Regele, ca sinecdocă a Justiţiei

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 177-195.

Justiţia este o valoare socială, un ideal colectiv şi individual care, ca orice valoare, este rodul educaţiei, al instruirii şi al reflecţiei personale. Este ca o floare anuală, non-perenă, una care se cultivă cu tenacitate, cu persuasiune, cu consecvenţă. Este asimilată în timp, uneori cerând o viaţă de om pentru a fi într-o oarecare măsură înţeleasă şi asimilată, alteori fiind dobândită prin forţa revelaţiei sau prin fatalul destin al întâmplării personale.

Regele este singura instituţie publică perfect antropomorfizată, singura coerentă cu valorile sociale bune în sensul asigurării perenităţii lor, este încarnarea metafizicii statale într-un om (Om) cu funcţie destinală unică şi simbolic-totalizantă, cu rol de „mediator” unificator, de Pontifex Magnus, cum ar spune Guénon^[1], şi, în mod perfect natural, o sinecdocă a tuturor valorilor sociale nobile şi suverane, recte, o sinecdocă a Justiţiei. Cel ce este învăţat încă din copilărie să-şi judece preferinţele, să se judece pe sine şi să se înfrângă pe sine, ei bine, această figură de judecător ideal este reprodusă, de regulă, în culori regale. În istoria României avem un astfel de simbol în persoana Regelui Ferdinand I Întregitorul^[2]. Epitomul regal este, de regulă, un simbol pe care-l cercetezi şi înţelegi pe canavaua raţionalităţii, chiar şi-n unele republici^[3], dar care pretinde şi o importantă doză de credinţă, de ataşament electiv, exact ce-i explică universalitatea şi perenitatea, după Maistre^[4].

Toate celelalte instituţii publice sunt guvernate de semnul efemerităţii şi al volatilităţii, al capriciilor destinale şi al moravurilor schimbătoare; unele apar în umbra loviturilor de stat (precum aceea odioasă, comandată şi parţial executată din exterior, din damnaţii ani 1947-1948 şi pe care eu o consider trenantă, continuă, disimulată în diverse formule „constituţionale” sub un soi de succedaneu de ordine „republicană”; desigur, putem afirma aceasta doar dacă am crede în principiul nobil al continuităţii statului şi în transmiterea suveranităţii sale ca printr-un legat testamentar; dacă este viciat, fireşte, devine o sursă a nulităţii de drept a instituţiilor republicane, şi, fireşte, poate fi şi obiect de acţiune penală neprescrisă din moment ce are formă cotinuă; şi aceasta, după Regula catoniană, un principiu perpetuu înscris, de la dacul împărat roman Licinius^[5], în Digestele justiniene – De diversis regulis juris antiqui – Quae ab initio inutilis fuit institutio, ex postfacto convalescere non potest)^[6]; revenind la teza din prima frază a acestui paragraf, spunem şi noi cam aşa: când să dobândească un „chip”, după asemănarea actanţilor lor, aceşti protagonişti ai naraţiunii publice, aceşti „regi” ai pădurii, devoţi ai „cultului Artemisei”, care în numele „luptei drepte finale” uzurpă regele şi emasculează sacerdotul, dispar finalmente, „arşi între coloane”, precum cei ce-au eşuat lamentabil în labirintul tenebroaselor istorii ale şantajului^[7], ale corupţiei, sau, încoronaţi cu lauri, se topesc în cronologii „votive”, dar sterili în progenituri care să le perpetueze maleficul model; aceştia din urmă devin mai trecători ca libelula pe luciul unei ape curgătoare…Aceasta-i efemeritatea funcţiei câştigate, cel mai adesea, prin instrumentele demagogiei şi ale partizanatului politic, în deserviciul meritocraţiei şi a echidistantei afirmări personale. Un astfel de tablou al moralei politice şi al moravurilor în rândurile politicienilor poate fi descoperit şi în câteva însemnări din memoriile regelui Carol I^[8]. 

Într-un crochiu de ego-istorie, trebuie să precizez că prima „întâlnire” cu imaginea Regelui Mihai am trăit-o în casa bunicilor paterni din judeţul Brăila, acolo unde, în prima copilărie, am descoperit moneda de 100 de lei cu reversul înfăţişându-l pe monarh în splendida-i uniformă militară. Bunicul a fost încântat de curiozitatea mea şi mândru să-mi răspundă ce însemna un rege, de la regii daci^[9], la voievozii, domnii şi domnitorii românilor şi, în cele din urmă la regii glorioşi ai României moderne, deşi era temător să-mi dea detalii care, atunci, în anii ‘60 ai secolului trecut, ani cenuşii, poststalinişti, confuzi, puteau fi periclitante pentru situaţia socială a oricărui român.

La acest chip-atribut numismatic m-am gândit şi recent, într-o cordială polemică, atunci când îi răspundeam unui preopinent ceva de acest gen: „Eu văd o relaţie directă între limanul căutat cu disperare de români şi bine relevat de sondajul de opinie favorabil revenirii la monarhia constituţională sancţionată prin Constituţia României din anul 1923, gardiană naţională a drepturilor cetăţenilor, a integrităţii teritoriale şi a legilor ţării^[10] şi, respectiv, degringolada teribilă, cu mult mai gravă decât aceea a Romei republicane de dinaintea Principatului (…)^[11].

În ordine naturală perpetuă, Justiţia a fost mereu atribut regal… Inversiunea fracţionară, deterministă, partizană, non-independentistă, n-a reuşit niciodată, de la Cromwell^[12], Saint-Just^[13]  și Robespierre^[14], trecând prin Stalin^[15] et ejusdem farinae (…)” Nevoit să mă explic în faţa altui preopinent, a trebuit să accentuez un adevăr socio-juridic incontestabil, cam în acest modus: „Atributele regale tradiţionale sunt: unitatea, suveranitatea, justiţia; toate converg spre ceea ce dintotdeauna naţiunile au definit Binele”.

Sensul Justiţiei este susţinut şi de al spiritul sacrificial regelui. În privinţa Regelui nostru, acest sens a fost urmat cu supramăsură, fără rezervă, fără rest, fără precupeţire. Să abdici pentru a-ţi salva supuşii; să abdici pentru a proteja naţia în faţa unui „stat” impus pe tancuri sovietice, ei bine, acest act este un act autojustiţiar într-un registru superior; echilibrul legămintelor este fixat dintotdeauna de altar, de piatra ispăşirilor, a tuturor sacrificiilor. Regele Mihai a urmat, cu naturală înţelepciune, pildele nescrise, consuetudinile, cutumele perene. Răspunzând şantajului criminal cu înţelepciune, a abdicat de la tron, dar nu şi de la misiunea-i de rege şi, cu atât mai puţin de la datoria de cetăţean român, deşi i-a fost refuzat şi acest dar existenţial şi identitar suprem pe care îl poţi primi de la o cetate – cetăţenia ei. Guvernului postcomunist din 1990, în faţa refuzului de-a i se permite întoarcerea în Ţara Sa, i-a replicat pe măsură: „Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român”…^[16] Noi, la fineţea în exprimare a Regelui, am adăuga ironia amară şi dezgustul în faţa naivităţii conformiste, venind de la un Jan Hus^[17] redivivus: O, sancta simplicitas! O, sfântă ingenuitate, ignoranţă, nechibzuinţă!

Într-un cadru mai general, teoretic, antropologul de seamă, Jean-Paul Roux, este mai convingător, în această privinţă, decât mine^[18]. Regele ideal, jertfelnic şi „aducător de ploaie”, regele justiţiar prin pildă personală, ei-bine, mă gândesc la acesta, văzându-l pe Regele Mihai, cam în termenii cu care-l descria Mircea Eliade pe cel aşteptat, pe regele nimbat de propria-i „ideologie regală”, una ce inspiră aşteptarea Graalului sau, altfel spus, al celui uns şi bun, în chipu-i de Soter, de Mesia, după vechii profeţi^[19]. El va veni, El va veni, principele dreptăţii şi al păcii, omul Justiţiei şi al Binelui. Aceasta-i chintesenţa virtuţii teologale supreme, care este speranţa. Speranţa şi jertfirea de sine, nu a altuia. O spune foarte convingător însuşi Regele Mihai: „Pentru o idee omul se jertfeşte pe sine însuşi, nu-l jertfeşte pe altul; când îl jertfeşti pe altul pentru ideea lui sau pentru interesele lui, coboară la un fel de înţelegere primitivă, devine o primejdie pentru semenii lui”^[20].

