Reflecții argumentate în materia prezumției de donație instituite de art. 1091 alin. (4) C. civ.

Introducere

Titularul unui patrimoniu are posibilitatea de a avantaja pe unul dintre moștenitorii săi în detrimentul celorlalți, însă în limitele cotității disponibile. Circumstanțierea dreptului de dispoziție prin limitarea voinței liberale îl poate pune pe dispunător (de regulă pe părinte în raport cu copiii) în situația ca afecțiunile sale exagerate față de unul dintre moștenitori să nu poată fi transpuse în plan material. De aceea, el va căuta să eludeze legea prin intermediul simulației încheind cu moștenitorul preferat acte cu titlu oneros, care nu sunt decât donații deghizate, în speranța că, în acest fel, va ocoli limitele fixate prin normele care reglementează rezerva succesorală. Așa cum afirma Troplong^[1], „Aceste slăbiciuni ale sufletului uman sunt prea bine dovedite de experiența practică, pentru ca legiuitorul să le lase în afara preocupărilor sale”.

Într-adevăr, pornind de la argumentele înfățișate, legiuitorul nostru a elaborat art. 1091 alin. (4) C. civ. care arată că: „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat ori către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare”. Articolul 1091 alin. (4) C. civ. a fost introdus pentru a ușura dovada deghizării unei donații prin intermediul unui act cu titlu oneros; astfel, în favoarea moștenitorilor rezervatari, este instituită o prezumție potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui descendent, ascendent privilegiat ori soț supraviețuitor reprezintă o donație (socotită în cotitatea disponibilă), dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Prezumția nu operează dacă deghizarea este invocată de un moștenitor în linie dreaptă care și-a dat consimțământul la încheierea actului^[2].

La origini^[3], contractele de care se ocupă art. 1091 alin. (4) C. civ. erau supuse dreptului comun. Jurisprudența trebuia să verifice buna sau reaua-credință a părților, validându-le sau anulându-le, în funcție de circumstanțe. În timpul Revoluției Franceze s-a adoptat Legea 17 Nivôse an II, care, preocupată fiind până la extrem în a asigura egalitatea între succesori, a interzis înstrăinările cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, făcute succesibililor în linie directă sau colaterală, cu excepția situațiilor în care ceilalți moștenitori și-au dat consimțământul la încheierea unor astfel de acte. O lege posterioară (Legea din anul VIII) a coborât nivelul Legii 17 Nivôse an II; ea permitea succesibililor să primească liberalități, dispozițiile relative la contractele în chestiune fiind abrogate, cu consecința reintrării lor sub incidența dreptului comun.

Codul civil francez a permis, în spiritul reglementării cuprinse în Legea din anul VIII, liberalitățile de natură să avantajeze pe unul sau mai mulți copii, dar nu a dorit ca inegalitatea să depășească o limită autorizată prin dispozițiile sale. Și cum înstrăinările cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului reprezintă un mijloc facil de simulație, Codul civil francez, în sistemul său de egalitate atenuată, a statuat în art. 918 o prezumție de fraudă, pe care Legea 17 Nivôse an II a pus-o în serviciul unui sistem de egalitate absolută.

După modelul art. 918 C. civ. fr., art. 845 C. civ. 1864 a prezumat că înstrăinările făcute unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului nu sunt, în fond, decât acte de donație, că dispunătorul nu a urmărit obținerea de foloase patrimoniale, dar că titularul patrimoniului a dorit să procure beneficiarului un avantaj pe care să-l sustragă eventualelor pretenții, justificate, ale celorlalți moștenitori. Cu alte cuvinte, art. 845 C. civ. 1864 a fost edictat pentru a sustrage dispunătorului unul dintre mijloacele de eludare a normelor prohibitive ale legii, apreciind că asemenea acte sunt făcute în frauda rezervei legale^[4].

§1. Condiții cerute pentru aplicarea prezumției^[5]

Prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. își produce efectele numai dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

a. Actul de înstrăinare să se prezinte sub aparența unui act cu titlu oneros

Prezumând caracterul gratuit al actului de înstrăinare, este evident că art. 1091 alin. (4) C. civ. a avut în vedere actele cu titlu oneros încheiate cu un descendent, ascendent privilegiat sau soț supraviețuitor, dacă aceste acte au fost consimțite cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Actele cu titlu gratuit nu cad sub incidența art. 1091 alin. (4) C. civ., chiar dacă sunt făcute cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori cu sarcina unei rente viagere. De altfel, art. 1091 alin. (4) C. civ. vorbește de înstrăinare cu titlu oneros (spre deosebire de art. 845 C. civ. 1864 care avea în vedere „bunuri înstrăinate”, fără a distinge după cum înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit), aspect de natură a exclude actele de donație din sfera prezumției legale. Oricum o referire la actele cu titlu gratuit ar fi fost lipsită de sens, de vreme ce dispunătorul nu a simulat natura gratuită a actului, ci numai întinderea acestei gratuități^[6].

Dacă actul consimțit de titularul patrimoniului este cu titlu gratuit (spre exemplu, donație cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere), nu se prezumă fictivitatea sarcinilor stipulate. Aceasta înseamnă că persoanele interesate trebuie să dovedească simulația potrivit regulilor generale care guvernează materia și să arate că actul încheiat are ca obiect proprietatea deplină asupra bunului și nu doar nuda proprietate sau că, în realitate, beneficiarul liberalității nu și-a asumat sarcina de executa o obligație de întreținere viageră ori de a plăti o renta viageră. Dacă simulația nu poate fi dovedită, se va ține seama, la stabilirea masei de calcul, de valoarea rezultată din diferența dintre valoarea bunului donat și valoarea sarcinii, în ipoteza că sarcina nu reprezintă ea însăși o donație indirectă grefată pe o donație directă.

b. Actul de înstrăinare să fie consimțit în favoarea unui succesibil rezervatar, descendent, ascendent privilegiat sau soț supraviețuitor

