Rolul creator al judecătorului în dreptul român. Aplicaţii practice

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 221-229.

Introducere

Astfel cum am mai avut prilejul să arătăm^[1] „Ceea ce deosebeşte legea de jurisprudenţă nu este faptul că una ar fi izvor de drept şi cealaltă nu, deoarece ambele sunt considerate ca fiind creatoare de drept, ci faptul că dreptul se creează în forme şi prin proceduri diferite de către legislativ şi judiciar”.

Între lege şi drept nu există identitate, jurisprudenţa fiind izvorul unei părţi a dreptului şi nu constituie o simplă aplicare a legii, „ci creează reguli generale, având prin aceasta o funcţie normativă şi autonomizând judiciarul în cadrul ordinii statale, autonomie care este legată şi de independenţa judiciarului”^[2].

Într-adevăr, raţionamentul judecătorului se bazează pe lege, dar judecătorul adaptează, prin interpretare, legea la mediul economic şi social, ceea ce poate „conduce la o deformare a legii, dacă este depăşită, sau chiar contrazicerea ei, vidând-o de sensul ei originar, făcând-o să cadă în desuetudine şi determinând legislativul să intervină, însuşindu-şi creaţia jurisprudenţială, deci judecătorul creează un drept nou”^[3]. După cum am menţionat cu altă ocazie, „Neexistând o identificare exactă a legii cu dreptul, trebuie să se recunoască autonomia şi pluralitatea de surse extra-legale şi rolul determinant al judecătorului sub acest aspect”^[4].

După cum s-a arătat judicios în doctrină de către profesorul Marian Nicolae, „practica judiciară poate constitui izvor de drept în cel puţin două situaţii: 1. În cazul hotărârilor de principiu pronunţate de Înalta Curte, în exercitarea misiunii sale constituţionale de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti; 2. În cazul hotărârilor judecătoreşti prin intermediul cărora s-a creat o practică judiciară constantă, acoperindu-se lacunele legislative sau, după caz, imperfecţiunile legilor şi ale dreptului cutumiar în vigoare”^[5].

Profesorul Marian Nicolae califică deciziile în interesul legii şi cele date pentru dezlegarea, în prealabil, a unor chestiuni de drept noi ca izvoare interpretative de drept civil sau complementare de drept civil (când au rol complinitor al unei legi imperfecte sau lacunare), în timp ce practica judiciară integrativă a lacunelor şi imperfecţiunilor legislative/cutumiare este calificată drept izvor principal complementar, deoarece practica judiciară constantă întregeşte în acest fel, în mod efectiv, dreptul (legislativ şi cutumiar) în vigoare^[6].

În rândurile care urmează vom prezenta, cu titlu de exemplu, câteva principii sau teorii de drept, creaţii ale jurisprudenţei, care, în opinia noastră, susţin cu temei teza potrivit cu care practica judiciară creează drept nou, fiind izvor principal de drept, acolo unde legislaţia este fie depăşită şi nu mai corespunde necesităţilor economice şi tehnice, precum şi aspiraţiilor sociale şi morale ale societăţii, fie anumite aspecte ale vieţii economice şi sociale nu îşi găsesc rezolvare în legislaţie.

Unele din aceste principii de drept au fost mai devreme sau mai târziu preluate în legislaţie, însă ele au fost mai întâi aplicate în mod sistematic de judecători, susţinuţi şi de doctrina care a înfăţişat dezvoltări interesante şi a influenţat la rândul său jurisprudenţa.

Nu constituie obiect de analiză deciziile în interesul legii şi cele date pentru dezlegarea în prealabil a unor chestiuni de drept noi. 

