Repere istorice privind aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 44-54.

În acest studiu, dedicat domnului profesor universitar doctor Flavius-Antoniu Baias şi volumului omagial cu tema „Aparenţa în drept”, vom încerca, folosind preponderent metoda istorică, să examinăm câteva repere fundamentale ale aparenţei în materie de căsătorie şi filiaţie firească în spaţiul dreptului privat european. În mod tradiţional, studiul nostru va începe cu perioada dreptului roman şi se va opri la limita contemporaneităţii dreptului familiei din România, marcată de Codul familiei din 1953, intrat în vigoare în 1954. Instituţiile juridice de dreptul familiei pe care le vom examina prin această prismă a aparenţei în drept vor fi căsătoria şi filiaţia firească, cele cu privire la care s-a invocat cel mai frecvent mantia aparenţei, fie pentru a crea drepturi subiective sau pentru a proteja unele drepturi subiective deja create.

Aparenţa în materie de căsătorie va fi examinată prin prisma conceptului de putativitate a căsătoriei, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, prin analizarea îndelungatei perioade istorice în care căsătoria era mai degrabă o stare creatoare de efecte juridice, uneori chiar în lipsa actului juridic al căsătoriei în înţelesul său modern. În privinţa filiaţiei, aparenţa va fi examinată prin prisma prezumţiilor de filiaţie, mai ales prezumţia de paternitate a soţului mamei. În înţelesul prezentului studiu, aparenţa va fi privită atât ca fiind starea de fapt care contrazice realitatea juridică, cât şi în ipostază mai rară în care semnele exterioare ale unei stări de fapt creează o „realitate” juridică proprie, specifică unui act juridic.

§1. Aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie în epoca romană

În epoca romană, aparenţa juca un rol extrem de important în materie de căsătorie. În lipsa unor formalităţi unitare^[1] şi a unui sistem statal de înregistrare a căsătoriilor, aparenţa căsătoriei, dedusă din manifestări exterioare şi colaterale „actului juridic” propriu-zis, este cea care ajungea să creeze o veritabilă realitate juridică, prin ceea ce astăzi am numi posesie de stat.

Astfel, încă din epoca veche a dreptului roman, când existau căsătoriile cum manu, a apărut forma de căsătorie numită usus, care iniţial doar salva căsătoriile unde celelalte formalităţi fuseseră defectuos îndeplinite, pentru ca, ulterior, să devină o formă autonomă de căsătorie^[2]. Această a treia formă de căsătorie care implica dobândirea puterii maritale (cum manu),pe lângă formele tradiţionale confarreatio şi coemptio (care presupuneau un anumit ceremonial), usus, era o formă atipică de căsătorie, o pseudo-uzucapiune a stării civile datorită coabitării continue a soţilor timp de cel puţin un an, fără niciun fel de ceremonial sau manifestare explicită de voinţă a soţilor, intervalul putând fi întrerupt prin simpla lipsă a soţiei timp de trei zile din domiciliul conjugal^[3].

În epoca imperială, pe lângă cele trei forme de căsătorie cum manu, care căzuseră treptat în desuetudine^[4], existau şi alte forme de căsătorie sine manu, care nu duceau la dobândirea de către soţ a puterii asupra soţiei (manus) şi nu erau caracterizate de niciun fel de ceremonial sau de alte formalităţi specifice lor^[5]. Încheierea căsătoriei în epoca romană clasică şi postclasică era mai degrabă un „proces” decât un simplu ceremonial^[6]. Căsătoria se caracteriza, asemeni posesiei, prin reunirea unui element intenţional, numit affectio maritalis – intenţia de a duce o viaţă comună –cu un element material, numit honor matrimonii – convieţuirea propriu-zisă^[7]. Una dintre variantele de a dovedi o căsătorie sine manu era probarea deductio in domum mariti, însemnând conducerii viitoarei soţii, într-o procesiune, la locuinţa viitorului soţ ca viitor domiciliu conjugal^[8], alte variante de probă a căsătoriei fiind legate fie de dovedirea existenţei petrecerii date cu ocazia căsătoriei, numită festivitas nuptiarum, fie de întocmirea unui act dotal numit instrumentum dotale,sau implica mărturiile vecinilor privind semnele exterioare ale existenţei unei căsătorii^[9], ajungându-se astfel ca aparenţa de căsătorie să creeze însăşi realitatea juridică specifică unui act juridic (în înţelesul său modern).