Faptul că regalitatea, monarhia, fixată definitiv pe idealul sintezei puterilor aflate în naturală simbioză, distilând o „putere” sui generis, sau, mai bine, o autoritate absolvită de proba determinismelor politice curente, este tratată în drept ca o instituţie juridică, ei bine, acest simplu fapt de natură pur conceptuală, ideatică, nu-i afectează rolul primordial, acela de „pontif” suveran, de unificator, prin Coroană^[21], al vecinătăţilor riverane: lumea spiritului, a noosferei şi a valorilor marcate de o naturală idealitate, invizibilitate, insensibilitate noetică (intellectus) şi, respectiv, lumea noastră, comună, amprentată de nesfârşite determinisme „materiale”, senzitive, (cunoaştere de tip judiciar, în materia probatoriilor judecătoreşti, ex propriis sensibus), marcată de spiritul sceptic al lui John Locke (Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu^[22]). Imaginându-l pe rege ca vademecum pretorian, ca „general” în fruntea armatei sale fidele de fiinţe individuale aparţinând naţiunii unificate sub sceptrul său şi sub „caduceul” judiciar (simbol „axial”^[23], dual, al autorităţii morale publice, „populare” şi al datoratului respect faţă de solemnul ritual justiţiar, transferat în autoritatea regală incontestabilă, în drept de a impune dreptatea, justiţia, pe tradiţie antică, greco-latină^[24], una urmând alteia şi mai vechi, egiptene, şi anume aceea a „cârjei pastorale”^[25]), ei bine, înţelegerea rolului său funcţional în drept (pivot al ordinii, în sens de ordo, de nomos), dar şi în socios, în fraternitatea naturală a conştiinţelor noastre, în destinul nostru comun, ar ieşi de sub imperiul dihotomiilor republicane ce doar ne-au învrăjbit, ne-au transformat în fiinţe care ştiu să urască temeinic şi perpetuu. Prin spiritul extrem de critic şi de labil al republicii, am ajuns să devenim, de exemplu, mutatis mutandis, în câmpul esteticii, detractorii imperfecţiunii înainte de-a fi adulatorii armoniei.

Reacţiile noastre în sintaxa complexă a gândirii s-au pervertit atât de mult, încât doar intuiţia că dincolo de această „Vale republicană a plângerii” ataşamentul natural la comunitatea naţională şi la cel ce-o încarnează simbolic (supremum, perpetuum et omnium), Regele ei, Suveranul ei, ne trezeşte, măcar prin forţa amintirii, pasiunea socialităţii româneşti, aşa cum îi plăcea şi lui Eminescu să-l imagineze pe regele drept, în postură convivială, colocvială, stând ca stâlp al sapienţei şi dreptăţii în faţa supuşilor săi ce-l anturează cu dragoste netrucată, firească, precum ni se înfăţişează înţelepţii bătrâni ai familiilor noastre, „tronând”, de pe prispa casei, asupra temerilor noastre colective sau individuale. Mihai Eminescu, adept al monarhiei constituţionale şi admirator al voievozilor, al principilor noştri (Alexandru cel Bun; Ştefan cel Mare şi Sfânt; Mircea cel Bătrân; Matei Basarab) crede ferm în faptul că voinţa statului este personalizată de rege; acesta simbolizează triada: eul/ voinţa/ fapta într-un nedisimulat bellum omnium contra omnes şi îi conferă greutate morală în argumentaţia care lega onoarea, demnitatea patriei române de onoarea şi de demnitatea Regelui ei, Carol I al României. Mai mult decât atât, el a fost intelectualul genial ce-a susţinut extinderea prerogativelor regale, măcar până la dimensiunea, la substanţa preşedinţilor de republici.

Pasiunea socialităţii este un produs al valorii Justiţie. Acolo unde se înfăptuieşte actul de justiţie în dimensiune regală, adică echidistant, neafectat de „mărimile” mai mult sau mai puţin definite ale timpului, echitabil, cu aceeaşi unitate de măsură în cazuri asemănătoare şi cu unităţi de măsură adecvate, relaţionale, în cazuri diferite, ei bine, acolo apreciem modelul regal de judecător ca fiind chiar sinecdoca Justiţiei. Justiţia socială se află, ca element esenţial, în plasma aceleiaşi metafore, în acelaşi registru de eponim al regelui, deoarece acesta din urmă, de la popor extrage seva suveranităţii, raţiunea sa de-a fi, spiritul său profund, din nevoile poporului îşi nutreşte acţiunile şi gândirea. Eminescu pătrunde, cu sagacitate-a-i legendară, în acest chintesenţial atribut regal^[26].

Regele, căruia prin tradiţie i s-a recunoscut triada arhetipală exemplară a puterilor iniţial divine (judecata, credinţa şi protecţia), a transferat, în epoci istorice diferite, către judecători, sacerdoţi şi „gardienii” vieţii şi ai înţelesurilor ei (politicieni, profesori, teologi, generali, legiuitori şi executanţi ai lor de tot felul) toate atributele factuale ce-l defineau, rămânând cu totalitatea lor simbolică, dar şi exemplară (drept precum un rege just, credincios ca Înainte-Stătător al Bisericii şi Comandant suprem sau „arhonte” al Armatei, titularul tabulelor statului ca cel ce promulgă voinţele legiferate ale nomoteţilor noştri…

Modelul Regelui Mihai al nostru nu este paradigmatic, didactic, steril sau vag. El este titularul atributului care conduce, ipso facto, la asanarea marasmului public moral. Este model de judecător. În cazul său vorbim despre o exemplaritate vie, autentică, trăită, integrală, o exemplaritate „de plin drept”. De acest model am fost privaţi prin fals, uz de fals şi şantaj, prin violenţe fizice şi psihice, în perioada cuprinsă între decembrie 1947 – iunie 1948 (damnata, ilegala, nula de drept „Constituţie” stalinistă pe care Parlamentul trebuie să o anuleze formal, împreună cu efectele-i pe plan instituţional, conform principiului bimilenar, atât de actual astăzi, Resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis^[27], cu excepţia factualităţilor publice devenite, la rândul lor, surse de drepturi şi obligaţii fundamentale şi cu excepţiile consacrate în doctrina de specialitate). De acest bun model regal am fost noi ideatic decuplaţi, prin procese simulate, prin simulacre de justiţie, prin teroare fizică şi psihică, pro tortură metodică şi grosier control social total. Acest model regal trebuia să fie, în viziunea noilor guvernanţi post sau criptocomunişti, inaccesibil şi după 1989, fiind ţinta interzicerii cetăţeniei române, sub interdicţia, manu militari, intrării în ţara Sa, fiind calomniat, insultat, ţinut departe de mediile juvenile, în formare, surse naturale de regenerare morală pentru orice naţiune. Îndepărtarea de izvorul viu al moralei publice fixate pe canavaua justiţiei şi a onoarei reprezintă, per se, un grav atentat la dreptul oricărui popor la protecţia instituţiilor sale, instituţii supreme, care-l definesc şi care-l reprezintă. României i-a fost furată Coroana. Crimă de stat, şantaj şi tâlhărie, fals şi uz de fals, violenţe fizice şi psihice, tot ce-i mai ignobil, au stat la baza noului „stat” republican, ilegitim, ilegal, subiect şi obiect al dreptului penal şi al curţilor militare. Corneliu Coposu, precum un adevărat „scutier” al Regelui Mihai, plasează forma de guvernământ în centrul discursului politic; cu anularea şi revenirea, prin forţa principiului Restitutio in integrum la monarhia constituţională, sau, indirect, prin intermediul unui referendum restaurativ, acest fapt trebuie să se consume, ca simbol suprem al reparaţiilor istorice datorate României şi poporului său^[28].

Coroana („coroana închisă”^[29], cum este aceea a României lui Carol I şi a regilor dinaşti următori, dar şi fostele coroane voievodale, „deschise” ale Basarabilor şi ale Muşatinilor) ne defineşte şi ne reprezintă. Este simbol suprem al emancipării noastre, al desăvârşirii noastre spirituale, în sens junghian^[30], destinată a fi purtată de rege, alt simbol al perfectului iniţiat în tainele sufletului nostru colectiv. O naţiune care ajunge să aibă o coroană a sa şi o dinastie proprie ilustrează o evoluţie naturală ce tinde către apogeu; este o naţiune matură şi urcă, prin creaţiei metafizic-statală, prin constituţie monarhică, modernă, europeană^[31], la rangul de regat, cel mai înalt rang etatic^[32].

Dacă am trata doar fructele cunoaşterii instituţiei prin prisma filosofiei juridice generată de profundele meditaţii, cugetări ale lui Montesquieu, am asimila doar superficial teza modelului cel mai demn pentru naţiunile europene, aceea a propensiunii monarhiei constituţionale pentru însufleţirea instituţiilor politice cu spiritul justiţiar al suveranului independent sub aspect politic, dar înlănţuit ideatic de sufletul vibrant al naţiunii care-l justifică şi din a cărei iubire naturală, ataşament ideal se nutreşte.

Dimpotrivă, dacă am adopta perspectiva claudiană din motto, aceea a exemplarităţii vivante, aşa cum am făcut-o încă de la conceperea acestor panseuri, pornind de la un panegiric al său pentru împăratul Honorius, ei bine, am descoperi în rege dimensiunea umană cea mai edificatoare, inspiratoare, demnă de urmat, dimensiunea exemplarităţii sale, a vieţii sale, a gândirii şi judecăţilor de valoare ale sale, dimensiunea jertfelniciei pentru cauze nobile, a pacienţei şi a înţelepciunii puse în serviciul public (spre deosebire de energumenica precipitare politică republicană ce proslăveşte tirania clipei, a efemerităţii şi a dezacordului, a „diferenţierii” şi a „oportunităţii”, a folosului personal şi a mercantilizării, reificării, „valorizării” fiinţei umane, a precupeţirii credinţei, a oricărei credinţe, a relativizării spaţiului destinal şi a timpului istoric, într-un melanj halucinant de atitudini contradictorii, paradoxale, ce sugerează dispariţia busolei în negura unei nopţi fără luminători şi într-un codru virgin, debordând de simboluri antagonice…). 

