Reglementarea căsătoriei putative în legislaţia familială a Republicii Moldova

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 42-51.

În literatura de specialitate, autorii care cercetează instituţia căsătoriei, ca manifestare de voinţă prin care viitorii soţi consimt să întemeieze o uniune în condiţiile şi forma prevăzute de lege, analizează şi „căsătoria putativă (matrimonium putativum)”^[1], instituţie care, după cum am putut constata, este reglementată expres şi în unele legislaţii moderne, iar un exemplu în acest sens ar fi Codul civil al României, care reglementează această instituţie în art. 304, intitulat „Căsătoria putativă”^[2]. 

Căsătoria putativă este o instituţie juridică care nu a fost cunoscută în dreptul roman, fiind o creaţie a dreptului canonic, apărută în secolul al XII-lea, raţiunea existenţei căreia a fost şi este să protejeze pe soţul sau, în unele cazuri, pe soţii care au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule sau anulate. Acest concept stabileşte o derogare de la principiul care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, cunoscut prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum, fiind o excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, prin menţinerea pentru trecut, în beneficiul soţului sau soţilor de bună-credinţă, a efectelor căsătoriei sancţionate cu nulitatea. 

În doctrina de specialitate autorii arată că, prin căsătorie putativă trebuie înţelegem „căsătoria, care deşi nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei”^[3] sau, „căsătoria (…) căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii valabile, chiar dacă este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei”^[4]. 

Se precizează că „noţiunea de căsătorie putativă evocă ideea că aceasta a existat doar în imaginaţia soţului de bună-credinţă, care a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate”^[5].

Putativitatea poate fi, după cum arată autorii în domeniu, atât bilaterală, când la încheierea căsătoriei ambii soţi au fost de bună-credinţă, cât şi unilaterală, când la încheierea acestui act juridic numai unul dintre ei a fost de bună-credinţă^[6]. 

Chiar şi în pofida faptului că unul sau ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, într-un final aceasta va fi desfiinţată printr-o hotărâre judecătorească, bineînţeles dacă instanţa va stabili că aceasta a fost încheiată cu nerespectarea cerinţelor legale de fond sau de formă statuate de legiuitor, pentru valabilitatea actului juridic respectiv. Însă, în privinţa soţului sau soţilor inocenţi, care la momentul încheierii căsătoriei nu au cunoscut de existenţa cauzelor de nulitate sau anulabilitate, având în vedere buna lor credinţă, această căsătorie îşi va produce efectele până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind desfiinţarea ei. În ipoteza dată, în privinţa soţului sau soţilor de bună-credinţă, efectele nulităţii sau anulării căsătoriei se vor produce numai pentru viitor (ex nunc), similar efectelor pe care le produce divorţul, anihilându-se prin aceasta consecinţele desfiinţării căsătoriei statuate în principiul ceea ce este nul nu produce efecte.

Menţionăm cu această ocazie că nu trebuie confundată căsătoria putativă cu instituţia acoperirii nulităţii căsătoriei. Astfel, în cazul căsătoriei putative, aceasta oricum va fi sancţionată cu nulitatea şi desfiinţată pentru viitor (ex nunc), însă efectele ei se vor menţine faţă de soţul sau soţii de bună-credinţă până în momentul când hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii va rămâne definitivă. 

În schimb, în cazul acoperirii nulităţii căsătoriei, chiar dacă suntem în prezenţa unei cauze de nulitate sau anulabilitate, legiuitorul trece cu vederea această încălcare şi menţine căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor legale fără a o sancţiona cu desfiinţarea.

Trebuie subliniat şi faptul că nu toate cazurile de nulitate a căsătoriei pot fi acoperite, după cum, nu în toate cazurile de nulitate a căsătoriei se vor putea prevala de efectele putativităţii. Astfel, de exemplu, în cazul când o căsătorie a fost încheiată între rude în gradul prohibit de lege sau de către o persoană deja căsătorită, nulitatea acestui act juridic nu poate fi acoperită. La fel, nu se va putea prevala de efectele căsătoriei putative persoana care este deja căsătorită şi încheie o nouă căsătorie, deoarece aceasta este de rea-credinţă.