Tot în dreptul roman apar pentru prima oară germenii conceptului de căsătorie putativă (aparentă)^[10], fără a fi numită ca atare în epocă, deoarece atunci se acorda importanţă, în circumstanţe excepţionale, bunei-credinţe, în înţelesul său de credinţă eronată, a unei părţi în privinţa lipsei impedimentelor la căsătorie, căsătoria aparentă producând totuşi unele efecte în aceste cazuri, mai mult ca o favoare extraordinară pentru cel aflat în eroare^[11]. Încălcarea numeroaselor impedimente matrimoniale instituite de Augustus la începutul perioadei imperiale ducea la nulitatea căsătoriei, dar dispariţia unui impediment care existase la încheierea căsătoriei putea duce la validarea ulterioară a acesteia^[12]. Filiaţia legitimă depindea de validitatea căsătoriei în care a fost conceput sau născut copilul, contractarea unei căsătorii în pofida unor impedimente dirimante ducând la nulitatea acesteia şi la nelegitimitatea copiilor rezultaţi^[13]. Aceste aspecte au fost aplicate cu rigoare în dreptul roman şi în dreptul canonic al bisericii orientale^[14], dreptul canonic occidental având o viziune similară în Evul Mediu timpuriu, până inclusiv în secolul al XI-lea^[15].

Un reputat autor contemporan de drept roman arată că un text din Digeste atribuit jurisconsultului Modestinus (secolul al III-lea d.Ch.) prezumă absolut existenţa căsătoriei din simplul fapt al convieţuirii unui om liber cu o femeie onestă şi născută liberă^[16]. Structura aceasta „posesorie”a căsătoriei libere (sine manu) se va păstra şi în epoca postclasică şi bizantină a dreptului roman, crescând însă importanţa elementului intenţional faţă de cel material^[17].

În privinţa filiaţiei, dreptul roman dădea prioritate aparenţei de paternitate a soţului mamei, dar îi permitea acestuia să recunoască sau nu copiii născuţi dintr-o căsătorie legitimă, putând alege să nu îi crească, formularea pater est quem nuptiae demonstrant regăsită în Digeste şi atribuită jurisconsultului Paul neavând decât o semnificaţie procedurală, semnificaţia de mod de stabilire a filiaţiei fiind ulterioară, specifică reinterpretării dreptului roman în epoca medievală^[18]. Această aparenţă de paternitate avea totuşi efecte şi în epoca romană, un exemplu în acest sens fiind cel al copilului născut după decesul soţului mamei (postum), care trebuia crescut în mod obligatoriu ca şi cum ar fi fost fiul sau fiica acestuia, doar defunctul având dreptul de a decide ca un copil al său să fie abandonat^[19].

§2. Aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie în perioada medievală

Perioada „medievală” a dreptului privat în Europa occidentală nu poate fi delimitată cu o precizie matematică, chiar dacă majoritatea istoricilor o aşază în mod tradiţional în anul 476, începuturile sale putând fi identificate cu perioada marilor migraţii, care se suprapuneau temporal cu ultimele secole ale Imperiului roman de apus (secolele al III-lea – al V-lea d.Ch.), sfârşitul său şi începutul modernităţii juridice putând fi identificate aproximativ în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Bineînţeles că această delimitare este una vagă, existând la începuturile sale suprapuneri timp de secole cu dreptul roman postclasic şi cu dreptul bizantin, care încă reflecta, chiar dacă distorsionat, tradiţia romană, iar începând cu secolul al XII-lea se remarcă redescoperirea în apusul european a Corpus Iuris Civilis şi a dreptului roman clasic şi postclasic.