Într-un eseu de microsociologie juridică din tinereţe, dedicat elementelor chintesenţiale ale monarhiei constituţionale^[33], am plasat atributul justiţiar încarnat de rege atât în sens social (justiţie distributivă, a onorurilor, a meritocraţiei, după Aristotel), cât şi în sens individual, personal, concret (justiţie comutativă, echitabilă în litigii concrete, tot după Aristotel), ei bine, l-am plasat între alte trei virtuţi fundamentale ale monarhiei constituţionale: în primul rând, menţinerea, prin forţa prestigiului Coroanei, a unei autorităţi anti-anarhice, nomotetice, dar fără autoritarism (paradoxal, viciu fundamental în republicile prezidenţiale în care, deseori, şefii statelor depăşesc prin prerogative tot ce le era rezervat monarhilor absoluţi în epocile trenante ale feudalismului tardiv…)^[34]; în al doilea rând, virtutea virtuţilor, aceea de unificatoare naturală şi de simbol al continuităţii dinastice şi suverane a poporului sau, mai bine, a naţiunii în sens modern (înglobând şi minorităţile etnice ce evoluează sub puterea unificatoare a aceluiaşi sceptru, un sceptru care, precum coroana, întruchipează forţa coagulantă a poporului suveran şi a teritoriului, a zidurilor cetăţii şi a „pastoralei” necontenite a regelui, păstor blând, dar drept, just, cu autoritate socială^[35], în neîncetată preumblare pe teritoriile sale, ca-ntr-o seniorie grand-ducală în continuă apărare, protecţie, pază vigilentă)^[36]; în al treilea rând, virtutea stabilităţii juridice şi sociale, cu toate convulsiile timpului (mai ales, în energumenica modernitate), este element demn de comparaţie cu instabilităţile „naturale” ale republicilor, instabilităţi tracasante, fatigante, surse prolifice de veleitarism politic la vârf şi de insolenţă frapantă (cu, uneori, infractori, urmăriţi şi chiar condamnaţi aspiranţi la funcţii supreme, cu oameni ieşind dintr-un tenebros trecut sau dintr-unul ocult ori ocultat, cu omul-mister, rezultat ca element-surpriză din manşeta marelui magician etc. etc., în locul regelui demn, cel mai „transparent” om, cum ar trebui să fie şi judecătorul, cunoscut din fragedă copilărie, din perioada infantilităţii, de către toţi viitorii săi supuşi, cetăţeni ai cetăţii, nu ai facţiunilor prezidenţiale şi ai favorurilor specifice ataşamentelor circumstanţiale…)^[37].

Un bun judecător îşi întemeiază raţionamentele pe adevărul judiciar rezultat din probe, veridice la rândul lor, în planul factualităţii, dar şi pe „misterii”, o altă formă de interpretare a ştiinţei hermeneutice, plecând de la texte normative şi distilând, rafinând, finalmente, principii, chiar brocarduri, adică principii generale. Cam aşa vedea lucrurile şi Mihai Eminescu atunci când proslăvea judecata ştiinţifică şi-l elogia pe judecătorul – om de ştiinţă, nu politician abil şi ignorant, incult, agramat, de redusă condiţie intelectuală, „om al lui Serurie”, neştiind sensul adagiului latin Jus scientia rerum divinarum non est…^[38]. De ce? dat fiind faptul că, în esenţă, aşa cum frumos demonstrează Jean-Paul Roux^[39], în magistrala-i lucrare despre rege şi despre miturile şi simbolurile ce-i ilustrează toate „parusiile” (Regele. Mituri şi simboluri), el, judecătorul, este ipostaza teleologică a regelui-judecător. Tronează pe tronul dreptăţii, cu capul nimbat de razele independenţei şi cu braţul utilizând din panoplia autorităţii, caduceul acestei, sceptrul care are la capăt nu o acvilă, ci un ciocan al serenităţii, al solemnităţii şi al seriozităţii, oficialităţii judecăţii. Cu alte cuvinte, este dotat cu toate atributele regale reduse la microcosmosul judecăţii şi al justului, al dreptului şi al justiţiei, echităţii sale, exact ca în parusia Regelui Solomon, ca rege şi judecător^[40]. Este un principiu pe care Regele Mihai l-a extrapolat, cu sagacitate, dar şi cu dedicaţie exemplară faţă de cauza naţională în epoca grosierelor dezinformări, epoca trucajului cinematografic, a decorurilor de carton, potemkine, epoca lumii pe dos, sumbră, nu luminoasă precum iraţionala trecere a Alicei în realitatea virtuală a oglinzii narcisiace automulţumitoare. Această extrapolare de „judecător” al naţiunii şi, vom vedea, şi al timpului istoric nefast, al celei mai nedrepte, nefireşti şi necinstite „păci” din cele încheiate până atunci (o „pace”, mă repet, proclamată peste cadavrele celor peste 10 de milioane – sic – de victime, de oameni morţi cu zile), reprezintă proba serviciului de credinţă pe care Suveranul nostru şi l-a luat pe lângă principiul justiţiei morale. Iată ce spune el şi reţine, cu reputata-i sagacitate, academicianul ieşean Alexandru Zub: „Nu poţi vindeca o ţară fără să-i dai adevărul”^[41]…, subliniind, astfel, temelia răului din societatea românească: disoluţia centrilor motori ai moralei publice, degringolada etică, confuzia valorilor, cinismul şi nihilismul, u-topia şi u-cronologia, pierderea memoriei istorice, spiritul mancurt, însoţit de dispreţul alterităţii, dar şi de dispreţul de sine, din pricina generalizării furtului, pentru supravieţuire, din pricina înăbuşirii gândirii, prin abolirea libertăţilor fundamentale, ceea ce-a generalizat schizofrenia socială şi individuală, a distorsionat metodele paidetice, fixate nu pe natura discipolului, ci pe artificialitatea ubuescă a unei morganatice, fantomatice, „societăţi” viitoare, în fapt, o virtualitate efemeră născută din proiecţii onirice, nesănătoase, protejate de gardieni nemiloşi, dotaţi cu armele letale ale minciunii metodice, sistematice, până la punctul alchimic al transformării lor în fibră existenţială, fiinţială (a nu minţi, înseamnă, în acest registru falacios, în răspăr cu natura umană, a nu „te descurca”, a te auto-marginaliza, a te „sminti” sau sinucide social, a nu evolua, a nu-ţi consuma substanţa potenţialului psiho-biologic etc.). Tuturor acestor derive din psihologia colectivă şi individuală, acestor pervertiri majore, extrem de degenerante pentru conduitele umane tradiţionale, acceptate prin forţa moralei universale, Regele Mihai, precum un veritabil judecător drept, dar cu blândeţea şi comprehensiunea, chiar cu compasiunea înţeleptului ce nu apelează la voce de stentor, le-a răspuns magistral, indicând sursa răului în nedreptatea istorică postbelică, în sacrificarea naţiunilor mici din acest cordon damnat şi insanitar dintre spaţiul criminogen şi distopic oriental şi cel ultraprotecţionist şi autosuficient, occidental… Spune Regele: „Un capitol în viaţa Europei fusese încheiat definitiv. Începuse cea mai rea dintre păcile care s-au încheiat vreodată în Europa”…^[42].

Vom încerca, în cele ce urmează, fără a urma o metodă a clasificărilor sau a opisurilor alfabetice, să creionăm simbolic un breviar al sentenţiarului larg, ca un evantai japonez, pe care l-a consolidat în timp Regele Mihai I, pe seama numeroaselor cauze istorice, politice, societale, civilizaţionale şi sociale care au intrat în „portofoliul” său de rege-judecător, recunoscut pentru sagacitatea, obiectivitatea şi onestitatea intelectuală cu care a analizat, tratat şi soluţionat aceste cauze. Peste toate acestea, străluceşte, de departe, umanismul lui contagios, brocardul moral suprem, spiritul non-revanşard, deosebit de blajin, de bun, non-vindicativ, chiar dacă ar fi avut toate temeiurile moralei comune să le exprime. El, însă, dintr-o morală superioară şi-a apropriat brocardul nerăzbunării şi al serenităţii quasi-magistrale, „judecătoreşti”^[43].

Înainte de toate, observ o anumită reluctanţă, o mefienţă a Regelui faţă de ideea mărturisirii neîngrădite a adevărurilor istorice, conştient fiind de dualitatea interpretativă determinată de cele două momente: al naşterii faptului relevat şi al receptării mesajului revelator. Apreciez această reţinere ca pe o probă de înţelepciune, de aplecare filosofică asupra mesajului sau misiunii heraldice. De fapt, vom putea observa, tipul acesta socratic de reflecţie regală este omniprezent în luările de poziţie sau în comentariile Suveranului (mesaje cu adevărat regale, non-baroce, marcate de profundul spirit al rezervei, al expresiei moderate, reţinute, al regalului sapient laconism concis, plin de conţinut în lapidare cuvinte, contra locvacităţilor, limbuţiilor şi volbilităţilor flecare prezidenţiale, în numele „activismului”, „implicării”, „jocului” politic, limbuţii pline de ornamente ideologice, debordând de comentarii contradictorii şi de capcane logoreice). Pentru rege, totul trebuie să fie just, de parcă am reproduce, la scară regală, printr-o aculturaţie demnă, Calea de mijloc din budismul tibetan, litania fără sfârşit a celor opt căi ale Iluminatului^[44], căi juste de punere în operă a sutrei sale favorite^[45], sutra celor „patru nobile adevăruri” budiste^[46]. Spune Regele în legătură cu decantarea decentă a oricărei confesiuni: „Nu tot ce ştiu merită sau e nimerit să fie spus cu glas tare (s.a.). Şi pe urmă, te gândeşti că sunt lucruri despre care e mai bine să taci. Am observat însă că, tot căutând un moment potrivit să spui adevărul, nu dai decât de lucruri care-ţi arată că pentru adevăr nu e niciodată momentul cel mai potrivit. Asta te umple de mâhnire…”^[47].

