Protecţia terţilor de bună-credinţă în dreptul succesoral

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 561-597.

Introducere

Moştenirea este o transmisiune care se produce odată cu decesul celui care lasă moştenirea (de cujus). Multitudinea de actori implicaţi (moştenitori, legatari, creditori ai masei succesorale etc.), multitudinea de elemente de activ şi pasiv cer atingerea unei clarităţi juridice privind efectele juridice ale moştenirii. Certificatul de moştenitor şi celelalte certificate de drept succesoral sunt rezultatul unui proces necontencios desfăşurat de notarul competent conform procedurii legale şi sunt menite să ofere actorilor interesaţi acea claritate.

Nu este suficient să se reglementeze conţinutul certificatelor, ci şi efectele lor juridice odată cu introducerea lor în circuitul civil. 

Acesta este rolul art. 2557 C. civ. RM^[1], care preia art. 69 din Regulamentul UE nr. 650/2012^[2] aproape ad literam^[3]. Art. 2557 precizează forţa probantă a certificatelor şi introduce prezumţia de caracter exact [alin. (1)] şi complet [alin. (2)] a conţinutului certificatului de drept succesoral, ficţiunea că debitorul care execută obligaţia faţă de persoana indicată în certificat tratează cu persoana îndreptăţită sau împuternicită [alin. (3)], precum şi terţul care dobândeşte un bun de la persoana indicată în certificat contractează cu persoana îndreptăţită sau împuternicită [alin. (4)]. În fine, alin. (5) stabileşte efectul probant al certificatelor pentru registrele de publicitate.

Unii comentatori văd în aceste prezumţii şi ficţiuni legale o aplicare a teoriei aparenţei în drept^[4]. Este şi firesc, întrucât în dreptul francez^[5] şi românesc^[6] protecţia terţilor dobânditori ai bunurilor succesorale se examinează în contextul introducerii petiţiei de ereditate a adevăratului moştenitor şi a efectelor admiterii ei faţă de terţi. În dreptul francez, teoria aparenţei a fost dezvoltată de jurisprudenţă, cu aprobarea doctrinei, anume în materie succesorală, pentru a proteja terţul de bună-credinţă care tratează cu un moştenitor aparent, cu justificarea că, în lipsa unei protecţii legale, nimeni nu ar dori să cumpere de la moştenitori ori să plătească moştenitorilor^[7].

§1. Domeniu de aplicare

1.1. Certificatele cărora art. 2557 li se aplică

Fiecare procedură succesorală ar trebui să rezulte în eliberarea unui certificat de moştenitor, cu indicarea, ca minim, a unui moştenitor. Din acest motiv, tradiţional, doctrina şi jurisprudenţa sunt axate pe situaţia juridică a moştenitorului aparent, adică persoana legitimată prin certificat ca moştenitor, însă care, în realitate, nu este moştenitor, certificatul fiind inexact. S-a apreciat că este moştenitor aparent persoana care, fără a fi avea această calitate în realitate, se comportă faţă de terţi într-un mod de natură de a le inspira o încredere obiectivă că ei se află în faţa adevăratului moştenitor^[8].

O moştenire poate însă fi mai complexă şi să fie însoţită de mai multe certificate de drept succesoral. Fiecare dintre acestea ar putea să fie afectat de incidentul inexactităţii şi circuitul civil să fie în faţa unui legatar aparent, custode aparent, executor testamentar aparent ori a unui administrator aparent al masei succesorale.

În scop de certitudine juridică şi evitarea discuţiei privind aplicarea prin analogie, dreptul succesoral intervine cu o reglementare comprehensivă, care acoperă toate certificatele de drept succesoral în mod uniform, formând, aşadar, un drept comun al certificatelor de drept succesoral^[9]. 

Aşadar, efectele menţionate în articol se recunosc doar certificatelor menţionate la art. 2541 alin. (2) (aşa cum prevede art. 2556): a) certificatul de moştenitor; b) certificatul de legatar; c) certificatul de executor testamentar; d) certificatul de custode al masei succesorale; e) certificatul de administrator al masei succesorale.

Toate cele cinci tipuri de certificate de drept succesoral confirmă statutul de drept succesoral al persoanei (moştenitor, legatar, executor testamentar, custode, administrator al masei succesorale).

Ele însă diferă după situaţia juridică activă descrisă:

1) drepturi subiective:

a) certificatul de moştenitor atestă dreptul subiectiv de moştenire dobândit de moştenitor şi întinderea sa (cota unică ori cota succesorală). În caz de comoştenitori, el nu atestă dacă s-a făcut sau nu partajul;

b) certificatul de legatar atestă dreptul subiectiv de creanţă dobândit de legatar şi pe care îl poate exercita faţă de moştenitor din masa succesorală. El nu atestă, prin sine, că legatarul a devenit proprietar al obiectului legatului;

2) împuterniciri:

c) certificatul de executor testamentar atestă împuternicirea executorului testamentar de a reprezenta masa succesorală şi de a lua decizii care sunt obligatorii şi faţă de moştenitori şi legatari;

d) certificatul de custode al masei succesorale atestă împuternicirile acestuia de a reprezenta masa succesorală;

e) certificatul de administrator al masei succesorale atestă împuternicirile acestuia de a reprezenta masa succesorală.

Fiecare dintre aceste certificate poate prevedea anumite restricţii ale drepturilor subiective ori ale împuternicirilor.

1.2. Actele cărora art. 2557 nu li se aplică

Per a contrario, aceste efecte juridice nu se recunosc certificatului de calitate de moştenitor – art. 2548 alin. (3) teza II: „Certificatul de calitate de moştenitor nu produce efectele certificatului de moştenitor”.

La fel, ele nu se aplică actelor în materie succesorală ale altor autorităţi, cum ar fi hotărârii judecătoreşti într-o cauză succesorală, dar se aplică certificatelor rectificate, modificate ori chiar eliberate printr-o hotărâre judecătorească conform art. 2559 alin. (3) şi (4).

1.3. Precizări rationae temporis

Rationae temporis, art. 2557 se aplică doar certificatelor guvernate prevăzute de Cartea a patra a Codului civil RM, în vigoare la 1 martie 2019, adică se aplică moştenirii persoanelor care au decedat la data de 1 martie 2019 sau după data respectivă (art. 46 din Legea de punere în aplicare a Codului civil RM, după cum a fost modificată de Legea nr. 133/2018). Şi invers, el nu se aplică certificatelor eliberate în privinţa moştenirilor deschise (deceselor survenite) la 28 februarie 2019 ori înainte de această dată, chiar dacă certificatul este eliberat la 1 martie 2019 ori mai târziu.

În aceeaşi cheie, efectele recunoscute de art. 2557 nu se aplică certificatelor emise în proceduri succesorale guvernate de legea unui alt stat. De exemplu, dacă se prezintă în Republica Moldova un certificat european de moştenitor (emis de o autoritate competentă a unui stat membru UE, conform legii succesorale a acelui stat şi conform Regulamentului UE nr. 650/2012), certificatul dat produce efectele prevăzute de art. 69 al Regulamentului UE nr. 650/2012, care este în conformitate cu conţinutul art. 2557. Însă, formal, art. 2557 nu are aplicare în acest caz.

§2. Natura juridică a efectelor certificatului

Certificatul are efect declarativ, şi nu constitutiv^[10]. Prin urmare, certificatul nu creează o situaţie juridică, el descrie situaţia juridică creată la data deschiderii moştenirii, chiar dacă ia în cont evenimente produse după deschiderea moştenirii (i.e. decăderea unui beneficiar de la moştenire). În cuvintele prof. român Mihail Eliescu, „certificatul de moştenitor nu învesteşte pe succesori cu drepturi privitor la moştenire. Ei au dobândit aceste drepturi, în puterea legii, a testamentului sau a donaţiei de bunuri viitoare, de la moartea celui care lasă succesiunea. Certificatul de moştenitor este, în afară de mijlocul oferit moştenitorilor legali de a dobândi posesiunea, un simplu instrument probator, ale cărui date pot fi infirmate […]”^[11].

Ilustraţia 1

D. locuia la o rudă şi decedează necăsătorit şi este supravieţuit de unicul copil C. (adult apt de muncă), care, deci, este unic moştenitor legal. Întrucât D. nu are bunuri înregistrate, C. vine în camera în care locuia D. şi ridică bunurile sale, printre care şi un set de cărţi rare. C. nu depune cerere de eliberare a certificatului de moştenitor, fiindcă socoteşte că nu are nevoie de el. În scurt timp C. vinde cărţile cu 1.000 euro librăriei L. Ulterior, se descoperă un testament al lui D. prin care el lasă totul prietenului din copilărie P. 

P. nu poate revendica bunurile de la L. Chiar dacă P. nu a prezentat lui L. certificatul de moştenitor, L. s-a încredinţat pe prezumţia de bună-credinţă a posesorului bunului mobil neînregistrat [art. 490 alin. (1)] şi a dobândit cărţile prin dobândirea de bună-credinţă prevăzută de art. 527. 

Din acelaşi motiv, certificatul nu este un act juridic civil şi lui nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind actele juridice civile.

Certificatul nu este un act administrativ, ci este atribuit de lege la categoria actelor notariale [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 246 din 15 noiembrie 2018 privind procedura notarială^[12]]. În special, un notar nu este autoritate publică în sensul art. 7 C. adm. RM, fiindcă nu întruneşte testul de a fi „structură organizatorică sau organ instituită/instituit prin lege sau printr-un alt act normativ”, chiar dacă activitatea sa poate fi atribuită la interesul public [„Notarul este exponentul puterii de stat”, prevede art. 8 alin. (1) din Legea nr. 69 din 14 aprilie 2016 cu privire la organizarea activităţii notarilor^[13]].

Certificatul nu poate fi învestit cu formulă executorie şi nici nu constituie titlu executoriu.

Mai mult, dacă certificatul de drept succesoral este în realitate inexact, el nu modifică situaţia juridică reală. Din contră, el poate fi modificat, retras de către notar ori de către instanţa de judecată atunci când se administrează dovada suficientă a inexactităţii sale (art. 2558-2560).

Dacă moştenitorul a dispus de bun, legitimându-se cu certificatul, apoi certificatul este retras, şi s-a emis un certificat nou care îl legitimează în mod identic pe moştenitor, efectele juridice ale actului juridic de dispoziţie rămân neafectate. Moştenitorul nu îşi dobândeşte statutul (şi drepturile) din certificat, ci din lege.

§3. Momentul producerii efectelor certificatului

Certificatul produce efectul declarativ şi de legitimare din data eliberării sale (întocmirii, semnării şi alte formalităţi impuse de regulile notariale). Nu se poate afirma că persoana îndreptăţită dobândeşte un drept constatat de certificat abia la data recepţiei certificatului ori abia la data când l-a prezentat unui debitor al masei succesorale, unei instanţe de judecată într-un proces civil pendinte ori unei autorităţi care ţine un registru de publicitate, pentru operarea înregistrării în folosul persoanei îndreptăţite.

Evident, până la prezentarea certificatului, terţii ar putea să fie în necunoştinţă privind statutul persoanei îndreptăţite şi faptul că bunul nu mai aparţine defunctului, ci aparţine unui succesor.

Ilustraţia 2

La 1 ianuarie 2020, D a eliberat procură lui R să încheie contracte din numele lui D. Procura prevede că expiră la 31 decembrie 2020. D decedează la 5 ianuarie 2020. La 1 martie 2020 M1 obţine certificat de moştenitor prin care el este arătat ca unic moştenitor al lui D. R încheie un contract din numele lui D la 15 ianuarie 2020 (până la eliberarea certificatului de moştenitor) şi alt contract la 15 martie 2020 (după eliberarea certificatului de moştenitor). Ambele contracte produc efecte juridice faţă de masa succesorală (deci şi faţă de M1) în măsura în care terţii cocontractanţi s-au bazat pe împuternicirea aparentă a lui R (nu ştiau şi nici nu trebuiau să cunoască împrejurarea că D era decedat la momentul încheierii contractelor). M1 are sarcina de a demonstra reaua-credinţă a terţilor dobânditori.

§4. Prezumţia legală cu două laturi [alin. (1) şi (2)]

Prezumţia legală se referă atât la elementele de fapt (că a decedat), cât şi la elementele care caracterizează efectele juridice (identitatea persoanelor îndreptăţite), drepturile lor şi limitele acestor drepturi^[14].

Prezumţia, de asemenea, arată că, în mod corect, notarul emitent şi-a determinat competenţa şi a aplicat legea. Chestiunile preliminare, cum ar fi legăturile de rudenie ale defunctului tot sunt menţionate, dar asta nu substituie un act de stare civilă. Certificatul nu este titlu de proprietate al lui de cujus, ci doar probează intervenirea moştenirii lui de cujus în folosul moştenitorului.

Scopul prezumţiilor este de a ocroti circuitul civil, pe cei care tratează cu persoana indicată în certificat şi se încredinţează pe el. Totuşi, chiar şi persoana indicată în certificat se poate încredinţa în prezumţiile de la alin. (1) şi (2) şi poate invoca aceste efecte ale certificatelor într-un litigiu în care se pune problema bunei sau relei-credinţe a persoanei indicate în certificat (de exemplu, dacă moştenitorul invocă uzucapiunea de 5 ani).