Unele populaţii medievale (saxonii şi danezii din Anglia, popoarele germanice^[20]) nu vedeau căsătoria ca pe un act religios, înainte de perioada creştinării, ci ca pe un „raport” legal stabilit în timp, pe baza unor aparenţe, între un bărbat şi o femeie. Diferenţa dintre căsătoria legitimă şi „căsătoria” nelegitimă sau concubinaj (văzut ca o varianta inferioară de căsătorie, care putea duce chiar la pierderea unor drepturi de accesiune la tron ale celui implicat) rezulta din raportul direct stabilit între bărbat şi femeie (în cazul concubinajului), fără logodna şi ceremoniile prealabile specifice căsătoriei. Cel care dorea să aibă o soţie legitimă trebuia neapărat să se logodească în prealabil, ceea ce însemna că părinţii viitorului soţ declarau părinţilor viitoarei soţii că acesta avea intenţia de a se căsători cu ea şi de a-şi îndeplini toate obligaţiile pe care le implică mariajul, părinţii fiind garanţii îndeplinirii acestei promisiuni, precum şi a angajamentului că viitorul soţ are destule bunuri pentru a întemeia o familie. După acceptarea acestor promisiuni de către părinţii soţiei, părinţii soţului le remiteau „preţul” căsătoriei şi trebuia anunţat şi care va fi cadoul de nuntă al soţului pentru viitoarea sa soţie (morgengab) şi bunurile rezervate soţiei pentru cazul predecesului soţului (douaire)^[21].

Abia dreptul canonic, preluând tradiţia romană, este cel care a mutat accentul, cu privire la momentul de început al căsătoriei, de la aparenţele create de consumarea căsătoriei sau de coabitarea soţilor către momentul realizării acordului de voinţe între aceştia^[22], transformând căsătoria într-un veritabil act juridic în înţelesul său modern, nu doar o simplă „stare” sau „proces” de durată, bazat pur şi simplu pe aparenţele sociale create de manifestări exterioare ale soţilor.

Căsătoria putativă (aparentă) este preluată conceptual din dreptul privat roman în cel canonic, mai ales cu scopul de a păstra legitimitatea copiilor născuţi în cursul unei căsătorii declarate ulterior nule pentru încălcarea unuia dintre numeroasele impedimente la căsătorie, impedimentul rudeniei mergând, de exemplu, colateral până chiar la rudenia de gradul al 14-lea (gradul al şaptelea, socotit după metoda ecleziastică), ulterior restrâns de Conciliul de la Lateran din 1215 până la gradul al optulea (gradul al patrulea ecleziastic)^[23]. Dacă cel puţin unul dintre soţi încheiase căsătoria de bună-credinţă, fără a cunoaşte impedimentele, această aparenţă conferea copiilor născuţi din această uniune caracterul de copii legitimi, care aveau un drept de moştenire a averii şi titlurilor tatălui lor^[24].

Dreptul medieval era în general extrem de ostil copiilor „nelegitimi”, numiţi cu termenul, considerat astăzi peiorativ, de „bastarzi”^[25]. Diferenţa de statut juridic între un copil născut din căsătorie şi unul din afara căsătoriei este practic inexistentă în dreptul contemporan, unde reprezintă doar o problemă de probaţiune a filiaţiei paterne, dar reprezenta o diferenţă colosală în dreptul medieval vest-european. O lucrare de referinţă pentru dreptul cutumiar francez de la sfârşitul Evului Mediu, „Institutele cutumiare” ale lui Antoine Loysel (sau Loisel), arată că „bastarzii” nu au drept la moştenire nici după tată, nici după mamă, chiar dacă ar fi fost legitimaţi printr-o căsătorie subsecventă, neputând primi nici măcar legate de la părinţii lor, în afară de cele necesare pentru subzistenţă^[26].

Teoria putativităţii căsătoriei era deja pe deplin consacrată în dreptul canonic în secolul al XII-lea, în vremea papei Alexandru al III-lea (1159-1181)^[27], care este considerat, prin intermediul decretalelor (scrisorilor) sale, creatorul dreptului medieval al căsătoriei în lumea creştină apuseană^[28]. În materie de valabilitate a căsătoriei şi de legitimitate a filiaţiei, jurisdicţia aparţinea, în Evul mediu dezvoltat vest-european, aproape în exclusivitate instanţelor ecleziastice, cele laice trimiţându-le frecvent chestiunile de această natură spre a fi judecate^[29].