Ce mai putem învăţa de la Regele nostru în linia justeţii? Bunăoară, faptul că laconismului regal îi asociezi curajul expresiei. Cuvintele concise, clare, neechivoce, sentenţios exprimate, sunt pronunţate cu curajul omului care le-a chibzuit cu înţelepciune. Cea mai bună dovadă este Proclamaţia Regelui Mihai I către Ţară, din 23 August 1944. Primul paragraf este ilustrativ pentru întreaga proclamaţie^[48]: „Români, În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”.

Atitudinea justiţiară şi protectoare pentru destinul poporului român calchiază acelaşi tip de raportare la istoria acestuia şi la dreptatea neamului românesc, atât de ilustrativ exprimată de gloriosul ascendent al Regelui Mihai, nimeni altul decât Regele Ferdinand I al României, Întregitorul. Proclamaţia-i către ostaşi, pronunţată la 10 noiembrie 1918, la Iaşi (pe atunci, capitala de război a României) stă mărturie: „Ostaşi, / Ora mult aşteptată de către toată suflarea românească, şi îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat în sfârşit după lunga şi dureroasa aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim, împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor din ţară şi să aducem liniştea populaţiei asuprite. / Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri : Unirea tuturor Românilor(s.a.), pentru care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie”^[49].

Aceste excerptae cu valoare istorică n-ar completa crestomaţia esenţială a proclamaţiilor date de regii noştri în numele dreptăţii istorice a poporului român şi a visului său milenar de-a trăi unit pe teritoriile-i strămoşeşti, cu care a fost hărăzit de Providenţă din imemoriale timpuri dacă n-am insera o parte a proclamaţiei Regelui Carol I al României către dobrogeni, după victoria impresionantă şi justă în Războiul de Independenţă din 1877-1878, care „Datu-s-a în Brăila, la 14 Noiembrie, anul graţiei 1878, şi al 13-lea al domniei noastre”; vom remarca şi aici aceeaşi obsesivă invocare a dreptăţii, a „steagului românesc al dreptăţii”^[50]: „Locuitori de orice naţionalitate şi religiune! Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea-cel-Bătrân şi a lui Ştefan-cel-Mare, de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de Naţiune hotărăşte şi cârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii, viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe naţiuni noastre şi nimeni nu le va putea lovi fără a-şi primi legitima pedeapsă”.

Pentru a fi jusnaturalistă, justiţia, inclusiv aceea istorică, reparatorie pentru state şi popoare, trebuie să fie morală. Principiile morale au forţă regenerativă nu doar pentru justiţie, ci pentru întregul corp social, cu atât mai mult, în etapele dificile de tranziţie politică şi istorică, precum aceea instalată imediat după căderea lamentabilă a regimului comunisto-ceauşist. Într-o conferinţă internaţională, Regele Mihai a susţinut, aproape ca pe un laitmotiv, această nevoie de îndreptare morală a României imediat după Revoluţia din 1989, dar, totodată, în spiritul echităţii istorice, a solicitat guvernelor occidentale actualizarea Planului Marshall pentru ţările foste comuniste, pentru ca şi-n acestea să fie eliminate sechelele celei de-a doua conflagraţii mondiale^[51]. Conferind valoare de adevăr celor trei forme de magie descrise de savantul antropolog James George Frazer în a sa Golden Brush (magia simpatetică, cu legea simpatiei, homeopatică, cu aceea a similitudinii, respectiv, magia contagioasă, cu legea contactului), cred că societatea românească s-ar fi „contaminat” cu morala regală imitând, prin simpatie, conduita-i exemplară şi reproducând, chiar augmentând, prin forţa exemplului, rezultatele, fructele, vlăstarele bune ale întemeierilor regale, ale „însămânţărilor” benefice al Suveranului nostru^[52]. De fapt, cred în universalismul şi perenitatea imitaţiei bune. Ce-ar fi Imitatio Christi^[53] fără toate acestea, fără un gen de suprem model, în genul celui propus de Sfântul Vincent (Vincentius Lerinensis), părinte al Bisericii creştine, în Commonitorium cu a sa celebră expresie Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus („Ceea ce a fost crezut totdeauna, peste tot şi de către toţi”) pentru discernerea adevărului de erezie, de eroare şi pentru răspândirea unitară, uniformă, a atitudinilor bune.

Nu idolatrizez aici (chiar dacă mesajul subliminal posibil a fi transmis prin acest opuscul este tipic unui panegyricus isocratic) figura tutelară a regelui-judecător, ca pe un gen de tablou votiv din Casa Înţelepciunii, în genul celui făcut de Jean Calvin altui concept biblic şi sacru, acela de Dumnezeu-Judecător, ca prototip divin nelimitat, pentru omul-judecător limitat de propriile-i instrumente de judecată (legile şi celelalte izvoare formale de drept, consuetudini sau cutume, ordonanţe, constituţiuni, decrete, jurisprudenţe, doctrine, cărţi sacre, tradiţii etc.). La „republicanul” Calvin ar fi trebuit, de altfel, să apară mugurii dublei intermedieri justiţiare, prin triada non-consubstanţială, non-borromeană, Dumnezeu-Rege-Judecător; ar fi fost, cred, mai convingător şi ar fi ieşit din cadrul strict biblic^[54].

Pentru mine însă, imaginea bunului rege ca epitom, simbol, sinecdocă a judecăţii sapiente, ca imagine de plin drept (optimo jure) a înţelepciunii, este esenţială. Pe aceasta o caut printre pliurile scrierilor juridice şi de tot felul. Raportată la chipul Majestăţii Sale, la persoana Regelui Mihai, mi se pare cât se poate de naturală. 

Note de subsol

^[1] R. Guénon, Regele lumii (Capitolul Regalitate şi pontificat), Traducere de M. Ungurean, Prefaţă de A.-M. Ştefan, Institutul European, Iaşi, 2008, p. 18 et sq.

^[2] A se vedea G. Badea-Păun, Carmen Sylva. Uimitoarea regină Elisabeta a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 257: „În ziua în care avea să facă din România adversara Germaniei, Ferdinand a ştiut să găsească un răspuns de rege adevărat, dat singurului membru al Consiliului de Coroană, germanofilul Petre Carp, care dorea să-l convingă să se răzgândească. Carp îi spusese: – Nu-i putem învinge pe Hohenzollerni! Iar el răspunse: Vă înşelaţi, domnule Carp…, deja l-am învins pe unul dintre ei: pe mine însumi…” (relatare preluată din G. Gauthier, Missy, reine de Roumanie, Ed. France-Empire, 1994, p. 195-196, tradusă şi în limba română de către Andreea Popescu, Ed. Humanitas, 2000, sub titlul Missy. Regina României).

^[3] A se vedea G. Bernard, Du roi juge au roi législateur en France au second XVIème siècle: „une foi, une loi, un roi”?, th., Mention droit (Histoire du droit), Univ. Rennes I, 2000, http://partages.univ-rennes1.fr/files/partages/Recherche/Recherche%20Droit/Laboratoires/CHD/Theses/Bernard.pdf, 01.VI.2017.

^[4] J. de Maistre, Oeuvres, Texte établi, annoté et présenté par Pierre Glaudes, Editions Robert Laffont, Paris, 2007, p. 1226: „La monarchie, pour Maistre, est «le gouvernement (…) le plus ancien et le plus universel». L´expérience de l´histoire le rend si naturel aux hommes que ceux-ci «l´identifient sans s´en apercevoir avec la souveraineté»”.

^[5] Gaius Valerius Licinianus Licinius Augustus,împărat roman născut din părinţi daci în Moesia Inferior,coautor, alături de împăratul Constantin cel Mare, al faimosului Edict de la Milan, edictul toleranţei faţă de creştini, din februarie 313 p.Cr. A se vedea, în acest sens, Justinian, Digestorum sev Pandectarum, Liber L, 17. 210: Quae ab initio inutilis fuit institutio, ex postfacto convalescere non potest.

^[6] Catoniana Regula a cunoscut mai multe versiuni, toate susţinând principiul după care un act nul de început nu poate fi validat de trecerea timpului. Factualitatea, în sine, nu înseamnă juridicitate. Chiar şi în materie de „uzucapiune”, de possessio ad usucapionem, sunt necesare, pe lângă corpus, factualitatea pură, animus sibi habendi, o voinţă recunoscută, de aprehendare, nu de „executare”, şi, peste toate, de un justum titulus, de un titlu legal, diferenţiat de actele furtive… Printre cele mai importante expresii cu această semnificaţie, pe lângă aceea prezentată mai sus, le reţinem, pentru scopul circumstanţiat al acestei lucrări, pe următoarele: Quod ab initio non valet, in tractu temporis non convalescere; Quod ab initio vitiosum est, non potest tractu temporis convalescere; Quod nullum est, nullum producit effectum; Quod nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest; Non firmatur tractu temporis, quod de iure ab initio non subsistit etc.

