Blog Hamangiu
Editura Hamangiu Biblioteca Hamangiu Grile Hamangiu Conferințe Hamangiu
Apariții editoriale • Dreptul Uniunii Europene
12 April 2017

Relația dintre dreptul UE și dreptul național: supremația

Paul CraigGrainne de Burca
Timp de citire: 40 min
Cuvinte cheie: CEJ, CJUE, dreptul Uniunii Europene

Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene – comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a VI-a, Ed. Hamangiu, 2017, p. 298-311.

1. CONSIDERAȚII PRINCIPALE

i. Teza supremaţiei dreptului UE nu a beneficiat de o bază formală în tratate, ci a fost dezvoltat de către Curte pe baza noţiunii sale privind „noua ordine juridică”. CEJ a stabilit că scopul creării unei pieţe comune uniforme între diferite state membre ar fi periclitat dacă dreptul UE ar putea fi subordonat dreptului naţional.
ii. Prin urmare, în opinia CJUE, validitatea dreptului UE nu poate fi niciodată, evaluată prin referire la dreptul naţional. Instanţele naţionale trebuie să pună imediat în aplicare dreptul UE, indiferent de rangul acestora, în cauzele cu care sunt sesizate şi să ignore sau să înlăture orice normă naţională, indiferent de rang, care ar putea împiedica aplicarea dreptului UE. Astfel, în opinia CJUE, orice normă din dreptul UE este prioritară faţă de orice dispoziţie a dreptului naţional, inclusiv constituţiile naţionale.
iii. Cerinţa de a „înlătura” dreptul naţional conflictual nu implică o obligaţie de a anula dreptul naţional, care poate continua să se aplice în orice situaţie care nu este reglementată de prevederea conflictuală din dreptul UE.
iv. Majoritatea instanţelor naţionale nu acceptă viziunea CJUE în ceea ce priveşte supremaţia dreptului UE. Deşi în practică, acceptă cerinţele supremaţiei, majoritatea privesc aceasta ca decurgând din constituţiile lor naţionale, nu din autoritatea tratatelor UE sau a CJUE şi reţin competenţa unui control constituţional de fond asupra măsurilor dreptului UE. Apar în plus, provocări noi care decurg din introducerea în Tratatul de la Lisabona a unor dispoziţii care protejează identitatea naţională.

2. PRIMA DIMENSIUNE: SUPREMAŢIA DIN PERSPECTIVA CEJ

(A) BAZELE

Tratatul CEE nu conţinea nicio dispoziţie referitoare la supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului naţional. În Tratatul Constituţional a fost încorporat un articol, iar în Tratatul de la Lisabona a fost inclusă o Declaraţie privind supremaţia, al căror efect va fi examinat mai jos. În ciuda absenţei oricărei dispoziţii explicite din Tratatul de la Roma, CEJ şi-a formulat viziunea asupra supremaţiei în primii ani ai existenţei Comunităţii. Ea a atins această problemă în cauza Van Gend en Loos[1], când a statuat că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în favoarea căreia statele îşi limitaseră drepturile suverane, însă concentrarea principală a CEJ era asupra efectului direct. Principiul supremaţiei s-a aflat însă, în prim planul hotărârii Costa.

Cauza 6/64, Flaminio Costa/ENEL
(1964) ECR 585, 593
[în urma renumerotării conform Tratatului de la Lisabona: art. 5, 7, 177
şi 189 au devenit art. 4 alin. (3) TUE, respectiv art. 18, 267 şi 288 TFUE]

CEJ
având în vedere că, spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului şi care este obligatorie pentru instanţele acestora;
că, într-adevăr, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele;
având în vedere că această integrare a dispoziţiilor care provin din izvoare comunitare în dreptul fiecărei ţări membre, precum şi, într-un sens mai general, litera şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă;
că forţa executivă a dreptului comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la un stat la altul în funcţie de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului menţionate la articolul 5 alineatul (2) şi nici nu poate da naştere unei discriminări interzise prin articolul 7;
că obligaţiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii nu ar fi necondiţionale, ci doar eventuale, în cazul în care acestea ar putea fi puse în discuţie prin actele legislative viitoare ale semnatarilor; (…)
având în vedere că supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189, conform căruia regulamentele au caracter „obligatoriu” şi „se aplică direct în fiecare stat membru”;
că această dispoziţie, care nu este însoţită de nicio rezervă, ar fi lipsită de valoare în cazul în care un stat ar putea să îi anuleze efectele unilateral, printr-un act legislativ opozabil textelor comunitare;
având în vedere că rezultă din ansamblul acestor elemente că, întrucât provine dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, aşadar, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi;
că transferul operat de către state, din ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor din tratat are drept consecinţă o limitare definitivă a drepturilor lor suverane în raport cu care nu poate avea întâietate un act unilateral ulterior incompatibil cu noţiunea de Comunitate.