În perioada clasică a dreptului canonic (secolele al XII-lea – al XIII-lea) se admitea că, dacă cel puţin unul dintre soţi ignorase impedimentele dirimante la încheierea căsătoriei, fiind astfel de bună-credinţă, căsătoria nulă va produce efectele unei căsătorii valabile până în ziua declarării nulităţii sale în privinţa copiilor concepuţi sau născuţi din respectiva căsătorie, dând astfel prioritate aparenţei asupra rigorii juridice^[30]. Impedimentele „dirimante” la căsătorie erau extrem de numeroase în acea perioadă, fiind cel puţin 14 după autorii canonişti consacraţi în epocă, cum erau Bernard din Pavia sau Tancred în Bologna, şi includeau şi viciile de consimţământ^[31]. Astfel de impedimente „dirimante” erau: căsătoria anterioară, viciile de consimţământ (eroare, violenţă), lipsa de discernământ, impotenţa, lipsa vârstei matrimoniale, neîndeplinirea condiţiei sub care s-a dat consimţământul la căsătorie, diferenţele de cult religios, apartenenţa la cler, jurămintele de castitate ale celor ce intrau în viaţa monahală, incestul (incluzând aici atât consangvinitatea propriu-zisă, cât şi relaţiile de afinitate sau afinitatea spirituală), săvârşirea anumitor infracţiuni^[32].

În dezvoltarea acestei concepţii a căsătoriei putative în dreptul canonic clasic s-au confruntat două concepţii, care tindeau amândouă la atenuarea rigorii anterioare^[33]. Cea care a dominat în final afirma că, în prezenţa unei impediment dirimant la căsătorie, din punct de vedere juridic căsătoria nu exista, dar soţii erau „iertaţi” de delictul pe care îl săvârşiseră fără să ştie, întrucât între ei existase o cvasi-căsătorie (quasi-coniugium) care justifica legitimitatea copiilor rezultaţi din respectiva căsătorie^[34]. A doua concepţie a dreptului canonic asupra putativităţii era că, din punct de vedere juridic, căsătoria exista până la declararea nulităţii, argumentând în acest sens cu textele clasice romane, care numeau „căsătorie” (coniugia) uniunile matrimoniale de fapt dintre rude în grad prohibit, asigurând astfel în acelaşi timp atât legitimitatea copiilor proveniţi dintr-o astfel de „căsătorie”, cât şi aneantizarea respectivei căsătorii pentru viitor^[35].

Nevoia de atenuare a consecinţelor riguroase ale nulităţii căsătoriei a apărut tocmai datorită extinderii fără precedent a sferei impedimentelor dirimante la căsătorie, mai ales a celor bazate pe rudenie şi afinitate (în înţelesul lor medieval extins faţă de înţelesul lor modern). Un mare număr de căsătorii ar fi putut fi afectate de nulitate, în pofida bunei-credinţe a soţilor şi fără ca aceştia să dea dovadă de vreo neglijenţă gravă^[36], astfel că rezolvarea problemei legitimităţii copiilor rezultaţi din acestea devenise imperios necesară prin asigurarea triumfului aparenţei asupra substanţei juridice.

Cerinţa bunei-credinţe a unuia dintre soţi pentru a păstra efectele unei căsătorii valabile, mai ales în privinţa legitimităţii copiilor, nu era însă considerată suficientă în cazul unei căsătorii clandestine, fiind necesar ca „aparenţa” căsătoriei putativă să fie întărită prin încheierea sa în faţa bisericii (in facie Ecclesiae), al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 impunând obligativitatea publicării proclamaţiilor de căsătorieînainte de oficierea acesteia.^[37] Cel puţin de la momentul acelei reglementări ar fi fost deosebit de dificil de argumentat buna-credinţă a unui soţ, şi implicit beneficiile putativităţii (aparenţei), pentru o căsătorie nepublică. Abia Conciliul de la Trento din 1563 a stabilit explicit nevalabilitatea căsătoriilor care erau încheiate de la acel moment încolo fără o ceremonie în faţa preotului paroh şi a doi martori^[38].