Spre deosebire de reglementarea actuală [art. 1091 alin. (4) C. civ.], care indică expres calitatea persoanei în favoarea căreia a fost consimțit actul, art. 845 din Codul civil de la 1864 vorbea de bunuri „înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă”, sugerând, într-o interpretare izolată a textului de lege, că prezumția opera indiferent dacă actul era încheiat cu un descendent, ascendent privilegiat sau ascendent ordinar. Cu toate acestea, în literatura de specialitate^[7], s-a arătat că o interpretare sistematică a textelor de lege cu incidență în materie (incluzând aici și art. 845 C. civ. 1864) era de natură să ofere o altă concluzie: prezumția putea fi invocată numai de succesibili ai defunctului care au și calitatea de moștenitori rezervatari, adică descendenții, fără limită în grad și ascendenții privilegiați, cu excluderea ascendenților ordinari din sfera de aplicație a dispoziției legale. O asemenea interpretare, aparent restrictivă, era susținută de următoarele argumente:

– A permite ascendenților ordinari să se prevaleze de reglementarea cuprinsă în art. 845 C. civ. 1864 ar fi lipsit de eficiență practică. Ei (ascendenții ordinari) nu aveau calitatea de moștenitori rezervatari și, implicit, nu erau protejați împotriva liberalităților excesive consimțite de către defunct, dreptul celui din urmă de a dispune prin acte de donație nefiind limitat în prezența rudelor din clasa a III-a de moștenitori legali (clasa ascendenților ordinari).

– Practica a demonstrat că astfel de acte simulate se încheie, de regulă, cu descendenții, nu și cu ascendenții. În acest sens, nu trebuie uitat că persoanele care contractează cu titularul patrimoniului trebuie să aibă calitatea de succesibil. Or, ascendenții ordinari aveau această calitate la momentul încheierii actului numai în lipsa rudelor din clasele I și a II-a de moștenitori legali (principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali), ceea ce însemna că existența chiar și a unui colateral privilegiat, rudă de gradul al IV-lea cu defunctul (strănepot de frate) conducea la ineficiența practică a prezumției instituite de art. 845 C. civ. 1864.

– Istorico-teleologic, se putea observa că art. 845 C. civ. 1864 prelua mot à mot reglementarea cuprinsă în art. 918 C. civ. fr. de la 1804, legiuitorul nesesizând că în dreptul francez aveau calitatea de moștenitori rezervatari toate rudele în linie dreaptă ale defunctului, deci și ascendenții ordinari, spre deosebire de Codul nostru civil de la 1864, care, ca și Codul actual, a conferit această calitate numai rudelor defunctului care au calitatea de descendenți și ascendenți privilegiați.

După apariția Legii nr. 319/1944 și includerea soțului supraviețuitor în sfera moștenitorilor rezervatari (art. 2 din actul normativ), s-a ridicat problema dacă și soțul în viață va intra sub incidența reglementării art. 845 C. civ. 1864. Răspunsul a fost afirmativ, având în vedere că rațiunea instituirii prezumției a fost reprezentată de necesitatea protecției rezervatarilor (categorie din care face parte și soțul supraviețuitor) împotriva actelor consimțite de către defunct, iar ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet^[8].

Se observă că toată dezbaterea doctrinară corespunzătoare reglementării anterioare și-a găsit ecoul în dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ. 2009, care precizează că prezumția de donație operează dacă înstrăinarea cu titlu oneros s-a făcut către „un descendent, ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor”.

Referitor la beneficiarul actului considerat a fi liberalitate, acesta trebuie să aibă calitatea de succesibil, adică de moștenitor prezumtiv al înstrăinătorului^[9]. Altfel spus, cocontractantul înstrăinătorului ar trebui să aibă vocație concretă la moștenirea acestuia, vocație apreciată în raport de data încheierii actului și nu de data deschiderii succesiunii. Dacă această condiție este îndeplinită, prezumția devine operantă, neprezentând relevanță că, între data încheierii actului și data deschiderii moștenirii, dobânditorul devine nedemn sau decedează ori, după data decesului înstrăinătorului, renunță la moștenirea acestuia^[10]. În schimb, prezumția nu se aplică înstrăinărilor vizate de art. 1091 alin. (4) C. civ., dacă acestea au fost consimțite în favoarea unei persoane care, în raport cu momentul încheierii actului, nu are calitatea de moștenitor prezumtiv al titularului patrimoniului din care face parte dreptul – obiect al înstrăinării (spre exemplu, o vânzare cu rezerva uzufructului, încheiată cu un nepot, nu va declanșa o prezumție de donație dacă fiul înstrăinătorului, care este și tatăl nepotului, există la momentul încheierii actului^[11]).

În sfârșit, în legătură cu această condiție, mai trebuie precizat că actului încheiat cu soțul succesibilului în linie dreaptă al înstrăinătorului sau cu o rudă a acestuia nu i se aplică prezumția de interpunere de persoane prevăzută de art. 922 alin. (2) C. civ., prezumție care operează ori de câte ori se recurge la simulație în încercarea eludării incapacităților de a primi liberalități. Eventuala recurgere la simulație, în circumstanțele vizate de art. 922 alin. (2) C. civ., nu în încercarea de a ocoli o incapacitate legală, ci pentru a sustrage regimului liberalităților anumite acte juridice, va trebui dovedită, prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ., de strictă interpretare și aplicare, nefiind operantă în lipsa acestei dovezi^[12]. Dacă însă actul vizat de art. 1091 alin. (4) C. civ. este încheiat atât cu un succesibil rezervatar, cât și cu soțul acestuia, prezumția de donație se aplică doar în privința cotei-părți ce revine succesibilului^[13].

c. Înstrăinătorul să-și fi rezervat dreptul de uzufruct, uz sau abitație sau să beneficieze de o întreținere pe viață sau de o rentă viageră

Așa cum prevede art. 1091 alin. (4) C. civ., prezumția de gratuitate se aplică înstrăinărilor cu titlu oneros care sunt făcute cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau cu în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. În cazul actelor translative de proprietate obișnuite, cum ar fi vânzarea (fără rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori sarcina unei rente viagere), contractul nu va fi considerat liberalitate în virtutea art. 1091 alin. (4) C. civ., chiar dacă este încheiat cu un succesibil rezervatar^[14]. Cu toate acestea, persoana interesată (cosuccesibil rezervatar) va putea face dovada faptului că, deși în aparență operațiunea se înfățișează sub forma unui contract de vânzare, în realitate, este o donație deghizată, cu toate consecințele ce decurg din această calificare, stabilită în baza probelor administrate.

