Reflecţii privind transformarea profundă a paradigmei clasice a răspunderii civile în condiţiile societăţii contemporane
Rezumat
La momentul apariţiei primei ediţii a lucrării Noul Cod civil – Comentarii pe articole din anul 2012 – în cuprinsul căreia am realizat comentariile articolelor 1349-1385 din Codul civil –, îmi exprimam bucuria de a face parte din acest proiect editorial de mare amploare, prilej onorant pentru mine de a aprofunda sub directa îndrumare şi coordonare a distinşilor autori coordonatori, printre care şi domnul profesor dr. Flavius Baias, cercetarea ştiinţifică în domeniul „mirific” al răspunderii civile delictuale. Anticipam atunci că aceste „comentarii” vor constitui un punct de plecare spre noi orizonturi, oferind cititorilor o nouă perspectivă asupra acestei instituţii a dreptului civil, prin valorificarea celor mai importante teze şi argumente ale doctrinei noastre clasice şi contemporane, a experienţei jurisprudenţei noastre, dar şi construcţiile juridice dezvoltate în legislaţiile, doctrina şi jurisprudenţa altor state.
Am considerat necesar şi util demersul doctrinar consacrat reconstrucţiei acestei instituţii, urmărind să devină mai suplă, mai dinamică, mai eficientă, oferind soluţii pragmatice multitudinii de situaţii prejudiciabile care apar în societate, pentru protejarea intereselor victimelor faptelor ilicite.
Dacă în domeniul contractual, ideea centrală a reglementărilor actualului Cod civil este aceea a echilibrului dintre prestaţiile părţilor, vizând executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, respectarea intereselor celor implicaţi, validitatea aparenţei în drept, în materie delictuală, axul central al noilor dispoziţii îl constituie ideea de echitate în care accentul este pus pe repararea prejudiciului cauzat în mod injust unei persoane şi luarea măsurilor pentru repunerea acesteia, în măsura în care acest lucru mai este posibil, în situaţia anterioară.
Astfel: prin art. 1359 C. civ. s-a statuat în sensul că este reparabil şi prejudiciul cauzat prin atingerea adusă unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv; a fost reglementată prin art. 1368 C. civ. obligaţia subsidiară a celui lipsit de discernământ de a despăgubi victima ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea, dar numai într-un cuantum echitabil, în funcţie de starea lui patrimonială; a fost argumentată fundamentarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de minori şi interzişii judecătoreşti independentă de orice culpă, în art. 1372 C. civ.; a fost recunoscută răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi, în funcţiile încredinţate, ca fiind o răspundere directă, autonomă şi principală prin art. 1373 C. civ. şi a fost recunoscut prin art. art. 1385 alin. (4) C. civ. ca fiind un prejudiciu reparabil cel constând în pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a avea o pierdere. Treptat, dar sigur, în lumina acestor dispoziţii, am constatat că se atenuează funcţia preventiv-sancţionatoare a răspunderii civile delictuale, dobândind un rol prioritar funcţia reparatorie care acordă atenţie sporită susţinerii drepturilor şi intereselor victimei.
Evenimentele care s-au succedat în ultimii ani au ridicat pentru întreaga omenire probleme majore în faţa unor pericole deosebit de grave, cunoscute sau încă necunoscute la nivelul actual al cercetării ştiinţifice, produse sau doar iminente, prin producerea unor prejudicii incomensurabile şi ireparabile constând în pierderi de vieţi omeneşti, dispariţia unor specii de animale, plante etc. Asistăm la o deteriorare progresivă a mediului, inclusiv în domeniul schimbărilor climatice, cu grave repercusiuni în două domenii primordiale, biodiversitate şi schimbare climatică. În acelaşi timp, emoţia legitimă declanşată de criza sanitară privind contaminarea în masă cu virusul Covid 19 a dat naştere unei mari dileme privind modul în care rezultatele cercetării ştiinţifice sunt de natură să cauzeze o pandemie la nivel mondial, cu decimarea a milioane de vieţi omeneşti.
Oamenii de ştiinţă, cercetătorii, dar şi decidenţii politici, economici şi juriştii au constatat că nu sunt pregătiţi pentru a oferi soluţii unor asemenea situaţii. Existenţa unor riscuri atât de grave, dar încă necunoscute, a creat pe întreaga planetă o stare de incertitudine şi nelinişte.