Disensiunea între formulările legii şi condiţiile noi ale mediului economic şi social a determinat creşterea rolului jurisprudenţei în crearea dreptului. Astfel cum se arată într-o interesantă lucrare^[7], „Sfârşitul secolului 19 şi începutul celui de al 20-lea este epoca cea mai bogată în creaţiuni jurisprudenţiale şi a unei revizuiri a conştiinţei juriştilor (…). În imperfecţiunile izbitoare ale unor legi vechi, imperfecţiuni evidenţiate de cea mai rapidă civilizaţiune cunoscută vreodată, judecătorul a găsit cea mai frumoasă ocaziune de a-şi exercita puterea sa autonomă (…)”.

§1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Existenţa răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general a fost recunoscută pe cale jurisprudenţială ca principiu de drept în deceniul al patrulea al secolului XX, când instanţele au aplicat fără rezerve şi în mod constant acest principiu, pe care l-au considerat ca derivând din prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864^[8].

Este important de subliniat că, deşi instanţele au invocat în sprijinul construcţiei jurisprudenţiale prevederile art. 1000 alin. (1) care ar cuprinde o prezumţie generală de răspundere, bazată în ceea ce priveşte răspunderea pentru lucruri pe obligaţia de pază, aspect însuşit şi dezvoltat de doctrină, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri rămâne totuşi o prezumţie creată de jurisprudenţă.

Într-adevăr, astfel cum demonstra profesorul Mihail Eliescu^[9], răspunderea indirectă delictuală pentru fapta altora sau pentru fapta lucrului (art. 1000-1002 C. civ. 1864) derogă de la dreptul comun, se înfăţişează sub forma unor prezumţii legale şi, prin urmare, ar urma să fie interpretată restrictiv. „Se ştie, într-adevăr, că numai dispoziţiile de drept comun pot fi extinse prin analogie, prevederile legale derogatorii nefiind susceptibile de aplicare extensivă analogică. Pe de altă parte, se ştie că prezumţiile legale nu pot primi aplicare decât în cazurile pe care legea le prevede anume, fără ca aceste cazuri să poate fi lărgite prin aplicarea principiului ubi eadem ratio legis, ibi idem lex”. În opinia profesorului Eliescu, primul aliniat al art. 1000 C. civ. 1864 „în cugetul legiuitorului avea drept unic scop să enunţe cazurile de răspundere pentru fapta altuia sau pentru aceea a lucrurilor”,cazuri limitative enumerate în celelalte aliniate ale art. 1000 C. civ. 1864 şi în articolele următoare (art. 1001-1002). Şi în continuare: „Cu toate acestea şi în pofida faptului că aceste dispoziţii sunt derogatorii de la dreptul comun constituind, totodată, în concepţia clasică, prezumţii legale, interpretarea extensivă a biruit în privinţa răspunderii pentru lucruri. Este un fapt care îşi găseşte în acelaşi timp explicaţia şi justificarea în caracterul constrângător al unor nevoi social-economice. Progresele furtunoase ale ştiinţei şi tehnicii, urmate de dezvoltarea rapidă a maşinismului, au înmulţit numărul pagubelor provocate de cauze anonime. Trebuia să se vină şi s-a venit în sprijinul victimelor”.

Această demonstraţie a profesorului Eliescu este relevantă pentru subiectul abordat. Absenţa unor texte legale care să răspundă exigenţelor epocii şi încetineala de reacţie a legislativului au impus intervenţia energică a jurisprudenţei, care trecând peste regulile tradiţionale de interpretare a prevederilor legale, a dat satisfacţie nevoilor societăţii. 

Noul Cod civil a reglementat răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în art. 1376, iar noţiunea de pază face obiectul art. 1377.

§2. Teoria impreviziunii

Impreviziunea sau teoria impreviziunii a fost dezvoltată de jurisprudenţă şi doctrină ca excepţie de la principiul pacta sunt servanda (principiul forţei obligatorii a contractului valabil încheiat) prevăzut de art. 969 C. civ. 1864. Teoria a fost admisă în temeiul art. 970 C. civ. 1864 (buna-credinţă şi/sau echitatea în executarea contractelor).