În cartea Summa matrimonio a lui Tancred din Bologna^[39] (cunoscut şi drept Tancredus, c.1185 – c.1236)^[40], secţiunea despre legitimitatea căsătoriei vorbeşte despre copiii legitimi, în dreptul canonic şi în cel civil (roman), ca fiind cei născuţi dintr-o căsătorie valabilă. Având în vedere cerinţele de validitate ale căsătoriei în epocă, aceasta ar fi însemnat că şi o căsătorie încheiată fără solemnităţi ar fi putut duce, totuşi, la naşterea unor copii legitimi. Dreptul canonic a dezvoltat, spre deosebire de cel roman, noţiunea de căsătorie putativă, ceea ce ar fi însemnat o căsătorie încheiată în mod public şi în privinţa căreia soţii cred că sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate, care însemna legitimitatea copiilor născuţi din aceasta, chiar dacă ulterior se dovedea că este o căsătorie nulă. 

Aparenţa în materie de căsătorie a fost condiţionată, ulterior Conciliului de la Lateran din 1215, de respectarea cel puţin a cerinţelor de formă ale căsătoriei pentru a beneficia de putativitate^[41]. Aceste cerinţe de formă implicau publicarea prealabilă a banna sau denunciationes, care nu erau altceva decât echivalentul medieval al publicării declaraţiilor de astăzi, şi constau în anunţurile făcut de preot cu privire la intenţia logodnicilor de a se căsători, scopul lor fiind de a se dezvălui eventualele impedimente la căsătorie^[42]. Regulile căsătoriei putative impuneau ca cel puţin unul dintre soţi să creadă, cu bună-credinţă, în valabilitatea căsătoriei. Dacă amândoi aveau „conştiinţe vinovate” (laesam conscientiam) şi se căsătoriseră cu bună-ştiinţă cu încălcarea canoanelor, copii lor erau ilegitimi^[43], aparenţa creată faţă de terţi nefiind suficientă într-o astfel de situaţie.

Problema filiaţiei legitime a fost privită în dreptul canonic clasic drept o creaţie a legii umane, nu a celei divine, fiind susceptibilă de intervenţie discreţionară a legiuitorului (biserica) şi de dispense papale, care puteau asigura legitimitatea copiilor proveniţi dintr-o căsătorie nulă, pe când căsătoria era o taină (sacrament), creaţie a legii divine, asupra valabilităţii căreia nu ar fi putut nimeni interveni^[44].

Cazurile în care legitimitatea filiaţiei din căsătorie era pusă la îndoială erau extrem de rare, de obicei fiind justificate de aspiraţiile succesorale ale unor coerezi şi necesitau dovada fie a impotenţei soţului, a faptului că se afla în străinătate de mult timp înaintea naşterii copilului sau dacă era vorba de un cuplu separat deja prin dispoziţii ecleziastice^[45]. Aparenţa creată de „recunoaşterea” copilului în timpul vieţii de către soţul mamei era extrem de puternică, putând fi extrem de greu pusă în discuţie după moartea tatălui prezumat^[46].

După anumite ezitări şi contradicţii, beneficiul putativităţii căsătoriei în viziunea medievală a dreptului canonic se aplica asupra legitimităţii unui copil, conceput sau născut în respectiva căsătorie, în privinţa ambilor părinţi, chiar dacă numai unul dintre ei fusese de bună-credinţă^[47]. În Evul Mediu târziu, în vremea lui Panormitanus (Nicolo de Tudeschi, 1386-1445), beneficiul putativităţii căsătoriei nule se putea întinde deja şi asupra soţilor, asigurându-le acestora avantajele pecuniare ale unei căsătorii valabile, beneficiu fundamentat tot pe buna lor credinţă^[48].