Incontestabil, aceste realităţi grave ale societăţii contemporane vor determina transformarea profundă a paradigmei clasice a răspunderii civile. Tema prevenţiei, precauţiei şi prudenţei juridice a devenit mai actuală ca oricând. Tocmai de aceea, problemele privind producerea prejudiciilor ecologice şi cele specifice contaminării cu virusuri vor reprezenta pentru viitor „nodul gordian” al dezbaterilor pe tema răspunderii juridice, în general, a răspunderii civile, în special.
Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 595-605.
§1. Consideraţii introductive privind reglementarea răspunderii civile delictuale în actualul Cod civil
Având ca modele alte coduri europene, în special Codul civil francez, Codul civil italian, Codul civil elveţian, precum şi Codul civil din Quebec, Principiile Unidroit şi Principiile Dreptului European al Contractelor, actualul Cod civil a preluat reglementări noi, moderne, corespunzătoare realităţilor societăţii contemporane. Faţă de cele 6 articole ale Codului civil de la 1864, Capitolul V consacrat Răspunderii civile din actualul Cod civil cuprinde, în cele 44 de articole, reglementări detaliate privind răspunderea delictuală, de la dispoziţii generale, la ipoteze de răspundere, cauze exoneratoare de răspundere şi repararea prejudiciului.
Cartea a V-a „Despre obligaţii”, propune o nouă structură a acestui domeniu pentru o abordare unitară a tuturor raporturilor obligaţionale, fără a distinge cărei ramuri de drept îi aparţin. S-a renunţat la diferenţierea dintre raporturi civile şi raporturi comerciale, pentru a se asigura o protecţie eficientă tuturor subiectelor de drept, fiind înlăturate diferenţierile de regim juridic după calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist. În cele 11 titluri consacrate materiei obligaţiilor sunt reglementate: dispoziţii generale referitoare la conţinutul raportului de obligaţie, dispoziţii cu privire la izvoare, modalităţi şi tipuri de obligaţii, executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, precum şi un capitol special privind restituirea prestaţiilor. Contractele speciale şi modalităţile de garantare a obligaţiilor sunt tratate într-un titlu distinct.
În ceea ce priveşte Izvoarele obligaţiilor, alături de contract, actul unilateral, faptele licite – gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată – a fost adăugat „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
În materia răspunderii delictuale, faţă de reglementările anterioare, au fost incluse soluţii consacrate de doctrină şi jurisprudenţă: reglementarea obligaţiei generale negative de „a nu aduce atingere prin acţiunile sau inacţiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” (art. 1349), stabilirea clauzelor care ar putea să înlăture răspunderea în cazul prejudiciilor cauzate „printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă” (art. 1355), precizarea unor criterii particulare privind aprecierea culpei (art. 1358), stabilirea condiţiilor în care poate răspunde minorul pentru propria sa faptă prejudiciabilă (art. 1366) sau persoanele lipsite de discernământ (art. 1367), instituirea unei obligaţii subsidiare de indemnizare a victimei de către cel care a acţionat fără discernământ, ceea ce era cunoscut ca fiind răspunderea fundamentată pe principiul echităţii (art. 1368), angajarea răspunderii şi pentru vătămarea unui interes legitim, (art. 1359), răspunderea în cazul îndeplinirii unei activităţi impuse de lege sau de ordinul superiorului, dacă era posibilă cunoaşterea caracterului ilicit al faptei săvârşite în aceste împrejurări (art. 1364), o nouă răspundere pentru prejudiciile cauzate de minori şi de cei puşi sub interdicţie, în sarcina celor care prin lege, dispoziţie judecătorească sau contract sunt obligaţi să îi supravegheze (art. 1372), extinderea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1373), definirea pazei juridice (art. 1377), noi ipoteze de răspundere pentru „căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru” pentru cei care ocupă acel imobil (art. 1379).