Referitor la momentul până la care se vor menţine efectele căsătoriei pentru soţul sau soţii de bună-credinţă în cazul desfiinţării acesteia, legislaţia familială a Republicii Moldova stabileşte, în art. 41 alin. (3) C. fam., că: „Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data când hotărârea privind declararea nulităţii căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia organului stare civilă din raza teritorială a instanţei judecătoreşti”. Din aceste dispoziţii legale ar rezulta că efectele unei căsătorii valabile se vor menţine faţă de soţul sau soţii de bună-credinţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind declararea nulităţii sau anularea acestui act juridic. Instanţa transmite copia hotărârii privind declararea nulităţii căsătoriei rămasă definitivă oficiului de stare civilă din raza sa teritorială, pentru ca acesta să facă însemnările corespunzătoare în registrele de stat de stare civilă. Astfel, în conformitate cu prevederile pct. 203 lit. f) din Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă^[7]: „Modificările, completările şi rectificările actelor de stare civilă se fac în baza:

f) hotărârii judecătoreşti privind:

– declararea nulităţii căsătoriei”.

Interesant este faptul că legiuitorul nu stabileşte în niciun act normativ că hotărârea judecătorească privind declararea nulităţii sau anularea căsătoriei nu poate fi atacată cu recurs, însă acesta statuează expres că menţiunea privind desfiinţarea căsătoriei se va face în registrele de stat de stare civilă numai după ce organul de stare civilă competent va recepţiona o copie a hotărârii privind declararea nulităţii căsătoriei rămasă definitivă de la instanţa care a pronunţat-o.

Din cele relatate mai sus rezultă că efectele unei căsătorii valabile se vor menţine faţă de soţul sau soţii de bună-credinţă, numai până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, chiar dacă ei pot contesta hotărârea respectivă, exercitând şi căile extraordinare de atac.

Pentru a fi considerată putativă, o căsătorie care urmează a fi desfiinţată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) la încheierea acesteia soţii sau unul dintre ei să fie de bună-credinţă şi,

b) să existe aparenţa juridică de căsătorie^[8]. 

a) Prin bună-credinţă în această materie înţelegem faptul că soţii sau unul dintre ei nu au/a cunoscut cauza nulităţii căsătoriei^[9]. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii acestui act juridic, deoarece raportat la acest moment se apreciază condiţiile de valabilitate ale căsătoriei. Reaua-credinţă survenită după încheierea căsătoriei nu produce efecte asupra putativităţii acesteia. Dat fiind faptul că în materia dreptului civil buna-credinţă este o prezumţie legală, cel ce o contestă trebuie să facă dovada contrarie. 

Cum susţin autorii în materie, beneficiul putativităţii căsătoriei se invocă de către soţul de bună-credinţă în cadrul procesului declanşat pentru desfiinţarea căsătoriei^[10]. 

b) Prin aparenţă juridică de căsătorie înţelegem faptul că actul juridic al căsătoriei a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de formă stabilite de lege, dar nu şi a celor de fond, deoarece nu putem declara nul un act ce nu s-a încheiat încă, adică un act inexistent^[11]. 

Analizând normele Codului familiei care reglementează nulitatea actului juridic al căsătoriei, constatăm că şi legislaţia Republicii Moldova reglementează căsătoria putativă, chiar dacă nu o să găsim această instituţie sub denumirea expresă în textul legii. Astfel, prin dispoziţiile alin. (3) şi (4) ale art. 44 C. fam. RM intitulat „Consecinţele de declarare a nulităţii căsătoriei”, legiuitorul reglementează efectele desfiinţării căsătoriei faţă de soţul de bună-credinţă, adică efectele căsătoriei putative, după cum urmează:

„(3) În cazul în care căsătoria este declarată nulă:

a) instanţa judecătorească, la cererea soţului de bună-credinţă, este în drept să-l oblige pe celălalt soţ la plata pensiei de întreţinere, să aplice, la împărţirea bunurilor dobândite în comun până la declararea nulităţii căsătoriei, regulile stabilite de art. 20, 25, 26, precum şi să recunoască valabil, total sau parţial, contractul matrimonial;

b) soţul de bună-credinţă este în drept să ceară, în modul stabilit de legislaţia civilă, repararea prejudiciului moral şi material cauzat. 