Ceea ce reiese cel mai puternic în evidenţă din hotărârea Curţii este abordarea teleologică şi nu cea textuală, cu accent asupra obiectivelor UE şi asupra spiritului tratatelor. Curtea a expus o serie de argumente pentru a-şi justifica concluzia că dreptul UE trebuie să aibă prioritate faţă de dreptul naţional.
În primul rând, există un argument care ar putea fi numit contractualist. Esenţa acestui argument este că dreptului UE trebuie să i se acorde rang prioritar, întrucât acesta decurge dintr-un acord asumat de statele membre la momentul la care au aderat la UE.
Vedem acest argument în declaraţia Curţii, în sensul că tratatul şi-a creat o ordine juridică proprie, care a devenit imediat „integrată” în sistemele juridice ale statelor membre. Argumentul este mai explicit în declaraţia CEJ că statele membre au transferat noilor instituţii ale Uniunii „puteri reale derivate din limitarea competenţei” şi şi-au limitat prin aceasta drepturilor lor suverane. Cu toate acestea, Curtea nu a făcut nicio referire la constituţia vreunui stat membru pentru a vedea dacă un astfel de transfer sau limitare a suveranităţii era avută în vedere sau posibilă în conformitate cu acea constituţie.
Un al doilea aspect al hotărârii este cel funcţional, surprinzând ideea că obiectivele tratatelor însele nu puteau fi atinse decât dacă se acorda prioritate dreptului UE. Astfel, Curtea afirmă că scopurile tratatelor erau integrarea şi cooperarea, iar atingerea acestora ar fi periclitată de un stat membru care ar refuza să pună în aplicare o normă din dreptul Uniunii care ar trebuie să fie obligatorie în mod uniform şi egal.
Un al treilea argument este unul egalitarist. Dacă dreptul unui stat membru ar putea prevala în mod unilateral faţă de dreptul UE, atunci aceasta ar duce la discriminare în aplicarea dreptului UE între statele membre şi ar însemna, de asemenea, că un stat profită de toate beneficiile dreptului UE fără a accepta însă şi toate poverile.
Un ultim fir de argumente are o natură analitică: obligaţiile asumate de statele membre prin tratate ar fi „doar eventuale” în loc de necondiţionate, dacă ar fi supuse unor acte legislative ulterioare ale statelor. Astfel, Curtea face trimite la actualul art. 288 TFUE, care prevede că regulamentele au efect direct şi concluzionează că ar fi lipsit de sens dacă statele ar putea nega efectul dreptului UE prin legislaţia ulterioară neconformă. Acest argument textual are, însă, o eficacitate limitată, întrucât art. 288 se referă numai la aplicabilitatea directă a regulamentelor, în timp ce Curtea a căutat să instituie un principiu general al supremaţiei tuturor normelor obligatorii ale UE. Mai mult decât atât, efectul direct se referă la modul în care dreptul Uniunii devine parte a sistemului juridic naţional, fără necesitatea unor măsuri de implementare, dar nu stabileşte prioritatea dintre acest drept şi alte forme ale dreptului naţional.

(B) SFERA DE APLICARE A PRINCIPIULUI

Deşi baza conceptuală a supremaţiei dreptului UE a fost stabilită în cauza Costa, întinderea principiului a devenit mai clară în hotărâri ulterioare.

(i) Principiul supremației aplicabil față de toate legislațiile naționale

În cauza următoare, Curtea a hotărât că statutul juridic al unei măsuri naţionale conflictuale nu era relevant din perspectiva întrebării dacă dreptul UE ar trebui să fie prioritar sau nu[2]. Nici măcar o normă fundamentală din dreptul constituţional naţional nu poate fi invocată pentru a contesta prioritatea dreptului UE direct aplicabil. Această hotărâre a dat naştere unui conflict potenţial grav în relaţia dintre Curtea constituţională federală germană şi CEJ. Deşi aceasta din urmă a încercat să evite un conflict constituţional direct cu o instanţă naţională[3], ea nu şi-a retras niciodată susţinerile.

Cauza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft mbH/Einfuhr-und
Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel
(1970) ECR 1125

Reclamantul susţinea că un regulament comunitar conform căruia o cauţiune era confiscată dacă bunurile nu erau exportate în interiorul perioadei de timp fixate, era contrar principiilor dreptului constituţional naţional, printre care libertatea de acţiune şi de dispoziţie, libertatea economică şi proporţionalitatea.

CEJ

3. Întrucât recurgerea la norme sau noţiuni juridice ale dreptului naţional pentru aprecierea validităţii actelor adoptate de instituţiile Comunităţii ar aduce atingere unităţii şi eficienţei dreptului comunitar;
întrucât validitatea unor astfel de acte poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar;
întrucât într-adevăr, dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom, nu poate, prin natura sa, să fie înlăturat de normele de drept naţional, oricare ar fi acestea, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a pune în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii însăşi;
întrucât, prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Constituţia unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu poate afecta validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului stat.

Curtea s-a confruntat cu tipul contrar de argument în cauza Ciola, în care guvernul austriac susţinea că principiul supremaţiei nu ar trebui să se aplice în mod automat „actelor administrative individuale speciale”[4]. Curtea a respins acest argument, reafirmând că nu trebuie aplicată nicio prevedere din dreptul naţional care intră în conflict cu dreptul UE care se bucură de efect direct. Astfel, principiul supremaţiei este impus ori de câte ori este vorba despre dreptul UE cu efect direct şi indiferent dacă în discuţie intră norme constituţionale naţionale fundamentale sau acte administrative lipsite de importanţă. Mai recent, Curtea şi-a nuanţat raţionamentul din cauza Ciola, recunoscând că, în anumite împrejurări, principiul supremaţiei trebuie adaptat la limitările interne impuse de perioada de timp în care pot fi revocate sau contestate pe cale judiciară anumite acte administrative[5].

(ii) Principiul supremației aplicabil legislațiilor naționale anterioare şi ulterioare dreptului UE

În cauza Simmenthal, CEJ a dezvoltat în continuare principiul supremaţiei clarificând că acesta se aplică indiferent dacă dreptul naţional este anterior sau ulterior faţă de dreptul UE. O măsură UE făcea inaplicabilă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional şi împiedica adoptarea noului drept naţional care ar intra în conflict cu dreptul Uniunii.

Cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal SpA
(1978) ECR 629

Societatea pârâtă care importase carne de vită din Franţa în Italia, a introdus o acţiune în faţa Pretore solicitând restituirea taxelor care îi fuseseră impuse pentru controlul veterinar la frontieră, pe motiv că această cheltuială era incompatibilă cu dreptul CE. În cadrul unei acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, CEJ a hotărât că astfel de taxe erau într-adevăr contrare tratatului. Atunci când Pretore a dispus, în consecinţă, restituirea sumelor cu dobândă, autorităţile fiscale italiene au obiectat că o instanţă naţională nu putea refuza pur şi simplu să aplice o lege naţională contrară dreptului comunitar, ci mai întâi trebuie să sesizeze Curtea Constituţională italiană cu această problemă pentru ca legea italiană să fie declarată neconstituţională. Prin urmare, Pretore a înaintat din nou cauza către CEJ întrebând dacă în aceste condiţii legea naţională trebuie ignorată pentru viitor fără a aştepta ca aceasta să fie înlăturată de autoritatea constituţională competentă.