^[7] „Groza se prezintă la rege şi depune jurământul. Regele vede în el un ins prefăcut, care se crede foarte spiritual copleşindu-şi interlocutorii cu glume vulgare. Pe scurt spus, un individ ”unsuros”. Peste câteva ore sosesc Vîşinski şi Malinovski, care salută decizia regelui şi numirea noului premier. Regina Elena notează într-un carneţel: ”Am aflat că, dacă Mihai nu accepta guvernul astăzi, Malinovski l-ar fi arestat în această noapte şi l-ar fi dus la Moscova. La acest gând, îmi îngheaţă sângele în vine. Şi astfel se încheie o săptămână de tensiune şi disperare.” E 6 martie 1945.” – text extras din T. Niculescu Bran, Mihai I. Ultimul rege al românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 220.

^[8] Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, Vol. II. 1869-1875, Ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 260: „Acei care vor republica moderată (în Franţa, n.m.) şi conservatoare nu fac nimic pentru ea, iar acei care o vor după chipul lui Gambeta et Cie fac totul spre a o face pe veci imposibilă. Pe când monarhiştii sunt reacţionari în cel mai înalt grad, republicanii gambetişti aparţin acelei şcoli care a făcut din nenorocire prozeliţi în toată Europa, şi care constă în a guverna cu discursuri fără nici un înţeles, banchete, tirade, manifestaţii pe străzi şi tot bagajul obişnuit al demagogiei ordinare”.

^[9] D. Oltean, Regii dacilor şi războaiele cu romanii, Fundaţia Dacica, Deva, 2012, in integrum.

^[10] Art. 82 alin. (2) din Constituţia României din 1923: „La suirea sa pe Tron, el va depune mai intâiu în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ: Jur a păzi Constitutiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

^[11] Simptomatică pentru degringolada republicană este Lex Valeria din anul 82 a.Cr., lege propusă comitiei centuriate de către regele interimar (interrex) Lucius Valerius Flaccus şi prin care, depăşind pentru prima dată limita dictaturii de şase luni (stabilită de Constitutio Valeriana din 509 a.Cr.), i se oferă lui Lucius Cornelius Sulla, cu cognomenul Sylla, dictatura pe 10 ani. Mai târziu, în 44 a.Cr., Cezar avea să dobândească puteri totalitare, sub forma consulatului pe viaţă, ceea ce a condus la formarea conjuraţiei în jurul lui Brutus (Et tu, Brute?…) şi la uciderea dictatorului la 15 martie 44 (iduum Martiarum) în pragul Senatului capitolin. Providenţa, legată de persoana unui rege sau a unui principe, a unui împărat, din nevoie de stabilitate politică, avea să conducă la rapida abandonare a agonicei republici romane şi la instalarea lui Octavianus Augustus ca princeps în anul 27 a.Cr., aşa cum se întâmplase cu Caius Marius, ales de şapte ori consul la Roma (107-100 a.Cr.), pentru prima oară în Roma republicană, stat al cărui act fundamental, Constititio Valeriana, sancţionase principiul anualităţii şi al colegialităţii pentru magistraturile supreme (consul, pretor), tocmai pentru evitarea spectrului regal cu atributul perpetuităţii şi al continuităţii statale încarnate în sens dinastic.. Asistăm, practic, în acest ultim secol republican al războaielor civile, ce debutează cu conflictele dintre marioniţi (adepţii lui Marius Gaius) şi conservatori (adepţii lui Sylla), dintre Roma şi Confederaţia Latină şi sfârşeşte cu un nou episod de lupte interetnice, romano-etrusce, avându-l pe viitorul principe Octavianus ca protagonist al avidităţii romane de terenuri, asistăm, deci, la o „destrămare a lumii romane”, expresie „de manual” a profesorului Marcel Bordet, 1928-1999 (Istoria Romei antice, Trad. Maria Ivănescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2017, p. 199 et sq.).

^[12] A. Maurois (membru al Academiei Franceze), Istoria Angliei, Vol. II, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p. 64-74: „VIII. Cromwell la putere. I. Cromwell, rămăşiţa de parlament şi armata rămaseră în fruntea unei Anglii ostile şi indignate, pe care trebuiau totuşi s-o guverneze. În această ţară legalistă nu mai exista nicio putere legală (s.a.). (…) Oamenii aceştia se aflau la Westminster pentru că i-a menţinut armata, poporul ura armata (mai ales una de ocupaţia, ca cea sovietică, avant la lettre…, n.a.), iar armata dispreţuia parlamentul. Nimic mai trist decât spectacolul unei ţări care suportă de teamă un guvern detestat (s.a.). (…) În martie, rămăşiţa de parlament aboli Camera Lorzilor şi funcţia regelui, ca „inutile, apăsătoare şi periculoase pentru libertatea poporului” (sic). Anglia trebuia să fie un Commonwealth, o republică. Dar pentru ca acest cuvânt să aibă oarecare sens, ar fi trebuit să se facă alegeri, şi independenţii nu le puteau face. Regaliştii şi prespiterienii s-ar fi unit ca să-i alunge. Condamnaţi să menţină o dictatură militară cu totul contrară principiilor lor, republicanii aceştia se apărau invocând Biblia. (…) O dictatură militară nu este posibilă decât dacă dictatorul are cel puţin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse că face o revoluţie democratică, se supărase repede văzând că adusese la putere o oligarhie. (…) Întoarcerea regelui, dorită totodată de cavaleri şi presbiterieni, adică de o mare parte a ţării, era greu de pregătit legalmente, deoarece numai parlamentul putea să-l recheme pe rege şi numai regele putea să convoace parlamentul. (…) Nu trecuseră nici doi ani de la moartea lui Cromwell şi tot ceea ce crease se făcuse praf şi pulbere, ca el însuşi”.

^[13] Saint-Just, Discours dans le Convention, 15 avril 1794: „(…) Car, si l´on n´y prend garde, la République finira comme à Rome, par «être la fortune d´un seul»”, în Chronique de la France et des Français, sous la direction de J. Favier, Anick Blaise, S. Cosseron et J. Legrand, Ed. Chroniques, 1987, p. 756.

^[14] A. de Lévis Mirepoix, La mort de Robespierre, par M. le Duc de Lévis Mirepoix, délégué de l’Académie française, le lundi 26 octobre 1959: „Dès lors qu’il avait adopté le régime de la terreur, il était destiné à se dévorer lui-même. Après l’exécution des vingt-deux Robespierristes, celle de quatre-vingt-trois membres de la Convention guillotinés, sans jugement, les 11 et 12 Thermidor, prouvent encore la persistance de ce monstrueux appétit. / Ce que nous pouvons retenir de ce drame de l’exaspération doctrinaire, c’est que l’individualisme philosophique,plus enthousiaste que réfléchi, retira la personne française de l’expérience en laquelle l’abritait son histoire, pour la transporter dans un air raréfié,sans se préoccuper s’il était respirable. / Les particularités du Français lui furent ôtées, au profit des seuls attributs généraux où il ne se reconnaissait plus. De telle sorte qu’investi d’une souveraineté idéale et uniformément partagée, il ne pouvait même plus disposer de sa propre conscience. D’où naquit un profond malentendu qui fut à l’origine des crises sociales du XIX^e siècle. / Il ne peut s’agir d’écarter ni les apports anciens, ni les apports nouveaux et le problème difficile est de trouver un équilibre entre la Révolution et la Tradition” (http://www.academie-francaise.fr/la-mort-de-robespierre, 01.vi.2017).

^[15] M. Flores, Histoire illustrée du communisme, Préface de Pierre Milza, Traduction de l´italien par Marie-Paule Duverne, Éditions Place des Victoires, 2003, p. 75: (…) le Goulag a été en quelque sorte un microcosme de toute l´Union soviétique”. / J.N. Westwood, Le système totalitaire, în 1926-1936: La montée des dictatures, Éditions Tallendier, 1988, Vol. II, p. 1383: „Les condamnations ont été fixées à l´avance par Iejov. Staline les avait approuvées comme il devait approuver 400 autres listes entre 1937 et 1938. (…) Sur quinze membres du premier gouvernement bolchevique (…) Staline restait le seul survivant.” / Stéphane Courtois et alii, Le livre noir du communisme. Crimes terreur, repression, Ed. Robert Laffont, Paris, 1997, p. 8: „Nous pouvons néanmoins établir un premier bilan chiffré qui n´est encore qu´une approximation minimale et nécessiterait de longues précisions mais qui, selon des estimations personnelles, donne un ordre de grandeur et permet de toucher du doigt la gravité du sujet: (…) Le total approche la barre des cent millions de morts (s.a.).”

^[16] Al. Zub, În loc de prefaţă, în M. Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc, Ed. Princeps, Iaşi, 1994, p. 6.

^[17] Legenda spune că, la rugul ce i-a fost aprins de Inchiziţie, ca mod de ispăşire a pedepsei capitale, pentru „erezie”, venind şi o bătrână cu o legătură de lemne, în speranţa lustrării păcatelor de către Biserică, Jan Hus a pronunţat ultimele-i cuvinte reproduse mai sus, cuvinte ce concentrează o întreagă diatribă împotriva unei lumi care are tendinţa de-a asocia crimei ignoranţa (sa, invers…), o lume decadentă şi ignobilă.