4.1. Caracterul complet: că nu există fapte care modifică situaţia juridică descrisă

Prezumţia pozitivă constă în aceea că elementele descrise sunt corecte [„(2) Se prezumă că persoana menţionată în certificat drept moştenitor, legatar, executor testamentar, custode sau administrator al masei succesorale are statutul menţionat în certificat şi/sau este titular al drepturilor sau al împuternicirilor prevăzute în certificat (…)”].

În cazul certificatului de moştenitor unic, prezumţia de exactitate confirmă că persoana indicată ca moştenitor are dreptul de moştenire. Iar în cazul unui certificat de moştenitor cu comoştenitori, prezumţia de exactitate confirmă că persoanele indicate ca comoştenitor au dreptul de moştenire şi că mărimea cotei succesorale atribuite fiecăruia a fost corect determinată^[15].

Prin urmare, persoana care prezintă certificatul este descărcată de sarcina de a demonstra fiecare element cuprins în certificat (de exemplu, că a existat aşa o persoană, că ea a decedat, la ce dată a decedat, care era ultima ei reşedinţă obişnuită, cine erau rudele ei, cine era soţul ei, cine a decăzut de la moştenire).

Totuşi, certificatul nu este sursa primară a faptelor cuprinse în el. Faptele cuprinse în el se confirmă prin alte acte (e.g., decesul, prin certificatul de deces), ci, bazându-se pe faptele constatate, el atestă dreptul de moştenire al moştenitorului^[16], dreptul la legat al legatarului etc. Precizarea este importantă, fiindcă un certificat de moştenitor nu substituie un certificat de deces.

4.2. Prezumţia negativă a certificatului

Alineatul (2) dispune: „Se prezumă că persoana menţionată în certificat (…) este titular al drepturilor sau al împuternicirilor prevăzute în certificat, fără alte condiţii şi/sau restricţii aferente respectivelor drepturi sau împuterniciri decât cele prevăzute în certificat şi rezultate din lege.”

Dacă certificatul nu menţionează limite de drept succesoral ale drepturilor înseamnă că ele nu există. Prezumţia negativă comunică despre limitele care trebuie incluse în certificat dacă există, cum ar fi faptul că există un moştenitor subsecvent, ori că există un executor testamentar; clauza de inalienabilitate. Din lipsa lor, terţul va înţelege că nu există limite prevăzute de lege în caz de moştenitor subsecvent ori executor testamentar^[17].

Nu sunt supuse includerii obligatorii în certificatul de moştenitor obligaţiile de drept succesoral (care nu sunt condiţii sau restricţii ale drepturilor ori împuternicirilor), cum ar fi instituirea unui legat care grevează moştenitorii, a unei sarcini; existenţa unor instrucţiuni de partaj în testament, inclusiv a unei interdicţii de partaj^[18]. Prin urmare, prezumţia negativă nu funcţionează în privinţa lor. De cealaltă parte, terţul dobânditor al unui bun nu este ţinut să respecte aceste obligaţii, ele nefiindu-i opozabile. Ele sunt opozabile moştenitorului ori legatarului grevat de ele.

Certificatul nu are menirea de a cuprinde limite care nu ţin de dreptul succesoral (vreo interdicţie judiciară, civilă ori penală, asupra vreunui bun al masei succesorale, faptul că vreun bun este gajat). Art. 2553 limitează „alte limite şi restricţii” la cele care derivă din testament. Prin urmare, lipsa în certificat a limitelor care nu ţin de dreptul succesoral nu permite concluzia că aceste limite nu există. Ele trebuie verificate de terţi prin alte măsuri şi proceduri.

În aceeaşi cheie, dacă sunt menţionate două restricţii, înseamnă că nu există o a treia restricţie^[19]. Dacă testamentul prevedea o clauză de inalienabilitate, dar ea greşit nu a fost inclusă în certificatul de moştenitor, clauza nu este opozabilă terţului dobânditor de bună-credinţă (a se vedea, infra).

Certificatul, la fel, nu are menirea de a arăta:

a) componenţa masei succesorale [art. 2542 alin. (3)]^[20], iar notarul care desfăşoară procedura succesorală nu are sarcina de a verifica titlul de proprietate al lui de cujus asupra anumitor bunuri^[21]. Prin urmare, dacă, din careva motive informative, în certificat a fost menţionat un anumit bun ca făcând parte din masa succesorală, prezumţia legală de exactitate nu se referă la apartenenţa bunului la masa succesorală;

b) dacă s-a instituit administrarea masei succesorale, dacă s-a pornit procedura de insolvabilitate a masei succesorale, dacă s-a înstrăinat ori grevat o cotă succesorală, dacă există un litigiu succesoral.

4.3. Particularităţile prezumţiei legale în caz de certificat de moştenitor eliberat moştenitorului prealabil

Certificatul de moştenitor eliberat moştenitorului prealabil menţionează atât întinderea drepturilor moştenitorului prealabil, cât şi faptul că testamentul prevede moştenirea subsecventă, cu specificarea condiţiilor în care va surveni moştenirea subsecventă şi identitatea moştenitorului subsecvent (art. 2551). Prin urmare, un asemenea certificat confirmă deschiderea moştenirii (prealabilă) şi atestă elementele privitoare la moştenirea prealabilă. El însă este neutru în privinţa faptului dacă a survenit moştenirea subsecventă, care, (a) ar fi putut încă să nu survină, (b) ar fi putut să survină, dar nu s-a eliberat certificat moştenitorului subsecvent, ori (c) s-a eliberat certificat moştenitorului subsecvent, dar nu s-a făcut menţiune în certificatul moştenitorului prealabil

Unele din evenimentele care provoacă deschiderea moştenirii subsecvente sunt relativ uşor verificabile, cum ar fi cel al decesului moştenitorului prealabil („Desemnez soţia unică moştenitoare pentru perioada cât va trăi. Apoi moştenirea va trece la copiii mei”). Aici, dacă terţul vede că moştenitorul prealabil încă este în viaţă, este limpede că certificatul său de moştenitor reflectă situaţia juridică actuală^[22].

Conform art. 2279 coroborat cu art. 2553, dacă testamentul îl lipseşte pe moştenitorul prealabil de dreptul de administrare a masei succesorale (ori a unui element din ea), restricţia dată, la fel, trebuie inclusă în certificatul de moştenitor eliberat moştenitorului prealabil. Prin urmare, lipsa ei în certificat semnalează terţului că moştenitorul prealabil are dreptul de administrare.

În mod normal, eventuala custodie instituită de notar este încetată înainte de eliberarea certificatului de moştenitor ori altui certificat care acordă împuterniciri de administrare a masei succesorale (de executor testamentar, de administrare a masei succesorale), fiindcă nevoia custodiei dispare.

Totuşi, dacă, din motive justificate custodia există, iar moştenitorul este limitat în drepturile sale în temeiul art. 2414 alin. (6) prin efectul instituirii custodiei, o asemenea limitare a drepturilor moştenitorului poate fi inclusă în certificatul de moştenitor. Problema se pune dacă custodia se instituie, în virtutea art. 2413 alin. (5), la un moment când deja a fost eliberat certificatul de moştenitor. În măsura în care terţii nu vor avea cunoştinţă despre instituirea măsurii şi se vor încredinţa pe cuprinsul, nelimitat, al certificatului de moştenitor, ei vor fi protejaţi prin buna lor credinţă.

Cu toate acestea, custodia poate fi adusă la cunoştinţa terţilor care doresc să dobândească drepturi înregistrate într-un registru de publicitate, prin notarea interdicţiei rezultate, conform art. 435 alin. (2) pct. 10, fiindcă suntem în prezenţa unei „interdicţii stabilite de (…) alte autorităţi abilitate conform legii”. Aceeaşi formalitate poate fi folosită şi de către executorul testamentar, dar, teoretic, ea nu este necesară, fiindcă certificatul de moştenitor ar trebui deja să cuprindă interdicţia rezultată din instituirea execuţiunii testamentare. Instituirea administrării masei succesorale şi a limitelor în drepturi pe care ea le provoacă sunt reglementate în art. 2438.

În general, limitele cuprinse în certificatul de moştenitor pot fi notate în registrul de publicitate pe baza art. 435 alin. (2) pct. 10, însă lipsa notării nu face dobânditorul de bună-credinţă, întrucât lui, oricum, îi incumbă sarcina de a verifica titlul de proprietate al moştenitorului [art. 525 alin. (1) lit. d) – terţul dobânditor trebuia să cunoască că propriul act juridic de dobândire este ineficient, fiindcă moştenitorul care înstrăinează nu are dreptul să o facă – a se vedea art. 358].

4.4. Neprezentarea certificatului de moştenitor cu restricţii

Atunci când actul juridic de dispoziţie dintre moştenitor şi terţul dobânditor se autentifică notarial ori dreptul se dobândeşte prin înregistrarea într-un registru publicitate, buna-credinţă va impune terţului dobânditor să facă cunoştinţă cu certificatul de moştenitor şi, astfel, să vadă că dreptul de dispoziţie al moştenitorului este supus unor restricţii.

Totuşi, în materie de bunuri mobile nesupuse înregistrării, un asemenea test nu se impune, fiindcă terţul dobânditor se poate prevala pe prezumţia de proprietar de care se bucură posesorul care înstrăinează bunul ori îl grevează cu drepturi reale limitate.

Aşadar, se poate concepe că terţul dobânditor va rămâne de bună-credinţă chiar dacă certificatul de moştenitor (neprezentat lui şi pe care el nu trebuia să-l ceară având în vedere natura bunului). Această bună-credinţă a terţului îi poate deschide calea protecţiei prin prisma mecanismelor din materiale drepturilor reale: dobândirea de bună-credinţă şi uzucapiunea. Mai mult, după o posesie de 10 ani, terţul este ocrotit şi prin uzucapiunea de rea-credinţă.

4.5. Particularităţile în caz de execuţiune testamentară

Dacă testatorul a desemnat un executor testamentar, acest fapt şi limitarea dreptului de dispoziţie al moştenitorului, conform art. 2362, trebuie indicate expres în certificatul de moştenitor (art. 2552). Executorul testamentar însă nu se poate legitima cu acest certificat, care nu se bucură de o prezumţie pozitivă, ci are doar o prezumţie negativă – că dreptul de dispoziţie al moştenitorului este limitat^[23]. Executorul testamentar se legitimează cu un alt certificat, certificatul de executor testamentar [art. 2555 alin. (1)]. Şi invers, terţul care tratează cu executorul testamentar trebuie doar să verifice certificatul de executor testamentar, nu şi dacă certificatul de moştenitor indică limitarea dreptul de dispoziţie al moştenitorului.

4.6. Proba contrară

Prezumţiile pot fi răsturnate, fiind certificatele de drept succesoral nu au puterea lucrului judecat^[24]. Ele însă pot fi răsturnate printr-un act jurisdicţional cu efect res judicata.

Însă pentru ca prezumţia să fie răsturnată, nu se cere ca certificatul emis deja să fie modificat ori retras potrivit art. 2558 sau art. 2559. Dovada inexactităţii se poate face în cadrul procedurii administrative ori judiciare în care se invocă efectul prezumţiilor de la alin. (1) şi (2)^[25].

Aşadar, „proba contrară” nu constă în hotărârea judecătorească definitivă de modificare ori retragere a certificatului inexact, ci orice mijloc de probă concludent (e.g. un testament descoperit nou, care dezmoşteneşte pe moştenitorul indicat în certificat). Acest mijloc de probă concludent poate fi folosit atât extrajudiciar (ca o pretenţie extrajudiciară faţă de moştenitorul aparent, în cererea adresată notarului emitent de a modifica ori retrage certificatul), cât şi judiciar (atât în procedura de retragere a certificatului, cât şi în petiţia de ereditate). Este firesc că, dacă instanţa de judecată, în baza probei contrare, admite petiţia în ereditate şi constată inexactitatea certificatului, această hotărâre judecătorească are şi efect constatator şi poate fi folosit de moştenitorul adevărat pentru a depune o cerere la notarul emitent să modifice ori retragă certificatul.

O normă diferită şi mai puţin flexibilă o are dreptul succesoral român: „Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia” [art. 120 alin. (1) din Legea română nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale]. Deşi, chiar şi cu aceste efecte probante prevăzute expres, doctrina şi jurisprudenţa româneşti se arată reticente că certificatul de moştenitor este un mijloc de probă absolută, că dreptul de proprietate al moştenitorului asupra unui bun este determinat, iar terţii pot să-l combată prin proba contrară. Asta se explică, în special, prin împrejurarea că lista bunurilor este întocmită predominant din declaraţiile moştenitorilor, care pot declara orice (…)^[26]. Sub imperiul noii reglementări de la art. 1133 C. civ. român, s-a precizat că certificatul de moştenitor devine, lato sensu, un titlu de proprietate care constată îndeplinirea condiţiilor titlului de proprietate stricto sensu, adică moştenirea. În acelaşi timp, certificatul de moştenitor rămâne un instrument, un act constatator, care îşi fundamentează puterea doveditoare a dreptului de proprietate per relationem cu titlurile de proprietate ale lui de cujus care au făcut obiectul transmisiunii mortis causa^[27].

§5. Protecţia specifică a terţului care dobândeşte un bun din masa succesorală: ficţiunea de contractare cu persoana îndreptăţită ori împuternicită

5.1. Dubla ficţiune juridică

Dubla prezumţie legală de la alin. (1) şi (2) primeşte continuitate şi dezvoltare în dubla ficţiune juridică cuprinsă în alin. (3) şi (4):

a) ficţiunea caracterului exact (componenta pozitivă) — că dreptul de moştenire atestat în certificat există în folosul persoanei indicate şi în volumul indicat şi

b) ficţiunea caracterului complet (componenta negativă) — că nu există restricţii de drept succesoral asupra decât cele menţionate în certificat ori care rezultă din lege^[28].