(4) Soţul de bună-credinţă, după declararea nulităţii căsătoriei, este în drept să păstreze numele de familie ales la încheierea acesteia”.

Ţinând cont de cele menţionate anterior, luând în considerare dispoziţiile statuate în art. 44 alin. (3) şi (4) C. fam. RM reproduse mai sus, constatăm că între persoanele care au încheiat actul juridic al căsătoriei nul sau anulabil, acesta va produce atât efecte personale cât şi efecte patrimoniale, consecinţe de ordin juridic care se vor menţine până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare sau, în anumite situaţii, legiuitorul moldovean admite că acestea se vor menţine şi se vor produce şi în viitor (ex nunc), similar efectelor pe care le produce divorţul în relaţiile dintre foştii soţi. În funcţie de faptul dacă unul sau ambii erau de bună-credinţă la încheierea acestui act juridic, efectele căsătoriei putative se vor produce faţă de unul sau ambii soţi sau, chiar faţă de foştii soţi, dacă ne referim, după cum am menţionat mai sus, la numele de familie ales la încheierea căsătoriei, exact ca şi în cazul divorţului, chiar dacă această căsătorie va fi desfiinţată într-un final.

Având în vedere dispoziţii legale cuprinse în art. 44 alin. (3) şi (4) C. fam. RM, în continuare, vom efectua o scurtă analiză a efectelor căsătoriei putative, atât cu privire la relaţiile personale sau patrimoniale dintre persoanele care au fost căsătorite, cât şi cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătoria desfiinţată.

Astfel, referitor la efectele căsătoriei putative cu privire la relaţiile nepatrimoniale dintre persoanele care au fost căsătorite şi a căror căsătorie a fost declarată nulă sau anulată, acestea vizează, în special, numele dobândit cu ocazia încheierii căsătoriei de către cei a căror căsătorie a fost desfiinţată, precum şi capacitatea de exerciţiu a minorului care a încheiat căsătoria beneficiind de dispensa de vârstă, dobândind astfel, ca efect al încheierii căsătoriei, capacitate de exerciţiu deplină anticipat, până la atingerea vârstei majoratului. De asemenea, căsătoria putativă va produce efecte care vor viza şi alte aspecte nepatrimoniale ale relaţiilor dintre soţi cum ar fi, de exemplu, obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate conjugală, obligaţia de respect reciproc etc.

Cu referire la efectele căsătoriei putative asupra numelui dobândit la încheierea căsătoriei de către persoanele a căror căsătorie a fost desfiinţată, art. 44 alin. (4) C. fam. RM prevede expres că: „Soţul de bună-credinţă, după declararea nulităţii căsătoriei, este în drept să păstreze numele de familie ales la încheierea acesteia”. Păstrarea numelui ales la încheierea căsătoriei şi după desfiinţarea acesteia de către soţul de bună-credinţă este exemplul când, efectele căsătoriei putative se vor produce şi după rămânerea definitivă a hotărârii privind declararea nulităţii sau anularea actului juridic respectiv. Evident că acest lucru are importanţă, doar în ipoteza când soţul de bună-credinţă şi-a schimbat numele la încheierea căsătoriei şi doreşte să-l păstreze. Dacă la încheierea căsătoriei soţul de bună-credinţă nu şi-a schimbat numele, căsătoria putativă nu va produce niciun efect în materia dată, iar această persoană îşi va păstra numele pe care-l poartă şi în continuare.

Aceleaşi consecinţe se vor produce şi în ipoteza în care ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.

Totuşi, trebuie făcute unele precizări legate de numele persoanelor a căror căsătorie a fost desfiinţată, având în vedere unele prevederi legale cuprinse în Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Astfel, în conformitate cu prevederile pct. 183 din Instrucţiunea menţionată, „Soţul care şi-a schimbat numele la încheierea căsătoriei, luând numele celuilalt soţ, în cazul recunoaşterii nulităţii căsătoriei, are dreptul să-şi menţină acest nume, dacă în hotărârea instanţei de judecată recunoaştere a nulităţii căsătoriei este dispusă expres această acţiune. În acest caz anulând actul de căsătorie la rubrica «Menţiuni» se înscrie că după recunoaşterea nulităţii căsătoriei, soţul menţine numele obţinut la înregistrarea căsătoriei. În cazul în care în hotărârea instanţei judecătoreşti privind recunoaşterea nulităţii căsătoriei nu este expus expres că soţul care şi-a schimbat numele în rezultatul căsătoriei respective, va purta şi în continuare acest nume, în actele de identitate a persoanei vizate se va înscrie menţiunea «Buletinul de identitate (paşaportul) urmează a fi schimbat în termen de 1 lună»”. 