În cazul în care înstrăinarea a fost consimțită în schimbul obligației cocontractantului de a plăti o sumă de bani în mod global, care se va completa cu o rentă viageră, prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. se va aplica numai asupra acelei părți din bunurile înstrăinate al cărei preț este reprezentat prin renta viageră^[15].

O problemă interesantă care s-a ridicat în literatura de specialitate și practica judiciară, corespunzătoare reglementării cuprinse în C. civ. 1864, a fost aceea dacă dispozițiile art. 845 C. civ. 1864 (reamintim că textul legal stabilea că intră sub incidența prezumției numai înstrăinările făcute cu rezerva uzufructului ori sarcina unei rente viagere) se aplică înstrăinărilor făcute cu sarcina întreținerii dispunătorului (act nenumit), având în vedere că o asemenea construcție juridică se apropie de înstrăinările făcute cu sarcina unei rente viagere și că, în practică, ele sunt frecvent utilizate mai ales în raporturile dintre părinți și descendenții lor, adică în situațiile care l-au determinat pe legiuitor să elaboreze norma care instituie prezumția de liberalitate (art. 845 C. civ. 1864).

Într-o opinie^[16], se susține că art. 845 C. civ. 1864 constituia o normă de excepție, iar exceptio est strictissimae interpretationis, ceea ce înseamnă că înstrăinările efectuate în favoarea succesibililor rezervatari, cu sarcina întreținerii dispunătorului, nu puteau fi considerate, ab initio, acte de liberalitate.

Într-o a doua opinie^[17], se considera că și înstrăinarea unui bun cu sarcina întreținerii declanșa o prezumție de gratuitate, principalul argument fiind acela al identității de rațiune, ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet.

La nivelul literaturii de specialitate controversată a fost și problema extinderii sferei de aplicabilitate a art. 845 C. civ. 1864 asupra înstrăinărilor făcute cu rezerva dreptului de uz sau de abitație.

Într-o opinie^[18] se susținea, fără echivoc, teza că art. 845 C. civ. 1864 se aplică și contractelor de vânzare cu rezerva dreptului de uz sau de abitație. În sprijinul acestei opțiuni se aduceau argumente de text (art. 565 C. civ. 1864 arăta că „Drepturile de uz și de abitațiune se stabilesc și se pierd în același chip ca și uzufructul”) și argumente de interpretare (acolo unde este aceeași rațiune a legii, trebuie aplicată aceeași dispoziție a legii). Soluția părea a fi susținută și de autori^[19], care, deși nu o afirmau categoric, sugerau posibilitatea aplicării sale, pe argumentele identității de rațiune și a diferențelor nesemnificative în plan juridic între uzufruct, uz și abitație – dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

O a doua opinie, susținută unanim de practica judiciară^[20] și majoritatea doctrinei^[21], arăta că înstrăinările cu rezerva dreptului de uz sau a dreptului de abitație nu vor fi considerate ex lege acte de liberalitate (în temeiul art. 845 C. civ. 1864), simulația trebuind să fie dovedită de persoanele interesate.

d. Cel puțin unul dintre cosuccesibilii rezervatari să nu fi consimțit înstrăinările vizate de art. 1091 alin. (4) C. civ.

Articolul 1091 alin. (4) C. civ. consideră liberalități toate înstrăinările cu titlu oneros făcute cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, dacă beneficiarul actului este un succesibil rezervatar. De la această regulă, legea reglementează o singură excepție, art. 1091 alin. (4) C. civ. stabilind, în partea sa finală, că „Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare”, altfel spus, prezumția nu operează dacă toți ceilalți cosuccesibili și-au dat acordul la înstrăinările pe care le are în vedere art. 1091 alin. (4) C. civ. Acest consimțământ, acordat de persoane interesate ca autorul lor să nu-și micșoreze patrimoniul prin încheierea de acte cu titlu gratuit cu consecința prejudicierii lor, dă actului o garanție și un caracter de sinceritate incontestabile.

Posibilitatea conferită succesibililor reprezintă o excepție de la interzicerea actelor asupra unei moșteniri nedeschise. Derogarea se explică prin motive destul de plauzibile: legiuitorul, dorind să prevină eventualele contestații, nu a văzut un mijloc mai bun de a lua consimțământul (mărturia) familiei pentru a stabili că o înstrăinare a fost făcută cu titlu oneros, că nu este o liberalitate deghizată și că, în realitate, moștenitorul a primit echivalentul a ceea ce a primit.

Se poate ridica problema că acest consimțământ ar fi în van dacă, după decesul persoanei care a înstrăinat bunul, succesibilul ar veni să arate că acordul său a fost dat din complezență sau temere reverențiară. Legea [art. 1091 alin. (4) C. civ.] nu permite cercetarea tardivă a acestor pacte de familie; ea prezumă sinceritatea, faptul că acordul dat succesibilului a fost liber exprimat. Aceasta până când se dovedește că manifestarea de voință a prezumtivului moștenitor a fost smulsă prin fraudă, violență etc., caz în care va deveni aplicabil dreptul comun.

Este în afară de orice îndoială că, dacă unii dintre cosuccesibili și-au dat consimțământul iar alții nu, înstrăinarea va fi considerată cu titlu oneros pentru primii și cu titlu gratuit pentru cei din urmă. Aspectul se fondează pe faptul că drepturile celor cărora legea le acordă o rezervă sunt divizibile între ei și că poziția unuia dintre succesibili nici nu profită celorlalți și nici nu-i vatămă pe aceștia (relativitatea efectelor actului juridic civil).