^[18] J.-P. Roux, Regele. Mituri şi simboluri, Traducere şi note de Andrei Niculescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 160: „Adevăratul rege mântuitor trebuie căutat însă în altă parte, în preajma celui care se oferă ca jertfă – reală sau imaginară – pentru poporul său. Faptul că suferinţa şi moartea unui prinţ iubit sunt oricum valorificate nu este surprinzător, fiindcă regelui îi revine misiunea de a lua totul asupra sa, de a renunţa în favoarea celorlalţi (figura mitico-biblică a ţapului ispăşitor, sugerat lui Avram, ca substitut de fiu, de Isac, de către Dumnezeu Însuşi, n.a.). Nu surprinde nici faptul că ele sunt percepute ca o autojertfire, pentru că aceasta nu constituie atunci decât o dovadă de iubire, un dar suprem prelungind o întreagă viaţă generoasă, şi pentru că ele nu fac decât să ducă la limita extremă identificarea mistică a poporului cu regele. Sacrificiul uman este izbăvitor. Nici un gest nu este lipsit de urmări, iar acesta nu mai puţin ca altele. El este, spune Soustelle, „o transmutaţie prin care se face viaţă prin moarte” (Soustelle, La vie quotidienne, p. 124). Cato se arăta foarte regal atunci când declara (cel puţin Lucan îi atribuie aceste cuvinte); „Fie ca sângele meu să răscumpere poporul! Sângele meu să fie preţul ce merită să-l plătească moravurile romanilor!” (Lucan, Farsalia, I, 312-313).

^[19] Idem, p. 162: „Virgiliu a crezut, sau s-a făcut a crede, că-l recunoaşte în persoana lui Augustus: «Iată bărbatul, acesta-i ce-auzi că promis ţi-i adesea, Cezar Augustus, mlădiţă de zeu [Iulius Cezar]»; şi dura-va el iarăşi veacul de aur în Laţiu, în câmpii de Saturn cârmuite odinioară” (Eneida, VI, 791-794. Trad. D. Murăraşu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956). După cum a remarcat foarte bine Eliade, speranţa mesianică a Israelului, care este în fapt aceea a unui suveran ideal, Mesia, este „solidară cu ideologia regală” (Histoire des croyances et des idées religieuses, Vol. I, Payot, Paris, 1976, p. 349).

^[20] Regele Mihai, Interviu, în M. Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc, Prefaţă de Al. Zub, Ed. Princeps, Iaşi, 1994, p. 20.

^[21] I. Evseev, Dicţionar se simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 47: „Această podoabă pentru cap (…) oferită învingătorilor sau purtată de regi şi împăraţi, semnifică participarea la o lume celestă; ea indică natura supraumană, divină a purtătorului”.

^[22] J. Locke, adept al empirismului gnoseologic: În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simţuri (Eseu asupra intelectului omenesc, 1690).

^[23] I. Efseev, op. cit., p. 166: „Semnificaţia axială (Arbore al lumii ce uneşte cerul cu pământul) a sceptrului e subliniată de faptul că are, uneori, la capetele sale însemnele unei păsări uraniene (vultur, şoim, acvila, n.a.). E un simbol ambivalent al puterii de a hotărî asupra vieţii şi asupra morţii”.

^[24] J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol. III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 208: „Sceptrul suveranilor noştri occidentali nu e decât modelul redus al coloanei lumii pe care celelalte civilizaţii o asimilează explicit cu persoana regelui lor sau cu aceea a preotului. (…) În tradiţia greacă, sceptrul simbolizează mai puţin autoritatea militară în sine, cât dreptul de a face dreptatea (s.a.). Sceptrul va aparţine panopliei însemnelor consulare”.

^[25] C. Gibson, Cum să citim simbolurile. Introducere în semnificaţia simbolurilor în artă, trad. S.C. Graal Soft SRL, Ed. Litera, Bucureşti, 2010, p. 65: „Componente simbolice importante ale regalităţii egiptene, cârja de păstor (folosită iniţial pentru a mâna turmele) şi îmblăciul (folosit probabil iniţial ca gârbaci) reprezintă autoritatea regală. Ele făceau legătura între faraon şi Osiris, regele infernului, care, la rândul său, avea aceleaşi sceptre”.

^[26] M. Eminescu, Ziarul „Presa”, în revista sa…, în Timpul, 20 martie 1880: „Am mai adăuga apoi că acţiunea capului statului creşte în măsura în care creşte disproporţia între puterea de rezistenţă a corpului electoral şi capacitatea de violentare a guvernului, şi că menţinerea echilibrului între guvern şi guvernaţi, între diferitele partide, este una dintre cele mai frumoase atribute ale Coroanei. (…) Nu au domnii de la „Presa” decât a deschide Constituţia, la capitolele ce stabilesc prerogativele Domnului, şi iată ce vor citi: Art. 93. Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa… Art. 95. Aliniatul 6. El are dreptul de a dizolva ambele Adunări (Camera Deputaţilor şi Senatul, n.m.) deodată sau numai una din ele. Art. 101. Fiecare din ambele Adunări precum şi Domnul au dreptul de-a-i acuza pe miniştri şi a-i trimite înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. / A desemna, aşadar, pe capul statului la rolul ce i-l desemnează „Presa”, condamnându-l chiar la indiferentism, din momentul ce un minister oarecare s-ar bucura de majoritatea parlamentară, ar fi a reduce pe capul statului la un rol mai neînsemnat chiar decât acela pe care-l joacă preşedintele unei republici. / Preşedintele actual al Republicii franceze este un simplu burghez, un avocat, şi, totuşi, când partidele extreme manifestaseră veleităţi de a târî guvernul pe o cale periculoasă, a rostit aceste remarcabile cuvinte: „Laissons-les tout dire, mais ne laissons pas tout faire” (Să le lăsăm să zică orice, dar să nu le lăsăm să facă orice). A se vedea şi Mihai Eminescu, Opere politice, Vol. II, Ed. Timpul, Iaşi, 1998, p. 317.

^[27] Principiul anulării actului subsecvent ca efect al anulării actului iniţial.

^[28] V.M. Ciucă, Dreptul natural – zidul crenelat al conştiinţei civice a lui Corneliu Coposu, în Revista Epifania, Iaşi, octombrie 2015, şi, respectiv, în https://juridice.ro/essentials/336/dreptul-natural-zidul-crenelat-al-constiintei-civice-a-lui-corneliu-coposu: „În raport cu preferinţele perisabile ale oamenilor, cărora deceniile de tiranie aşternute pe cea mai criminogenă perioadă din istoria universală, aceea postbelică (N.B.!, cu aprox. 100 de milioane de victime la scară universală, cel mai inimaginabil pandemoniu terestru dintotdeauna, unul, pe zi ce trece mai consistent, având în vedere prudenţa minimalistă cu care au cercetat istoricii acestei cumplite, coşmareşti paradigme) le-au estompat facultăţile critice, comparative, Corneliu Coposu nu-şi reţine naturala tendinţă de-a invoca idealitatea dreptului şi marile brocarduri hermeneutice care trebuie să guverneze formalismul juridic. Iată, în acest sens, cât de semnificativă, prin principialitatea ei, este poziţia exprimată în legătură cu problema formei de guvernământ în România: «Partidul nostru fiind un partid democratic, suntem obligaţi să ţinem seamă de opinia publică românească. Prin urmare, încă din ianuarie 1990, noi am cerut un referendum asupra formei de guvernământ, pentru a cunoaşte această formă înainte de elaborarea unei constituţii. Nu s-a ţinut cont de părerea noastră. Mi se pare absurd să se pornească de la premisa că poporul român doreşte republica! Atâta vreme cât «abolirea» monarhiei s-a făcut de către o putere străină, care era şi de ocupaţie, fără consultare populară – opinia publică românească nu a fost consultată niciodată asupra acestui subiect –, actul în sine este fără nici o valabilitate! Noi l-am contestat de la început. Având în vedere că peste acest abuz au trecut 42 de ani de dictatură comunistă, în care opinia publică a fost complet ruptă de realităţile naţionale, am cerut ca această opinie publică, care este suverană în România, să îşi exprime opţiunile în privinţa formei de guvernământ” (a se vedea şi sursa, L. Vălenaş, Convorbiri secrete cu Corneliu Coposu, Prefaţă de Christian Tămaş, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2005, p. 72).

^[29] J.-P. Roux, op. cit., p. 233: „Alte forme pot, într-o manieră mai complicată, să exprime aceeaşi noţiune de plenitudine, de dominaţie universală. Printre cele mai uzuale figurează coroana numită închisă, adică având deasupra nişte arce alcătuind o cupolă, folosită atât în vechiul Iran cât şi, mai târziu, în secolul al XIV-lea, în Europa”.

^[30] J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol. I, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 373: „G.G. Jung va vedea în coroana iradiantă simbolul prin excelenţă al gradului cel mai ridicat al evoluţiei spirituale”.

^[31] M. Eminescu, În Reichstagul german..., în Timpul, 11 aprilie 1880: „Prin adoptarea unanimă a monarhiei occidentale am gândit la acea măreaţă continuitate de dezvoltare care caracterizează dinastiile vechi ale Europei, ce au trecut neprimejduite prin secole întregi”. A se vedea şi M. Eminescu, Opere politice, Vol. II, Ed. Timpul, Iaşi, 1998, p. 323.