Pe lângă problematica căsătoriei putative, lipsa unor registre de stare civilă în Franţa până la sfârşitul secolului al XVI-lea şi Ordonanţa de la Blois din 15 mai 1579 a făcut ca dovada însăşi a căsătoriei să se facă prin intermediul aparenţei create de posesia de stat^[49]. Jurisconsultul Antoine Loysel exprimă regulile posesiei de stat în materie de căsătorie într-una din poeticele sale formule: Boire, manger, coucher ensemble, c’est mariage ce me semble, subliniind însă şi în secolul al XVI-lea necesitatea ceremoniei religioase pentru crearea aparenţei de căsătorie, obligativitatea formalităţilor căsătoriei fiind consacrată treptat, iniţial în dreptul canonic, prin Conciliile de la Lateran din 1215 şi Trento din 1563^[50].

§3. Epoca modernă şi aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie

Deşi modernitatea istorică se consideră că a început în Europa o dată cu marile revoluţii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, din punct de vedere juridic putem afirma că modernitatea veritabilă este cea a marilor codificări civile care au „brăzdat” secolul al XIX-lea, începând cu Codul civil francez din 1804 şi terminând cu Codul civil german din 1896.

Codul civil francez din 1804 consacră, în art. 201 şi 202, efectele căsătoriei putative, în beneficiul copiilor şi al soţului sau soţilor de bună-credinţă, care vor beneficia de efectele căsătoriei anulabile, dacă aparenţa de căsătorie se baza cel puţin pe respectarea formalităţilor unei căsătorii şi pe credinţa eronată a celui care o încheiase că nu existau vicii sau impedimente la căsătorie^[51]. La fel, aparenţa creată de căsătorie justifică prezumţia de paternitate a soţului mamei pentru orice copil născut sau conceput în timpul căsătoriei, iar posesia de stat avea numeroase valenţe probatorii în materie de filiaţie, aparenţa creată de modul în care un copil era tratat de familie şi societate justificând frecvent starea sa civilă^[52].

Vechiul nostru Cod civil din 1864, preluând modelul Codului civil napoleonean din 1804, consacră beneficiul putativităţii căsătoriei la art. 183 şi art. 184, atât pentru copii, cât şi pentru acela sau aceia dintre soţi care era de bună-credinţă la data încheierii căsătoriei, necunoscând cauzele care afectează valabilitatea căsătoriei^[53]. Aparenţa creată şi raţiunile de echitate determină producerea de efecte de către căsătoria anulată până la momentul anulării ei efective, buna-credinţă având în acest caz semnificaţia de credinţă eronată, neavând importanţă dacă este vorba de o eroare de fapt sau de drept şi necerându-se ca eroarea să fie una scuzabilă în acest context, dar trebuind să fie dovedită de cel ce invocă mantia acestei forme a aparenţei^[54]. Beneficiul aparenţei creat de putativitate permite copiilor, care întotdeauna erau consideraţi de bună-credinţă în cazul nulităţii căsătoriei părinţilor, să-şi păstreze caracterul de copii legitimi dacă erau născuţi sau concepuţi într-o astfel de căsătorie sau dacă era vorba de copii din relaţii anterioare legitimaţi prin căsătoria putativă^[55].

Codul civil din 1864 mai acordă importanţă aparenţei în ceea ce priveşte dovada căsătoriei chiar în lipsa actelor de stare civilă, prin art. 179, în folosul copiilor şi moştenitorilor acestora, prin intermediul posesiei de stat cu cele trei elemente ale sale: nomen, tractatus şi fama,dacă cei doi soţi încetaseră din viaţă, soţii avuseseră posesia de stat de soţi legitimi şi copiii avuseseră şi ei posesia de stat de copii legitimi care nu era contrazisă de actele lor de naştere^[56].

În materie de filiaţie a copiilor legitimi, Codul civil din 1864 dă prioritate aparenţei prin prezumţia de paternitate a soţului mamei, din perioada concepţiei sau a naşterii copilului, conform unor reguli consacrate din vechime, această aparenţă putând fi răsturnată doar în câteva cazuri limitativ prevăzute de lege prin art. 286-287: depărtarea, neputinţa accidentală, adulterul femeii dublat de ascunderea naşterii şi imposibilitatea morală de coabitare, lipsa coabitării datorită unei acţiuni de divorţ pe rol^[57].