O altă chestiune care se impune a fi analizată este aceea de a ști dacă legea se mulțumește cu consimțământul celor care erau prezumtivi moștenitori la momentul încheierii actului sau are în vedere și pe aceia care, neavând calitatea de succesibili la momentul actului de înstrăinare, au dobândit această calitate la data deschiderii succesiunii. Pot cei din urmă să opună lipsa consimțământului lor? Trebuie decis că reglementarea cuprinsă în art. 1091 alin. (4) t. a II-a C. civ. se referă la acele persoane care, la momentul decesului, au drept asupra succesiunii. Pentru că legea nu distinge, calitatea de descendent, ascendent sau soț supraviețuitor poate exista la momentul înstrăinării, dar poate fi dobândită și posterior acestui moment. Astfel, succesibilii la care se referă textul de lege nu sunt numai aceia care existau la momentul înstrăinării, ci și aceia născuți după această dată, chiar și după data deschiderii moștenirii.

Consimțământul succesibilului poate preceda sau urma momentului încheierii contractului, poate fi expres sau tacit (spre exemplu, o executare voluntară are valoare de consimțământ tacit), legea nedistingând în această privință și, de asemenea, este, pentru cazurile strict prevăzute de articolul nostru, irevocabil. În acest sens, instanța noastră supremă^[22] a decis, cu valoare de principiu, că: „Legea nu impune nicio condiție în privința efectelor consimțământului, referitor la momentul în care acesta a fost dat. Ceea ce este esențial e doar faptul ca darea consimțământului să exprime voința liberă, neviciată a celor interesați asupra actelor de înstrăinare făcute de autorul lor. De asemenea, din moment ce consimțământul la înstrăinări a fost dat, persoanele care și-au manifestat acordul la efectuarea liberalităților și, deci, la favorizarea celui gratificat, nu mai pot reveni asupra consimțământului, care își va produce efectele în sensul prevăzut de text, deoarece este de principiu că orice persoană se obligă valabil prin simpla sa voință”.

În schimb, acordul succesibilului nu va fi luat în considerare dacă a fost dat pentru alte contracte decât acelea vizate de art. 845 C. civ. și nu va lega pe cosuccesibili, dacă privește un contract încheiat cu o persoană care nu face parte din categoria cosuccesibililor [de exemplu, Primus vinde un imobil cu rezerva uzufructului lui Tertius, nepotul său; Secundus, moștenitor prezumtiv al lui Primus, intervine în acestă vânzare și își dă consimțământul, admițând că este vorba de un contract cu titlu oneros. Dacă Secundus dorește să revină asupra acestui consimțământ, lui nu i se va putea opune art. 1091 alin. (4) C. civ., întrucât actul asupra căruia și-a exprimat consimțământul nu se încadrează în cele care cad sub incidența articolului].

În concluzie, prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. devine inoperantă dacă toți cosuccesibilii celui care a contractat cu înstrăinătorul (desigur, în circumstanțele impuse de lege) și-au dat consimțământul la această înstrăinare, acordul lor echivalând cu recunoașterea faptului că actul este cu titlu oneros. Dacă cel puțin unul dintre cosuccesibili și-a exprimat acest consimțământ, prezumția rămâne inoperantă, chiar dacă numai în parte.

§2. Persoanele care pot invoca prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ.

Așa cum este redactat, art. 1091 alin. (4) C. civ. sugerează că toți moștenitorii defunctului, care au calitatea de moștenitori rezervatari, pot invoca prezumția de deghizare a înstrăinărilor consimțite de către cel decedat în condițiile indicate în conținutul său, întrucât, așa cum s-a afirmat^[23], prezumția operează exclusiv în scopul calculării și ocrotirii rezervei succesorale. Astfel, prezumția de donație poate fi invocată de:

– descendenții defunctului;

– ascendenții privilegiați (părinții defunctului);

– soțul supraviețuitor.

Per a contrario, prezumția nu poate fi invocată de moștenitorii legali ai defunctului care nu sunt și moștenitori rezervatari (ascendenți ordinari, colaterali privilegiați sau colaterali ordinari)^[24] și nici de către legatari. De asemenea, nici donatarii, care ar avea interes să o facă pentru a evita reducțiunea liberalităților primite de ei anterior, nu pot invoca în favoarea lor dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ.^[25].

O altă categorie de persoane care nu se poate prevala de prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. este reprezentată de moștenitorii rezervatari care și-au dat consimțământul la înstrăinările cu rezerva uzufructului, uzului, abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Soluția se desprinde din interpretarea per a contrario a art. 1091 alin. (4) t. a II-a C. civ., potrivit căruia: „Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare”. Acordul dat de succesibilul rezervatar echivalează cu o recunoaștere a faptului că înstrăinarea nu este o donație deghizată, adică actul intervenit între defunct și cocontractantul său surprinde voința reală a acestora. În legătură cu acest ultim aspect, se ridică problema ce se va întâmpla în ipoteza în care unii dintre succesibilii rezervatari și-au dat acordul în legătură cu actul de înstrăinare, iar alții nu au dorit sau nu au putut (spre exemplu, s-au născut după data încheierii actului) să exprime un astfel de consimțământ.

În literatura de specialitate^[26] s-a arătat că, dacă un singur rezervatar îndreptățit să invoce prezumția de gratuitate face acest lucru, consimțământul celorlalți rămâne lipsit de efecte. Pentru a înțelege mai bine această opinie, vom prezenta următorul exemplu:

Presupunem că defunctul are patru copii: A, B, C și D, iar în timpul vieții i-a vândut lui A, cu rezerva uzufructului, un bun în valoare de 160.000 lei, înstrăinare confirmată expres de B la momentul încheierii actului. În afara bunului înstrăinat lui A, defunctul a lăsat la decesul său un activ net de 80.000 de lei. Sunt posibile două ipoteze:

– niciunul dintre moștenitorii rezervatari nu invocă în favoarea sa dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ. și atunci valoarea bunului înstrăinat lui A nu se adaugă pentru calcul la valoarea activului net. Consecința: cei patru copii vor împărți în mod egal bunurile existente în patrimoniul defunctului la momentul decesului, problema încălcării rezervei vreunuia dintre ei neputându-se pune în discuție, din moment ce, de jure, defunctul nu a făcut liberalități. Fiecare copil va primi bunuri în valoare de 20.000 de lei. Situația coincide cu aceea în care toți rezervatarii și-ar fi dat consimțământul la momentul înstrăinării;

– cel puțin unul dintre succesibilii rezervatari (C sau D) se prevalează de dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ. și atunci înstrăinarea consimțită în favoarea lui A nu mai reprezintă un act cu titlu oneros, ci o donație deghizată care va fi supusă reunirii fictive. În acest caz, masa de calcul va fi de 240.000 de lei (valoarea bunului înstrăinat lui A + valoarea activului net). Întrucât defunctul a făcut liberalități, va trebui să verificăm dacă s-a încălcat rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari. Rezerva copiilor va fi de 1/2 din 240.000 de lei, adică 120.000 de lei, fiecare copil urmând a beneficia, cu titlu de rezervă, de 30.000 de lei. Cotitatea disponibilă va reveni lui A ca beneficiar al liberalității, el primind 30.000 de lei (cu titlu de rezervă) + 120.000 de lei (cotitate disponibilă), adică 150.000 de lei.