Deci, dorinţa soţului de bună-credinţă de a-şi păstra şi după desfiinţarea căsătoriei numele celuilalt soţ dobândit la încheierea căsătoriei sau numele lor reunite trebuie să fie consfinţită şi în hotărârea judecătorească prin care acest act juridic a fost desfiinţat. În caz contrar, soţul de bună-credinţă va trebui să revină la numele avut anterior încheierii căsătoriei desfiinţate în termen de o lună!

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a minorului de bună-credinţă, care a încheiat căsătoria beneficiind de dispensa de vârstă şi a dobândit capacitate deplină de exerciţiu astfel, nefiind un text de lege care să reglementeze expres această situaţie, vom face trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (2) C. civ. al Republicii Moldova, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (3) şi (4) C. fam. RM. Astfel, art. 26 alin. (2) C. civ. RM fraza a treia prevede: „În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea”. Legiuitorul nu scapă un cuvânt aici despre situaţia soţului de bună-credinţă, care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu anticipat, ca efect al încheierii căsătoriei declarate nule sau anulate până la atingerea de către acesta a vârstei de optsprezece ani.

Să înţelegem oare că prin această formulă oarecum ambiguă – „instanţa de judecată îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea” – legiuitorul a reglementat situaţia soţului de bună-credinţă, pe care-l va lipsi de capacitatea deplină de exerciţiu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, menţinându-i-o până la acea data?

Totuşi, nu ne este clar, acest moment va putea fi stabilit în ce interval de timp? Va retroactiva până la încheierea căsătoriei sau până la depunerea cererii de declarare a nulităţii sau anulării acesteia, va coincide cu momentul pronunţării hotărârii sau cu momentul rămânerii ei definitive şi irevocabile sau va putea produce efecte începând cu o dată din viitor?

În opinia noastră, în lipsa unui text legal expres, minorul sau minorii de bună-credinţă a căror căsătorie a fost declarată nulă sau anulată vor păstra capacitatea deplină de exerciţiu numai până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei. Dacă însă până în acel moment aceştia nu au ajuns la majorat sau nu au fost declaraţi emancipaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) C. civ. RM, aceştia vor pierde capacitatea deplină de exerciţiu, din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind nulitatea sau anularea căsătoriei. În situaţia dată, deşi ni se pare alogic, în lipsa unui text expres de lege, instanţa de judecată nu are dreptul să le menţină capacitatea deplină de exerciţiu, ei fiind repuşi în situaţia avută anterior încheierii căsătoriei (quod nullum est, nullum producit effectum). 

În doctrină, în privinţa efectelor pe care le produce căsătoria putativă cu privire la capacitatea de exerciţiu a minorului, se susţine un alt punct de vedere. Astfel, autorii în domeniu subliniază că: „(…) desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei intervenită înainte ca femeia să fi împlinit vârsta majoratului, nu are influenţă asupra capacităţii de exerciţiu dobândită prin căsătorie. Deoarece capacitatea de exerciţiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege, putem conchide că, în cazul căsătoriei putative, urmează a se menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie”^[12].

În ceea ce priveşte alte efecte personale ale căsătoriei putative, soţii sau soţul de bună-credinţă se bucură de statutul de persoană căsătorită până în momentul, în care hotărârea judecătorească prin care s-a desfiinţat căsătoria rămâne definitivă. În aceste condiţii, între persoanele date au existat şi se menţin obligaţiile de sprijin moral şi fidelitate conjugală până în momentul în care hotărârea judecătorească prin care s-a desfiinţat căsătoria rămâne definitivă.

La fel, persoanele aflate într-o asemenea căsătorie nu pot încheia alte căsătorii, până în momentul în care hotărârea judecătorească prin care s-a desfiinţat căsătoria actuală nu va rămâne definitivă, deoarece până în acel moment au calitatea de soţi.