^[32] M. Eminescu, Ziarele franceze..., în Timpul, 25 martie 1881: „Ziarele franceze au început să ne felicite pentru erigerea României la rangul de regat. Reproducând câteva pasaje dintr-un articol ce-l aflăm în «Journal des débats» atragem atenţia cititorului asupra spiritului conservator de care sunt insuflate. (…) Soldaţii români, zice foaia franceză, dăduseră înaintea Plevnei dovezi de calităţile lor militare pe care n-avuseră încă ocazia de-a le desfăşura şi botezul de foc pe care tânăra oştire românească-l primi (…) n-au contribuit puţin pentru a arăta că tânărul Principat ajunsese deja la vrîsta independenţei. Pierderea Basarabiei moldovene a fost pentru români o crudă sfâşiere, care n-a fost compensată prin câştigarea Dobrogei. Numai recunoaşterea independenţei putea să-i mângâie. / Acum visul de aur al tuturor românilor e realizat (…) şi rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decât oricând un rol civilizator.” O administraţie integră şi severă, iată cuvântul ce trebuie să rămână mai cu seamă întipărit din sfaturile ce ni le dă ziarul francez”. A se vedea şi M. Eminescu, Opere politice, Vol. II, Ed. Timpul, Iaşi, 1998, p. 350-351.

^[33] V.M. Ciucă, Monarhia constituţională (microsociologie juridică), în Revista 22, Anul V, Nr. 1, 5-11 ianuarie 1994, p. 4.

^[34] Idem. „O privire sinoptică asupra republicilor existente în lume în acest moment relevă o diversitate de poziţii pe scala autoritarismului în raport cu funcţiile prezidenţiale. Majoritatea lor statuează pentru preşedinţi un rol-cheie în cadrul raporturilor juridice constituţionale, publice în general, fie pe plan intern, fie internaţional. (…) Vocaţia reprezentativităţii lor este însă limitată. Pe plan intern, ei sunt aleşii unor fracţiuni populare (consacrare reducţionistă a schismei), iar pe plan extern reprezintă statul naţional (consacrând, tot schismatic, separaţia de propriile lor naţionalităţi minoritare, din alte ţări)”.

^[35] C. Gibson, op. cit., p. 21: „Coroana (…) este simbol al importanţei. În artă, poate reprezenta autoritatea socială, temporală sau spirituală (e.g., coroana cu 12 stele a Sfintei Fecioare Maria, Regina Cerurilor, sau Stella Maris, sau Fecioara Neprihănitei Zămisliri – Immaculata Conceptio – celebrată pe 8 decembrie, care, prin arta arhitectului Arsene Heitz, a devenit simbolul suprem al Uniunii Europene… adoptat la 8 decembrie 1955… V.M. Ciucă, Euronomosofia, Vol. I, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2012, p. 344, n.a.), fiind un simbol al suveranilor (divini şi muritori) sau al glorificării (când este purtată de sfinţii martiri)”.

^[36] V.M. Ciucă, loc cit., Monarhia constituţională … p. 4. „Unitatea este imaginată de coroană (zidul circular al cetăţii, n.a.), iar continuitatea prin putere (populară, devenită regală, n.a.) – de sceptru. Acestea sunt simboluri arhaice, de esenţă teritorială, nu ideologică. Libertatea indivizilor se realizează în unitate, nu într-o asamblare mecanică întocmai ca bunurile publice (res publicae).”

^[37] Ibidem: „Monarhii, spre deosebire de preşedinţi, nu sunt niciodată asociaţi, avant la lettre guvernanţilor lor. Ei asigură statului stabilitate şi continuitate în spirit veritabil conciliator, nefiind clienţii vreunui partid sau lobby-urilor partidoide. (…) Efectele importante ale discontinuităţii sunt vizibile mai ales în perioadele de sacrificii, de crize, când unitatea poporului este greu de realizat pe temelii schismatice şi mai cu seamă în statele debilizate de istoriile totalitare. Din perspectiva de mai sus, poporul român nu doar că nu are „tradiţii” republicane, ci, dimpotrivă, fondul său psihosocial profund este monarhic. Este un fond preeminent rustic şi moral. (…) Aceste caracteristici comune impuse de ereditate şi de condiţiile socio-istorice (epigenetică, n.m.) n-au dispărut. (…) poporul îşi caută un „voievod” şi nu un ideolog ori un patron de program politico-economic ultrarafinat. (…) Toate aceste caracteristici ale juridicităţii româneşti degajă fundamentele psihosociologice ale românilor: spirit de libertate economică (prezervat în proprietate, după cum, just, aprecia Nicolae Bălcescu); spirit confratern (prezervat într-o tradiţie familială recunoscută şi în deschiderea „estetică” spre universalism, după cum, judicios, remarca Nicolae Iorga) şi spirit de unitate şi securitate colectivă (regăsit în monarhul luminat, abstras disputelor – „gâlcevilor” – politice, după cum, vizionar şi drept, reclamau Dimitrie Cantemir şi A.D. Xenopol)”.

^[38] M. Eminescu, Timpul, 9-10 septembrie 1881. A se vedea şi M. Eminescu, Opere politice, Ed. Timpul, Iaşi, 1998.

^[39] J.-P. Roux, op. cit., p. 154-157: Regele Judecător. Omul este în esenţa sa nedrept, dar admiră cu ardoare dreptatea. (…) În calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu, om unic, anticipând într-un fel decizia tribunalului suprem (Judecata de Apoi a lui Isus Pantocrator, n.a.), suveranul are ca primă sarcină îndeplinirea dreptăţii (…) Dreptatea este aceea care îi conferă regelui raţiunea de a fi, sau, mai degrabă, una dintre raţiunile sale de a fi. Ea se naşte sau renaşte odată cu el. (…) regele judecător este drept. El nu poate îndeplini această funcţie fără a fi astfel. (…) Regele este drept, însă milostiv. El nu îşi poate respecta prima obligaţie fără cea de-a doua, pentru că este suveranul iertărilor, împărţitorul vieţii, ocrotitorul…” Textul abundă, apoi, în exemple istorice. 

^[40] V.M. Ciucă, Jus – scientia rerum non divinarum, sau despre elitismul eminescian în justiţie, articol predat spre publicare Revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2005, şi reluat în volumul – colecţie de articole cu tematică europeistă, V.M. Ciucă, Vagant prin ideea europeană. Fulguraţii juridico-filosofice, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2011, p. 211-213: „Prin teza mai sus exprimată, Eminescu se apropie de concepţia străveche a judecăţii misterice, «ştiinţifice», rezervată iniţiaţilor în cel mai înalt cult terestru, cultul dreptăţii, un cult care-şi trage rădăcinile din vocaţia pământeană a regalităţii, aceea de inseminare a justiţiei (inclusiv sociale), o vocaţie flaminiană, cercetată în «massa istoriei», cum ar spune Jacques Chapsal, în egală măsură cu aspectarea divină a regelui (Regulus, Rex, Regula Regis şi alte asemenea parusii, de-ar fi să conjecturăm cu Jean-Paul Roux), ca purtător al Riglei (în sens de dinatum, de ordine divină şi perpetuă la Hamurabi, în Babilon), al Dreptei măsuri (Temistocle), al Căii drepte (Moise; Nu suciţi Calea; Nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga, după Deuteronom) sau al Căii de urmat (după Mahomed, prin Shariat), al Vindictei punitive şi restaurative (Numa Pompilius), al Mănunchiului de fulgere precum fasciile de aur, cu succedaneul Alicei, nimic altceva decăt Nuieluşa noastră de aur care îndreaptă şi izvodeşte binefaceri întru’ respect (îl găsim aici şi pe Zamolxis al nostru, aşijderea Ollamh-ului druidului celt, ca imagine-fetiş pentru Eminescu; de altfel, acest rege-zeu considerat de Carolus Lulius, în acord cu izvoarele latine şi greceşti antice, a fi «Zamolxis – primus Getiae Legislator», mai este aspectat în Gebeleizis, ipostază dacică de Juppiter Tonans sive Fulgurator, cu sceptrul-fulger justiţiar-punitivist, sau ipostază taumaturgică de Asklepios, cu sceptrul-caduceu justiţiar-preventiv sau reparatoriu-terapeutic), al Sceptrului – Skeptron înţelepţilor (Marcus Aurelius), al Cuvântului care zideşte (Iisus Cristos), al Supremei ştiinţe a Dreptului unificator (Justinian), al Ştiinţei «Roţii Legii» (după Manu şi al său codex Manava dharmastastra) sau, cum am spune astăzi, al celei mai profunde şi complexe filosofii (o filosofie socială, aplicată şi responsabilă, incomprehensibilă şi inaccesibilă în absenţa khoresică a iniţierilor în cascadă) care serveşte şi un sens profund soteriologic, de ultima ratio: «Pe mine, mie redă-mă …»; este, aceasta, o finalitate redemptorie eminesciană, ce se pătrunde de calea cea dreaptă, calea regală (s.a.), nu ca aspiraţie, ci în chip de condiţionalitate iniţiatică rezervată la început regilor (regele-judecător fiind primul atribut pământean al monarhului ascuns care atunci când se arată înfăptuieşte, înainte de toate, justiţie, s.a.)…”. De altfel, visul nostru ascuns dintotdeauna acesta este: ca mitul poolitic perpetuu al „regelui ascuns” să capete substanţă reală, tocmai pentru întruparea stării de dreptate, de justiţie, prin natural-dreptul-judecător…

^[41] Al. Zub, loc. cit., p. 11.