O secţiune separată, a 6-a, este consacrată „Reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, art. 1381-1395, fiind incluse reguli specifice astfel cum au fost consacrate, de-a lungul timpului de jurisprudenţa noastră: obiectul reparaţiei (art. 1381), solidaritatea dintre debitori (art. 1382), dreptul la regres (art. 1384), întinderea reparaţiei (art. 1385), formele reparaţiei (art. 1386). Un element de noutate îl constituie reglementarea expresă a modalităţii reaparării prejudiciului nepatrimonial (art. 1391), aceasta fiind una dintre problemele mult dezbătute în doctrină şi jurisprudenţă. Reguli noi au fost introduse în materia prescripţiei dreptului la acţiune în materie delictuală: dacă despăgubirea derivă dintr-un fapt supus legii penale, prescripţia dreptului la acţiune pentru despăgubiri este cel al prescripţiei răspunderii penale (art. 1394), iar în cazul în care prejudiciul constă în decesul sau vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, prescripţia se suspendă pe durata stabilirii pensiei sau ajutoarelor ce s-ar cuveni în cadrul asigurărilor sociale (art. 1395).
Studiul comparativ al instituţiei răspunderii civile delictuale potrivit reglementărilor vechiului Cod civil şi cele ale actualului Cod civil demonstrează introducerea unor aspecte novatoare, menite să armonizeze cadrul legislativ cu cerinţele societăţii moderne. Fără îndoială, actuala reglementare reprezintă un real progres, consolidând funcţia reparatorie, prin recunoaşterea primordialităţii acesteia, în raport cu funcţia sancţionatorie, urmărind asigurarea unei protecţii mai eficiente victimelor faptelor ilicite.
§2. Fundamentele răspunderii civile delictuale
Instituţia răspunderii civile delictuale se confruntă la acest început de mileniu cu o adevărată „criză” prin afirmarea unor idei reformatoare plasate între tradiţie şi modernitate, prezent şi viitor, subiectiv şi obiectiv. Creşterea şi diversificarea prejudiciilor, pe de o parte, dar şi dificultăţile reale privind identificarea persoanei responsabile şi dovedirea culpabilităţii acesteia, pe de altă parte, aduc în discuţie necesitatea armonizării normei juridice cu realităţile vieţii sociale, asigurând cadrul legal pentru repararea tuturor prejudiciilor injust cauzate.
Studiul evolutiv al fundamentelor acestei instituţii juridice cunoaşte trei etape: a). sancţionatorie, având la bază ideea de culpă, orientată spre pedepsirea celui vinovat de producerea unui prejudiciu, b) reparatorie, întemeiată pe garanţie, risc şi echitate, urmărind cu precădere asigurarea cadrului legal pentru acoperirea pagubei, independent de culpa celui responsabil, pentru restabilirea echilibrului social distrus şi mai recent, c) preventivă, constând în anticiparea şi evitarea unor prejudicii majore, grave, incomensurabile, de natură a afecta mediul înconjurător, existenţa speciei umane, încă neproduse, dar posibile.
Realităţile societăţii moderne au impus o nouă evaluare a acestei instituţii fundamentale a dreptului civil, prin reconstruirea categoriilor sale juridice, îndeosebi a culpei persoanei responsabile, şi prin conturarea unor noi interpretări privind funcţiile răspunderii delictuale, preventiv-educativă şi reparatorie. Potrivit noilor orientări ale doctrinei şi jurisprudenţei din ultimele decenii asistăm la părăsirea treptată a fundamentării subiective a răspunderii civile delictuale, instituită de prevederile Codului civil cu peste două secole în urmă, prin recunoaşterea unor noi fundamente de natură obiectivă. Considerentele economico-sociale care au motivat reglementarea unei răspunderi având ca fundament unic şi exclusiv culpa autorului faptei ilicite s-au modificat profund de-a lungul timpului.
Actualele reglementări ale Codului civil valorifică ideile creatoare analizate în doctrină şi confirmate prin soluţii jurisprudenţiale, asistând la manifestarea unei tendinţe de obiectivare a fundamentării răspunderii civile delictuale prin apariţia unor reglementări legale privind noi ipoteze în dreptul pozitiv care au consacrat în mod expres fundamentarea independentă de orice culpă a persoanei responsabile, ca excepţii de la regula răspunderii subiective.