În aceeaşi ordine de idei, adică a efectelor extrapatrimoniale ale căsătoriei putative, în relaţiile dintre soţi se suspendă cursul prescripţiei extinctive. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 339 lit. a) C. civ. RM: „Cursul prescripţiei extinctive se suspendă: a) pentru cererile dintre soţi – pe durata căsătoriei”. Deci, în timpul căsătoriei, adică din momentul încheierii până în momentul în care hotărârea judecătorească prin care aceasta a fost desfiinţată rămâne definitivă, cursul prescripţiei extinctive privind dreptul la acţiune în litigiile dintre soţi se suspendă. După rămânerea definitivă a hotărârii, prescripţia îşi reia cursul neluând în calcul perioada suspendării.

Cum este şi firesc, căsătoria putativă produce, alături de efectele personale, şi efecte patrimoniale între persoanele care au încheiat-o. Aceste efecte privesc, în principal, regimul matrimonial, obligaţia legală de întreţinere şi dreptul de moştenire.

Se pare că legiuitorul a acordat o mai mare atenţie efectelor patrimoniale pe care le-ar produce căsătoria putativă, deoarece, după cum putem vedea, a avut grijă ca o parte dintre acestea să beneficieze de o reglementare expresă, prin dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. fam. RM care stipulează că: „În cazul în care căsătoria este declarată nulă: a) instanţa judecătorească, la cererea soţului de bună-credinţă, este în drept să-l oblige pe celălalt soţ la plata pensiei de întreţinere, să aplice, la împărţirea bunurilor dobândite în comun până la declararea nulităţii căsătoriei, regulile stabilite de art. 20, 25, 26, precum şi să recunoască valabil, total sau parţial, contractul matrimonial; b) soţul de bună-credinţă este în drept să ceară, în modul stabilit de legislaţia civilă, repararea prejudiciului moral şi material cauzat”. 

Din economia dispoziţiilor legale citate mai sus, vom desprinde următoarele concluzii:

– soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere din partea celuilalt soţ, care a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei, iar această obligaţie va supravieţui căsătoriei declarate nule sau anulate şi va fi valabilă şi după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare, până când va dispărea necesitatea întreţinerii. Practic, soţul de bună-credinţă poate obţine, în anumite împrejurări, o întreţinere viageră. Cum nu ar fi de paradoxal, dar această întreţinere are ca temei un act juridic desfiinţat, care se consideră că nu a existat vreodată;

– relaţiile patrimoniale între persoanele a căror căsătorie a fost desfiinţată vor fi supuse regimului matrimonial ales la încheierea căsătoriei şi acesta îşi va produce efectele până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare. Evident că acest lucru se va întâmpla, numai dacă soţii au stabilit că regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei să-şi producă efectele imediat după încheierea acesteia. Dacă producerea efectelor acestuia este afectată de vreo modalitate, adică de un termen care nu s-a împlinit sau de o condiţie care nu s-a realizat până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, relaţiile patrimoniale între aceste persoane vor fi guvernate de regimul legal al bunurilor soţilor;

– dacă la încheierea căsătoriei a fost ales regimul legal, la desfiinţarea căsătoriei partajul bunurilor dobândite în comun în perioada când aceste persoane au avut calitatea de soţi se va face potrivit dispoziţiilor art. 20, 25, 26 C. fam. RM, care vizează devălmăşia, ca modalitate a dreptului de proprietate;

– contractul matrimonial va fi recunoscut valabil, total sau parţial, astfel că acesta va produce efecte şi după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei;

– soţul de bună-credinţă, care a suferit prejudicii morale sau materiale ca urmare a căsătoriei desfiinţate, poate pretinde de la soţul de rea-credinţă repararea prejudiciilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1998-2039 C. civ. RM;

– deşi nu este prevăzut expres, având în vedere faptul că soţul sau soţii de bună-credinţă îşi păstrează calitatea de soţ până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, ei ar trebui să beneficieze de dreptul la moştenire şi să aibă vocaţie succesorală reciprocă, dacă decesul unuia dintre ei s-a produs înainte de data la care hotărârea judecătorească, prin care se declară nulitatea sau anularea căsătoriei, a rămas definitivă. Dacă, însă, decesul unui soţ intervine după această dată, celălalt nu mai este chemat la moştenirea lăsată de defunct, deoarece pierde calitatea de soţ supravieţuitor. Evident că de calitatea de moştenitor va beneficia doar soţul de bună-credinţă, care-l va putea moşteni atât pe soţul de bună-credinţă, cât şi pe cel de rea-credinţă. Nu şi invers, soţul de rea-credinţă nu-l va putea moşteni pe soţul de bună-credinţă.