Ficţiunea juridică impusă prin expresia „se consideră” este absolută şi nu permite derogări. Bunăoară, nu contează dacă terţul dobândeşte cu titlu gratuit ori oneros; intră posesia bunului dobândit ori încă nu; a îndeplinit formalităţile de publicitate aplicabile ori încă nu. Ficţiunea este înlăturată doar dacă persoana interesată demonstrează reaua-credinţă a terţului care se încrede pe cuprinsul certificatului. Norma nu menţionează expres „reaua-credinţă”, ci detaliază reaua-credinţă specifică efectelor certificatelor de drept succesoral: „cu excepţia cazului în care această persoană cunoaşte că cele conţinute în certificat nu corespund realităţii sau nu are cunoştinţă de acest fapt din cauza unei culpe grave”. Este o tehnică fericită a art. 69 din Regulamentul nr. 650/2012, oferind avantajul preciziei juridice. Buna-credinţă şi reaua-credinţă au un conţinut diferit în funcţie de contextul folosit şi poate fi definită doar prin testul subiectiv (§2366 BGB), cât şi prin combinarea testului subiectiv şi obiectiv (cazul de faţă).

5.2. Limitele ficţiunii

Elementele în privinţa căreia funcţionează dubla ficţiune şi se garantează protecţia bunei-credinţe a terţilor se limitează la elementele pentru care se instituie prezumţia de caracter exact şi complet de la alin. (1) şi (2)^[29]. Mai mult, alin. (3) şi (4) centrează ficţiunea la faptul că terţul a tratat cu o persoană îndreptăţită în privinţa elementelor descrise în certificat. Ficţiunea nu are efect extensiv, nu se aplică altor împrejurări relevante pentru eficacitatea juridică a actului juridic civil. În special, ea nu tămăduieşte alte incidente juridice care ar putea exista, cum ar fi faptul că bunul înstrăinat terţului de către persoana îndreptăţită prin certificat în realitate nu aparţine masei succesorale, ci altei persoane (verus dominus)^[30].

Ficţiunea de contractare cu persoana îndreptăţită intervine pentru situaţia când persoana este indicată ca moştenitor, dar nu este moştenitor în realitate etc. Protecţia nu acoperă titlul de proprietate al lui de cujus în sensul că, dacă de cujus nu era verus dominus al bunului, înstrăinarea făcută de moştenitorul care s-a legitimat cu certificatul de moştenitor nu este capabilă să transfere proprietatea dobânditorului şi nu îi acordă dobânditorului protecţia de bună-credinţă. În alte cuvinte, norma nu rezolvă situaţia când bunul nu aparţine masei succesorale^[31]. Ficţiunea instituită de art. 2557 alin. (4) nu este un mod de dobândire autonom al proprietăţii şi nici nu este o varietate a modului de dobândire numit „dobândirea de bună-credinţă”^[32].

Prin urmare, în incidentul când bunul de care se dispune pe baza certificatului de drept succesoral nu aparţine, în realitate, masei succesorale, terţul trebuie să întrunească condiţiile cerute de instituţia dobândirii de bună-credinţă sau, după caz, a uzucapiunii pentru a demonstra dobândirea definitivă a proprietăţii a non domino^[33].

5.3. Scenariile în cazul certificatului de moştenitor

În cazul certificatului de moştenitor, situaţia juridică are trei actori: (1) moştenitorul aparent, care figurează în certificat ca persoană îndreptăţită şi care dispune de bun; (2) terţul dobânditor care tratează cu moştenitorul aparent; (3) adevăratul moştenitor, care este titular al masei succesorale şi care, în mod normal, în lipsa protecţiei bunei-credinţe a terţului dobânditor, ar avea la îndemână o acţiune reală contra terţului (de constatare a dreptului său şi, după caz, de rectificare a registrului de publicitate şi/sau de revendicare a posesiei bunului corporal).

Art. 2557 alin. (4) nu ocroteşte legatarul în dobândirea bunului de la moştenitor, fiindcă legatul nu se naşte din contract dintre moştenitor şi legatar. Chiar dacă ei au semnat un act de executare a legatului, dreptul la legat îşi are izvorul în actul juridic unilateral al testatorului — testamentul, cuplat cu survenirea decesului testatorului.

5.4. Scenariile în cazul certificatului de legatar

În cazul certificatului de legatar, scenariile pot fi:

(i) Dobândirea obiectului legatului de către legatarul aparent

Moştenitorul, încrezându-se pe cuprinsul certificatului de legatar, transmite legatarului aparent obiectul legatului.

Prezumţia de la alin. (3) are menirea de a proteja pe cel care transmite bunuri legatarului aparent (moştenitorul), dar nu de a valida legatul inexact al legatarului aparent. Legatarul aparent va fi ţinut, pe regulile îmbogăţirii nejustificate, să îl restituie masei succesorale.

(ii) Actul de dispoziţie al legatarului aparent

(a) Legatul în realitate nu există (e.g. s-a făcut o greşeală de interpretare a testamentului ori legatarul aparent, de fapt, a decăzut din dreptul de legat) – se pot identifica următoarele persoane interesate: (1) legatarul aparent, care figurează în certificat ca persoană îndreptăţită şi a dobândit bunul de la moştenitor; (2) terţul dobânditor, care tratează cu legatarul aparent şi se încrede în cuprinsul certificatului de legatar; (3) moştenitorul, care este titular al masei succesorale, şi care a executat în folosul unei persoane neîndreptăţite, a îmbogăţit-o în dezavantajul masei succesorale.

(b) Legatul asupra acelui obiect în realitate aparţine altei persoane (adevăratul legatar) – se pot identifica aceleaşi trei persoane interesate, plus a patra: (4) adevăratul legatar, care are o creanţă de a dobândi obiectul legatului de la moştenitor, şi nu de la legatarul aparent.

5.5. Condiţiile ficţiunii de contractare cu persoana îndreptăţită ori împuternicită [alin. (4)]

5.5.1. Prima condiţie. Persoana îndreptăţită ori împuternicită prin certificatul de drept succesoral încheie un act juridic de dispoziţie

Ipoteza de aplicare a alin. (4) este ca cel arătat ca persoană îndreptăţită (moştenitorul sau legatarul care deţin un drept subiectiv în privinţa masei succesorale) ori ca persoană împuternicită (custodele, executorul testamentar ori administratorul masei succesorale, care deţin împuterniciri de a acţiona din numele masei succesorale) să dispună de un bun. Norma, aşadar, vizează încheierea unui act juridic de dispoziţie (partaj, vânzare, aport în capital, donaţie, grevare cu drepturi reale limitate: uzufruct, servitute, superficie, ipotecă ori gaj etc.) între:

a) persoana arătată în calitate de dispunător (moştenitorul, legatarul) ori reprezentant al dispunătorului (custodele, executorul testamentar ori administratorul masei succesorale), pe de o parte;

b) terţul, „care acţionează pe baza informaţiilor atestate în certificat”, de cealaltă parte.

La fel, expresia „dispune de bun” include şi echivalentele sale juridice, cum ar fi:

a) încuviinţarea ori ratificarea de către moştenitorul aparent legitimat cu certificat, a unui act juridic de dispoziţie încheiat de un terţ, din numele masei succesorale. De exemplu, dacă un comoştenitor vinde un bun din masa succesorală, iar ceilalţi comoştenitori consimt la vânzare, în sensul alin. (4) fiecare din ei „dispune de bun” (consimt la înstrăinarea cotei ce le aparţine în bunul comun), astfel că terţul este ocrotit de ficţiunea alin. (4)^[34];

b) consimţământul dat la registrul de publicitate pentru radierea dreptului moştenitorului aparent ori altă înregistrare cu efect de dispoziţie (adică cu efecte de înstrăinare ori stingere a dreptului ori de grevare a lui cu un drept real limitat). În concepţia comprehensivă adoptată de Codul civil RM, termenul „bun” cuprinde orice drept patrimonial [art. 455 alin. (1)].

5.5.1.1. Efectul extins al ficţiunii în raport cu actele de conservare şi de administrare a bunurilor

O tehnică de interpretare a legilor este că, cel care poate mai mult, poate şi mai puţin. Astfel, dacă legea instituie ficţiunea prezenţei împuternicirilor de a înstrăina ori greva bunurile, cu atât mai mult (a fortiori) ficţiunea se aplică actelor de conservare ori actelor de administrare, care nu produc efecte reale, ci doar efecte obligaţionale. Actele juridice de dispoziţie, acoperite expres de alin. (4), cuprind atât efecte obligaţionale, cât şi efecte reale.

În acest sens, un contract de arendă încheiat din numele masei succesorale de către moştenitorul aparent este opozabil şi moştenitorului adevărat dacă celelalte condiţii ale ficţiunii de la alin. (4) sunt întrunite.

Aceeaşi este situaţia unui moştenitor aparent care exercită drepturile de asociat al unei SRL, participă la adunări generale şi îşi exprimă dreptul de vot. Rezultatul juridic este că hotărârea adunării astfel adoptată nu este anulabilă pe motivul lipsei de drept de vot a asociatului aparent.

Ficţiunea de la alin. (3) şi (4) nu se aplică participării moştenitorului aparent într-un proces civil care are ca obiect un drept ori o obligaţie din masa succesorală. Prin urmare, hotărârea judecătorească nu este opozabilă moştenitorului adevărat decât dacă el ratifică efectele ei juridice^[35].

5.5.1.2. Actul juridic să fie încheiat pe perioada de circulaţie a certificatului

Actul juridic civil trebuie încheiat ulterior emiterii certificatului. La fel, ficţiunea de exactitate nu se mai aplică actelor juridice încheiate de dispunător după ce efectul juridic al certificatului în care dispunătorul este arătat a suferit de un incident (prin rectificare, modificare, retragere sau suspendare a certificatului, conform art. 2558-2560).

Aşadar, chiar dacă un certificat conţine inexactităţi şi, astfel, contravine legii aplicabile, el va fi retras de către instanţa de judecată, şi nu anulat [art. 2559 alin. (3)]. Prin urmare, până la retragere ori suspendare el îşi va produce efectele. Din contră, dacă se constatată că un înscris care, aparent, este un certificat, de fapt, este un fals (e.g. a fost falsificată semnătura şi ştampila notarului; a fost întocmit de o persoană care nu este notar sau nu mai avea această calitate la data eliberării), el nu se bucură de efectele juridice prevăzute de art. 2557, fiindcă nu întruneşte condiţia de a fi un certificat.

Totuşi, terţul care nu cunoaşte şi nici nu trebuia să cunoască despre incidentul care afectează certificatul ar trebui să poată să se încredinţeze în el în continuare. Mai mult, comentatorii art. 69 ai Regulamentului nr. 650/2012 – care stă la originea art. 2557 – sunt unanimi că simplul fapt că terţul cunoaşte, la momentul încheierii actului juridic pe baza certificatului, că există o procedură de modificare ori retragere a certificatului, dar încă nu s-a luat o decizie în acest sens, şi notarul/instanţa de judecată nu au suspendat efectul certificatului, conform art. 2560, nu este suficient pentru a socoti că terţul dobânditor este de rea-credinţă^[36].

Notă practică: pentru a împiedica dobândirea de bună-credinţă pe baza certificatului în litigiu, instanţa de judecată poate suspenda certificatul cu titlu de măsură de asigurare a acţiunii [art. 2560 alin. (1) lit. b)] şi notifica persoanele care au primit certificatul despre suspendare. În plus, contestatarul ar putea nota acţiunea în registrul de publicitate în raport cu dreptul înregistrat pe baza certificatului [art. 435 alin. (2) pct. 13 şi, după caz, 11].

O metodă incompletă de informare a terţilor despre incident este notarea lui în registrul de publicitate, cu condiţia că se poate identifica în care registre de publicitate certificatul deja a fost folosit. În virtutea art. 2558 alin. (4), este prudent şi posibil ca notarul să depună o cerere generală de notară la Agenţia Servicii Publice cu solicitarea de a se nota în toate registrele de publicitate deţinute (şi anume registrul bunurilor imobile, registrul de stat al transportului şi registrul de stat al persoanelor juridice). Notarea însă nu modifică drepturile înregistrate, ci doar informează terţii despre existenţa unui incident care afectează certificatul pe baza căruia ar putea să se dispună de bunul supus înregistrării.

De lege ferenda, ar trebui elaborat un sistem de publicitate distinct privitoare la certificatele emise de notarii din Republica Moldova, prin registrele notariale de specialitate şi posibilitatea terţilor de a interpela aceste registre.

Încrederea generată de art. 2557 se extinde nu numai la actele juridice încheiate personal de către moştenitorul aparent, ci şi cele încheiate prin reprezentant. În special, dacă moştenitorul aparent a eliberat o procură unui mandatar, procura este neutră faţă de ficţiunea juridică cuprinsă în alin. (3) şi (4). În alte cuvinte, împuternicirile mandatarului pe perioada de încredere în certificat nu sunt afectate de constatarea ulterioară că certificatul era inexact. Mandatarul doar continuă drepturile sau împuternicirile persoanei arătate ca îndreptăţite sau împuternicite în certificat. În plus, procura nu este emisă de moştenitorul aparent din numele masei succesorale, nici din numele bunului care aparţine moştenitorului adevărat, ci este emisă din numele moştenitorului aparent însuşi, care are capacitatea civilă necesară. Altceva este că, prin procură, se exercită un drept care, în fapt, nici mandantul nu îl avea (fiindcă certificatul era inexact). Aici intervine ficţiunea de la alin. (3) şi (4) pentru a suplini incidentul şi a prevedea că terţul a tratat cu persoana corect îndreptăţită^[37].

