces civil nu putem vorbim doar de simulaţie, ci ne vom afla întotdeauna la confluenţa dintre mai multe instituţii juridice pentru că premisa de la care plecăm este existenţa unei înţelegeri oculte şi neoneste faţă de una dintre părţile din proces. O astfel de înţelegere va presupune, de cele mai multe ori existenţa unui abuz de drept sau chiar a unei fraude la lege, prin raportare la împrejurarea deturnării de către părţile acordului simulatoriu a procesului civil de la finalitatea legală a acestuia de realizare a justiţiei. 

Practic, în materie procesuală, simulaţia care afectează drepturile unui terţ faţă de acordul simulatoriu reprezintă un abuz de drept procesual ce constă, în opinia noastră, într-o exercitare a respectivului drept procesual într-un scop contrar legii, care tinde la împiedicarea realizării justiţiei, ceea ce nu poate avea decât un caracter ilicit, contrar ordinii publice.

De altfel, doctrina română a fost de părere că un abuz de drept se impune a fi sancţionat cu respingerea cererii: „Orice abuz în această materie, atrage responsabilitatea celui în culpă. Când judecătorii constată existenţa lui, sunt datori ca odată cu respingerea pretenţiunilor formulate (fie în total, fie în parte, după cazuri) să oblige pe cel vinovat la daune, pe baza art. 998 şi urm. C. civ.; evident, aceasta numai la cererea părţii interesate. În cazuri speciale anume prevăzute de lege judecătorii îl mai pot supune şi la oarecari penalităţi”^[24].

Şi doctrina şi jurisprudenţa internaţională recunosc conceptul de abuse of process, respectiv abuz de drept procesual şi au identificat de-a lungul timpului în arbitraje comerciale şi investiţionale diverse situaţii practice de abuz de drept procesual care, odată constatate de instanţă, au dus la respingerea cererii.

Abuzul de drept procesual a fost definit ca fiind „exercitarea dreptului procesual în contradicţie cu scopul pentru care legea l-a reglementat şi protejat”^[25]. 

Ipoteze practice de abuz de drept procesual întâlnite cu preponderenţă în arbitraje internaţionale investiţionale^[26] sunt: diverse sisteme concepute pentru a asigura o jurisdicţie în temeiul unui tratat de investiţii, jurisdicţie care nu s-ar fi aplicat în lipsa abuzului de drept procesual, iniţierea mai multor arbitraje în scopul de a maximiza şansele sale de succes (strategia este extrem de dăunătoare pentru pârât/pârâţi care sunt nevoiţi să formuleze apărări multiple) sau iniţierea procedurilor arbitrale cu scopul obţinerii unui beneficiu care nu este în concordanţă cu scopul arbitrajului internaţional, spre exemplu cu scopul de a se sustrage procedurilor penale^[27]. 

Prin urmare, substanţierea excepţiei procesuale a cauzei ilicite/imorale/false va putea fi realizată prin apelarea la trei piloni, instituţii de drept substanţial: simulaţie, abuz de drept şi fraudă la lege.

Astfel, fie că vorbim de un abuz de drept sau de fraudă la lege, cauza acţiunii într-un proces simulat nu este una reală, licită şi cu atât mai puţin morală. Astfel, rămâne deschisă posibilitatea părţii din proces care are calitatea de terţ faţă de acordul simulatoriu să invoce pe calea excepţiei cauzei false/imorale/ilicite sau chiar a lipsei cauzei simulaţia procesului civil solicitând respingerea cererii.

4.4. Acţiunea în anulare şi recursul împotriva sentinţei de respingere a excepţiei

O hotărâre pronunţată în dispreţul excepţiei cauzei false/imorale/ilicite poate fi ulterior atacată pe calea acţiunii în anulare în temeiul art. 608 lit. h) C. proc. civ.^[28], iar hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare cu recurs, întemeiat cel puţin, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4.5. Remediul disponibil părţii care descoperă simulaţia după rămânerea definitivă a hotărârii

O ipoteză practică deloc de neglijat este aceea în care cel prejudiciat prin acordul simulatoriu al celorlalte părţi în proces nu are cunoştinţă despre existenţa acordului simulatoriu, descoperind ulterior probe pe care dacă le-ar fi cunoscut ar fi putut să îşi fundamenteze o invocare a simulaţiei pe calea excepţiei cauzei ilicite a acţiunii.

În aceste situaţii, apreciem că acesta va avea deschisă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, calea revizuirii reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a face dovada simulaţiei în cadrul acestei proceduri.

Concluzii

Articolul 435 alin. (2) C. proc. civ. conferă o modalitate eficientă, comodă şi pragmatică la îndemâna terţului faţă de procesul simulat, de invocare pe cale incidentală a inopozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti ce reprezintă „rodul” acestei simulaţii, aspect care, într-o anumită măsură, face ca interesul practic al exercitării remediului „clasic” al acţiunii în declararea simulaţiei să treacă în plan secund şi determină o simplificare a analizei necesare identificării remediilor aflate la îndemâna părţii interesate de înlăturarea efectelor prejudiciabile ale unui proces simulat. Ceea ce am vrut, însă, să subliniem prin acest articol este aceea că, în categoria persoanelor prejudiciate printr-un proces simulat, pot intra nu doar terţii faţă de proces, ci şi o parte în proces, în anumite situaţii. 