Observație: în opinia pe care am exemplificat-o este posibil ca acordul dat de un succesibil rezervatar la momentul încheierii actului de înstrăinare să rămână fără efecte contra autorului său (în exemplul nostru, B, deși a încuviințat actul, primește bunuri de aceeași valoare ca și atunci când nu și-ar fi dat consimțământul).

În ceea ce ne privește, apreciem că, față de reglementarea cuprinsă în art. 1091 alin. (4) C. civ., soluția care se impune trebuie să fie alta. Faptul că moștenitorul rezervatar a fost de acord cu încheierea actului va fi de natură să înlăture posibilitatea ca acesta să se bucure de prezumția de donație chiar și atunci când alți comoștenitori s-au prevalat de dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ. Altfel, teza finală al art. 845 C. civ. ar deveni, după cum am văzut, lipsită de eficiență.

În concret, în exemplul de mai sus [avem în vedere situația în care C sau D invocă dispozițiile art. 1091 alin. (4) C. civ.], deși rezerva urmează a se calcula ținându-se cont și de prezența lui B la succesiune (de jure el rămâne moștenitor rezervatar, chiar dacă, de facto, el nu poate beneficia de rezervă), acesta primind numai partea sa din activul net al moștenirii, respectiv 20.000 de lei, diferența dintre rezerva ce i s-ar fi cuvenit (30.000 de lei) și partea de care se bucură efectiv (20. 000 de lei), revenindu-i lui A în temeiul actului pe care l-a încheiat cu defunctul. Acest raționament are menirea de a da eficiență consimțământului exprimat de B la încheierea actului dintre defunct și A, dar și lipsei acordului lui C și D la încheierea aceluiași act.

O altă controversă doctrinară s-a iscat în legătură cu întinderea cotității disponibile în ipoteza în care, pe lângă înstrăinarea făcută în condițiile art. 1091 alin. (4) C. civ., defunctul a gratificat și o altă persoană care nu face parte din cercul succesibililor rezervatari.

Într-o primă opinie^[27], pornindu-se de la premisa că, față de ceilalți moștenitori, ascendenți ordinari și colaterali (a fortiori și față de persoane străine de familia celui decedat), înstrăinarea consimțită de către defunct cu rezerva uzufructului, uzului, abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere rămâne un act cu titlu oneros, s-a susținut că, dacă defunctul, în afară de o asemenea înstrăinare, a făcut unui străin o liberalitate, vom avea două cotități disponibile deosebite, calculate asupra a două mase diferite: una mai extinsă în privința rezervatarilor (incluzând în masa de calcul și donația prezumată) și alta mai restrânsă în privința terților (care nu include în masa de calcul donația prezumată).

De exemplu, dacă defunctul lasă doi copii și un legatar universal, un activ net de 60.000 de lei, iar în timpul vieții a vândut unuia dintre copii, cu rezerva uzufructului, un bun în valoare de 60.000 de lei, înstrăinare care nu a fost confirmată de celălalt descendent rezervatar, vânzarea cu rezerva uzufructului își va păstra caracterul oneros în raport cu legatarul și va fi privită ca o donație în raporturile dintre copii. Astfel, în privința legatarului universal, masa de calcul se compune din bunurile lăsate de către defunct la momentul morții, adică 60.000 de lei, asupra căreia se va imputa rezerva de 1/2 stabilită de lege în favoarea descendenților (art. 1088 C. civ.), ceea ce înseamnă că beneficiarul testamentului va primi numai cotitatea disponibilă de 1/2 raportată la aceeași masă de calcul (60.000 de lei), adică 30.000 de lei. În raport cu cei doi descendenți, vânzarea cu rezerva uzufructului este o donație deghizată, potrivit art. 1091 alin. (4) C. civ. De aceea va fi luată în considerare la stabilirea masei de calcul, care va fi de 120.000 lei, din care 1/2 reprezintă rezerva succesorală globală a celor doi copii, respectiv 60.000 de lei. Restul (60.000 de lei), cotitate disponibilă, se va împărți între legatarul universal, căruia i se cuvin 30.000 de lei și copilul prezumat a fi fost gratificat de către defunct, care va primi 30.000 de lei. În final: legatarul universal se va mulțumi cu 30.000 de lei (cotitate disponibilă calculată asupra masei de bunuri lăsată de către defunct la moarte, pentru că, față de el, prezumția de donație este inoperantă), copilul prezumat a fi fost gratificat, 30.000 de lei (cu titlu de rezervă) + 30.000 de lei (cotitate disponibilă, în virtutea actului încheiat cu defunctul), adică 60.000 de lei, iar copilul care a fost dezmoștenit, 30.000 de lei (rezerva sa succesorală, raportată la masa de calcul compusă din valoarea bunurilor lăsate de către defunct și valoarea liberalității prezumate făcute în favoarea comoștenitorului rezervatar).

În literatura de specialitate recentă^[28] s-a arătat că opinia de mai sus nu poate fi acceptată la o analiză mai atentă. De aceea, s-a afirmat că soluția corectă ar fi ca reunirea donației la masa de calcul să se facă la cererea rezervatarilor, așa cum impune art. 1091 C. civ., dar odată cerută, să fie luată în considerare o singură masă de calcul, atât în raport cu rezervatarii, cât și cu terții gratificați de către defunct.