5.5.1.3. Actul juridic să nu fie lovit de nulitate

Art. 2557 nu poate fi invocat de terţ pentru a-şi justifica buna-credinţă dacă actul juridic este nul sau este anulat. Dacă actul juridic este doar anulabil, el rămâne valabil [art. 331 alin. (2)], prin urmare, terţul rămâne protejat până la eventuala anulare.

Altfel, nu există act juridic la care terţul ar fi parte. Protecţia oferită de alin. (4) se aplică şi atunci când actul juridic este ineficient la momentul încheierii din cauze altele decât aceea că persoana îndreptăţită nu are dreptul subiectiv prevăzut în certificat ori persoana împuternicită nu are împuternicirea prevăzută în certificat (e.g. pentru înstrăinarea bunului este necesară încuviinţarea unui terţ; actul juridic este încheiat sub condiţie suspensivă).

Este irelevant dacă dispunătorul era, la momentul încheierii actului juridic de dispoziţie, de bună-credinţă (nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască inexactitatea certificatului) ori era de rea-credinţă, fiindcă protecţia se acordă terţului dobânditor, nu dispunătorului.

5.5.1.4. Actele juridice acoperite de protecţia bunei-credinţe

(1) terţul parte la act juridic crede că dobândeşte de la dispunător, ca persoană îndreptăţită pe baza dreptului succesoral (moştenitor, legatar, custode, executor testamentar sau administrator al masei succesorale). Art. 2557 alin. (4) nu ocroteşte doar contra incidentului că persoana care dispune de bun nu are în realitate dreptul ori împuternicirea de a dispune, ci şi contra incidentului că volumul drepturilor ori împuternicirile sale este mai restrâns. De exemplu, dacă certificatul de moştenitor nu arată restricţia execuţiunii testamentare, terţul se poate încrede că moştenitorul poate dispune liber de bun. Problema aici nu este că dispunătorul nu ar fi moştenitor, ci că există o restricţie pe drepturile sale.

Efectul ficţiunii de la alin. (4) este că, în raportul cu terţul dobânditor, moştenitorul nu este supus restricţiilor pentru simplul motiv că ele nu figurează în certificat.

(2) actul juridic să aibă ca obiect un bun din masa succesorală. Dispunerea de bunuri vizează orice drepturi subiective apte de transmisiune: bunuri corporale (e.g imobile) şi incorporale (e.g. acţiuni, părţi sociale, creanţe, drepturi intelectuale). Transmiterea unui serviciu nu cade sub domeniul de aplicare al regulii^[38].

Bunuri ale masei succesorale sunt bunurile care aparţinea lui de cujus, cât şi bunurile care aparţin masei succesorale în indiviziune prin subrogarea reală prevăzută de art. 2495 (la fel şi art. 2473 şi 2263). Aceasta se aplică în special, deoarece, în ambele cazuri, persoana arătată de certificat acţionează din numele masei succesorale.

În sensul alin. (4) nu constituie „bun al masei succesorale” însuşi dreptul de moştenire al moştenitorului, cota sa succesorală în acea masă succesorală, ori dreptul la legat al legatarului. Prin urmare, ele nu beneficiază de ficţiunea de la alin. (4), dar se bucură de prezumţia de exactitate de la alin. (1) şi (2) şi ar putea sta la baza dobândirii de bună-credinţă ori uzucapiunii de drept comun (art. 523, 524, 527, 529, 686). În special, cumpărătorul ori donatarul cotei succesorale (ori întregii moşteniri, adică a cotei succesorale unice) îşi poate apăra dobândirea pe baza dreptului comun.

Mai mult decât atât, în dreptul german s-a apreciat^[39] că ficţiunea dobândirii de la persoana îndreptăţită ori împuternicită, ca efect a certificatului de drept succesoral, nu este necesară atunci când intervine dobândirea de bună-credinţă de la art. 523 (corespondentul său fiind §892 BGB), bazată pe înregistrarea în registrul de publicitate.

Constituie bun al masei succesorale lăsate de cujus cota succesorală în altă masă succesorală pe care de cujus o deţinea în timpul vieţii. Dacă până la partajul acelei alte mase succesorale de cujus, la rândul său, a decedat în masa sa succesorală se va afla cota sa succesorală ca un bun, ce poate fi înstrăinat. Certificatul de moştenitor privitor la prima moştenire (în raport cu care de cujus este moştenitor) produce efectul de bună-credinţă pentru eventualii dobânditori prin act juridic ai cotei succesorale a lui de cujus^[40].

Actele de dispoziţie acoperă atât înstrăinarea, cât şi grevarea cu o sarcină reală.

5.5.1.5. Moduri de dobândire excluse

Protecţia de bună-credinţă se oferă doar terţului care dobândeşte prin act juridic de la persoana îndreptăţită ori împuternicită prin certificat (ceea ce include şi reprezentantul împuternicit corespunzător al acesteia). A doua parte a alin. (4) se referă expres la „contract”, ca specie a actului juridic bilateral.

Per a contrario, protecţia alin. (4) nu se aplică celorlalte moduri de dobândire a proprietăţii. În special, ea nu se aplică moştenirii lăsate de persoana indicată în certificat.

Ilustraţia 3

Dacă moştenitorul greşit (Mg) este indicat ca unic moştenitor al defunctului (D) în certificat, şi el (Mg), la rândul său, decedează, atunci moştenitorul moştenitorului greşit (mMg) nu se bucură de ficţiunea dobândirii de bună-credinţă prevăzută de alin. (4). Buna lui credinţă (mMg) îi permite să invoce uzucapiunea de 5 ani, inclusiv prin unirea posesiei sale de bună-credinţă cu posesia de bună-credinţă a autorului său (a persoanei indicate în certificat, Mg).

Într-un alt scenariu, mMg ar putea să obţină certificatul de moştenitor privind moştenirea lăsată de Mg. Astfel, dacă un bun aparent aparţinea lui D, mMg se poate legitima faţă de un terţ dobânditor (T) cu ambele certificate care arată lanţul de dobândire (certificatul de moştenitor în privinţa moştenirii lui D, care îl arată pe Mg ca moştenitor al D, şi certificatul de moştenitor în privinţa moştenirii lui Mg, care îl arată pe mMg ca moştenitor al lui Mg). Dacă T este de bună-credinţă în privinţa ambelor certificate, el se bucură de ficţiunea juridică de la art. 2557 alin. (4) atunci când contractează cu mMg^[41].

Protecţia alin. (4) se aplică:

a) cazului de reprezentare forţată, i.e. când creditorul gajist vinde, din numele moştenitorului indicat în certificat a moştenitor, bunul obţinut de el din masa succesorală.

Este însă discutabil dacă se aplică în caz de vânzare de către executorul judecătoresc în cadrul procesului de executare silită;

b) cu ocazia încheierii contractului de partajul masei succesorale între comoştenitori, dar nu şi în cazul partajului judiciar, care nu operează printr-un un contract, ci printr-o hotărâre judecătorească^[42].

Moştenitorul aparent care a executat legatul (cu titlu gratuit) în folosul legatarului se poate opune acţiunii în restituire a obiectului legatului introdusă de moştenitorul adevărat, ridicând excepţia de diminuare a îmbogăţirii (art. 1994).

5.5.2. A doua condiţie. Îndreptăţirea ori împuternicirea dispunătorului este atestată de certificatul de drept succesoral, pe care s-a bazat terţul dobânditor

5.5.2.1. Principiul

Îndreptăţirea ori împuternicirea de a dispune de bun trebuie să se tragă din certificatul de drept succesoral. Inexactitatea poate consta că nu a fost determinată corect competenţa ori legea aplicabilă moştenirii. Norma pune pe cântar interesul persoanei îndreptăţite cu adevărat (verus dominus) şi interesul dobânditorului de bună-credinţă, şi acordă protecţia celei din urmă.

Certificatul poate prevedea drepturile ori împuternicirile complete ale persoanei ori doar statutul ei. În ultimul caz, contează îndreptăţirea pe care legea o leagă de statutul confirmat de certificat persoanei indicate.

Ilustraţia 4

Certificatul de moştenitor prevede că M1 este unic moştenitor al D. M1 a vândut imobilul moştenit, legitimându-se cu certificatul.

Ulterior instanţa de judecată anulează certificatul şi constată că D avea trei comoştenitori (M1, M2 şi M3). Reiese că M1 nu avea împuternicirea de vinde bunul. Totuşi, efectul art. 2257 este ficţiunea că M1 are împuternicirea, iar vânzarea produce efecte faţă de masa succesorală deţinută în indiviziune de către M1, M2 şi M3. M2 şi M3 nu au o acţiune în revendicare faţă de cumpărător dacă nu pot răsturna prezumţia de bună-credinţă a lui M1, ci au o acţiune în restituţie faţă de M1.

Legea nu impune condiţia ca bunul să fie înstrăinat cu titlu oneros (deci dobânditorul poate fi şi cu titlu gratuit), nu cere ca să se fi îndeplinit formalităţile cerute pentru transmiterea dreptului asupra bunului: transmiterea posesiei bunului corporal; înregistrarea dreptului dobânditorului în registrul de publicitate respectiv.

La fel, nu este o condiţie de intervenire a protecţiei ca actul juridic de dispoziţie să menţioneze certificatul ori el să fie anexat la act. Alin. (4) stabileşte că terţul se bucură de ficţiunea de exactitate „dacă acţionează pe baza informaţiilor atestate în certificat”. Prin urmare, nu este necesar terţul chiar să fi văzut originalul certificatului. El ar fi putut doar să primească prin email ori mesagerie o fotocopie care nu deviază de la original. Mai mult, este suficient el să nu vadă imaginea certificatului, ci măcar să se fi bazat pe faptul că un certificat suficient există. Alternativ, consultantul terţului ori notarul care asistă terţul, ar fi putut să examineze certificatul în locul său^[43].

Testul „dacă acţionează pe baza informaţiilor atestate în certificat”, ca minim, cere ca terţul să acţioneze într-un mod consistent cu conţinutul certificatului. De exemplu, dacă în certificat sunt atestate restricţii ale drepturilor moştenitorului, dar terţul le ignoră (fie că le citeşte, fie că nici nu vrea să citească certificatul) şi cumpără bunul de la moştenitor, aceasta este o culpă gravă şi exclude ficţiunea de la alin. (4). Prin urmare, culpa gravă există şi atunci când terţul nu caută să facă cunoştinţă cu certificatul care există (nu face un due diligence minim) şi, astfel, nu cunoaşte despre o restricţie. Invers, dacă certificatul nu are restricţii, faptul că terţul nu a luat cunoştinţă de certificat este irelevant şi nu îi casează buna-credinţă.

Ilustraţia 5

M vinde un televizor către C. C întreabă pe M de unde are, M spune că este moştenitor şi că „totul e în regulă”.

Scenariul 1: „nu este chiar totul în regulă”, C este de rea-credinţă din cauza culpei grave în necunoaşterea conţinutului certificatului

Scenariul 2: „totul chiar este în regulă”, C este de bună-credinţă, fiindcă el s-a bazat pe ideea că certificat există şi el corespunde cu situaţia ce îi este descrisă, iar dacă el lua cunoştinţă, această situaţie doar avea să se confirme.

Urmând modelul Regulamentului nr. 650/2012, art. 2557 prevede cerinţa bunei-credinţe in concreto a terţului dobânditor, ceea ce îl distanţează de modelul german, care ocroteşte o bună-credinţă in abstracto^[44]. 

5.5.2.2. Existenţa certificatelor contradictorii privind aceeaşi moştenire

Doctrina discută^[45] scenariile în care, din varii motive, în circulaţie se află:

a) mai multe certificate de acelaşi tip (e.g. mai multe certificate de moştenitor) privitoare la aceeaşi moştenire, însă ele cuprind elemente contradictorii;

b) mai multe certificate de tip diferit (e.g. un certificat de moştenitor care nu menţionează nicio restricţie şi un certificat de executor testamentar, care, evident, presupune că drepturile moştenitorului sunt restricţionate) privitoare la aceeaşi moştenire, însă cuprind elemente contradictorii.

Dacă terţului îi este prezentat doar unul din certificatele contradictorii, el continuă să fie de bună-credinţă şi nu devine de rea-credinţă doar dacă, fără cunoaşterea lui şi fără ca el să ignore din culpă gravă, există şi alt certificat, contradictoriu. Asta este unul din efectele subtile ale redactării art. 69 din Regulamentul nr. 650/2012 (preluate în art. 2557) care operează cu evaluarea bunei-credinţe in concreto a terţului şi care nu creează o interdependenţă dintre prezumţia de exactitate [alin. (1) de ficţiunea de dobândire de bună-credinţă de la alin. (4)], spre deosebire de §2366 BGB care impune această interdependenţă dintre cele două efecte ale certificatului^[46].

Dacă însă terţul cunoaşte despre ambele certificate contradictorii, el nu poate rămâne de bună-credinţă privitor la elementul contradictoriu.