§4. Codul familiei şi aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie

Codul familiei din 1953 marchează începutul contemporaneităţii juridice în dreptul nostru. Acesta consacră importanţa aparenţei în materie de căsătorie şi filiaţie, pe lângă căsătoria putativă şi prezumţia de filiaţie a soţului mamei apărând în legislaţia conexă privind actele de stare civilă^[58] şi ipoteza înlăturării sancţiunii nulităţii pentru necompetenţa ofiţerului de stare civilă dacă acesta a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, inclusiv în cazul încheierii căsătoriei, aparenţa generată de această eroare comună triumfând asupra rigorilor sancţiunii nulităţii.

Concluzii

Aparenţa în materie de căsătorie şi filiaţie a fost o prezenţă constantă în dreptul privat, fiind menţionată şi în Legile lui Manu, care instituie o prezumţie de paternitate a soţului femeii care a născut copilul^[59]. Nevoia socială de stabilitate a familiei a făcut ca legiuitorul să dea frecvent prioritate aparenţei faţă de rigoarea juridică în istoria dreptului privat european, salvând unele efecte ale căsătoriei nule sub mantia putativităţii, considerând că există căsătorie chiar în lipsa oricărei dovezi a încheierii unui act juridic sau prezumând uneori irefragabil că soţul mamei este tatăl copilului. Trecerea timpului a schimbat condiţiile şi limitele în care se permitea aparenţei să joace un rol în privinţa acestor două instituţii fundamentale ale dreptului familiei, dar a rămas constantă dorinţa de a salva pacea socială prin consacrarea locului proeminent al aparenţei faţă de rigoarea obiectivă a normei juridice.

Note de subsol

^[1] A se vedea şi M. Floare, Privire istorică, în spaţiul dreptului privat european, asupra rolului logodnei şi al formalităţilor prenupţiale în economia reglementărilor privind căsătoria, R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 107-109.

^[2] A. Esmein, Mélanges d’histoire du droit et de critique. Droit romain, L. Larose et Forcel, Paris, 1886, p. 9.

^[3] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, A Casebook on Roman Family Law, Oxford University Press, New York, 2004,p. 55; M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 104.

^[4] M.D. Bob, op. cit., p. 104.

^[5] Idem, p. 105.

^[6] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 63.

^[7] M.D. Bob, op. cit., p. 105.

^[8] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 56; M.D. Bob, op. cit., p. 105.

^[9] M.D. Bob, op. cit., p. 105.

^[10] A se vedea şi M. Floare, Istoricul unui concept: putativitatea căsătoriei în gândirea juridică medievală şi contemporană, S.U.B.B. nr. 4/2016, p. 42-47.

^[11] G. Lind, Common Law Marriage: A Legal Institution for Cohabitation, Oxford University Press, New York, 2008, p. 36-37, menţionează două exemple din Digeste (D. 23, 2, 57^a şi D. 24, 3, 22, 13), privind eroarea asupra rudeniei în grad prohibit a soţului sau eroarea privind statutul de sclav al acestuia, şi unul din Codex (C. 5,5,4), care exclude de la confiscarea liberalităţilor nupţiale în folosul statului a acelor soţi care au încălcat legea matrimonială fiind induşi în eroare sau din cauza tinereţii şi au luat măsuri de dizolvare grabnică a respectivei uniuni.

^[12] Ibidem.

^[13] A. Esmein, Le mariage en droit canonique, vol. 2, L. Larose et Forcel, Paris, 1891, p. 33.

^[14] Ibidem.

^[15] Idem, p. 34.

^[16] M.D. Bob, op. cit., p. 105.

^[17] Ibidem.

^[18] S. Dixon, Childhood, Class and Kin in the Roman World, Routledge, Londra şi New York, 2001, p. 58.

^[19] Ibidem.