Înainte de a ne pronunța cu privire la opinia pe care o vom admite, considerăm că este necesar ca, pornind de la exemplul pe care l-am expus, să facem câteva observații:

1. Legatarul universal primește din succesiune, în conformitate cu sistemul de calcul expus în prima opinie, 30.000 lei, cu toate că el vine la succesiune alături de un donatar a cărui liberalitate este, la rândul său, redusă. Dacă am considera (așa cum se susține în cea de-a doua opinie) că donația va fi supusă reunirii fictive, la cererea rezervatarului care nu a consimțit încheierea actului și va fi considerată liberalitate și în raporturile dintre copii și legatar, s-ar ajunge la următoarele consecințe: rezerva copiilor (60.000 de lei) a fost încălcată prin liberalitățile consimțite de către defunct, aspect ce impune reducțiunea liberalităților excesive (a legatului, care se va reduce în totalitate)^[29]. Se constată că legatarul nu ar mai primi nimic din succesiune.

2. Presupunând că liberalitatea făcută terțului este o donație cu dată posterioară înstrăinării cu rezerva uzufructului în favoarea descendentului, prin aplicarea primului sistem de calcul, s-ar ajunge la consecințe inechitabile. Astfel, pornind de la prezumția că activul net e 0, în raport cu terțul donatar, masa de calcul este 60.000 de lei, din care 30.000 de lei rezerva copiilor și 30.000 de lei cotitatea disponibilă. În raport cu copiii, masa de calcul este de 120.000 lei (0, activ net + 60.000 de lei, donația în favoarea terțului + 60.000 de lei, donația prezumată în favoarea copilului), din care 60.000 de lei reprezintă rezerva copiilor (1/2 x 120.000 de lei), iar 60.000 de lei, cotitatea disponibilă, cotitate care se va împărți între cei doi donatari, fiecare primind câte 30.000 de lei. Aceasta, în ciuda faptului că donația în favoarea terțului este posterioară celei dispuse în favoarea copilului și, potrivit art. 1096 alin. (3) C. civ., donațiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Iată că terțul donatar păstrează o parte din donație, deși regulile imperative ale dreptului succesoral se opun acestui fapt. Inconvenientul ar fi înlăturat prin aplicarea celui de-al doilea sistem de calcul.

Față de avantajele pe care le prezintă, considerăm că, în ipotezele pe care le avem în vedere, se impune aplicarea celui de-al doilea sistem de calcul și, adăugăm, în susținerea lui, că, în realitate, art. 1091 alin. (4) C. civ. nu urmărește să sustragă o donație deghizată regimului specific acestei categorii de liberalități, ci, prin prezumția pe care o reglementează, dispensează pe comoștenitorii rezervatari de sarcina de a proba o simulație, de cele mai multe ori evidentă. Donațiile deghizate pe care le are în vedere art. 1091 alin. (4) C. civ. rămân donații, atât în raport cu moștenitorii rezervatari, cât și cu terții gratificați și, de aceea, trebuie luate în considerare la stabilirea masei de calcul unice la care să se poată raporta rezerva globală și cotitatea disponibilă a moștenirii. Desigur că prezumția operează numai la cererea rezervatarului care nu a consimțit înstrăinarea făcută de către defunct, însă nimic nu-i împiedică pe cei interesați (inclusiv pe terțul donatar sau legatar) să dovedească simulația potrivit dreptului comun, cu toate consecințele ce decurg din efectuarea acestei dovezi.

§3. Natura prezumției

Literatura de specialitate franceză mai veche^[30] sau mai nouă^[31], ca și cea belgiană^[32] (reamintim că legislațiile celor două state conțin reglementări similare art. 845 C. civ. 1864), precum și practica judiciară franceză^[33] apreciază că art. 918 Cod civil francez sau belgian (art. 845 Cod civil român de la 1864) conține o prezumție juris et de jure, prezumție irefragabilă care nu admite proba contrară. În acest sens, într-o decizie a Curții de Casație franceze^[34] s-a arătat că: „Analizând dispozițiile art. 918 Cod civil rezultă că orice înstrăinare cu rezerva uzufructului consimțită cu un succesibil în linie directă este lovită (…) de o prezumție de gratuitate pe fundamentul căreia legea stabilește că valoarea bunurilor înstrăinate se impută asupra disponibilului, și care nu poate fi combătută prin proba contrară…; pe de altă parte, prezumția astfel instituită prezintă un caracter irefragabil și nu comportă nicio posibilitate de a dovedi contrariul”.

În dreptul nostru, problema caracterului prezumției de simulație instituită de lege a fost controversată până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Într-o opinie^[35], s-a susținut că prezumția ar fi irefragabilă, fiindcă ea ar avea ca efect anularea actului aparent de vânzare și înlocuirea acestuia cu un act de natură juridică diferită.

Opinia majoritară^[36], susținută și de practica judiciară^[37], arăta că prezumția este una relativă (juris tantum), așadar, susceptibilă de a primi dovada contrară, adică a caracterului realmente oneros, deci al sincerității actului de înstrăinare realizat în condițiile speciale prevăzute de art. 845 C. civ. 1864.

Reglementarea actuală [art. 1091 alin. (4) C. civ. 2009) stabilește fără echivoc faptul că prezumția de gratuitate este una relativă din moment ce ea funcționează „până la proba contrară”. Soluția legiuitorului corespunde pe deplin finalității urmărite prin instituirea prezumției. Astfel, art. 1091 alin. (4) C. civ. nu are în vedere, pe de o parte, sancționarea actului de înstrăinare, scopul său fiind de a-i proteja pe cosuccesibilii rezervatari care nu au validat actul prin consimțământul lor, stabilind o natură juridică diferită pentru actul de înstrăinare. Pe de altă parte, soluția are la bază și un argument de echitate, în sensul că ar fi nedrept să i se refuze celui cu care s-a încheiat actul posibilitatea de a dovedi sinceritatea operațiunii juridice la care a fost parte, atunci când actul surprinde voința reală a părților^[38]. Mai mult, s-a arătat^[39] că inversarea sarcinii probațiunii este suficientă pentru apărarea intereselor puse în joc.

§4. Efectele prezumției instituite de art. 1091 alin. (4) C. civ.

Întrunirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 1091 alin. (4) C. civ. dă naștere următoarelor efecte:

a. Actul de înstrăinare încheiat între defunct și succesibilul rezervatar cu rezerva uzufructului, uzului, abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere va fi considerat o donație deghizată, contraprestația stipulată având caracter fictiv. În consecință, valoarea bunului donat se va adăuga la activul net al succesiunii în vederea determinării masei de calcul asupra căreia se vor raporta rezerva succesorală și cotitatea disponibilă. Dacă prin liberalitatea prezumată făcută unui succesibil rezervatar s-a încălcat partea legitimă a comoștenitorilor, donația va fi supusă reducțiunii ca liberalitate excesivă. Din contră, dacă valoarea bunului, înstrăinat în condițiile art. 1091 alin. (4) C. civ., se încadrează în disponibilul moștenirii (raportat, de asemenea, la o masă de calcul ce include și valoarea donației deghizate), cocontractantul înstrăinătorului va păstra obiectul donației, care va rămâne neatinsă.

Exemple:

1. La moartea sa, defunctul a lăsat un activ net de 10.000 lei, iar în timpul vieții i-a înstrăinat, cu rezerva uzufructului, un imobil în valoare de 50.000 unuia dintre cei doi copii ai săi. La cererea celuilalt copil, care nu și-a dat consimțământul la înstrăinare, actul va fi considerat donație deghizată, valoarea bunului – obiect al său adăugându-se la activul net al moștenirii. Va rezulta o masă de calcul de 60.000 de lei, din care rezerva succesorală va fi de 1/2 (30.000 de lei), iar cotitatea disponibilă de 1/2 (30.000 de lei). Observăm că defunctul a dispus de 50.000 de lei, deși avea dreptul să dispună de 30.000 de lei, ceea ce înseamnă că donația, prezumat a fi făcută unuia dintre cei doi copii, va fi supusă reducțiunii cu 5.000 de lei, în vederea întregirii rezervei celuilalt (15.000 de lei).

2. Dacă defunctul, în condițiile din exemplul anterior, a dispus nu de 50.000 de lei, ci a înstrăinat cu rezerva uzufructului un bun în valoare de 10.000 de lei, lăsând un activ net de 50.000 lei, prin aplicarea art. 1091 alin. (4) C. civ. va rezulta o masă de calcul de 60.000 de lei. Întrucât valoarea bunului de care a dispus defunctul (10.000 de lei) se încadrează în disponibilul moștenirii (30.000 de lei), înstrăinarea, deși act de donație în lumina reglementării speciale, rămâne intactă, defunctul exercitându-și dreptul de dispoziție juridică în limitele impuse de art. 1088 C. civ.

b. Faptul că defunctul a ascuns un act de donație, înfățișându-l sub aparența unui act cu titlu oneros, trebuie interpretat că a înțeles să-l scutească de raport pe beneficiarul liberalității. Soluția se desprinde și din redactarea art. 1150 alin. (1) lit. b) C. civ.

c. Moștenitorul rezervatar care a contractat cu defunctul va putea să facă dovada sincerității actului pe care l-a consimțit, aspect de natură a anihila prezumția instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. În măsura efectuării acestei dovezi, actul încheiat între defunct și succesibilul rezervatar va rămâne și față de ceilalți comoștenitori rezervatari un act cu titlu oneros, iar valoarea bunului înstrăinat în condiții speciale nu va fi supusă reunirii fictive în vederea determinării masei de calcul a rezervei succesorale și cotității disponibile. Prezumția de liberalitate va fi inoperantă și în ipoteza în care toți cosuccesibilii rezervatarului care a contractat cu defunctul au încuviințat înstrăinarea, caz în care se consideră că ei au recunoscut caracterul oneros al operațiunii.

Note de subsol

^[1] R.M. Troplong, Droit civil expliqué. Des donations entre-vifs et des testaments, tome second, Paris, 1855, p. 465.

^[2] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 334-335.

^[3] Pentru amănunte privind evoluția reglementărilor în materie, a se vedea R.M. Troplong, op. cit., p. 465-467.

^[4] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 319; Cass.fr., dec. din 24 august 1874, citată de Ph. Malaurie, L. Aynès, Les succesiuns. Les liberalités, 3^e éd., Defrénois, Paris, 2008, p. 319.

^[5] Pentru expunerea acestor condiții, a se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Successions, IV^ème éd., Litec, Paris, 1996, p. 671-673; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 330-333; R. Popescu, Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 222-227.

^[6] În sensul greșit că valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului va fi socotită în porțiunea disponibilă, indiferent dacă înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a se vedea T.S., dec. nr. 1408/1973, în R.R.D. nr. 1, 1974, p. 159. Opinia a fost exprimată și în literatura de specialitate din Belgia, unde, pe un text identic art. 918 C. civ. fr. se consideră că prezumția vizează și înstrăinările cu titlu gratuit făcute cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului. Pentru amănunte, a se vedea P. Delnoy, Les libéralités et les successions. Precis de droit civil, Larcier, Bruxelles, 2004, p. 230.

^[7] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. Națională, București, 1928, p. 663; M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, București, 1966, p. 359; D. Chirică, op. cit., p. 331; R. Popescu, op. cit., p. 226; I. Dogaru, (coord.), Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003, p. 464.

^[8] A. Ionașcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 1949-1950, p. 338; M. Eliescu, op. cit., p. 359; D. Chirică, op. cit., p. 331; R. Popescu, op. cit., p. 226. Contrar, a se vedea A. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 160; I. Popa, Curs de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 160.

^[9] Spre deosebire de art. 845 C. civ. 2009, care vorbea de calitatea de „succesibil” pe care trebuia să o aibă beneficiarul actului, art. 1091 alin. (4) C. civ. actual nu a mai indicat expres această calitate a beneficiarului actului. Cu toate acestea, se admite și de lege lata că numai dacă beneficiarul actului are această calitate se va declanșa prezumția legală. Pentru amănunte, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 416; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 303.

^[10] M. Eliescu, op. cit., p. 360; D. Chirică, op. cit., p. 332; R. Popescu, op. cit., p. 226-227; Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. II, Paris, 1962, p. 738; F. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalités, Precis Dalloz, 3-e éd., Paris, 1997, p. 803.