Dacă însă primul certificat este inexact şi există o decizie de retragere (dar originalul încă este în circulaţie), iar al doilea certificat este certificatul exact, simpla contradicţie dintre ele nu dăunează terţului care s-a încredinţat pe al doilea certificat^[47].

5.5.2.3. Existenţa certificatelor contradictorii privind aceeaşi moştenire, dar emise de autorităţile diferitor state

Atât un notar din Republica Moldova, cât şi o autoritate din altă ţară s-au declarat competente privitor la moştenirea aceluiaşi defunct, cu consecinţa că, privitor la aceeaşi moştenire, s-a emis un certificat de către notarul din Republica Moldova şi un act (certificat, hotărâre judecătorească în materie succesorală etc.) al autorităţii străine care s-a declarat competentă. Situaţia este cunoscută tradiţional în dreptul internaţional privat drept conflict pozitiv de competenţă.

Conflictul poate apărea:

a) când normele conflictuale şi de competenţă ale Republicii Moldova şi ale statului străin nu sunt uniformizate. De exemplu, Republica Moldova adoptă, pentru moştenirile deschise de la 01.03.2019 ori mai târziu, norma conflictuală privind o singură lege aplicabilă moştenirii în ansamblu — o singură lex successionis, pe când Federaţia Rusă continuă să adopte norma conflictuală tradiţională (legea domiciliului pentru bunurile mobile şi legea aflării imobilului pentru imobile);

b) deşi normele conflictuale sunt uniformizate (este competentă autoritatea de la locul ultimei reşedinţe obişnuite), autorităţile celor două state implicate califică diferit împrejurările de fapt şi determină că ultima reşedinţă obişnuită a defunctului era în statul autorităţii^[48]. De exemplu, notarul din Republica Moldova determină că ultima reşedinţă obişnuită a defunctului era în Chişinău, iar notarul din România determină că ultima reşedinţă obişnuită a defunctului era în Bucureşti;

c) deşi normele conflictuale sunt uniformizate (este competentă autoritatea de la locul ultimei reşedinţe obişnuite), în unul dintre state este în vigoare o normă de competenţă reziduală chiar dacă ultima reşedinţă obişnuită a defunctului nu era în acel stat. De exemplu, Regulamentul UE nr. 650/2012 acordă autorităţilor statelor membre în care se aplică regulamentul competenţa subsidiară (art. 10) şi competenţă forum necessitatis (art. 11) în materie succesorală.

Diminuarea riscului unor certificate paralele, emise de autorităţile diferitor state, a stat şi la baza Hotărârii C.J.U.E. din 21 iunie 2018 în cauza C-20/17 (Vincent Pierre Oberle, ECLI:EU:C:2018:485)^[49]. 

5.5.3. A treia condiţie. Buna-credinţă a terţului

5.5.3.1. Răsturnarea bunei-credinţe: cunoaşterea inexactităţii certificatului sau necunoaşterea din cauza culpei grave

Impunând cerinţa de bună-credinţă a terţului, art. 2557 alin. (4) corespunde cu §2366 BGB, care însă operează doar cu testul subiectiv (terţul este rea-credinţă dacă se demonstrează că ştia inexactitatea ori ştia că instanţa succesorală a cerut restituirea certificatului pe motiv de inexactitate), nu şi cel obiectiv (nu contează dacă terţul trebuia să ştie). Mergând pe dreptul uniform UE cuprins în art. 69 alin. (2) al Regulamentului nr. 650/2012, dreptul succesoral al Republicii Moldova a redus protecţia terţilor dobânditori şi le-a impus sarcina de verificare rezonabilă, nefiindu-le scuzabilă ignoranţa. Testul obiectiv este, de altfel, tradiţional pentru materia bunei-credinţe în Republica Moldova (a se vedea în materie de bună-credinţă în privinţa registrelor de publicitate, art. 525; în privinţa cunoaşterii apariţiei dreptului la acţiune, care declanşează curgerea termenului de prescripţie extinctivă, art. 395).

Buna-credinţă a terţului dobânditor privind îndreptăţirea sau împuternicirea dispunătorului se prezumă [art. 10 alin. (1) teza a II-a]. Cel ce afirmă contrariul are sarcina de a răsturna prezumţia prin proba cunoaşterii efectivă de către terţ ori a culpei grave terţului în faptul că nu cunoaşte. Obiectul cunoaşterii este elementul inexact din certificatul concret emis pe care terţul s-a încredinţat.

Terţul nu devine de rea-credinţă [şi ficţiunea de la alin. (4) nu este înlăturată], doar pe motiv că terţul cunoaşte că bunul de care se dispune nu intră în masa succesorală, fiindcă ficţiunea nu se referă la acest element. Din contră, terţul poate rămâne de bună-credinţă în privinţa exactităţii certificatului chiar dacă cunoaşte că bunul vândut de moştenitor nu îi aparţine. În acest scenariu, primeşte aplicare art. 358, care cere dispunătorul să dobândească bunul de la adevăratul proprietar ori să obţină o ratificare de la adevăratul proprietar. Această cauză de ineficienţă a actului juridic de dispoziţie fiind înlăturată, înstrăinarea este perfectă, iar terţul dobânditor are încredere în ficţiunea de la alin. (4) că, tot timpul, a tratat cu adevăratul moştenitor.

S-a apreciat că simplul fapt că există o procedură de modificare ori revocare a certificatului nu este suficientă pentru a răsturna buna-credinţă a terţului^[50].

Momentul la care trebuie să existe bună-credinţă este cel al dobândirii bunului în baza actului juridic (art. 523 şi 525 care impune cerinţa de bună-credinţă „la data depunerii cererii” în registrul de publicitate).

Simpla împrejurare că terţul cunoştea faptele din care poate fi dedusă inexactitatea certificatului nu înseamnă în mod neapărat că el trebuia să cunoască despre inexactitatea certificatului.

Testul de cunoaştere a inexactităţii certificatului nu este satisfăcut dacă, pe lângă împrejurarea cunoscută, mai este necesară o manifestare de voinţă a unei persoane ori a unei autorităţi, ori o procedură judiciară sau de altă natură. De exemplu, faptul că de cujus locuia în altă ţară decât Republica Moldova, dar notarul din Republica Moldova a indicat că locul deschiderii moştenirii este în Republica Moldova nu face terţul de rea-credinţă, fiindcă evaluarea reşedinţei obişnuite a unui defunct este mult mai complexă în condiţiile mobilităţii sporite a populaţiei active, iar locul deschiderii moştenirii poate fi Republica Moldova dacă bunurile succesorale se află în Republica Moldova şi există o incertitudine privind reşedinţa obişnuită a persoanei (art. 2166).

În jurisprudenţa şi doctrina germane, unde se operează doar cu testul subiectiv (cunoaştere efectivă a inexactităţii) s-a apreciat că cunoaşterea pozitivă de către terţ a împrejurării că dispoziţie testamentară este nulă sau anulabilă ori că moştenitorul ori legatarul sunt, de fapt, decăzuţi de la moştenire (e.g. nedemni), deşi sunt indicaţi ca persoane îndreptăţite în certificat exclude buna-credinţă a terţului, şi îl califică în terţ de rea-credinţă dacă avea această cunoaştere la data încheierii contractului cu acea persoană aparent îndreptăţită.

Testul la care este supus terţul pentru a fi de rea-credinţă, „a cunoscut sau nu are cunoştinţă de acest fapt din cauza unei culpe grave”, trebuie privit în contextul său potrivit – că se referă la un act notarial. Este rezonabil pentru public să pornească de la prezumţia că notarul care a emis certificatul este un jurist calificat, care a respectat legea şi procedurile aplicabile.

Pentru a răsturna prezumţia de legalitate a certificatului se cere un test mai rigid decât pentru a răsturna prezumţia de legalitate a unui act juridic simplu scris.

Actul notarial (care include şi certificatul în materie de moştenire), purtând ştampila şi semnătura notarului, „este de autoritate publică, se prezumă legal, veridic şi are forţă probantă” [art. 5 alin. (8) din Legea nr. 246 din 15 noiembrie 2018 privind procedura notarială].

Deoarece evaluarea cunoaşterii ori necunoaşterii din culpă gravă se face in concreto, contează abilităţile şi experienţa de viaţă ale terţului a cărui rea-credinţă se pretinde. Într-adevăr juriştii se conduc de maxima că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii şi că terţul, chiar dacă nu este jurist, trebuia să folosească asistenţa juridică pentru luarea unor decizii importante de achiziţie. Însă inexactitatea certificatului mai rar rezultă din încălcarea directă a legii, ci din existenţa unor împrejurări de fapt care contravin împrejurărilor arătate în certificat. Terţul ar trebui să ştie că toţi copiii defunctului sunt moştenitori legali, însă el ar putea să nu cunoască despre existenţa unui copil, omis din certificat. În plus, terţul poate presupune că un copil cunoscut, nu este inclus în certificat, fiindcă renunţase la moştenire ori a existat un alt temei de decădere a sa de la moştenire. Necunoaşterea dosarului procedurii succesorale de către terţ nu este o „culpă gravă”, fiindcă nu ţine de activitatea proprie şi fiindcă el se poate baza pe prezumţia de legalitate în activitatea notarului emitent. În mod similar, noi acceptăm caracterul res judicata al hotărârilor judecătoreşti fără a fi nevoiţi să studiem dosarul aferent cauzei, deşi, ipotetic, există riscul că hotărârea judecătorească ar putea fi revizuită.

Testul „nu are cunoştinţă de acest fapt din cauza unei culpe grave” este unul înalt, şi pune în sarcina celui care pretinde reaua-credinţă să demonstreze că terţul a manifestat „o profundă lipsă de prudenţă de care, în împrejurările cazului, era evident că trebuia să dea dovadă” [art. 20 alin. (4)]. De exemplu, terţul trebuia să vadă că ştampila aplicată pe certificat era a unui SRL, şi nu a unui notar; ori că certificatul nu este de moştenitor, ci de deces.

În dreptul succesoral francez teoria aparenţei vizează moştenitorul aparent, şi se aplică oriunde adevărul trebuie să poată ceda în faţa securităţii juridice^[51]. Mai mult, în dreptul francez, teoria aparenţei îşi are originea în dreptul succesoral, după ce s-a extins la dobândirea proprietăţii în general, iar apoi a devenit o teorie generală cu multiple aplicaţii: mandat aparent, comercial aparent etc.^[52].

În dreptul succesoral românesc de până la noul Cod civil român din 2009, ocrotirea terţilor care intrau în relaţii cu moştenitorul aparent să făcea prin teoria aparenţei (error comunis facit jus), iar unii autori consideră că ea este aplicabilă şi sub auspiciile noii reglementări^[53], mai ales că art. 17 din acest cod deja o prevede expres. Această teorie, pe lângă buna-credinţă a terţului dobânditor impune o condiţie adiţională definitorie — eroarea comună şi invincibilă. Aparenţa înşelătoare trebuie împărtăşită public şi „să fie irezistibilă, greu de descoperit şi evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea”. „Aprecierea erorii comune se face in abstracto, având în vedere cauza acesteia şi faptul dacă un om rezonabil a fi putut cădea în aceasta. În orice caz, toate precauţiunile, toate formalităţile obişnuite pentru o asemenea operaţie trebuie observate, toate verificările apte a confirma existenţa dreptului autorului trebuie să fie efectuate. Având în vedere consecinţele sale, criteriile de apreciere ale erorii comune sunt foarte severe. Eroare comună, în definitiv, un soi de „bună-credinţă colectivă”, spre deosebire de buna-credinţă individuală, nu se prezumă, trebuind să fie dovedită de cel care o aleagă, lucru care se poate face prin orice mijloace de probă”^[54]. 

Din punct de vedere conceptual, aceste criterii sunt logice şi echitabile, însă noile tendinţe de precizie şi certitudine juridică în dreptul privat impun o abordare mai pragmatică şi (…) mai simplă. În primul rând, pare redundant de a impune dubla condiţie a bunei-credinţe a terţului dobânditor şi a publicului în general. În al doilea rând, înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă şi plasarea sarcinii probei pe terţ contravine principiilor de bază ale probaţiunii (faptele negative nu se supun probaţiunii); suntem însă de acord că terţul trebuie să poată fi în stare să demonstreze sursa bunei sale credinţe — certificatul de moştenitor de care a luat cunoştinţă [acelaşi lucru se reţine în doctrina şi jurisprudenţa franceze^[55], „eroarea se va considera comună şi invincibilă atunci când a fost comisă încrezându-se pe un act de notorietate (art. 730-4)”] ori alt instrument care, conform legii, atestă calitatea de moştenitor ori legatar. Şi această doctrină franceză recunoaşte că buna-credinţă individuală a terţului se prezumă, însă eroarea comună şi invincibilă trebuie demonstrată de terţ pe calea respectivului instrument prevăzut de lege^[56]. În al treilea rând, deranjează că teoria aparenţei în drept este prezentată ca ceva „cu totul excepţional”, de fapt, protecţia terţilor fiind norma şi principiul în materie de circuit civil.

Paradoxal, înlăturarea aplicării principiului aparenţei în drept şi a art. 17 prin regulile de carte funciară a înrăutăţit protecţia terţilor acordată de art. 901, prin prisma termenului de 3 ani pentru acţiunea în rectificare prevăzut la art. 909 C. civ. român.

În fine, prezumţiile şi ficţiunile de la art. 2557 C. civ. RM şi art. 69 din Regulamentul UE nr. 650/2012 au avantajul de a circumscrie cu exactitate standardul de bună-credinţă impus terţilor atunci când intră în relaţii cu moştenitorii aparenţi. Or, claritatea juridică este o valoare în sine.