CEJ

17. că, de altfel, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale existente, ci şi – în măsura în care aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare;

18. că, într-adevăr, faptul de a recunoaşte o anumită eficienţă juridică unor acte normative naţionale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea îşi exercită atribuţia legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privinţă, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi ar pune astfel în discuţie înseşi fundamentele Comunităţii;
(…)

21. că din cele ce precedă reiese că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare.

Raţionamentul din Simmenthal a fost reafirmat cu tărie în cauze ulterioare[6], de exemplu, în cauza Winner Wetten[7]. CEJ a examinat, de asemenea, dacă dispoziţiile dreptului naţional considerat a fi incompatibil cu dreptul UE ar putea fi menţinute provizoriu în vigoare pe parcursul perioadei necesare pentru ca autorităţile interne să repare încălcarea, prin analogie cu art. 264 TFUE, care permite Curţii să suspende anularea unei măsuri UE, până la adoptarea unei măsuri noi. CEJ nici nu a confirmat, nici nu a exclus această posibilitate[8], dar a clarificat că, dacă s-ar recunoaşte o astfel de posibilitate, instanţa naţională ar putea să o folosească numai dacă „consideraţii imperative de securitate juridică ce au legătură cu toate interesele (în cauză), atât publice, cât şi private, aflate în joc” justifică aceasta, şi numai în intervalul de timp „necesar pentru a permite remedierea unei astfel de nelegalităţi”[9]. Curtea a apreciat că aceste criterii nu sunt întrunite în cauză.

(C) ORGANELE NAŢIONALE CARE TREBUIE SĂ APLICE PRINCIPIUL SUPREMAŢIEI

Cauzele examinate până acum au pus bazele principiului supremaţiei şi au determinat sfera acestuia. Acestea nu au abordat însă, o problemă separată referitoare la care instanţe naţionale puteau aplica principiul supremaţiei. Aceasta reprezenta o preocupare specială în multe din ţările cu drept codificat, în care adesea, numai Curtea Constituţională putea, conform dreptului naţional, să declare o lege naţională ca fiind neconstituţională. Această problemă a intervenit în cauza Simmenthal, în care autorităţile fiscale italiene au contestat dispoziţia Pretore prin care acorda rambursarea taxelor care fuseseră percepute conform unei legi naţionale existente, înainte ca Curtea Constituţională să se fi pronunţat asupra ei.

Cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal SpA
(1978) ECR 629

21. că din cele ce precedă reiese că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare;

22. că, prin urmare, ar fi incompatibilă cu cerinţele inerente ale înseşi naturii dreptului comunitar orice dispoziţie dintr-o ordine juridică naţională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin faptul de a nega instanţei competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienţei depline a normelor comunitare;

23. că aceasta ar fi situaţia în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziţie de drept comunitar şi o lege naţională ulterioară, soluţionarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorităţi, alta decât instanţa chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienţei depline a dreptului comunitar nu ar fi decât temporar;

24. că, prin urmare, se impune să se răspundă la prima întrebare în sensul că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Mesajul clar din partea CEJ era că, deşi Curtea Constituţională era singura instanţă naţională competentă să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea unei legi naţionale, în cazul în care în faţa unei alte instanţe naţionale se iveşte un conflict între o lege naţională şi dreptul UE, acea instanţă trebuie să aplice imediat dreptul Uniunii, fără a aştepta hotărârea prealabilă a instanţei constituţionale.
Principiul Simmenthal a fost afirmat în numeroase rânduri[10] şi extins în Factortame[11]. Dreptul englez nu permitea la acel moment solicitarea de măsuri provizorii împotriva Coroanei. CEJ a reiterat hotărârea Simmenthal privind nevoia de eficienţă şi de prioritate automată a dreptului UE cu efect direct asupra dreptului naţional şi apoi a declarat[12] că „deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi în egală măsură diminuată dacă o normă de drept naţional ar putea să împiedice instanţa sesizată cu o cauză căreia i se aplică dreptul comunitar să încuviinţeze măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa drepturilor invocate în temeiul dreptului comunitar”. A rezultat că instanţa care, în aceste împrejurări, ar încuviinţa măsuri provizorii dacă printr-o normă de drept naţional nu i s-ar interzice să acţioneze astfel, are obligaţia să înlăture aplicarea acelei norme. Principiul Simmenthal a fost şi mai mult extins în cauza Larsy, în care CEJ a hotărât că nu doar instanţele naţionale, ci şi organele administrative corespunzătoare, în speţă, o instituţie naţională pentru asigurări sociale, trebuie să înlăture legile naţionale conflictuale pentru a pune în aplicare supremaţia dreptului comunitar[13].
Principiul Simmenthal prezintă o mare importanţă atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de vedere conceptual. Supremaţia dreptului UE a pătruns în tot sistemul juridic naţional şi trebuia aplicată de toate instanţele naţionale în cauzele care intrau în competenţa lor. Nu era necesar ca o persoană privată să pledeze în faţa instanţei constituţionale. Instanţa naţională sesizată cu litigiul putea refuza ea însăşi să aplice dispoziţiile dreptului naţional care intrau în conflict cu dreptul UE.
Aplicarea principiului a fost viu exemplificată în cauza Elchinov, în care CEJ a decis că o regulă naţională care obliga o instanţă inferioară să respecte hotărârile instanţelor naţionale superioare, nu o putea împiedica pe cea dintâi să îşi exercite puterea de apreciere pentru a solicita o hotărâre în temeiul art. 267, în cazul în care considera că hotărârea instanţei superioare contravine dreptului UE, şi în acest caz, instanţa inferioară ar fi obligată să urmeze hotărârea CEJ acolo unde această diferă de hotărârea instanţei superioare naţionale[14].
Principiul era, de asemenea, vizibil în cauza Filipiak[15]. CEJ a hotărât că instanţele naţionale nu puteau fi împiedicate să respecte principiul supremaţiei dreptului Uniunii şi să înlăture dispoziţiile dreptului naţional care intrau în conflict cu dreptul Uniunii, ca urmare a hotărârii instanţei constituţionale naţionale care amânase data la care acele dispoziţii considerate neconstituţionale urmau să nu mai producă efecte. În mod similar, în cauza Melki[16], CEJ a hotărât că dreptul UE se opune legislaţiei unui stat membru care instituia o procedură interlocutorie pentru controlul constituţionalităţii legilor naţionale, în măsura în care natura prioritară a procedurii respective împiedica toate celelalte instanţe naţionale să sesizeze CEJ în temeiul art. 267 TFUE, atât înainte de depunerea unei excepţii privind constituţionalitatea la instanţa constituţională naţională, cât şi după pronunţarea deciziei acesteia. CEJ a fixat însă, anumite condiţii în care o astfel de procedură ar putea fi compatibilă cu dreptul UE[17].