Jurisprudenţa, în absenţa unui text legislativ general^[10], a acceptat dreptul instanţelor de a interveni în contract şi de a modifica prestaţiile părţilor, în contextul modificării conjuncturii economice (mai ales fluctuaţiile monetare) care are drept consecinţă, în cursul executării contractului, un dezechilibru grav de valoare între prestaţiile unei părţi şi contraprestaţiile celeilalte părţi, astfel încât obligaţia uneia din părţi a devenit excesiv de oneroasă^[11].

Astfel cum se arată într-un studiu consacrat impreviziunii de către C. Zamşa^[12], „Rolul impreviziunii contractuale este acela de a reinstaura interesul faţă de executarea contractului în noile circumstanţe prin adaptarea sa, iar dacă scopul în virtutea căruia s-a contractat nu mai poate fi atins, să se ajungă la desfiinţarea contractului, printr-o distribuire echitabilă a riscurilor între partenerii contractuali”.

Prima aplicare a teoriei impreviziunii de către instanţele române a fost făcută într-o speţă soluţionată în 1920, afacerea Lascăr Catargiu contra Banca Bercovici^[13], Tribunalul Ilfov, Secţia I Comercială, a reţinut că „în contractele sinalagmatice părţile, în urmărirea interesului lor, îşi creează reciproc avantaje şi dezavantaje, iar calculul ce părţile îşi fac atunci când contractează este bazat pe împrejurări cunoscute sau previzibile – şi de aici se deduce că părţile trebuiesc considerate ca încheind actul au admis clauza tacită rebus sic stantibus”. S-a mai argumentat şi pe temeiul bunei-credinţe şi a obligaţiei lipsite de cauză. 

După 1990, jurisprudenţa naţională a admis impreviziunea în două domenii: majorarea chiriilor în contractele de închiriere^[14] şi actualizarea preţului unor mărfuri livrate şi neachitate^[15]. Alte exemple de practică judiciară în sensul admiterii indexării chiriei în unele contracte de locaţiune prin invocarea art. 970 C. civ. 1864 care face trimitere la obligaţia de a executa contractele cu bună-credinţă în conformitate cu echitatea socială sunt citate de profesorul Liviu Pop^[16]. 

Într-o altă speţă^[17], Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, s-a pronunţat pentru admiterea de principiu a teoriei impreviziunii în sistemul de drept român^[18]. Sentinţa arată că: „teoria impreviziunii, îndreptăţeşte părţile la un contract de lungă durată să-i ceară readaptarea (reame­najarea), dacă circumstanţele iniţiale, în considerarea cărora s-a încheiat contractul într-o anumită configuraţie, i-au perturbat grav echilibrul încât una din părţi, deşi ar putea să îşi execute obligaţiile asumate, executarea ar deveni excesiv de oneroasă”. Se mai subliniază că, deşi dreptul românesc nu a consacrat legislativ o asemenea posibilitate, „Doctrina şi practica judiciară (inclusiv arbitrală), mai ales în ultimii 15 ani, dimpotrivă, sunt favorabile aplicării acestei soluţii de reechilibrare a contractului, inclusiv în situaţia în care părţile contractante nu au convenit în acest sens […]”.

Potrivit profesorului Liviu Pop^[19]: „Revizuirea judiciară a contractelor pentru cauza de impreviziune în dreptul român apreciem că îşi găseşte fundamentul teoretic şi juridic în principiul bunei-credinţe la care se asociază şi principiul demonstrativ al solidarităţii contractuale. Atât buna-credinţă, cât şi legătura de solidaritate dintre părţile contractante dau naştere obligaţiilor de cooperare, de loialitate, de coerenţă, de toleranţă şi de adaptare a contractului în dinamica sa la nevoia concilierii intereselor acestea în faţa evoluţiilor din mediul economic şi social. Concilierea intereselor părţilor contractante face necesară asigurarea respectării justei măsuri ca o componentă a principiului proporţionalităţii. Ruperea echilibrului contractual în cursul executării contractului din cauza unor circumstanţe exterioare justifică intervenţia judecătorului la cererea uneia dintre părţi pentru revizuirea contractului şi reconcilierea intereselor acestora”.