^[42] Idem, p. 7. Şi aici, prefaţatorul operei pe care o cităm, reputatul academician Alexandru Zub, adaugă: „Judecata Regelui asupra perioadei puse în discuţie este aspră şi plină de melancolie. Românii au luptat pentru ţara lor la Est, ca şi la Vest, au adus jertfe considerabile la reconstrucţia postbelică şi totuşi au fost trataţi ca simplă carne de tun. Au luptat şi în munţi, cu arma, pentru a-şi sprijini dreptul la libertate, însă nimeni nu voia să mai audă, în Occident, de război. (…) Ce a ieşit din pace nu e greu de spus, după patru decenii de comunism, perioadă în care structurile economice au fost distruse, relaţiile sociale tulburate adânc, ştiinţa şi cultura reduse la situaţia de unelte ale regimului, însăşi fibra morală a naţiunii fiind alterată patologic. (…) Mărturia Regelui Mihai I vine să le întâmpine cu date şi analize de observator (mie îmi place să spun, de „judecător”, n.m.) privilegiat. Fiindcă, deşi în exil, Suveranul a fost de la început în miezul acţiunilor de luptă contra comunismului. Este motivul pentru care, abuziv şi ridicol (s.a.), i s-a retras cetăţenia (în textul deciziei: naţionalitatea!), la 22 mai 1948, aşadar, la câteva luni după ceea ce istoriografia numeşte deja „lovitura de stat” de la 30 Decembrie”.

^[43] Convorbire cu Principesa Margareta a României, 14 mai 1992, în I. Porter, Regele Mihai I al României. Regele şi ţara, Traducere de Gabriel Tudor, Revizuită de Christian Mititelu, Ed. Allfa, Bucureşti, 2013, p. 217: „Experienţa pe care a trăit-o cu stânga politică este cea mai groaznică pe care ţi-o poţi închipui. Nu era normal să fie aşa. E un miracol că tata nu e marcat de amărăciune, e un miracol că nu e bolnav sufleteşte. Umanitatea lui este extraordinară”.

^[44] V.M. Ciucă, Lecţii de drept privat comparat. O introducere în hermeneutica organică a dreptului privat comparat, Vol. I, ed. a II-a, addenda, corrigenda et incrementa, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2005, p. 242: „Calea de Mijloc a lui Buddha, cunoscută şi sub numele „De opt ori cărarea ariană”, adică: vedere justă; scop just; vorbire justă; acţiune justă; viaţă justă; efort just; preocupare justă; concentrare justă”. (J.M. Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, trad. de Claudia Dumitriu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 56-57).

^[45] Ibidem: Lăsând legenda (K.R. Abbott, N. Pendlebury, Business Law, 6th ed., DP Publications LTD, London, 1993, p. 23) deoparte, cele patru principii budiste esenţiale, care leagă existenţa dureroasă de manifestarea dorinţelor şi eliberarea de suferinţă de înţeleapta renunţare la dorinţe, sunt următoarele: „natura existenţei este caracterizată printr-o suferinţă universală; originea suferinţei se află în dorinţa aprigă pentru plăceri lumeşti şi succes; încetarea suferinţei este necesară eliberării; leacul este Calea de Mijloc a lui Buddha, cunoscută şi sub numele „De opt ori cărarea ariană”.

^[46] Idem, p. 243: „Nu cunoaştem însă, din surse primare (cugetările fiind salvate de discipolii săi), semnificaţia justeţei budiste. Cunoaştem însă sutra lui favorită, aceea a «celor patru nobile adevăruri» în forma-i primară, netransliterată (aşa cum am prezentat-o mai sus şi cum o găsim în opera lui Michael Carriters); iat-o: «1. Dragii mei călugări, iată nobilul adevăr despre suferinţă: naşterea este suferinţă, boala este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, necazurile, tristeţea şi disperarea sunt suferinţă… 2. Dragii mei călugări, iată acum nobilul adevăr despre cauza suferinţei: ea este pofta nemărginită de a renaşte, care se împreunează cu plăcerea şi desfrâul şi care caută orice prilej pentru a se satisface. 3. Dragii mei călugări, iată nobilul adevăr despre înlăturarea suferinţei: ea înseamnă înlăturarea completă a nevoii, prin părăsire, prin renunţare, eliberare, detaşare. 4. Dragii mei călugări, iată acum nobilul adevăr despre calea de urmat pentru eliminarea suferinţei: este nobila cale cu opt trepte şi anume: credinţă dreaptă, voinţă dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, viaţă dreaptă, străduinţă dreaptă, gândire dreaptă, meditaţie dreaptă» (Sutra celor patru nobile adevăruri, apud W. Durant, Moştenirea noastră orientală, vol. II, Iudeea, Persia, India, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002, p. 161)”.

^[47] M. Ciobanu, op. cit., p. 13: în prefaţarea dialogului lor, Mircea Ciobanu i-a adresat o primă întrebare Majestăţii Sale Regelui Mihai în următorul mod: „Sire, anul trecut (1991, n.e.), într-una din convorbiri, mi-aţi spus că principala activitate a Majestăţii Voastre în exil s-a legat strâns de existenţa Comitetului Naţional Român. N-am avut răgaz să insistăm asupra acestui subiect; acum, însă, cred că a venit vremea să vă întreb: consideraţi necesar să-l punem în discuţie? – Mihai I al României – Nu ştiu cât de oportun e să vorbim despre Comitetul Naţional. Că e necesar să se ştie ce a însemnat el pentru români – asta e fără îndoială. M.C. – Distincţia aceasta e întrucâtva neliniştitoare. Dacă aţi făcut-o, trebuie să aveţi un motiv. M. – Da, dar ca întotdeauna, nu unul special, ci mai degrabă unul de principiu. Nu tot ce ştiu merită sau e nimerit să fie spus cu glas tare… (s.a.)”.

^[48] A se vedea textul integral în B. Murgescu, Istoria României în texte, Ed. Corint, Bucureşti, 2001; un alt mic exemplu din cuprinsul aceleiaşi Proclamaţii: Regele Mihai I: „Români, Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară”.

^[49] A se vedea textul integral în I. Suciu, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Biblioteca Astra, 1943, p. 31-32; continuarea proclamaţiei este la fel de concisă şi însufleţitoare: „Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc (s.a.) viaţă paşnică şi fericită. Înainte deci cu vitejia strămoşească! (s.a.) Dumnezeu este cu noi!”.

^[50] N. Iorga (coord.), Dobrogea. 1878-1928. Cincizeci de ani de vieaţă românească, Ed. „Cultura Naţională” Bucureşti, 1928; din textul integral, am selectat şi următorul edificator fragment: „Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii (s.a.) şi al păcii”.

^[51] I. Porter, op. cit., p. 231: „Când a fost invitat să ţină o prelegere la Royal United Services Institute din Londra, regele s-a referit la problemele de tranziţie ale ţărilor est-europene în ansamblu. El a insistat că la temelia revigorării acestor state se afla reînnoirea lor morală şi spirituală, recunoaşterea faptului că democraţia era un mod de viaţă şi nu un proces administrativ. În Europa Răsăriteană, a spus regele, problemele etnice clocoteau sub paravanul «solidarităţii muncitoreşti», încă de la sfârşitul războiului. Şi în timp ce Europa Occidentală beneficiase de Planul Marshall, cea răsăriteană «se găseşte astăzi exact în situaţia în care aţi lăsat-o în 1945»”…

^[52] J.G. Frazer, Creanga de aur, Vol. I, Traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Octavian Nistor, Note de Gabriela Duda, B.P.T., Ed. Minerva, 1980, Bucureşti, p. 33, respectiv 121: („… sistemul magiei se poate referi cu mult mai multă îndreptăţire decât Biserica Catolică la mândra lozincă Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus (Ceea ce este etern, ceea ce este pretutindeni, ceea ce este pentru toţi), ca legitimare sigură şi certă a propriei infailibilităţi”.

^[53] Thomas à Kempis, sec. al XV-lea (Devotio moderna).

^[54] J. Carbonnier, Coligny ou les sermons imaginaires, P.U.F., Paris, 1982, p. 47: „Le jugement, comme la loi, est une notion biblique. / Faire de Dieu un juge, et du juge un dieu, il est des historiens des religions pour assurer que les deux attitudes sont étroitement solidaires, et qu´il est souvent impossible de discerner si les peuples primitifs ont projeté dans l´image du Dieu-juge leur expérience du droit terrestre, ou s´ils ont inventé les tribunaux d´ici-bas à l´imitation de la justice divine. / Calvin, en tout cas, trouvait dans l´Écriture cette figure judiciaire de la divinité, et il n’avait nullement besoin d´être juriste pour l´imaginer. (…) / Pour le juriste classique, le juge c´est un personnage qui applique la règle, qui pèse les droits de chaque partie dans l´exacte balance de la raison humaine. Ce juge logique n´est pas du tout le Dieu-juge de Calvin…”.