^[11] Dacă tatăl nepotului, cocontractant al înstrăinătorului, era decedat la data încheierii actului, nepotul are calitatea de succesibil, bucurându-se de beneficiul reprezentării succesorale, ceea ce va face ca art. 1091 alin. (4) C. civ. să fie pe deplin aplicabil.

^[12] M. Grimaldi, Droit patrimonial de la famille, Paris, Dalloz, 2008, p. 672; Fr. Deak, op. cit., p. 335; D. Chirică, op. cit., p. 332; R. Popescu, op. cit., p. 227.

^[13] D. Chirică, op. cit., p. 332; R. Popescu, op. cit., p. 227.

^[14] T.S., s. civ., dec. nr. 1150/1984, în CD, 1984, p. 81-82.

^[15] M. Eliescu, op. cit., p. 360; D. Chirică, op. cit., p. 333; R. Popescu, op. cit., 225.

^[16] M. Eliescu, op. cit., p. 360; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 180-181; I. Dogaru (coord.), op. cit., p. 464; A. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 159-160; I. Popa, op. cit., p. 253. Pentru practica judiciară, a se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 2217/1971, în R.R.D. nr. 9/1972, p. 160, în care se arată că „Dispoziția cuprinsă în art. 845 C. civ. reglementează o situație de excepție în considerarea unei donații prezumate pentru situația când de cuius-ul făcuse către un succesibil rezervatar o transmisiune a unui bun cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct. Textul este de strictă interpretare și nu poate fi extins la alte contracte decât cele la care se referă, chiar dacă prin natura lor prezintă unele elemente asemănătoare cu convențiile de rentă viageră și uzufruct”.

^[17] Fr. Deak, op. cit., p. 335; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 332; R. Popescu, op. cit., p. 224; M. Grimaldi, op. cit., p. 671. Pentru practica judiciară, a se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 2223/1980, în „Repertoriu…1980-1985”, p. 24, decizie în care se susține că dispozițiile cuprinse în art. 845 C. civ. distinge între transmisiunile cu titlu oneros făcute de către defunct unui succesibil în linie dreaptă, dar nu fac deosebire în funcție de natura actului cu titlu oneros. Astfel, de exemplu, este indiferent dacă transmisiunea imobiliară s-a realizat sub forma unui contract de rentă viageră sau a unui contract de întreținere.

^[18] R. Popescu, op. cit., p. 224-225.

^[19] Fr. Deak, op. cit., p. 335; I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003, p. 339.

^[20] T.S., s. civ., dec. nr. 1150/1984, în CD, 1984, p. 81-82; T.S., s. civ., dec. nr. 2217/1971, în R.R.D. nr. 9, 1972, p. 160. Pentru practica franceză, a se vedea Cass.fr. 1-re civ., 10 juill 1996, Obs. J. Patarin, RTD civ. nr. 2, 1997, p. 489-492; Cass.fr., dec. din 20 ianuarie 1987, citată de M. Grimaldi în Droit patrimonial de la famille, Dalloz, Paris, 2008, p. 700; Decizia Curții de Casație din 14 ianuarie 1884, citată de C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoinau, în op. cit., vol. III, p. 663.

^[21] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoinau, op. cit., vol. III, p. 663, M. Eliescu, op. cit., p. 360; D. Chirică, op. cit., p. 333; I. Dogaru, coord., op. cit., p. 464; A. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 160; I. Popa, op. cit., p. 253. Pentru literatura de specialitate franceză, a se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 700; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 320.

^[22] T.S., s. civ., dec. nr. 1269/1972, în „Repertoriu…1969-1975”, p. 203.

^[23] M. Eliescu, op. cit., p. 359.

^[24] T.S., s. civ., dec. nr. 1407/1983, în „Repertoriu…1980-1985”, p. 123.

^[25] F. Terré, Y. Lequette Droit civil. Les successions. Les liberalités, Precis Dalloz, 3e éd., Paris, 1997, p. 803, nota 5.

^[26] D. Chirică, op. cit., p. 335; R. Popescu, op. cit., p. 228.

^[27] M. Eliescu, op. cit., p. 359; Fr. Deak, op. cit., p. 336; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 181-182; I. Dogaru, coord., op. cit., p. 465-466; I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 339-340.

^[28] D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 334. Opinia este împărtășită și de prof. R. Popescu în op. cit., p. 231.

^[29] Legatele se reduc înaintea donațiilor [art. 1096 alin. (1) C. civ.], regulă imperativă a dreptului succesoral, aspect ce face imposibilă reducțiunea concomitentă a celor două categorii de liberalități.

^[30] R.M. Troplong, op. cit., p. 466; A. Cllin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil français, Librairie Dalloz, Paris, 1920, t. III, p. 727.

^[31] M. Grimaldi, Droit patrimonial de la famille, Dalloz, Paris, 2008, p. 700; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 320.

^[32] P. Delnoy, op. cit., p. 230.

^[33] Cass.fr., dec. din 28 decembrie 1937, citată de M. Grimaldi în op. cit., p. 700 și Ph. Malaurie, L. Aynès, în op. cit., p. 320.

^[34] Ibidem.

^[35] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, t. IV, partea I, Ed. Socec, București, 1909, p. 593; Tr. Ionașcu, Curs de drept civil. Succesiuni și liberalități, vol. I, București, 1947, p. 320.

^[36] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, p. 661-662; A. Ionașcu, op. cit., p. 338; M. Eliescu, op. cit., p. 358; C. Stătescu, Drept civil, Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 206; St. D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 280; Fr. Deak, op. cit., p. 334; C. Turianu, Curs de drept civil. Dreptul de moștenire. Curs selectiv și teste grilă, Ed. Universitară, București, 2007, p. 205; D. Chirică, op. cit., p. 335; R. Popescu, op. cit., p. 232.

^[37] T.S., col. civ., dec. nr. 1833/1960, în CD, 1960, p. 242-244; T.S., col. civ., dec. nr. 1794/1973, în „Repertoriu…1969-1975”, p. 203; T.S., col. civ., dec. nr. 1407/1983, în „Repertoriu…1980-1985”, p. 123.

^[38] M. Eliescu, op. cit., p. 358.

^[39] D. Chirică, op. cit., p. 335.