Într-o incursiune evolutivă a răspunderii civile, recunoaşterea fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri, la începutul secolului trecut, a declanşat dispariţia armoniei şi coerenţei acestei instituţii juridice fundamentate tradiţional pe culpa subiectivă, demonstrând faptul că poate fi angajată răspunderea delictuală chiar şi în absenţa unei conduite imputabile persoanei responsabile. Astfel, culpa, cu valenţele sale etico-morale atât de preţioase pentru întreaga societate, s-a dovedit a fi, uneori, inutilă şi ineficientă în faţa nevoii pragmatice privind asigurarea despăgubirii integrale a persoanei care a suferit un prejudiciu. Ceea ce legiuitorul a considerat o regulă de strictă aplicabilitate, consacrată în prevederile art. 998 şi urm. C. civ., şi care ar trebui să confere satisfacţie deplină victimei faptei prejudiciabile, siguranţă în relaţiile interumane – „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” – a devenit atât de fragilă şi efemeră, adeseori inaplicabilă, încât există pericolul suportării inechitabile a consecinţelor prejudiciabile de însăşi victima inocentă, ale cărei drepturi subiective şi interese au fost vătămate.
În faţa acestei realităţi juridice care preocupă doctrina şi jurisprudenţa, teoreticieni şi practicieni ai dreptului din întreaga lume[1] au afirmat că ne aflăm, la acest nou început de mileniu, „într-un moment de răscruce privind stabilirea fundamentelor acestei răspunderi”. Bilanţul răspunderii civile delictuale în contemporaneitate demonstrează dispariţia unităţii sistemului fundamentat esenţialmente pe culpă şi consacrarea de noi fundamente obiective, ca răspuns la căutările neîncetate pentru o mai bună despăgubire a victimei. Se susţine că ne aflăm într-o adevărată „criză a răspunderii civile delictuale”[2] în care principiul general privind răspunderea fundamentată pe culpa persoanei responsabile este tot mai puţin aplicabil faţă de „mozaicul” de reguli speciale aplicabile în anumite compartimente ale vieţii sociale. Armonia sistemului fundamentat exclusiv pe culpa subiectivă a persoanei responsabile a încetat, ceea ce a determinat reconstruirea întregii instituţii juridice. Tendinţele de obiectivare a conţinutului culpei au determinat reconsiderarea dimensiunii economice a răspunderii, mult timp marginalizată în raport cu latura educativ-preventivă. Au fost consacrate noi fundamente de natură obiectivă, precum Riscul, în mai multe variante, Garanţia, Echitatea şi Principiul Precauţiei.
Astfel, perioada actuală în evoluţia instituţiei răspunderii civile delictuale poate fi caracterizată prin recunoaşterea unor noi principii care fundamentează o răspundere civilă pentru prejudicii justificată, alături de culpa subiectivă, în anumite ipoteze, de fundamente obiective, sau, în unele ipoteze, de fundamente mixte.
Toate aceste preocupări au declanşat în ultimele decenii o amplă dezbatere privind necesitatea unei „reforme globale a dreptului răspunderii civile”[3], în care să fie consacrat „un alt tip de răspundere pentru prejudicii”, distinct de cea contractuală sau delictuală, o răspundere de plin drept construită generic pe ideea protejării dreptului la securitate a persoanei în faţa pericolului prejudicierii integrităţii sale corporale sau a bunurilor sale[4]. În acelaşi timp, s-au manifestat preocupări pentru socializarea riscurilor şi dezvoltarea asigurărilor, prin preluarea riscurilor de către toţi cei care desfăşoară activităţi prejudiciabile şi crearea unui „adevărat sistem de despăgubire a victimelor prejudiciilor corporale”[5].
În acest context, oportunitatea menţinerii culpei subiective ca element în structura răspunderii civile delictuale a devenit o temă de reflecţie în doctrina de drept civil contemporană[6], cu profunde semnificaţii etico-juridice.