5.6. Efectul ficţiunii — tămăduirea inexactităţii certificatului de drept succesoral în contextul unui act juridic de dispoziţie

Ficţiunea de la alin. (4) serveşte doar terţului care încheie un act juridic de dispoziţie cu o persoană îndreptăţită ori împuternicită printr-un certificat de drept succesoral. Ficţiunea dată nu ocroteşte poziţia persoanei indicate în certificat. Aşadar, moştenitorul aparent nu poate invoca alin. (4) pentru a se opune petiţiei de ereditate a moştenitorului adevărat ori unei acţiuni în revendicare ori, după caz, rectificare a registrului de publicitate introdusă de proprietarul adevărat al bunului. Protecţia moştenitorului aparent ca dobânditor a unui drept se realizează în condiţiile uzucapiunii doar (instituţia dobândirii de bună-credinţă tradiţional nu ocroteşte pe dobânditorul cu titlu gratuit, inclusiv cu titlu de moştenire ori legat).

Ficţiunea edictată de alin. (4) tămăduieşte incidentul inexactităţii elementelor cuprinse în el, care se pot datora stabilirii greşite a circumstanţelor de fapt (cercul de rude) ori pe o aprecieze juridică greşită (persoana a fost indicată drept moştenitor, dar, ulterior se constată că ea era doar legatar care are un drept de creanţă faţă de moştenitor). Inexactitatea se poate datora şi unei greşeli materiale (e.g. în încheierea de desemnare a custodelui masei succesorale notarul a indicat un termen al custodiei, dar în certificatul de custode s-a omis indicarea termenului, ceea ce a generează încrederea terţilor că custodele nu are limitele temporale ale împuternicirilor sale).

Ficţiunea juridică instituită de alin. (4) este că „se consideră că [dobânditorul] devine parte la un contract cu o persoană îndreptăţită sau împuternicită să dispună de bunurile vizate”.

Deci, norma nu prevede direct efectul că dobânditorul dobândeşte dreptul asupra bunului, spre deosebire de alte norme de protecţie a dobânditorilor de bună-credinţă din Codul civil:

1) articolul 523 (Dobândirea cu bună-credinţă a dreptului înregistrat în temeiul actului juridic): (1) Dobânditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul înregistrat în folosul său, în temeiul unui act juridic, în registrul bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul art. 420, şi în cazul în care cel care a dispus de drept nu era adevăratul său titular, nu avea împuterniciri de a dispune de drept sau actul juridic de dispoziţie este ineficient pe alt temei;

2) articolul 524 (Uzucapiunea dreptului în temeiul cuprinsului registrului de publicitate): (1) În cazul în care persoana a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul art. 420, ca titular al unui drept real sau al altui drept patrimonial (dreptul înregistrat), iar dreptul ei este pasibil de radiere sau altă rectificare pe unul din temeiurile prevăzute la art. 439 alin. (1) lit. a) sau b), dreptul va rămâne înregistrat valabil în folosul acelei persoane (…);

3) articolul 527 (Dobândirea cu bună-credinţă a dreptului de proprietate asupra bunului mobil): (1) Dobânditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil prin intrare în posesie şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, nu avea împuterniciri de a dispune de bun sau actul juridic de dispoziţie era ineficient pe alt temei;

4) articolul 529 (Uzucapiunea mobiliară): (1) Posesorul sub nume de proprietar dobândeşte dreptul de proprietate prin posesia bunului mobil (…);

5) articolul 686 (Dobîndirea cu bună-credinţă a dreptului de gaj): (1) Chiar dacă debitorul gajist nu este adevăratul titular al obiectului gajului şi nici nu are împuternicirea de a-l gaja, creditorul gajist totuşi dobîndeşte un drept de gaj valabil dacă, la momentul constituirii gajului, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (…).

Ajungem la concluzia că ficţiunea juridică nu este de dobândire integral corectă, ci de contractare cu persoana corectă. Este, aşadar, nu o ficţiune de transfer al dreptului dobândit de la un neproprietar (a non domino), ci o ficţiune privind calitatea dispunătorului.

Din altă perspectivă, legea nu se limitează doar la a declara că terţul care se încredinţează pe certificatul de drept succesoral se consideră de bună-credinţă [asta, de fapt, deja rezultă din alin. (1)], care ar putea apoi fi folosit în verificarea întrunirii condiţiei de bună-credinţă, cerută pentru dobândirea de bună-credinţă ori uzucapiune. Ficţiunea de la alin. (4) depăşeşte acest cadru şi chiar recunoaşte terţului un efect juridic nou — că el a tratat cu persoana îndreptăţită sau împuternicită. Din punct de vedere procedural, ficţiunea este o apărare (o excepţie de fond) a terţului care este pârât în procesul civil şi împotriva căruia este introdusă o acţiune de revendicare ori, după caz, de rectificare.

Acestea ne permit să concluzionăm că ficţiunea de la alin. (4) este autonomă şi poate oferi protecţie terţului fără jocul instituţiei dobândirii de bună-credinţă ori uzucapiunii. În alte situaţii, ea poate ajuta în jocul acelor instituţii.

Problematică este situaţia juridică a părţilor între momentul încheierii contractului (titulus) şi dobândirea dreptului de proprietate de către terţ (modus – transmiterea posesiei ori îndeplinirea formalităţii de publicitate). Ficţiunea de dobândire de la persoana îndreptăţită este absolută, fiind opozabilă şi adevăratului moştenitor. Dacă însă bunul se află în posesia adevăratului moştenitor ori dreptul înregistrat este înregistrat pe numele adevăratului moştenitor, este problematică revendicarea bunului de la adevăratul moştenitor.

Dacă cerinţa legală ar fi fost ca buna-credinţă să subziste până la dobândirea dreptului de către terţ, este limpede că, în acest scenariu, terţul ar deveni de rea-credinţă, dacă a primit o pretenţie din partea adevăratului moştenitor. În aşa fel, protecţia de bună-credinţă nu ar mai lucra în folosul terţului, el având doar o pretenţie faţă de dispunătorul aparent.

Din Regulamentul UE nr. 650/2012 rezultă că art. 69 alin. (4) are ca scop doar a oferi terţilor protecţie în privinţa identităţii dispunătorului şi a introduce ficţiunea, prin care consideră că terţul devine parte la un contract cu un dispunător îndreptăţit ori împuternicit. În acest sens considerentul (71), teza VII din Regulament precizează: „Dacă dobândirea unor astfel de bunuri de către o persoană terţă are sau nu efect este o chestiune ce nu ar trebui să fie stabilită prin prezentul regulament”. Deci nu poate fi efectul exclusiv al art. 2557 alin. (4) dobândirea de către terţ a dreptului care face obiectul actului juridic încheiat cu persoana arătată în certificat.

Efectul de salvgardare prevăzut la alin. (4) se limitează la această ficţiune. El nu remediază actul juridic de dispoziţie care ar putea suferi de o altă cauză de ineficacitate (e.g. nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem; conţinut ilegal; bunul nu aparţinea lui de cujus).

Ilustraţia 6

Revenind la Ilustraţia 1, dacă C. avea un certificat de moştenitor la data când a vândut setul de cărţi librăriei L., intervine ficţiunea că librăria a contractat cu persoana îndreptăţită. Totuşi, art. 358 nu face contractul de vânzare-cumpărare eficient (nu transmite proprietatea de la P., adevăratul proprietar) la L. Din nou, L. are nevoie de dobândirea de bună-credinţă de la art. 527.

L. este de bună-credinţă fiindcă s-a încrezut pe informaţiile din certificatul de moştenitor emis în folosul lui C., dar şi pe posesia lui C.

Efectul când bunul de care s-a dispus nu aparţine masei succesorale

După cum s-a subliniat, ficţiunea de la alin. (4) este neutră faţă de împrejurarea că bunul de care dispune persoana îndreptăţită prin certificat de fapt nu aparţine masei succesorale. Situaţia de dobândire a bunului de la un neproprietar (a non domino) poate exista în trei constelaţii:

(1) de cujus era proprietar, iar persoana indicată în certificat nu era moştenitorul adevărat (certificatul este inexact). Dobândirea terţului de la moştenitorul aparent pe calea contractului este o dobândire a non domino:

Ilustraţia 7 – Imobil al defunctului vândut de moştenitorul aparent

D decedează necăsătorit şi este supravieţuit de unicul copil C (adult apt de muncă), deci este unic moştenitor legal. C obţine certificatul de moştenitor şi îşi înregistrează dreptul asupra imobilului deţinut de D, pe baza certificatului.

C vinde imobilul către L. Ulterior se descoperă un testament prin care D lasă toate bunurile sale prietenului din copilărie P. P cere notarului retragerea certificatului de moştenitor emis lui C. Notarul retrage certificatul şi emite certificat nou în folosul lui P.

Art. 2557 alin.(4) este util pentru L, fiindcă intervine ficţiunea că L a cumpărat de la persoana îndreptăţită. Prin urmare, art. 358 nu primeşte aplicare, iar contractul de vânzare-cumpărare este eficient (produce efecte reale, efectul de translare a proprietăţii din masa succesorală către L). Astfel, nici nu este necesar ca L să îndeplinească condiţiile cerute de art. 523 pentru dobândirea de bună-credinţă (de exemplu, nu se cere L să fi intrat în posesia imobilului). Dar dacă ar fi lipsit ficţiunea de la art. 2557 alin. (4), L ar fi ocrotit de art. 523, însă în condiţiile specifice acelui articol.

(2) de cujus nu era proprietar, iar persoana indicată în certificat era moştenitorul adevărat (certificatul este exact). Atât dobândirea de către moştenitor de la de cujus pe calea moştenirii, cât şi dobândirea terţului de la moştenitorul adevărat pe calea contractului sunt dobândiri a non domino:

Ilustraţia 8 – Imobil al altuia vândut de moştenitorul adevărat

D a dobândit printr-un contract de donaţie un imobil de la V şi şi-a înregistrat dreptul în registrul bunurilor imobile. D decedează necăsătorit, şi este supravieţuit de unicul copil C (adult apt de muncă), deci este unic moştenitor legal. C obţine certificatul de moştenitor şi îşi înregistrează dreptul asupra imobilului pe baza certificatului.

Scenariul 1: Dacă V obţine anularea contractului de donaţie, C va pierde imobilul. Acţiunea în rectificare a registrului a lui V se admite decât dacă C poate invoca uzucapiunea de 5 ani [art. 524 alin. (1) lit. b)].

Scenariul 2: C vinde imobilul către L. Art. 2557 alin. (4) este inutil pentru lui L, fiindcă, în speţă, nu se contestă că C chiar este moştenitor adevărat.

(3) de cujus nu era proprietar, iar persoana indicată în certificat nu era moştenitorul adevărat (certificatul este inexact). Atât dobândirea de către masa succesorală (în persoana moştenitorului aparent, iar după constatarea inexactităţii certificatului, de către moştenitorul adevărat) de la de cujus pe calea moştenirii, cât şi dobândirea terţului de la moştenitorul aparent pe calea contractului sunt, fiecare, dobândiri a non domino:

Ilustraţia 9 – Imobil al altuia vândut de moştenitorul aparent

Datele sunt ca în Ilustraţia 8 doar că, ulterior, se descoperă un testament prin care D lasă toate bunurile sale prietenului din copilărie P.

P cere notarului retragerea certificatului de moştenitor emis lui C. Notarul retrage certificatul şi emite certificat nou în folosul lui P.

Scenariul 1: Dacă V obţine anularea contractului de donaţie, C (sau dacă deja a fost înregistrat în loc, P) va pierde imobilul. Acţiunea în rectificare a registrului a lui V se admite doar dacă C (sau P) poate invoca uzucapiunea de 5 ani [art. 524 alin. (1) lit. b)].

Scenariul 2: Înainte de descoperirea testamentului în folosul lui P, C vinde imobilul către L. Art. 2557 alin. (4) este util pentru lui L, însă numai pentru a-şi întări buna-credinţă în cadrul acţiunii în rectificare introduse de V. Art. 523 îl va ocroti pe L prin dobândirea de bună-credinţă, iar faptul că L s-a bazat pe certificat îi va constitui buna-credinţă, în sensul art. 525 alin. (1) lit. c) şi d).

Prin urmare, pentru o protecţie deplină a lui L, se cere jocul a două instituţii juridice: ficţiunea de contractare cu persoana îndreptăţită şi dobândirea de bună-credinţă. Se vor aplica distributiv atât prezumţia de la art. 2557 pentru a tămădui neîndreptăţirea moştenitorului, cât şi art. 523 pentru a tămădui împrejurarea că defunctul nu era adevăratul titular al dreptului^[57].

Practic, ficţiunea juridică va ajuta registrul de publicitate pentru a recunoaşte moştenitorul aparent ca moştenitor. Dar, oricum, certificatul va fi prezentat cu ocazia dispunerii de către moştenitorul aparent către terţ.

5.7. Pretenţia de restituţie a moştenitorului adevărat

5.7.1. Pretenţia faţă de terţ (dobânditor)

Contractul de înstrăinare dintre moştenitorul aparent şi terţ nu justifică, în raport cu moştenitorul adevărat, îmbogăţirea obţinută de terţ. Justificarea este un element relativ, dintre părţile contractante [art. 1981 alin.(1) a) – „persoana îmbogăţită este îndreptăţită faţă de persoana dezavantajată să obţină îmbogăţirea”]. Dar art. 2557 alin. (4) îl ocroteşte pe terţ, prin ficţiunea de dobândire de la o persoană îndreptăţită a bunului, fiind opozabilă masei succesorale.