(D) IMPACTUL ASUPRA DREPTULUI NAŢIONAL

Am observat că, în opinia Curţii, o măsură UE face inaplicabilă orice dispoziţie contradictorie din dreptul naţional şi împiedică adoptarea de noi legi naţionale care ar intra în conflict cu dreptul UE. Trebuie semnalate două aspecte, ce reclamă clarificări suplimentare.
Mai întâi, principiul Simmenthal nu impune instanţei naţionale să invalideze sau să anuleze dispoziţia din dreptul naţional care intră în conflict cu dreptul UE, ci să refuze să o aplice; din considerente de securitate juridică, neaplicarea dreptului naţional nu îi expune la amenzi pe cei care s-au bazat pe acesta[18]. Această diferenţă între neaplicarea şi anularea dreptului naţional a fost accentuată în cauza IN.CO.GE’ 90. CEJ a respins argumentul Comisiei în sensul că incompatibilitatea dreptului UE cu o normă de drept naţional adoptată ulterior trebuie să ducă la inexistenţa normei naţionale[19].

Contrar a ceea ce susţine Comisia, nu s-ar putea deduce, prin urmare, din Hotărârea Simmenthal, citată mai sus, că incompatibilitatea cu dreptul comunitar a unei norme de drept naţional ulterioare are ca efect anularea acesteia. În faţa unei asemenea situaţii, instanţa naţională este, din contră, obligată să elimine aplicarea acestei norme, înţelegându-se că această obligaţie nu limitează atribuţiile instanţelor naţionale competente de a aplica, dintre diversele procedee de ordine juridică internă, pe acelea care sunt corespunzătoare pentru a apăra drepturile individuale conferite în temeiul dreptului comunitar.

În al doilea rând, din cauza Kapferer[20] reiese clar că instanţa naţională nu este întotdeauna obligată să verifice şi să înlăture o hotărâre judecătorească definitivă care încalcă dreptul UE. CEJ a recunoscut importanţa principiului res judicata, conform căruia hotărârile judecătoreşti care au devenit definitive nu mai pot fi puse la îndoială. Dreptul UE nu impunea prin urmare, unei instanţe naţionale să înlăture regulile de procedură interne care conferă caracter definitiv unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acest lucru i-ar permite să corecteze o încălcare a dreptului UE prin respectiva hotărâre. Totuşi, normele procedurale naţionale relevante trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii[21]. CEJ a limitat însă posibilitatea eludării principiului supremaţiei prin invocarea principiului res judicata. În cauza Lucchini[22], Curtea a reţinut că dreptul UE excludea aplicarea unei dispoziţii a dreptului naţional care stabilea principiul res judicata, în cazul în care aceasta ar împiedica recuperarea unui ajutor de stat acordat cu încălcarea dreptului UE.
După Lucchini, nu mai era sigur dacă se mai putea pune bază pe hotărârea Kapferer. În cauza Fallimento Olimpiclub Srl, însă, Curtea a făcut distincţie între cele două cauze[23]. După ce a reamintit principiul din Kapferer, CEJ a statuat că dreptul UE nu impune unei instanţe naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă aceasta ar permite remedierea unei încălcări a dreptului Uniunii în decizia contestată[24]. Curtea a diferenţiat cauza Lucchini, interpretând-o ca pe o hotărâre „cu totul specială” în care Comisia avea competenţa exclusivă de a examina compatibilitatea unui ajutor de stat cu piaţa comună[25]. CEJ a reţinut însă că eficienţa dreptului UE ar fi afectată dacă principiul res judicata ar lipsi instanţa naţională nu doar de posibilitatea de a repune în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă luată cu încălcarea dreptului UE, ci şi de corectarea acelei încălcări, în cauze ulterioare, care au ca obiect aceeaşi problemă de bază[26].

(E) DECLARAŢIA 17 PRIVIND SUPREMAŢIA

Supremaţia dreptului UE asupra dreptului naţional a fost dezvoltată de instanţele UE şi până acum nu a fost consacrată de tratate. Tratatul Constituţional a încasat acest glonţ constituţional. Articolul I-6 TC prevedea că:
Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii, în exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate faţă de dreptul statelor membre.

În Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la această dispoziţie, la solicitarea Consiliului European din 2007, motivul fiind că, aceasta, împreună cu alte modificări, ar diminua „caracterul constituţional”[27]. Ea a fost înlocuită în Tratatul de la Lisabona printr-o Declaraţie privind supremaţia[28].

Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.
În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final.

Avizul Serviciului juridic al Consiliului anexat Declaraţiei era scurt, reiterând punctul de vedere communautaire de bază pe acest subiect.

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate [hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL (1)], supremaţia nu era menţionată în tratat.
Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.

S-ar putea susţine că renunţarea la articolul privind supremaţia în Tratatul de la Lisabona a fost o decizie neînţeleaptă, deoarece înlăturarea acesteia ar putea face unele dintre instanţele naţionale să se îndoiască de validitatea continuă a principiului supremaţiei. Acest lucru este puţin probabil şi orice astfel de pericol este depăşit de problemele pe care le-ar putea cauza art. I-6 TC, care era extrem de ambiguu[29]. Expresia „au întâietate faţă de dreptul statelor membre” ar putea fi interpretată în sensul că, în conformitate cu jurisprudenţa CEJ, supremaţia se aplică asupra întregului drept naţional, inclusiv asupra dispoziţiilor unei constituţii naţionale. Aceasta ar fi putut fi interpretată alternativ, în sensul acordării priorităţii dreptului UE asupra dreptului naţional, dar nu şi asupra constituţiei naţionale. Ar fi fost foarte posibil să se formuleze art. I-6 „simetric”, astfel încât să prevadă că: „Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii, în exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate faţă de constituţia şi dreptul statelor membre”, înlăturând astfel, ambiguitatea.
O astfel de formulare nu a fost aleasă în Convenţia privind viitorul Europei, întrucât aceasta ar fi fost foarte controversată, cu consecinţa că ar fi fost mai dificil să se obţină acordul asupra Tratatului Constituţional în cadrul Convenţiei CIG ulterioară. În plus, ar fi creat probleme grave unor instanţe constituţionale naţionale, care ar fi putut decide că nu este posibil să se acorde întâietate dreptului UE asupra constituţiei naţionale sau că, pentru a acorda dreptului UE supremaţie, este necesară modificarea constituţiei.
S-ar putea susţine că supremaţia dreptului UE asupra întregului drept naţional a reprezentat „legea” din perspectiva CEJ încă de la începutul anilor ’70. Acest lucru ar putea fi adevărat, dar realitatea juridică este că nu a fost general acceptat de instanţele naţionale. Această „separare” a fost aproape sigur recunoscută de instanţele naţionale şi ale Uniunii. Niciuna dintre părţi nu s-a avântat într-o luptă decisivă asupra acestei chestiuni, motiv pentru care „toleranţa constituţională” a prevenit criza constituţională. Aceasta a fost posibil în parte, tocmai pentru că nu exista o dispoziţie categorică în tratate care să întruchipeze viziunea CEJ. Dacă art. I-6 TC ar fi fost introdus în ecuație, situaţia s-ar fi schimbat. Aceasta lasă încă deschis statutul principiului supremaţiei în Tratatul de la Lisabona. Situaţia va continua, cel mai probabil, în aceeaşi modalitate ca în temeiul Tratatului CE. CJUE continuă să îmbrăţişeze versiunea sa privind supremaţia, utilizând Declaraţia anexată Tratatului de la Lisabona pentru a o consolida. Declaraţia suferă, însă, de aceeaşi infirmitate care afecta şi art. I-6 TC. Şi aceasta este formulată ca acordând dreptului UE „prioritate în raport cu dreptul statelor membre”, ceea ce iar este ambiguu în ceea ce privește acoperirea întregului drept naţional, inclusiv constituţia, sau dacă aceasta din urmă este exclusă. S-ar putea susţine că trebuie ataşată o interpretare extensivă, deoarece declaraţia afirmă că o astfel de prioritate trebuie să opereze „în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”. Aceasta face trimitere la jurisprudenţa CJUE, în temeiul căreia dreptul UE are prioritate asupra întregului drept naţional, inclusiv asupra constituţiilor naţionale.
Cu toate acestea, este foarte puţin probabil ca instanţele constituţionale naţionale să fie convinse să uite preocupările lor anterioare şi să accepte că dreptul UE prevalează asupra constituţiilor naţionale, pe baza declaraţiei anexate tratatelor. „Separaţia” punctelor de vedere a sistemelor juridice ale UE şi a celor naţionale va continua să existe, prin urmare, în noua ordine juridică. Este puţin probabil ca vreuna dintre părţi să dorească să înceapă o luptă, deşi schimbările personalului judiciar pot duce la perspective modificate în această privinţă.
În plus, nimic nu sugerează că Tratatul de la Lisabona ar fi „rezolvat” problema Kompetenz-Kompetenz, referitoare la cine trebuie să decidă limitele finale ale competenţelor Uniunii[30]. De asemenea, nimic din Tratatul de la Lisabona nu susţine pretenţia CJUE că ar fi factorul de decizie suprem în astfel de situaţii. Fără îndoială, CJUE ar avea autoritatea de a se pronunţa asupra unei chestiuni litigioase referitoare la problema dacă UE este competentă să acţioneze sau nu, în temeiul competenţei sale generale de interpretare a dreptului UE, prevăzută la art. 19 TUE. Aceasta nu înseamnă însă, că hotărârea sa ar fi decisivă în această privinţă. Mai mult decât atât, modul de redactare a art. 5 alin. (2) TUE, care este formulat, în sensul că Uniunea acţionează în limitele competenţei conferite ei de către statele membre, iar competenţele care nu i-au fost conferite UE rămân statelor membre, nu contribuie cu nimic la a sprijini pretenţiile UE de a decide asupra limitelor finale ale competenţei.

(F) LEGĂTURA CU EFECTUL DIRECT

Este important să înţelegem relaţia dintre supremaţie şi efect direct. Aspectul cheie este dacă efectul direct reprezintă o condiţie prealabilă pentru ca dreptul UE să aibă întâietate asupra dreptului naţional. Să examinăm, în această privinţă, analiza plină de învăţăminte a lui Dougan.