Existenţa acestei categorii de simulaţie, care afectează drepturile chiar ale unei părţi din proces, şi care este în prezent neabordată în doctrină şi jurisprudenţă, precum şi necesitatea identificării căilor procesuale la îndemâna persoanei prejudiciate de a înlătura vătămarea pe care ar putea-o suferi, a determinat necesitatea şi, sperăm noi, utilitatea acestei analize în urma căreia am identificat remediile specifice ale invocării excepţiei cauzei ilicite/imorale a acţiunii atunci când partea ia la cunoştinţă de simulaţie în cursul procesului. Pe de altă parte, dacă excepţia nu este valorificată şi se ajunge în punctul în care hotărârea rămâne definitivă, partea va avea deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii.

Aducem pe această cale în atenţia atât a teoreticienilor, cât şi a practicienilor, o analiză care sperăm a fi utilă apărării intereselor acelor persoane care se regăsesc în situaţia celui păgubit prin conivenţa simulatorie a celorlalte părţi din proces, pentru a le oferi o imagine mai clară a instrumentelor şi mecanismelor juridice de contracarare a unei astfel de conduite procesuale.

Note de subsol

^[1] Fl.A. Baias, C. Leaua, Unele consideraţii privind simulaţia în procesul civil, în R.R.D.P. nr. 3/2012.

^[2] D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului privat român,Vol. V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 279.

^[3] Idem, p. 281.

^[4] Trib. Supr., dec. civ. nr. 2735/1988.

^[5] Trib. Supr., dec. civ. nr. 2735/1988, citată în Fl.A. Baias, op. cit., p. 260.

^[6] Fl.A. Baias, C. Leaua, loc. cit., p. 13.

^[7] Fl.A. Baias, op. cit., p. 260.

^[8] D. Dumitru, Simulaţie. Acţiune în constatarea simulării unui proces. Acţiune revocatorie. Admisibilitate, în R.R.D.J. nr. 1 din 2012.

^[9] C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 456R/16.03.2010.

^[10] D. Alexandresco, op. cit., p. 279; Fl.A. Baias, C. Leaua, loc. cit., p. 9-10; D. Dumitru loc. cit., p. 1-10.

^[11] Fl.A. Baias, C. Leaua, loc. cit.

^[12] C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 456R/16.03.2010.

^[13] D. Alexandresco, op. cit., p. 281, nota 1.

^[14] Fl.A. Baias, op. cit., p. 258. 

^[15] Trib. Supr., dec. civ. nr. 673 din 13 aprilie 1982.

^[16] A se vedea Fl.A. Baias, C. Leaua, loc. cit.

^[17] Toate aceste consideraţii sunt, în egală măsură, valabile şi pentru procesul judiciar, cu referire la hotărârea judecătorească.

^[18] I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4907/2010, www.scj.ro., în G. Boroi (coord), Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, Vol. 1, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 964.

^[19] C. Negură, în G. Boroi (coord), Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, op. cit., p. 964.

^[20] Fl.A. Baias, C. Leaua, loc. cit.,pp. 10-17.

^[21] M. Tăbârcă, Drept procesual civil,ed. a 2-a, vol. I,Ed. Solomon, 2017, pp. 180-182. A se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, pp. 33-47 şi V. Ciobanu, T. Briciu, C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licenţă, seminare şi examene, ed. a II-a, Ed. Naţional, Bucureşti, 2018, p. 119.

^[22] V. Ciobanu, T. Briciu, C. Dinu, op. cit., p. 119.

^[23] E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare. Explicaţiunea teoretică a legilor de organizare judiciară, competinţa şi procedura civilă, Institutul de arte grafice “Lupta” N. Stroilă, 1932.

^[24] E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Ed. Institutului de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, pp. 164-165 şi A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil,Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 87.

^[25] J.D. Branson, The Abuse of Process Doctrine Extended: A Tool for Right Thinking People in International Arbitration, în M. Scherer (ed.), Journal of International Arbitration, Kluwer Law International, 2021, vol. 38 nr. 2, pp. 187-214, disponibil online la adresa www.kluwerarbitration.com. 

^[26] E. Gaillard, Abuse of Process in International Arbitration, ICSID Review, vol. 32, nr. 1/2017, pp. 1-21.

^[27] The Rompetrol Group NV v Romania, ICSID Case No ARB/06/3 [Franklin Berman (President), Marc Lalonde and Donald Francis Donovan]. The objections by Romania that the claims constituted an abuse of process were subsequently withdrawn during the pleadings stage. 

^[28] Art 608 C. proc. civ.: „(1) Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: (…) h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii”.