În acelaşi timp, după cum am arătat şi cu alte ocazii^[13], legiuitorul moldovean reglementează posibilitatea de decădere din dreptul la succesiune a soţului supravieţuitor, prin dispoziţiile art. 2187 alin. (1) lit. b) C. civ. RM, conform cărora: „Soţul supravieţuitor este exclus de la moştenire dacă, la data deschiderii moştenirii: (…) b) căsătoria este declarată nulă prin hotărârea judecătorească sau există temeiuri pentru nulitatea căsătoriei şi a fost intentată o acţiune în nulitate” (s.n., V.P.). 

Evident că în cazul declarării nulităţii căsătoriei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, decăderea din dreptul la succesiune a soţului supravieţuitor nu ridică semne de întrebare, deşi s-ar putea pune problema formulei utilizate de legiuitor în acest sens, şi anume, „căsătoria este declarată nulă”. Problema respectivă apare deoarece, sub aspect terminologic, nulitatea absolută este determinată, în legislaţie, practică şi chiar doctrină, uneori, prin formulele actul este „nul de drept” sau „actul este nul” ori „actul este nul de plin drept” sau „actul va fi nul”, iar nulitatea relativă este indicată prin formulele „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”^[14]. Întrebarea care se ridică aici este următoarea: în conformitate cu prevederile art. 2187 alin. (1) lit. b) C. civ. RM, soţul supravieţuitor va fi exclus de la moştenire doar dacă, la data deschiderii succesiunii, căsătoria este declarată nulă pe motive de încălcare a unor interese generale, obşteşti? Adică soţul supravieţuitor va fi exclus de la moştenire numai în cazurile declarării nulităţii absolute, sau şi a celei relative a căsătoriei?

Dar şi mai multe semne de întrebare ridică ultima parte a art. 2187 alin. (1) lit. b) C. civ. RM, unde legiuitorul stabileşte că soţul supravieţuitor va fi exclus de la moştenire dacă „există temeiuri pentru nulitatea căsătoriei şi a fost intentată o acţiune în nulitate”.

Să înţelegem oare că această sancţiune se va aplica doar în cazul în care se prezumă că există temeiuri pentru declararea nulităţii absolute a căsătoriei, în situaţia în care actul juridic dat a fost încheiat cu nerespectarea unor condiţii de fond sau de formă ce vizează un interes general, oştesc, al întregii societăţi? Dacă vom fi în prezenţa unor ipotetice temeiuri de nulitate relativă a căsătoriei, prin care se încalcă anumite condiţii de fond sau de formă ce vizează un interes particular, soţul supravieţuitor nu va fi exclus de la moştenirea legală?

Apoi, dacă aceste motive „pentru nulitatea căsătoriei” au existat, însă nu au fost confirmate printr-o hotărâre judecătorească, acceptă legislaţia familială sau procesual-civilă ca simpla presupunere a încălcării legii să ducă la asemenea consecinţe patrimoniale nefaste pentru soţul supravieţuitor?

Şirul întrebărilor poate continua; important este să găsim răspunsuri legale la ele, dar, din câte am putut constata, legiuitorul nostru această satisfacţie nu ne-o oferă.

Efectuând analiza legislaţiei civile şi familiale care reglementează nulitatea, examinând cazurile de nulitate, absolută sau relativă a căsătoriei, inclusiv regimul juridic al nulităţii, constatăm că nulitatea acestui act juridic este judiciară, caracter prevăzut expres în art. 41, 43 şi 44 C. fam. RM.

Astfel, de exemplu, art. 41 alin. (1) şi (3) C. fam. RM prevede că: „(1) Instanţa judecătorească va declara nulă căsătoria (…) (3) Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data când hotărârea privind declararea nulităţii căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia organului stare civilă din raza teritorială a instanţei judecătoreşti”.