Deci, moştenitorul adevărat nu are o acţiune în revendicare faţă terţul dobânditor, fiindcă el a pierdut dreptul de proprietate. Totuşi, art. 1989 recunoaşte în acest caz existenţa unei îmbogăţiri nejustificate. Dacă terţul era de bună-credinţă şi a dobândit cu titlu oneros [„în schimbul acelei îmbogăţiri, i-a oferit terţului o altă îmbogăţire”, în sensul art. 1995 alin. (1) lit. a)], atunci pretenţia de restituire este exclusă. Şi invers, dacă terţul era de rea-credinţă ori a dobândit cu titlu gratuit de la moştenitorul aparent, el va fi ţinut la restituţie faţă de moştenitorul adevărat.

Art. 1990 alin. (5) foloseşte o denumire a autonomă a bunei-credinţă faţă de art. 2557, care nu limitează reaua-credinţă la „necunoaşterea din culpă gravă”, ci „trebuia în mod rezonabil să cunoască că îmbogăţirea este nejustificată sau ar putea deveni nejustificată”. Socotim însă că art. 2557 are un impact asupra modului de aplicare al art. 1990 alin. (5) şi 1995 alin. (1) lit. a), fiindcă prevede ce este rezonabil în materie succesorală şi instituie prezumţia de exactitate a certificatelor.

Chiar dacă terţul dobândeşte de la moştenitorul aparent prin donaţie, donaţia produce efecte (este opozabilă) faţă de moştenitorul adevărat, în sensul că terţul dobândeşte dreptul de proprietate^[58].

5.7.2. Pretenţia faţă de moştenitorul aparent (dispunător)

Pe baza art. 2473, tot ce este primit de moştenitorul aparent cu titlu de executare a contractului cu terţul intră, prin subrogare reală, în masa succesorală. Prin urmare, moştenitorul adevărat poate cere restituţia de la moştenitorul aparent ca posesor al masei succesorale, conform art. 2472.

O acţiune concurentă a moştenitorului adevărat este restituţia bazată pe îmbogăţirea nejustificată, deşi art. 2482 insistă pe regulile speciale privind petiţia de ereditate^[59].

La fel, el poate introduce o acţiune în răspundere delictuală faţă de moştenitorul aparent pentru repararea prejudiciului cauzat prin dispunerea de bunului care, în realitate, aparţinea moştenitorului adevărat, însă cu prezenţa vinovăţiei (adică a relei-credinţe a moştenitorului aparent).

§6. Protecţia terţului care execută o obligaţie faţă de masa succesorală

Dacă alin. (4) reglementează încrederea în certificat cu ocazia încheierii unui act juridic de dispoziţie în privinţa masei succesorale şi are ca scop ocrotirea dobânditorilor de drepturi, iar alin. (3) acoperă intrarea în masa succesorală a prestaţiilor, ca parte a executării obligaţiei faţă de masă, şi are ca scop ocrotirea debitorilor masei succesorale.

Aceste două laturi ale protecţiei terţilor ar putea să se manifeste separat, dar şi simultan. De exemplu, cel care cumpără un bun de la moştenitor este interesat nu doar să dobândească proprietatea, ci şi să aibă încrederea că a plătit preţul persoanei corecte şi să fie ocrotit de o pretenţie de plată repetată a preţului.

Principiul este că o executare liberează debitorul de obligaţie doar dacă este făcut către creditor ori persoana împuternicită corespunzător (accipiens) (art. 867).

Executarea către un terţ nu este liberatorie, iar creditorul poate insista pe executare de la debitor. Debitorul atunci va avea o pretenţie de restituţie a executării nejustificate de la terţ (deşi în unele cazuri terţul va avea o apărare care va diminua ori exclude restituţia).

Norma art. 2557 alin. (3) constituie un lex specialis faţă de art. 868, care, la fel, ocroteşte debitorul de bună-credinţă care execută în folosul unui terţ care pretinde a fi creditor, dar în realitate nu este.

Lex specialis presupune încredea în certificat, dar şi precizează contururile bunei-credinţe a debitorului.

Art. 868 poate funcţiona în materie de moştenire atunci când nu funcţionează art. 2557, de exemplu, nu s-a emis un certificat de moştenitor, dar debitorul s-a bazat pe alte împrejurări pe care generau buna sa credinţă (e.g. că creditorul aparent era cunoscut ca unic copil al lui de cujus şi de cujus nu era căsătorit).

6.1. Efectul liberatoriu pentru debitorul masei succesorale

Debitorul masei succesorale poate refuza să execute obligaţia şi trata creditorul ca fiind în întârziere (mora creditoris), atâta timp cât nu ştie cui să execute [art. 882 alin. (2)]. Debitorul nu este în întârziere atâta timp cât nu ştie cui să îi execute [art. 903 lit. b)]. În baza principiului dobândirii de drept a moştenirii, moştenitorul este îndreptăţit să primească executarea de la un debitor al masei succesorale.

Ilustraţia 10

V a vândut un imobil lui C, cu plata preţului în termen de 30 zile la contul bancar al lui V. Cu 10 zile înainte de scadenţă, V decedează. C nu cunoaşte cine sunt moştenitorii lui V, dar plăteşte în termen la contul lui V. Banca lui V acceptă plata. O asemenea plată este liberatorie, fiindcă banii vor fi ţinuţi de bancă la ordinul moştenitorilor, care se vor legitima ulterior.

Totuşi, un debitor al masei succesorale, care nu poate executa unipersonal, ci are nevoie ca executarea să fie primită de o persoană care reprezintă masa succesorală, suferă riscul că, dacă va executa fără să verifice certificatul de drept succesoral al acelei persoane, va face o executare către un terţ neîmputernicit şi nici nu va avea statut de debitor de bună-credinţă.

Certificatul de drept succesoral oferă această siguranţă de legitimare şi instituie ficţiunea de executare către o persoană împuternicită („Se consideră că [debitorul] (…) acţionează faţă de o persoană îndreptăţită sau împuternicită să accepte plăţi sau bunuri”). Deci, obligaţia debitorului faţă de masa succesorală se stinge chiar dacă cel care primeşte executare, în realitate, nu este îndreptăţit să o primească^[60].

6.2. Debitorul nu poate refuza executarea din cauza incertitudinii

În sistemul legislativ german, Curtea Federală Germană (BGH) a reţinut că debitorul (o bancă) nu poate condiţiona executarea obligaţiei (eliberarea banilor) faţă de moştenitor cu prezentarea certificatului de moştenitor, iar clauza dintre debitor şi de cujus care nu a fost negociată individual şi care impune o asemenea sarcină a probaţiunii este abuzivă^[61]. Efectul de legitimare oferit de certificat nu exclude alte forme de legitimare^[62].

Aceeaşi este poziţia în dreptul românesc: „Dacă nu voieşte să ceară eliberarea unui certificat de moştenitor, eredele sau legatarul va putea dovedi calitatea sa de succesor, precum şi întinderea chemării sale prin mijloacele de probă admise de dreptul comun”^[63].

Efectul de salvgardare prevăzut la alin. (3) se limitează la această ficţiune. El nu tămăduieşte alte incidente ale executării, cum ar fi că executarea a fost necorespunzătoare.

Condiţiile intervenirii ficţiunii de executare a obligaţiei în folosul persoanei îndreptăţite (creditor aparent) ori persoanei împuternicite

a) Dreptul de creanţă satisfăcut prin executare aparţine masei succesorale. 

Alin. (3) cere ca executarea (fie pecuniară, fie prin transmitere de bunuri) să fie una prin care se „efectuează plăţi sau transmite bunuri unei persoane menţionate în certificat drept persoană îndreptăţită sau împuternicită să accepte plăţi sau bunuri”, adică persoana care primeşte executarea (accipiens) are această calitate pe regulile dreptului succesoral. Principala situaţie avută în vedere este primirea de către moştenitor a plăţilor care erau datorate lui de cujus de către debitorii lui de cujus.

Aici se includ şi creanţele intrate în masa succesorală după deschiderea moştenirii, pe calea subrogaţiei reale.

Ficţiunea este neutră faţă de un alt incident, creanţa care se satisface nu mai aparţinea lui de cujus în timpul vieţii sale (e.g. de cujus a cesionat creanţa, dar debitorul nu a fost notificat despre intervenirea cesiunii).

Norma instituie ficţiunea „creditorului corespunzător” de latura activă, dar este neutră faţă de cine anume execută obligaţia. Efectul liberator intervine ori de câte ori executarea este conformă cu conţinutul ei. În special, legea (art. 870) admite că, de principiu, şi un terţ ar putea executa în locul debitorului, cu efectul că debitorul este eliberat faţă de creditor. Dacă a avut loc o subrogaţie ori terţul are în alt mod o pretenţie de a recupera executarea de la debitorul eliberat, este o chestiune care se decide conform altor reguli.

Alin. (3) primeşte aplicare şi atunci când bunurile pe baza unui drept de o natură diferită decât dreptul de creanţă. De exemplu, prin revendicarea bunurilor, prin admiterea unei acţiuni de constatare că bunul personal al soţului supravieţuitor a devenit bun comun al soţilor, şi, deci, de cujus avea o cotă-parte din acel bun, cu efect că aceasta intră în masa succesorală.

Aici se poate include și dobândirea pe baza unui act administrativ favorabil.

-parte din acel bun, cu efect că aceasta intră în masa succesorală.

Aici se poate include şi dobândirea pe baza unui act administrativ favorabil.

b) Creanţe care nu aparţin masei succesorale. Alin.(3) se poate aplica şi în cazul executării efectuate din contul masei succesorale: creanţa legatarului, creanţa de remuneraţie a executorului testamentar ori a administratorului masei succesorale.

6.3. Pretenţia de restituţie a moştenitorului adevărat

(i) Pretenţia faţă de terţ (debitorul eliberat)

Art. 2557 alin. (3) îl ocroteşte pe terţ, prin ficţiunea de executare către o persoană îndreptăţită de a primi executare, fiind opozabilă masei succesorale şi, deci, moştenitorului adevărat.

(ii) Pretenţia faţă de moştenitorul aparent (dispunător)

Pe baza art. 2473, tot ce este primit de moştenitorul aparent de la terţi cu titlu de satisfacere a creanţelor aflate în masa succesorală intră, prin subrogare reală, tot în masa succesorală. Prin urmare, moştenitorul adevărat poate cere restituirea de la moştenitorul aparent, ca posesor al masei succesorale, conform art. 2472.

O acţiune concurentă a moştenitorului adevărat este restituirea bazată pe îmbogăţirea nejustificată, deşi art. 2482 insistă pe regulile speciale privind petiţia de ereditate^[64].

La fel, el poate introduce o acţiune în răspundere delictuală faţă de moştenitorul aparent pentru repararea prejudiciului cauzat prin dispunerea de bunului care, în realitate, aparţinea moştenitorului adevărat, însă cu prezenţa vinovăţiei (adică a relei-credinţe a moştenitorului aparent).

§7. Efectul de legitimare al proprietarului

7.1. Certificatul de moştenitor – titlu de proprietate

Certificatul de moştenitor este titlu de proprietate pentru moştenitor, în sensul că probează intervenirea moştenirii lui de cujus în folosul moştenitorului. În materia drepturilor reale, modul de dobândire a proprietăţii este moştenirea, iar instrumentul probator al moştenirii este certificatul de moştenitor. Din această perspectivă, certificatul de moştenitor este titulus. Deoarece devoluţiunea moştenirii are loc prin efectul legii (principiul dobândirii de drept a moştenirii), transmiterea posesiei bunului mobil ori înregistrarea dreptului moştenitorului într-un registru de publicitate nu este un modus, adică nu este o formalitate cu caracter constitutiv, ci doar declarativ (pentru informare).

S-a precizat nuanţat că certificatul de moştenitor devine, lato sensu, un titlu de proprietate care constată îndeplinirea condiţiilor titlului de proprietate stricto sensu, adică moştenirea. În acelaşi timp certificatul de moştenitor rămâne un instrument, un act constatator, care îşi fundamentează puterea doveditoare a dreptului de proprietate per relationem cu titlurile de proprietate ale lui de cujus care au făcut obiectul transmisiunii mortis causa^[65].

Într-adevăr, jocul art. 358 şi a principiului că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are, justifică poziţia că certificatul de moştenitor valabil (liber de inexactităţi) nu este un titlu absolut şi invincibil de proprietate. Adevăratul proprietar (verus dominus) al unui bun poate face proba că de cujus nu era proprietar al acelui bun, ceea ce atrage consecinţa că certificatul de moştenitor nu mai este titlu de proprietate al moştenitorului asupra acelui bun determinat. În materie de bunuri supuse înregistrării într-un registru de publicitate, dacă moştenitorul şi-a înregistrat dreptul în temeiul certificatului de moştenitor, intervine prezumţia de exactitate a registrului de publicitate (prezumţia care, în primul rând, protejează terţii interesaţi). În acest caz, adevăratul proprietar este nevoit să recurgă la acţiunea în rectificare, regulile cărora oferă o protecţie moştenitorului pe calea uzucapiunii de 5 ani, pentru cazul de bună-credinţă al moştenitorului, şi de 10 ani, pentru cazul de rea-credinţă (art. 524 coroborat cu art. 440).