M. DOUGAN, When Worlds Collide! Competing Visions of the
Relationship between Direct Effect and Supremacy
(Ciocnirea dintre sfere! Viziuni divergente privind raporturile
dintre efect direct şi supremaţie)[31]

Modelul „priorităţii” tratează prioritatea sau supremaţia ca pe un „fundament constituţional” al Uniunii Europene, pătrunzând în toate relaţiile dintre dreptul naţional şi dreptul comunitar. (…) Schema de bază a acestuia poate fi rezumată după cum urmează.

Supremaţia este capabilă să producă anumite efecte juridice în cadrul sistemelor legale naţionale, independent de principiul efectului direct şi fără intervenţia criteriilor a căror îndeplinire atrage recunoaşterea acestuia din urmă (cum ar fi necesitatea ca norma comunitară relevantă să fie clară, precisă şi necondiţionată). În special, principiul supremaţiei este capabil să producă el însuşi efecte de excludere în cadrul ordinii juridice interne, înţelese ca înlăturarea normelor naţionale care sunt incompatibile cu o normă de drept comunitar (prin definiţie) superioară ierarhic. (…) În aceste scopuri, principiul efectului direct nu este nici necesar, nici relevant: criteriile sale de limitare nu au de îndeplinit nicio funcţie specială, din moment ce întrebarea nu este dacă norma comunitară relevantă este clară, precisă şi necondiţionată; ci doar dacă există o incompatibilitate între o normă a dreptului comunitar şi o normă a dreptului naţional.
Cu toate acestea, (…) acesta este distinct din punct de vedere conceptual faţă de fenomenul efectelor de substituire – înţelese ca aplicarea directă şi imediată a dreptului comunitar, astfel încât să creeze drepturi sau obligaţii derivate din Tratatul CE care nu existau deja în sistemul juridic naţional. Acesta este domeniul adecvat al efectului direct: aici, criteriile de prag privind claritatea, precizia şi caracterul necondiţionat slujesc la identificarea normelor din dreptul comunitar care sunt susceptibile de aplicare directă şi imediată în sistemul juridic naţional (chiar dacă supremaţia mai are un rol de jucat, desigur, în cazul în care dreptul naţional s-ar dovedi incompatibil cu drepturile şi obligaţiile noi deduse din măsura comunitară relevantă). Deloc surprinzător, acest model al „priorităţii” aliniază astfel, supremaţia cu noţiunile de posibilitate de a invoca şi de control judiciar asupra validităţii dreptului naţional, în timp ce efectul direct este asociat mai strâns cu crearea şi aplicarea drepturilor individuale subiective.
În schimb, punctul de vedere „declanşator” consideră supremaţia, la început, ca fiind puţin mai mult decât un remediu la îndemâna instanţelor interne în soluţionarea litigiilor care implică dreptul comunitar (…).
În particular, remediul practic oferit de supremaţie este disponibil în acele cazuri individuale care implică un conflict între dreptul comunitar şi dreptul naţional, dar acel remediu nu poate fi invocat decât atunci când dreptul comunitar a fost făcut cunoscut în faţa instanţelor interne prin îndeplinirea criteriilor de prag pentru a beneficia de efect direct. În conformitate cu acest model, efectul direct cuprinde nu numai crearea şi aplicarea drepturilor individuale subiective, ci şi orice situaţie în care normele comunitare produc efecte independente în cadrul sistemelor juridice naţionale. (…)
Aspectul important, din prezentele perspective, este acela că efectul direct se bucură de un monopol asupra interpretării normelor comunitare aplicabile în faţa instanţelor naţionale; criteriile sale de recunoaştere acţionează ca un factor declanşator şi astfel, ca o condiţie necesară prealabilă, pentru principiul supremaţiei. Prin afirmarea forţei de sine stătătoare a principiului supremaţiei în situaţii care impun nici mai mult, nici mai puţin decât efectul de excludere al normelor tratatelor, modelul „priorităţii” pare să scurtcircuiteze acest cadru teoretic în ansamblul său.

În lumina acestei analize, pot fi făcute patru observaţii referitoare la relaţia dintre supremaţie şi efectul direct.
În primul rând, din perspectiva dreptului pozitiv, este clar că modelul priorităţii explică cel mai bine jurisprudenţa privind efectul orizontal incidental examinat mai sus[32]. Supremaţia a fost folosită pentru a exclude dreptul naţional care nu este conform cu dreptul UE, chiar dacă dispoziţia UE nu are efect direct orizontal între părţile cauzei. Cu toate acestea, însăşi distincţia dintre efectul de înlăturare şi cel de substituire este problematică[33].