Caracterul judiciar al nulităţii căsătoriei este prevăzut şi în pct. 182 din Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă, în conformitate cu care: „O căsătorie poate fi recunoscută nulă doar în baza hotărârii judecătoreşti”.

În opinia noastră, este greşită abordarea legiuitorului de a admite înlăturarea soţului supravieţuitor de la moştenire doar pentru faptul că în opinia cuiva există temeiuri pentru nulitatea căsătoriei, însă acestea nu au fost confirmate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. 

În ceea ce priveşteefectele căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copiii rezultaţi din aceasta, doctrina dar şi legislaţia subliniază că, de rând cu soţul sau soţii de bună-credinţă, de efectele căsătoriei putative beneficiază şi copiii rezultaţi din aceasta, doar că descendenţii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată nu trebuie să îndeplinească vreo condiţie specială pentru a-şi păstra situaţia de copil din căsătorie. Astfel, pentru stabilirea paternităţii acestora, se va aplica prezumţia de paternitate, vocaţia succesorală reciprocă dintre părinţi şi copii nu suferă vreo atingere, se păstrează obligaţia legală reciprocă de întreţinere.

Concluzionând, legat de căsătoria putativă, constatăm că această instituţie, deşi nu sub această denumire şi cu unele obiecţii, este consacrată şi de către legislaţia familială actuală a Republicii Moldova. 

Note de subsol

^[1] „Termenul putativ provine din latinescul puto, putare – a crede, a imagina. Originea căsătoriei putative se găseşte în dreptul canonic (matrimonium putativum), de unde a fost preluată de Codul civil francez. În diverse forme, ea este întâlnită mai în toate legislaţiile, inclusiv în cele de Common Law. Elveţia şi Germania nu au consacrat căsătoria putativă”, G. Lupşan, Dreptul familiei, Ed. „Junimea”, Iaşi, 2001, p. 101-102. 

^[2] Art. 304 C. civ. intitulat „Căsătoria putativă” prevede expres următoarele: „(1) Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. (2) În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ”.

^[3] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 206. 

^[4] Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999, p. 116.

^[5] M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 103.

^[6] Ibidem.

^[7] Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă nr. 4 din 21.01.2004, publicată în M. Of. al Republicii Moldova nr. 59-61 din 15 aprilie 2005.

^[8] Se consideră de către unii autori că „o condiţie a căsătoriei putative este aparenţa juridică de căsătorie cu ajutorul căreia se face deosebirea între căsătoria nevalabilă şi concubinaj”, I. Albu, Dreptul familiei,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 101-102. 

^[9] Cu referire la această condiţie, autorii menţionează că, „în această ipoteză, există o eroare în care au fost soţii sau numai unul din ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei. Eroarea poate fi de drept (soţii sau unul din ei nu au cunoscut că legea opreşte încheierea căsătoriei între rudele de gradul în care se găsesc ei. Eroarea de drept se invocă nu pentru a se sustrage aplicaţiei legii, ci pentru a se dobândi ocrotirea ei), ori de fapt (când soţii sau unul din ei nu au cunoscut că sunt rude între ei). În cazul bigamiei, buna-credinţă poate fi invocată numai de către soţul inocent, deoarece altminteri ar însemna să se recunoască soţului bigam, deci unei persoane care s-a făcut vinovată de un act contrar legii, dreptul de a dovedi că a comis, cu bună-credinţă, o ilegalitate, în ignorarea legii sau a căsătoriei sale anterioare”, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 206. 

^[10] Ibidem.

^[11] Această condiţie ne duce încă o dată la ideea că, totuşi, legislaţia familială a Republicii Moldova, după modul cum reglementează încheierea căsătoriei, cunoaşte şi categoria actelor inexistente, opinie pe care am susţinut-o şi cu alte ocazii, V. Pînzari, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 193-196. 

^[12] G. Lupşan, op. cit., 2001, p. 108.

^[13] V. Pînzari, Câteva aspecte ce vizează dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova, înRevista de Dreptul Familiei nr. 1/2021, p. 415-417.

^[14] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Ed. „Şansa” SRL, Bucureşti, 1998, p. 221.