7.2. Efectul de legitimare în raport cu registrele de publicitate

Alin. (5) are drept corespondent art. 69 alin. (5) din Regulamentul UE nr. 650/2012 şi prevede un efect pozitiv, cel de legitimare a persoanei îndreptăţite ori împuternicite în faţa registrelor de publicitate.

Certificatul de drept succesoral este titlu valabil de înregistrare în registrele de publicitate. Potrivit art. 509 alin. (2), succesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar certificatul confirmă intervenirea acestui mod de dobândire. Per a contrario, autoritatea care ţine registrul nu poate cere alte documente care vizează moştenirea, dar poate cere alte documente necesare conform legii în caz de înregistrare.

Norma urmează a fi coroborată cu celelalte dispoziţii legale care guvernează dreptul atestat de certificat. În special, simpla deţinere a certificatului de legatar nu este temei pentru înregistrarea legatarului ca titular al dreptului care face obiectul legatului (e.g. proprietatea ori abitaţia unui imobil), ci se cer formalităţi suplimentare de executare a legatului de către moştenitor, conform art. 2297^[66].

Dacă autoritatea are dovada (de fapt sau de drept) că certificatul este inexact, ea poate refuza înregistrarea în temeiul său^[67]. De exemplu, dacă autorităţii moldave care deţine RBI i se prezintă un certificat de moştenitor (naţional ori european) emis de un notar român, el nu poate fi titulus privitor la imobilele din Republica Moldova, din cauza normei conflictuale vechi dintre Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6 iulie 1996, care la art. 40 alin. (2) dispune că „Dreptul la succesiune asupra bunurilor imobile este determinat de legea părţii contractante pe teritoriul căreia se află acele bunuri”. Dar, în lipsă de asemenea tratat cu Germania, Italia sau Franţa, actele emise de autorităţile acestor state privitor la imobilele din Republica Moldova, eliberate privitor la moştenirile deschise la 1 martie 2019 sau ulterior, constituie titulus.

Note de subsol

^[1] Codul civil al Republicii Moldova (Legea nr. 1107 din 6 iunie 2002, cu modificările ulterioare, inclusiv modificările operate prin Legea nr. 133 din 15 noiembrie 2018 privind modernizarea Codului civil şi modificarea unor acte legislative), republicat în M. Of. al Republicii Moldova nr. 66-75 din 1 martie 2019. Referinţele în prezenta lucrare la articole sunt la cele ale Codului civil RM dacă din context nu rezultă altceva. 

^[2] Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, CELEX:32012R0650.

^[3] Ajustările terminologice operate (nu „tranzacţie”, ci „act juridic”, nu „persoană autorizată”, ci „persoană împuternicită”) s-au impus pentru o consistenţă mai bună cu terminologia consacrată în Codul civil RM.

^[4] P. Lagarde, Règlement no 650/2012 sur les successions, în Répertoire de droit européen, Dalloz, septembre 2014 (actualisation juillet 2019), nr. 250. 

^[5] M. Grimaldi, Droit des successions, 8e édition, LexisNexis, Paris, 2020, p. 468, nr. 577.

^[6] D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 428 şi urm., nr. 1259 şi urm.; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. III, ed. 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 174, care, la nota de subsol nr. 1, vorbeşte despre reculul teoriei aparenţei, în folosul mecanismelor de drept real de ocrotire a terţilor dobânditori, possession vaut titre şi principiul publicităţii materiale a cărţii funciare; la fel şi unele voci din doctrina franceză, care susţin că existenţa unor sisteme de publicitate ori instrumente probatorii ale moştenirii înlătură nevoia de a recurge la teoria aparenţei, a se vedea M. Boudot, Apparence, Répertoire de droit civil, Dalloz, mai 2018, nr. 110; J. Hérail, Acte de notoriété, Répertoire de droit civil, Dalloz, janvier 2009 (actualisation décembre 2019), nr. 62. 

^[7] A se vedea M. Boudot, op. cit., nr. 25, nr. 107 şi urm. 

^[8] G. Bonilini (ed.), Trattato di diritto delle successioni e donazioni, vol. 1, Giuffrè Editore, Milano, 2009, p. 1473.

^[9] Notă: în cele ce urmează vom discuta în detaliu certificatul de moştenitor şi efectele sale, însă, implicit, vom avea în vedere şi celelalte certificate.

^[10] K.W. Lange, Das Europäische Nachlasszeugnis, in A. Dutta, S. Herrler (eds), Die Europäische Erbrechtsverordnung, C.H. Beck, München, 2014, p. 168, nr. 23. 

^[11] M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R. S. România, Ed. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1966, p. 178. 

^[12] M. Of. al Republicii Moldova nr. 30-37 din 1 februarie 2019. 

^[13] M. Of. al Republicii Moldova nr. 277-28 din 26 august 2016. 

^[14] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 6, în The EU Succession Regulation: A Commentary. Al.-L. Calvo Caravaca, A. Davì, H.-P. Manse (eds.), Cambridge University Press, Cambridge, 2016 (în continuare – Caravaca/EU Succession Regulation Commentary).

^[15] H. Grziwotz, în Münchener Kommentar zum Bürgerlichen Gesetzbuch: BGB, Band 11: Erbrecht, §§ 1922-2385, §§ 27-35 BeurkG, 8. Auf., C.H. Beck, München, 2020 (în continuare – MuKoBGB), §2365, nr. 10; D. Weidlich, în G. Brudermüller, J. Ellenberger, I. Götz, Ch. Grüneberg, S. Herrler, H. Sprau, K. Thorn, W Weidenkaff, D. Weidlich, H. Wicke (eds.) Palandt Bürgerliches Gesetzbuch (Beck’sche Kurz-Kommentare Band 7), 76. Auflage, C.H. Beck, München, 2017 (în continuare – Palandt/BGB), §2365, nr. 1, p. 2603. 

^[16] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 6; U. Simon, în Erman Bürgerliches Gesetzbuch Handkommentar, Band I, H.P. Westermann, B. Grunewald, G. Maier-Reime (eds), 14. Auf., Verlag Dr. Otto Schmidt, Köln, 2014 (în continuare – Erman/BGB Handkommentar), §2365, nr. 2, p. 6145; Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 14.04.2010, nr. IV ZR 135/08. 

^[17] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 13; U. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 3, p. 6145. 

^[18] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 19; U. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 4, p. 6146. 

^[19] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 8, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary. 

^[20] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 19; U. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 4, p. 6146. 

^[21] Pentru detalii, a se vedea: O. Cazac, Adnotare la art. 2542 [online], Codul civil Adnotat [citat 31 august 2021]. disponibil online la adresa: animus.md/adnotari/2542/.

^[22] În acelaşi sens, a se vedea H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 12. 

^[23] U. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 4, p. 6146. 

^[24] În acelaşi sens, M. Eliescu, op. cit., p. 184. 

^[25] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 9, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 9. 

^[26] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 161-162 şi jurisprudenţa din nota de subsol nr. 1. 

^[27] C. Macovei, M.C. Dobrilă, Comentariu la art. 1133, în Noul Cod civil: Comentariu pe articole, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1178, nr. 1. 

^[28] H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 2. 

^[29] U. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2366, nr. 1, p. 6146; Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 23.11.1960, nr. V ZR 142/59. 

^[30] În acelaşi sens, H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 3; D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2366, nr. 1, p. 2304; a se vdea infra; privitor la considerentul 71 teza III din Regulamentul UE nr. 650/2012. 

^[31] Considerentul (71) teza III din Regulamentul nr. 650/2012: „Efectele probatorii ale certificatului nu ar trebui să fie extinse la elemente care nu sunt reglementate prin prezentul regulament, cum ar fi, de exemplu, problema filiaţiei sau, în cazul unui anumit bun, aceea de a stabili dacă acesta a aparţinut sau nu defunctului”.

^[32] §2366 BGB, cuprinde o formulare mai voalată a ficţiunii — „conţinutul certificatului de moştenitor se consideră corect (exact) în folosul [terţului] în măsura în care se aplică prezumţia de la paragraful 2365” – şi nu exprimă răspicat că se consideră că terţul tratează cu o persoană îndreptăţită. Acest efect se deduce prin interpretarea normei germane.

^[33] A se vedea, în acest sens, Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 10 şi 12, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 17.

^[34] În acelaşi sens, în dreptul german, doar că prisma unei norme formulate diferit, a se vedea H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2367, nr. 7. 

^[35] D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2367, nr. 1; Ul. Simon în Erman/BGB Handkommentar, §2367, nr. 2, p. 6148. 

^[36] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 14, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 19. 

^[37] H. Grziwotz în MuKoBGB, §2367, nr. 7. 

^[38] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 11, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 14. 

^[39] Ul. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2366, nr. 8, p. 6147; H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 37; D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2366, nr. 5. 

^[40] În acelaşi sens, a se vedea H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 15. 

^[41] Ibidem, nr. 20. 

^[42] A se vedea dreptul german, care nu recunoaşte protecţia §2366 pentru părţile contractului de partaj, fiindcă ei nu sunt veritabili terţi faţă de moştenire, a se vedea Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 08.04.2015, nr. IV ZR 161/14; a se vedea H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 11. Din cauza diferenţei de text şi concepţii, nu vedem motive pentru folosirea concepţiei germane la aplicarea art. 2557 alin. (4). 

^[43] Pentru această concluzie de către comentatorii în limba engleză a Regulamentului n. 650/2012, a se vedea Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 16, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; şi comentatorii în limba germană a Regulamentului, a se vedea A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 20; pentru aceeaşi poziţie în dreptul german, pe baza §2366, că nu este necesar terţul să fi examinat originalul certificatului, a se vedea Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 23.11.1960,
nr. V ZR 142/59; Ul. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2366, nr. 6, p. 6147; H. Grziwotz în MuKoBGB, §2366, nr. 25; J. Schmidt, Der Erbnachweis in Deutschland ab 2015: Erbschein vs. Europäisches Nachlasszeugnis, înZeitschrift für Erbrecht und Vermögensnachfolge, 2014, p. 390. 

^[44] Jurisprudenţa şi doctrina germană susţin că terţul poate nici să nu cunoască despre existenţa certificatului, fiindcă încrederea publică în exactitatea certificatului este acordă nu doar terţului dobânditor, ci publicului în întregime, a se vedea Ul. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2366, nr. 5, p. 6147.

^[45] Ul. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 2, p. 6145; H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2365, nr. 4; D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2366, nr. 3. 

^[46] A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 62 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 20. 

^[47] H. Grziwotz în MuKoBGB, nr. 7. 

^[48] Regulamentul UE nr. 650/2012 cuprinde un mecanism de cooperare între autorităţile UE, pentru a evita, oricând este posibil, un asemenea conflict de competenţă, a se vedea A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 62 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 10. 

^[49] Pentru o analiză critică a reglementării situaţiei existenţei certificatelor naţionale şi a celui european privitor la aceeaşi moştenire, a se vedea S. van Erp, Inheritance certificates and EU law: Less European „effet utile” implies more national pratique utile, în European Property Law Journal, 2020; nr 9(2-3), p. 67-72.

^[50] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 14, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary; A. Dutta, în MuKoBGB, Art. 69 EuErbVO, Kommentierung der europäischen Erbrechtsverordnung, nr. 19. 

^[51] M. Grimaldi, op. cit., p. 468, nr. 577. 

^[52] A se vedea J. Ghestin, H. Barbier, Traité de Droit civil. Introduction générale. Tome II: Droit de la preuve — Abus de droit, fraude et apparence, 5e edition, LGDJ, Paris, 2020, p. 585 şi urm.; M. Boudot, op. cit, nr. 25, nr. 107 şi urm. 

^[53] A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 428 şi urm., nr. 1261 şi urm.

^[54] Ibidem, p. 429, nr. 1263 şi 1264.

^[55] M. Grimaldi, op. cit., p. 469, nr. 577.

^[56] Ibidem; M. Boudot, op. cit., nr. 107 şi urm.

^[57] H. Grziwotz, în MuKoBGB, nr. 37 şi 38. 

^[58] Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 12.10.1970, nr. III ZR 254/68; H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2367, nr. 19. 

^[59] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2367, nr. 32; D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2366, nr. 7, p. 2604. 

^[60] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2367, nr. 3. 

^[61] Hotărârea Curţii Federale Germane (BGH) din 8 octombrie 2013, nr. XI ZR 401/12; Ul. Simon, în Erman/BGB Handkommentar, §2365, nr. 2, p. 6145; H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2367, nr. 2. 

^[62] În dreptul german alte forme de legitimare pot fi şi testamentul în formă autentică ori procesul-verbal al instanţei succesorale de deschidere a testamentului. 

^[63] În acelaşi sens, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 184. 

^[64] H. Grziwotz, în MuKoBGB, §2366, nr. 32; D. Weidlich, în Palandt/BGB, §2366, nr. 7, p. 2604. 

^[65] A se vedea, în acelaşi sens, C. Macovei, M.C. Dobrilă, Comentariu la art. 1133, în Comentariu pe articole, op. cit., p. 1178, nr. 1. 

^[66] Pentru detalii, a se vedea O. Cazac, Adnotare la art. 2297. Legatul [online]. Codul civil Adnotat [citat 31 august 2021], disponibil online la adresa: animus.md/adnotari/2297/.

^[67] Ch. Budzikiewicz, Article 69 Effects of the Certificate, nr. 18, în Caravaca/EU Succession Regulation Commentary.