Înlăturarea ei totală ar putea avea consecinţe grave prin crearea unei situaţii inechitabile a persoanei responsabile, prezumată a fi „culpabilă” şi obligată să răspundă chiar şi atunci când nu se face vinovată de prejudiciul produs. Prin consacrarea fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale, culpa încetează a mai fi argumentul şi măsura răspunderii. Întreaga construcţie juridică ar fi fundamentată în plan obiectiv pe legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul suferit de victimă. Aceasta ar reprezenta o agravare inacceptabilă a răspunderii civile delictuale, deoarece ar însemna că persoana responsabilă poate fi obligată la suportarea despăgubirilor chiar şi în acele situaţii în care s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a prevedea şi evita evenimentul prejudiciabil. Perspectiva „prezumării culpabilităţii” contravine flagrant însăşi ideii filosofice de „a fi răspunzător pentru faptele tale”. Persoana responsabilă nu este culpabilă decât în măsura în care se dovedeşte faptul că prin conduita pe care a adoptat-o a urmărit producerea prejudiciului sau, în mod imprudent, a omis a lua toate măsurile de natură a evita asemenea consecinţe nefaste. În principiu, răspunderea subiectivă este atât de intim legată de personalitatea celui chemat să răspundă şi de împrejurările concrete în care s-a produs prejudiciul, încât nu poate fi obligat la despăgubiri numai cel care se face şi vinovat de asemenea urmări.
Privit din această perspectivă, nu trebuie neglijat rolul educativ al culpei prin prevenirea conduitelor deviante în societate în vederea protejării cetăţenilor împotriva faptelor vătămătoare şi distructive. Posibilitatea obligării la despăgubiri pentru prejudiciile produse în mod culpabil reprezintă un avertisment pentru adaptarea conduitei conform regulilor impuse în societate, astfel încât să se evite orice faptă care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cu toate acestea, s-a constatat faptul că în ultima perioadă, în doctrina şi jurisprudenţa din mai multe ţări europene, prin invocarea răspunderii subiective s-a extins, adeseori artificial, conţinutul culpei civile, ajungându-se la angajarea obligaţiei de despăgubire chiar şi în acele situaţii în care persoana responsabilă în mod obiectiv nu a avut reprezentarea faptei şi a consecinţelor sale prejudiciabile sau era în imposibilitate de a acţiona conştient, neavând discernământul faptelor sale.
§3. Argumente privind necesitatea obiectivării răspunderii civile delictuale
Din succinta noastră prezentare introductivă privind reglementările Codului civil consacrate răspunderii civile delictuale şi prezentarea orientărilor asupra fundamentelor acestei răspunderi se desprind principalele probleme care preocupă doctrina şi jurisprudenţa contemporană:
1) Tendinţa de obiectivare a conţinutului culpei civile prin angajarea răspunderii pentru propria faptă ilicită prejudiciabilă.
2) Modificarea raporturilor dintre culpa civilă şi celelalte elemente ale răspunderii, prejudiciul, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate.
3) Consolidarea funcţiei reparatorii a răspunderii în raport cu funcţia sa preventiv-educativă, care dobândeşte noi semnificaţii.
4) Conturarea unei noi perspective asupra viitorului răspunderii privind acţiunile de precauţie şi prevenire a unor prejudicii grave, ireductibile şi ireparabile, de natură a afecta echilibrul ecologic şi evoluţia vieţii pe pământ.
5) Susţinerea unor noi orientări privind fundamentarea obiectivă a răspunderii civile delictuale în cazurile reglementate de Codul civil, apreciate ca fiind subiective aproape în unanimitate în doctrină şi jurisprudenţă (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori atât a părinţilor acestora, dar şi a celor care, în temeiul legii sau al contractului, au obligaţia supravegherii sau educării acestora).
6) Noi argumente în favoarea recunoaşterii unor ipoteze de răspundere civilă delictuală directe, autonome şi principale pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, apreciate până în prezent aproape în unanimitate ca fiind răspunderi indirecte şi subsidiare (răspunderea părinţilor, a comitenţilor).
7) Diversificarea regimurilor de răspundere specializate pe anumite domenii (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, răspundere pentru daune ecologice, daune nucleare, răspunderea pentru erori judiciare).
8) Recunoaşterea unei noi răspunderi pentru prejudicii cauzate prin faptă proprie, cea a profesioniştilor din anumite domenii de activitate, considerată o răspundere agravată, cu exigenţe mult mai ridicate (răspunderea medicului, avocatului, notarului, arhitectului etc.).
9) Extinderea procesului de socializare a riscurilor prin constituirea unor fonduri speciale care să garanteze plata integrală şi imediată a despăgubirilor, precum şi creşterea rolului asigurărilor în vederea asigurării reparării prejudiciilor.
10) Necesitatea instituirii unui sistem european de răspundere civilă delictuală, în condiţiile globalizării societăţii contemporane.