În al doilea rând, din perspectiva dreptului pozitiv, distincţia dintre cele două modele era importantă, mai general, înainte de Lisabona, deoarece efectul direct nu exista în legătură cu foştii piloni II şi III. Aceasta a ocazionat o cercetare pentru a vedea dacă supremaţia putea opera în aceste domenii în absenţa efectului direct. CEJ a aplicat principiul efectului indirect în cazul pilonului III în cauza Pupino[34], dar nu a răspuns niciodată în mod decisiv la chestiunea supremaţiei. Argumentele aduse s-au bazat pe modelul priorităţii pentru a sugera că supremaţia ar putea opera în cadrul pilonilor II şi III, chiar în absenţa efectului direct[35]. Problema nu mai este una stringentă, în măsura în care pilonul III a fost împachetat în ţesătura principală a tratatelor şi, prin urmare, principiile obişnuite ale efectului direct se pot aplica în acest domeniu. Deşi pilonul II care se referea la Politica externă şi de securitate comună nu mai există în mod oficial, regulile care se aplică PESC sunt distincte. Prin urmare, relaţia dintre efectul direct şi supremaţie în acest domeniu este încă una extrem de vie[36].
În al treilea rând, în termeni conceptuali, trebuie recunoscut că, faptul că o dispoziţie este destinată sau nu să confere drepturi persoanelor private în sensul strict de a fi suficient de clară, precisă şi necondiţionată este o chestiune distinctă din punct de vedere conceptual faţă de cea a supremaţiei. În principiu, nu este nimic ciudat ca o normă UE să fie considerată prioritară, chiar dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile efectului direct stricto sensu, cu obligaţia corelativă a autorităţilor naţionale de a înlătura dreptul naţional contradictoriu.
În al patrulea rând, în termeni normativi, modelul priorităţii plasează supremaţia la conducere, efectul direct fiind relevant numai în legătură cu efectele de substituire, în timp ce modelul factorului declanşator plasează efectul direct la conducere, supremaţia fiind manifestarea de remediere a utilizării drepturilor UE cu efect direct în faţa instanţelor naţionale. Aceasta este o diferenţă reală. Totuşi, ea poate fi exagerată. Cu cât sunt mai multe cauze caracterizate ca având efecte de substituire, cu atât mai mult modelul priorităţii necesită efectul direct stricto sensu, ca factor declanşator pentru supremaţie. Cu cât modelul factorului declanşator extinde efectul direct prin cuprinderea nu doar a drepturilor subiective produse de norme UE clare, precise, necondiţionate, ci şi a „oricărei situaţii în care normele comunitare produc efecte independente în cadrul sistemelor juridice naţionale”[37], cu atât mai puţin stringent devine factorul declanşator şi cu atât mai mare importanţa acordată supremaţiei.

(G) CONCLUZII

Supremaţia dreptului UE şi cerinţa ca instanţele naţionale să asigure eficienţa practică a acestuia sunt stabilite printr-o serie consistentă de jurisprudenţă a CJUE[38]. Există unele dispoziţii ale tratatelor pe care unii le-ar putea considera ca o diluare parţială a principiului supremaţiei, cum ar fi art. 351 TFUE, care exonerează, în anumite împrejurări, statele membre de obligaţia de a asigura prioritatea dreptului UE[39], sau art. 347 TFUE, care pare să modeleze un spaţiu în interiorul căruia statele membre îşi păstrează un grad de suveranitate[40]. Totuşi, aceste dispoziţii au un domeniu de aplicare limitat şi principiul de bază al supremaţiei formulat de CJUE este unul larg şi general. Însă aceasta este doar o parte a poveştii supremaţiei. În cele din urmă, acceptarea şi aplicarea priorităţii dreptului UE depind de state.

J. WEILER, The Community System: The Dual Character of Supranationalism
(Sistemul comunitar: caracterul dual al supranaţionalismului)[41]

La fel ca în cazul „efectului direct”, deducerea principiului supremaţiei din tratat depindea de o interpretare „constituţională” şi nu de una de drept internaţional. Raţionamentul Curţii în sensul că supremaţia ar fi consfinţită de tratat a fost contestat de guvernele statelor membre în acest caz şi în altele. Acceptarea acestui punct de vedere echivalează în fapt, cu o revoluţie tăcută în cadrul ordinilor juridice ale statelor membre. (…)
De aici rezultă că natura evolutivă a principiului supremaţiei este, în mod necesar, bidimensională.
O dimensiune constă în elaborarea de către Curtea Europeană a parametrilor principiului. Dar deplina sa acceptare, a doua dimensiune, depinde de încorporarea sa în ordinile constituţionale ale statelor membre şi de confirmarea de către instanţele superioare ale acestora. Este relativ uşor de depistat evoluţia dimensiunii comunitare a principiului. (…)
Cât priveşte cea de-a doua dimensiune, caracterul evolutiv al procesului este mai complicat.
Trebuie reţinut că, în privinţa statelor membre iniţiale, nu a existat vreo pregătire constituţională specială pentru această dezvoltare inspirată de Curtea Europeană.

Note de subsol

[1] Cauza 26/62, NV Algemene Transporten Expeditie Onderneming van Gend en Loos/Nederlandse Administratie der Belastingen (1963) ECR 1.

[2] A se vedea, de asemenea, cauza C-473/93, Comisia/Luxemburg (1996) ECR I-3207, pct. 38.

[3] A se vedea, e.g., cauza C-446/98, Fazenda Pública/Câmara (2000) ECR I-11435, pct. 36-38.

[4] Cauza C-224/97, Ciola/Land Vorarlberg (1999) ECR I-2517, pct. 24.

[5] Cauza C-453/00, Kühne & Heitz (2004) ECR I-837; cauza C-2/06, Willy Kempter AG (2008) ECR I-411. A se vedea, infra, Capitolul 13 pentru discuţii.

[6] A se vedea, e.g., cauza C-18/11, Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs/Phillips Electronics EU:C:2012:532, pct. 38; cauza C-112/13, A/B EU:C:2014:2195, pct. 37.

[7] Cauza C-409/06, Winner Wetten/Bürgermeisterin der Stadt Bergheim (2010) ECR I-8015.

[8] Idem, pct. 67.

[9] Idem, pct. 66; a se vedea, de asemenea, cauzele C-186 şi 209/11, Stanleybet International Ltd EU:C:2013:33, pct. 38.

[10] A se vedea, e.g., cauza C-409/06, Winner Wetten (supra, nota 7); cauza C-314/08, Krzysztof Filipiak/Dyrektor Izby Skarbowej w Poznaniu (2009) ECR I-11049; cauzele C-188-189/10, Melki şi Abdeli EU:C:2010:363.

[11] Cauza C-213/89, R./Secretary of State for Transport, ex p. Factortame Ltd. şi alții (1990) ECR I-2433.

[12] Idem, pct. 21.