Teoria impreviziunii a fost preluată şi reglementată de legiuitor, sediul general al materiei fiind art. 1271 C. civ.

§3. Principiul validităţii aparenţei în drept

Denumit şi principiul ocrotirii credinţei legitime^[20], principiul validităţii aparenţei de drept constă în acordarea eficacităţii juridice unor acte care din punct de vedere strict juridic ar trebui să fie nule.

O aplicaţie practică a principiului validităţii aparenţei în drept este principiul error communis facit jus, care până la consacrarea lui în noul Cod Civil [art. 17 alin. (2)], a fost creat de către jurisprudenţă şi doctrină pentru a valida actele juridice încheiate pe baza unei situaţii de fapt aparentă, contrară realităţii, de către o persoană care s-a aflat într-o situaţie de eroare individuală (personală) sau comună (obştească) şi de neînlăturat (invincibilă).

Error communis facit jus este un principiu de drept care înlătură chiar nulitatea actului, fiind considerată o excepţie energică de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum^[21].

Jurisprudenţa a dezvoltat în timp şi elementele de care trebuie să se ţină seama în calificarea erorii comune şi aprecierea invincibilităţii sale.

Astfel, spre exemplu, sistemul adoptat de Înalta Curte de Casaţie încă din 1910, este comentat de Ioan G. Grigoriu^[22] astfel „care ţinând seama de împrejurările de natură a înşela credinţa terţilor variază de la caz la caz – a căutat să stabilească un tip mijlociu de conduită socială corectă la care să se raporteze întotdeauna judecătorii în aprecierea şi examinarea elementelor de fapt, de natură a determina o eroare comună. Acest tip de conduită socială, care să ghideze pe judecători în aprecierea invincibilităţii erorii este diligenţa obişnuită pe care trebuie să o depună orice individ prudent ce îşi desfăşoară activitatea sa în condiţiuni normale şi care dă în cele mai multe cazuri posibilitatea de a descoperi adevărata situaţiune”.

O altă aplicaţie a principiului ocrotirii credinţei legitime este principiul bunei-credinţe în cazul dobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil. În acest caz, deşi actul iniţial este anulat, actul subsecvent este menţinut, fiind, prin urmare, o excepţie de la principiul resoluto jure dantis, resolvitus jus accipientis, cu alte cuvinte în acest caz se produce numai resoluto jure dantis,dar nu mai are loc efectul subsecvent resolvitus jus accipientis.

În legislaţia civilă nu există o dispoziţie de principiu cu privire la această excepţie, însă practica judiciară a consacrat o astfel de soluţie^[23].

Astfel, într-o soluţie de speţă^[24], fosta instanţă supremă a statuat: „În principiu anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul în care acesta este de bună-credinţă, soluţia – care se prezumă – justificându-se pe consideraţiuni de echitate şi utilitate socială. Numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă – ceea ce trebuie dovedit – operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului”. Soluţia a fost împărtăşită de doctrină şi a fost aplicată cu continuitate, contribuind la crearea dreptului în această materie.

Principiul error communis facit ius a fost consacrat în legislaţie prin art. 17 C. civ., care a stabilit şi caracterul excepţional al aplicării acestei teorii şi condiţiile de aplicare.

§4. Proprietatea aparentă – aplicaţie a principiului validităţii aparenţei în drept

Astfel cum arată profesorul Valeriu Stoica, „(…) teoria proprietăţii aparente a fost elaborată în doctrină, plecându-se de la cazuri practice, de la precedente judiciare. Sub influenţa doctrinei şi a precedentelor judiciare, legiuitorul a receptat teoria proprietăţii aparente, dar nu la nivel de principiu, ci în cazuri particulare”^[25]. Proprietatea aparentă este un mod de dobândire cu caracter originar şi de stingere a dreptului de proprietate cu valoare autonomă^[26].