Problema centrală a întregii analize priveşte o nouă abordare a culpei persoanei responsabile, redefinită prin raportarea sa la un conţinut obiectiv, independent de personalitatea făptuitorului, respectiv cel privind anormalitatea comportamentului prejudiciabil. Astfel, o persoană poate fi considerată a fi vinovată de producerea unui prejudiciu nu pentru faptul că nu a prevăzut şi evitat producerea acestuia, ci pentru că a adoptat o anumită conduită distructivă sau vătămătoare pentru ceilalţi membrii ai societăţii care a avut drept consecinţă producerea prejudiciului. O asemenea conduită este „anormală” faţă de cea impusă de regulile sociale, devianţă care, indiferent de atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările ei, poate constitui ideea care să fundamentez angajarea răspunderii.
Este o abordare diferită faţă de cea cunoscută în doctrina noastră clasică, care se detaşează de elementele de subiectivitate strâns legate de persoana făptuitorului, orientându-se către consecinţele negative produse de acesta, interpretare în beneficiul victimei ale cărei interese sunt astfel mai eficient protejate. O culpă obiectivă, detaşată de personalitatea celui obligat la despăgubiri, ar putea constitui o soluţie eficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale ori de câte ori se produce un prejudiciu. Din această perspectivă, numai fapta unei terţe persoane, culpa victimei sau cazul de forţă majoră ar constitui situaţiile excepţionale care ar putea înlătura răspunderea civilă delictuală, ceea ce ar restrânge semnificativ cazurile în care victima ar rămâne nedespăgubită.
Absenţa unei definiţii legale specifice culpei (vinovăţiei) civile va menţine această stare de confuzie în ceea ce priveşte fundamentul răspunderii civile, continuând să „împrumutăm” raţionamentele dreptului penal pentru a justifica angajarea răspunderii în cazul comiterii unei fapte ilicite prejudiciabile.
Datorită acestor incertitudini care vor plana asupra conţinutului noţiunii de culpă civilă, vom încerca în practica judecătorească şi în viitor să distingem, pentru fiecare ipoteză în parte, care sunt condiţiile culpei, pentru a putea stabili dacă poate fi angajată răspunderea delictuală. Aceasta înseamnă că va rămâne ca obiectiv al cercetării ştiinţifice în domeniu decelarea conţinutului culpei civile, având în vedere în primul rând imputabilitatea comportamentului persoanei responsabile şi abia în subsidiar ilicitatea acestuia. Astfel, ne vom situa pe aceleaşi coordonate ale culpei morale, pentru care este esenţială conştientizarea urmărilor propriilor fapte, deşi, în materia răspunderii civile delictuale, aspectul esenţial îl constituie producerea unui prejudiciu, pentru a cărui reparare trebuie antrenată răspunderea, iar nu valorile morale ale societăţii.
În actualul Cod civil angajarea răspunderii civile delictuale este condiţionată de discernământul făptuitorului, potrivit alin. (3) al art. 1349, ceea ce înseamnă că menţinem orientarea către o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, în care conştiinţa autorului are rolul decisiv, în faţa ilicităţii acţiunilor sau inacţiunilor sale. Altfel spus, numai în condiţiile în care acesta a cunoscut consecinţele faptei sale şi a acţionat deliberat pentru producerea lor poate fi angajată obligaţia pentru despăgubirea victimei. Dacă în Codul civil de a 1864 a fost invocată „greşeala” făptuitorului care a cauzat astfel un prejudiciu, în actuala reglementare se menţionează expres: „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire [din alin. (1) – s.n.] răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Se elimină orice posibilitate de a interpreta conţinutul culpei civile din perspectiva elementului său obiectiv, cel privind comportamentul prejudiciabil, întreaga atenţie fiind acordată doar elementului subiectiv, cel privind starea psihică a persoanei responsabile. Altfel spus, numai în condiţiile în care făptuitorul sau cel obligat să răspundă a acţionat cu discernământ, va putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, o altă prevedere legală ne reţine atenţia, cea referitoare la criteriile pe baza cărora se va repartiza obligaţia codebitorilor de a repara paguba produsă. Astfel, în cazul în care trebuie angajată răspunderea faţă de mai mulţi debitori, potrivit art. 1383, „sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită”, iar numai dacă nici acest criteriu nu este aplicabil, sarcina reparaţiei va fi împărţită în mod egal între participanţi. În acest mod, gravitatea culpei poate constitui un criteriu pentru agravarea răspunderii, ceea ce ar putea fi considerat a fi dintr-un anumit punct de vedere echitabil, dar contravine unui principiu potrivit căruia în materia răspunderii civile nu are relevanţă săvârşirea faptei prejudiciabile cu intenţie sau din culpă, ci numai aspectul privind producerea prejudiciului a cărui reparaţie o solicită victima.