^[20] E.-D. Glasson, Histoire du droit et des institutions politiques, civiles et judiciaires de l’Angleterre, comparés au droit et aux institutions de la France, depuis leur origine jusqu’à nos jours, Tome premier: Époque anglo-saxone, p. 113-115.

^[21] E.-D. Glasson, Histoire du droit et des institutions politiques, civiles et judiciaires de l’Angleterre, comparés au droit et aux institutions de la France, depuis leur origine jusqu’à nos jours, Tome troisième: La Grande Charte – La fusion entre les Saxons et les Normands, A. Durand et Pedone-Lauriel, Éditeurs, Paris, 1882, p. 193-196.

^[22] E.-D. Glasson, op. cit., Tome troisième, p. 230.

^[23] P. Viollet, Histoire du droit civil français, L. Larose & Forcel, Éditeurs, Paris, 1893, p. 434-435.

^[24] E.-D. Glasson, op. cit., Tome troisième, p. 186-187.

^[25] M. Floare, op. cit. 2016, p. 43.

^[26] A. Loisel, Institutes coutumières d’Antoine Loisel – Manuel de plusieurs et diverses règles, sentences et proverbes, tant anciens que modernes du droit coutumier et plus ordinaire de la France, avec les notes d’Eusèbe de Laurière, Tome Premier, Durand, Paris, 1846, p. 90-99.

^[27] P. Viollet, op. cit., p. 438-439; A. Esmein, op. cit., Tome second, p. 34.

^[28] K. Pennington, W.P. Müller, The Decretists The Italian School, p. 133, în W. Hartmann, K. Pennington (editori), The History of Medieval Canon Law in the Classical Period, 1140-1234 – From Gratian to the Decretals of Pope Gregory IX, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2008.

^[29] J. Hudson, The Oxford History of the Laws of England, Volume II: 871-1216, Oxford University Press, Oxford, 2012, p. 785.

^[30] A. Esmein, op. cit., Tome second, p. 34; J.A. Brundage, Law, Sex, and Christian Society in Medieval Europe,The University of Chicago Press, Chicago şi Londra, 1990p. 344.

^[31] C. Donahue, jr., Law, Marriage, and Society in the Later Middle Ages, Cambridge University Press, New York, 2007, p. 18-19.

^[32] Ibidem, p.19-31.

^[33] A. Esmein, op. cit., Tome second, p. 34.

^[34] Idem, p. 34-35

^[35] Idem, p. 35.

^[36] Ibidem.

^[37] P. Viollet, op. cit., p. 439.

^[38] C. Donahue, jr., op. cit., p. 633-644.

^[39] Idem, p. 41.

^[40] F. Andrews, The Early Humiliati, Cambridge University Press, Cambridge, 2004, p. 64.

^[41] C. Donahue, jr., op. cit. p. 41.

^[42] A. Esmein, Le mariage en droit canonique, Tome premier, L. Larose et Forcel, Paris, 1891, p. 180-181.

^[43] C. Donahue, jr., op. cit., p. 41.

^[44] A. Esmein, op. cit., Tome second, p. 360.

^[45] J. Hudson, op. cit., p. 785

^[46] Idem, p. 785-786.

^[47] C. Donahue, jr., op. cit., p. 36-37.

^[48] Ibidem, p. 37.

^[49] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Vol. I, Atelierele grafice SOCEC & Co., Bucureşti, 1926, p. 233.

^[50] A. Loisel, op. cit., p. 147.

^[51] Aubry et Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariae, 5e éd., Tome septième, Marchal et Billard, Paris, 1913, p. 63-75.

^[52] Aubry et Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariae, 5e éd., Tome neuvième, Marchal et Billard, Paris, 1917, p. 3-31.

^[53] D. Alexandresco, op. cit., p. 230-231.

^[54] Idem, p. 231.

^[55] Idem, p. 232.

^[56] Idem, p. 234.

^[57] Idem, p. 286-287.

^[58] Art. 7 din Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilă (M. Of. nr. 13 din 28 iulie 1960); reglementarea anterioară din art. 8 din Decretul nr. 272/1950 (B. Of. nr. 24 din 30 decembrie 1950).

^[59] D. Alexandresco, op. cit., p. 287.