Proprietarul aparent este, prin ipoteză, non dominus, astfel încât efectul achizitiv este împiedicat de principiul juridic nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet. Cu toate acestea, dreptul de proprietate se dobândeşte, dar nu pe temeiul actului translativ, ci pe temeiul altor elemente de fapt: actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat, posesia utilă a transmiţătorului la momentul încheierii actului translativ şi titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenţei), eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului (elementul psihologic al aparenţei), buna-credinţă a dobânditorului^[27].

Astfel cum se arată în lucrarea citată, eroarea comună şi invincibilă (error communis facit jus), spre deosebire de buna-credinţă care se prezumă, trebuie să fie dovedită chiar de către dobânditorul care invocă beneficiul proprietăţii aparente, inclusiv al caracterului invincibil al acesteia. Elementele de fapt din care se poate trage concluzia existenţei erorii comune şi invincibile au fost mai întâi conturate în jurisprudenţă şi apoi preluate în anumite situaţii de legiuitor. Atunci când teoria aparenţei este aplicată în mod direct de judecător, în absenţa unui text legal, această putere de apreciere nu este în niciun caz arbitrară. Crearea unui precedent în această materie este foarte dificilă, dar, odată creat, el dobândeşte o forţă juridică apropiată de forţa juridică a unei reguli de drept^[28]. În continuare se afirmă: „(…) adagiul error comunis facit ius este el însuşi o expresie a principiului echităţii, numai astfel el putând să triumfe în conflict cu adagiile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Rigoarea logică a acestor ultime adagii este înfrântă tocmai pentru că, în anumite situaţii, primul adagiu îşi găseşte aplicarea ca o supapă de siguranţă necesară în scopul evitării transformării excesului de drept într-un exces de injustiţie: summum ius summa iniuria”^[29].

§5. Daunele cominatorii

Daunele cominatorii sunt o creaţie a jurisprudenţei, fiind un mijloc de constrângere patrimonială a debitorului care refuză executarea în natură a obligaţiilor de a face sau de nu face.

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere sau altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei, fiind numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei^[30]. Cuantumul sumei şi unitatea de timp sunt stabilite prin hotărâre judecătorească. Pornind de la caracterul de mijloc indirect de asigurare a executării în natură a obligaţiilor, practica judiciară a stabilit că au un caracter provizoriu şi subsidiar şi nu pot depăşi valoarea prejudiciului suferit pentru neexecutare^[31].

Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^[32] privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 580³ C. proc. civ., precum şi la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu, s-a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580³ C. proc. civ., iar hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

§6. Regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans

Această regulă constituie o limitare a principiului conform căruia părţile sunt obligate să-şi restituie reciproc ceea ce au primit în executarea unui contract lovit de nulitate, fiind „opera doctrinei juridice şi a jurisprudenţei (…) aplicabilă exclusiv în materia nulităţii contractelor şi operează numai atunci când nulitatea se întemeiază pe caracterul imoral al unui contract”^[33]. Jurisprudenţa a aplicat şi aplică cu consecvenţă această regulă, fiind o garanţie a respectării bunelor moravuri.

Astfel, s-a statuat că: „acţiunea în restituirea prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului, potrivnic legilor şi regulilor de convieţuire socială, în sensul art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954. Altfel, ar însemna că reclamantul să se bazeze pe propria turpitudine în susţinerea acţiunii de restituire a prestaţiei, ceea ce nu poate fi îngăduit”^[34].