[13] Cauza C-118/00, Larsy/INASTI (2001) ECR I-5063, pct. 52-53; cauza C-198/01, CIF/Autorità Garante della Concorrenza del Mercato (2003) ECR I-8055; cauza C-341/08, Petersen (2010) ECR I-47; cauza C-606/10, ANAFE EU:C:2012:348, pct. 75; M. BOBEK, „Thou Shalt Have Two Masters; The Application of European Law by Administrative Authorities in the New Member States” (2008) 1 Review of European Administrative Law 62.

[14] Cauza C-173/09, Elchinov (2010) ECR I-8889, pct. 25-31; cauza C-396/09, Interedil (2011) ECR I-9915, pct. 37-39; cauza C-416/10, Križan EU:C:2013:8, pct. 68.

[15] Cauza C-314/08, Krzysztof Filipiak (supra, nota 10), pct. 84-85; cauza C-147/08, Römer/Freie und Hansestadt Hamburg EU:C:2011:286, pct. 54.

[16] Cauzele C-188-189/10, Melki (supra, nota 10); cauza C-112/13, A/B (supra, nota 6), pct. 37-38; cauza C-457/09, Chartry EU:C:2011:101, pct. 20.

[17] M. BOSSUYT şi W. VERRIJDT, „The Full Effect of EU Law and of Constitutional Review in Belgium and France after the Melki Judgment” (2011) 7 EuConst 355.

[18] Cauza C-198/01, CIF, (supra, nota 13).

[19] Cauzele C-10-22/97, Ministero delle Finanze/IN. CO.GE’90 Srl (1998) ECR I-6307, pct. 21; cauza C-314/08, Krzysztof Filipiak (supra, nota 10), pct. 83.

[20] Cauza C-234/04, Kapferer/Schlanck şi Schick (2006) ECR I-2585.

[21] Supra, Capitolul 8.

[22] Cauza C-119/05, Ministero dell’Industria, del Commercio e dell’Artigianato/Lucchini SpA (2007) ECR I-6199.

[23] Cauza C-2/08, Amministrazione dell’Economia e delle Finanze şi Agenzia delle entrate/Fallimento Olimpiclub Srl (2009) ECR I-7501. Cauza avea ca obiect o interpretare incorectă a normelor UE în legătură cu TVA de către o instanţă italiană şi impactul hotărârii respective asupra procedurilor ulterioare privind diferiţi ani fiscali.

[24] Idem, pct. 22-23.

[25] Idem, pct. 25.

[26] Idem, pct. 29-32.

[27] Consiliul European de la Bruxeles, 21-22 iunie 2007, Anexa 1, pct. 4.

[28] Declaraţia 17 privind supremaţia.

[29] P. CRAIG, „The Constitutional Treaty and Sovereignty”, în C. KADDOUS şi A. AUER (ed.), Les Principes Fondamentaux de la Constitution Européene/The Fundamental Principles of the European Constitution (Dossier de Droit Européen Nr. 15, Helbing & Lictenhahn/Bruylant/LGDJ, 2006) 117-134.

[30] N. MACCORMICK, Questioning Sovereignty (Oxford University Press, 1999); C. SCHMID, „From Pont d’Avignon to Ponte Vecchio: The Resolution of Constitutional Conflicts between the EU and the Member States through Principles of Public International Law” (1998) 18 YBEL 415; M. KUMM, „Who is the Final Arbiter of Constitutionality in Europe?: Three Conceptions of the Relationship between the German Federal Constitutional Court and the European Court of Justice” (1999) 36 CMLRev 351; N. WALKER, „The Idea of Constitutional Pluralism” (2002) 65 MLR 317; N. WALKER, „Late Sovereignty in the European Union”, în N. WALKER (ed.), Sovereignty in Transition (Hart, 2003), Capitolul 1; M. MADURO, „Contrapunctual Law: Europe’s Constitutional Pluralism in Action”, în WALKER, idem, Capitolul 21; A. VON BOGDANDY, „Pluralism, Direct Effect, and the Ultimate Say: On the Relationship between International and Domestic Constitutional Law” (2008) 6 I-CON 397; K. JAKLIC, Constitutional Pluralism in the EU (Oxford University Press, 2014).

[31] 44 CMLRev 931, 932-935. În original cu italice.

[32] Pp. 241-246.

[33] Pp. 243-246.

[34] Cauza C-105/03, Procesul penal împotriva Mariei Pupino (2005) ECR I-5283.

[35] K. LENAERTS şi T. CORTHAUT, „Of Birds and Hedges: The Role of Primacy in Invoking Norms of EU Law” (2006) 31 ELRev 287, 289-291.

[36] P. CRAIG, The Lisbon Treaty: Law, Politics, and Treaty Reform (Oxford University Press, 2010), Capitolul 10.

[37] DOUGAN (supra, nota 31) 934.

[38] A se vedea, de asemenea, cauzele C-7 şi 9/10, Kahveci şi Inan EU:C:2012:180, pct. 37.

[39] Articolul 351 TFUE prevede o excepţie limitată la obligaţia statelor membre de a asigura supremaţia dreptului UE în cazul în care obligaţiile conflictuale ale statului decurg din acorduri încheiate cu state nemembre înainte de intrarea în vigoare a tratatelor: cauza C-158/91, Ministère Public şi Direction du Travail et de l’Emploi/Levy (1993) ECR I-4287; cauza C-13/93, Office Nationale de l’Emploi/Minne (1994) ECR I-371; cauza C-124/95 R, ex p Centro-Com Srl/HM Treasury şi Bank of England (1997) ECR I-81; cauza C-55/00, Gottardo/INPS (2002( ECR I-413; J. Klabbers, „Moribund on the Fourth of July? The Court of Justice on the Prior Agreements of the Member States” (2001) 26 ELRev 187 şi C. HILLION, Notă (2001) 38 CMLRev 1269.

[40] P. KOUTRAKOS, „Is Article 297 EC a «Reserve of Sovereignty»” (2000) 37 CMLRev 1339.

[41] 1 YBEL 267, 275-276.