În ceea ce priveşte răspunderea delictuală pentru fapta altei persoane, potrivit alin. (3) al art. 1349, numai „În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia (…)”. Astfel, în Codul civil au fost reglementate doar două ipoteze, în art. 1372, Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi, în art. 1373, Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. În aceste condiţii, deşi dezbătută în doctrină, ideea reglementării unui principiu de răspundere delictuală pentru fapta altei persoane nu a fost împărtăşită de redactorii acestui cod civil care au apreciat că, în acest mod, este înlăturată posibilitatea angajării răspunderii în absenţa unei reglementări exprese.
Dacă până în prezent am considerat culpa şi riscul ca posibile fundamente care ar putea justifica despăgubirea victimei prin raportarea la un anumit comportament al persoanei responsabile, dreptul fundamental al omului la securitatea persoanei sale şi integritatea patrimoniului său impune tuturor membrilor societăţii obligaţia respectării celorlalţi, ceea ce constituie fundamentul angajării obligaţiei de despăgubire. Renumitul civilist francez Boris Stark[7] afirma cu peste o jumătate de secol în urmă: „Activitatea noastră nu se exercită într-o insulă pustie, ci într-un mediu social şi (…) oamenii au nu numai diferite libertăţi de acţiune, dar au, de asemenea, şi dreptul de a se bucura în linişte de viaţa lor şi de bunurile lor”. Este o pledoarie pentru o nouă răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate în societate prin încălcarea obligaţiei de securitate care are drept scop eficientizarea protecţiei victimei.
Vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale unei persoane cu prilejul exercitării unei profesii cum este cea de îndeplinire a unui act medical, constituie dovada încălcării obligaţiei de securitate care antrenează angajarea răspunderii medicului chiar şi în acele situaţii în care nu a acţionat culpabil. O răspundere civilă fără culpă a profesionistului faţă de pacientul său ar putea fi considerată o iluzie pentru unii sau o idee novatoare pentru alţii, dar dacă vom privi riscurile exercitării profesiilor medicale aflate la limita dintre incertitudine ştiinţifică şi imprudenţă, vom înţelege că trebuie să asigurăm victimei un regim mai eficient de protecţie, pentru obţinerea despăgubirilor. Medicul, prin exercitarea anumitor activităţi, îndeosebi cele intervenţionale, îşi asumă riscul pentru eventualele prejudicii corporale pe care le-ar putea produce chiar şi involuntar. În acest sens, unele soluţii din jurisprudenţa franceză din ultimii ani ar putea constitui teme de reflecţie şi pentru practicienii dreptului din ţara noastră, ca fiind o nouă poziţie privind fundamentarea acestei răspunderi.
Note de subsol
[1] În acest sens, a se vedea Ch. Radé, Réflexion sur les fondements de la responsabilité civil. Le voies de la réforme: la promotion du droit à la sureté, Recueil Dalloz, Cahier nr. 31/1999, Chronique, p. 323.
[2] P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, 2-ème éd., Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 17; F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les Obligations, 6-ème éd., Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 545.
[3] Ch. Radé, op. cit., p. 323.
[4] Această idee a fost pentru prima dată afirmată în dreptul comunitar, în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produse defectuoase.
[5] Ch. Radé, Plaidoyer en faveur d’une reforme de la responsabilité civile, Recueil Dalloz, nr. 33/2003 Doctrine, p. 2247.
[6] G. Viney, P. Jourdain, Traité du droit civil, sub direcţia lui J. Ghestin, Les conditions de la responsabilité civile, L.G.D.J., Paris, ed. a 3-a, 2006, nr. 444, p. 370-373.
[7] B. Stark, Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considerée en sa double fonction de garantie et de peine privée, Ed. L. Rondstein, Paris, 1947, p. 39.