Concluzii

Instituţiile juridice la care am făcut referire mai sus au fost create şi consolidate de jurisprudenţă şi aplicate consecvent, devenind reguli de drept urmate de judecători şi de doctrină. Studenţii la drept le învaţă, cercetătorii şi practicienii dreptului le aplică. Forţa lor juridică este incontestabilă şi se aseamănă forţei juridice a regulilor de drept emise de legiuitor.

Legiuitorul la rândul său nu le poate ignora şi fie le introduce în lege, cum a fost cazul impreviziunii, error communis facit jus sau răspunderii pentru fapta lucrului, fie în reglementările emise ţine seama de existenţa acestor principii şi teorii de drept.

Note de subsol

^[1] D.M. Fruth Oprişan, Puterea judecătorească şi independenţa judecătorului, Ed. Scripta, 2003, p. 97.

^[2] D.M. Fruth Oprişan, op. cit., p. 97.

^[3] Ibidem.

^[4] Ibidem.

^[5] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017.

^[6] M. Nicolae, op. cit., p. 309-310; pentru opinii contrare a se vedea p. 296-300; 302-305.

^[7] I.G. Grigoriu, Teoria aparenţei, Studiu jurisprudenţial şi doctrinar, Bucureşti, 1936, p. 15.

^[8] L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 492-493, care face referinţă şi la decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939, în Pandectele Române, p. 152, cu notă de I. Stoenescu.

^[9] Dr. doc. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pp. 252, 253.

^[10] Reglementări speciale ale impreviziunii au existat în Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor [art. 43 alin. (3)], O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (art. 54), Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul (art. 14).

^[11] A se vedea C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii, Studiu de doctrina şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. II Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 532 şi urm.

^[12] C.E. Zamşa, op. cit., p. 2.

^[13] Comentată de C.E. Zamşa, op. cit., pp. 231-234.

^[14] De exemplu, C.S.J., s. com., dec. nr. 21/1994.

^[15] De exemplu, C.S.J., s. com. dec. nr. 4456/1999; C.E. Zamşa, în Noul Cod Civil, Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1330, cu referinţele jurisprudenţiale.

^[16] L. Pop, op. cit., p. 532 şi urm.

^[17] A se vedea şi C.E. Zamşa, în Noul Cod Civil, Comentarii pe articole, op. cit., p. 1330.

^[18] Sentinţa nr. 208/2005, publicată în Revista Română de Arbitraj nr. 3/2009.

^[19] L. Pop, op. cit., p. 532 şi urm.

^[20] M. Nicolae, Drept Civil, Teoria Generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective, Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, p. 588.

^[21] A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil – Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti 1980, pp. 404, 410-411.

^[22] I.G. Grigoriu, op. cit., pp. 266, 277 şi deciziile la care se face referire.

^[23] L. Pop, op. cit., pp. 480-481; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, pp. 228-229.

^[24] Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 468/1983, în CD 1983, pp. 33-35, citată de L. Pop, op. cit., p. 481 şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 229; în acelaşi sens Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 1433/1957, în CD 1957, p. 70, citată de L. Pop, op. cit., p. 482.

^[25] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 397 şi urm.

^[26] Idem, p. 398.

^[27] Idem, pp. 398, 399.

^[28] V. Stoica, op. cit., p. 406.

^[29] V. Stoica, op. cit., p. 411.

^[30] Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 52 din 14 ianuarie 1970, în CD 1970, p. 161; Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 1559/1984 în R.R.D. nr. 6/1985, p. 64; Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 285/1987, în R.R.D. nr. 11/1987, p. 68, citate în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 323; a se vedea şi D. Fruth Oprişan, Executarea în natură a obligaţiei de a face, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 7 şi urm.

^[31] C.S.J., s. com., dec. nr. 993 din 11 martie 1999, în Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, p. 285, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 323.

^[32] Publicată în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.

^[33] L. Pop, op. cit., p. 475-479.

^[34] Trib. Supr., s. civ, dec. nr. 807/1980, în CD 1980, pp. 66-68, citată de L. Pop, op. cit., p. 477.