Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul sportului – cauza Bosman

Cosmin Flavius Costaș, Septimiu Ioan Puț, Jurisprudență sportivă. Culegere de hotărâri reprezentative comentate ale CJUE, TAS, CEDO și FIFA, Editura Hamangiu, 2025, p. 1-3 și 43-46.

Mecanismul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare este prevăzut de art. 267 din TFUE. Ca și în alte domenii de interes juridic sau trans‑juridic care reclamă pro­bleme de compatibilitate a dispozițiilor naționale cu dreptul european, Curtea de Justiție poate fi sesizată de instanțele naționale, care îi adre­sează astfel întrebări referitoare la interpretarea dispozițiilor comunitare aplicabile litigiului pe care ele trebuie să îl soluționeze pe fond. Hotărârile Curții de Justiție date cu ocazia unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotă­râri preliminare au astfel o sferă de aplicare generală, întrucât interpre­tarea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene și examinarea conformității actelor contestate operate de către Curte se impun instanțelor naționa­le^[1]. Hotărârile capitale pentru evoluția mișcării sportive, selectate și co­men­tate cu această ocazie, au fost pronunțate ca urmare a provocării Curții de Justiție prin mecanismul acțiunilor preliminare în vederea sta­bilirii direcției de urmat. 

În doctrină s‑a afirmat, cu just temei, că importanța impactului drep­tului Uniunii Europene asupra regulilor organismelor de drept privat care sunt federațiile sportive merită subliniată, întrucât, chiar dacă această întâl­nire a avut loc aproape fortuit, ea a dobândit rapid o turnură conflic­tuală. Caracterul particular al întâlnirii ține, în primul rând, de autonomia regulilor sportive prin raportare la normele publice; în plus, acesta se dato­rează și faptului că sportul a fost a priori străin procesului de construcție europeană^[2]. 

Intenția originară a mișcării sportive a fost aceea de a‑și prezerva auto­no­mia – vecină unei independențe juridice, care îi permitea să regle­men­teze metodic, autonom, echilibrat în ordinea privată și să se sustragă din conul gravitațional unional. În mod cert, odată cu dezvoltarea sportu­lui^[3] și cu lărgirea orizontului comunitar, acest obiectiv se relativiza și structurile decizionale ale sportului european deveneau tot mai conștiente de imi­nența insinuării organismelor instituționale europene în lumea sportului european.

Ca și în celelalte materii juridice în care are competența plenară de stabilire a compatibilității cu dreptul european, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut rolul decisiv de a trata situații juridice insolite prin prisma exigențelor impuse de principiile dreptului european și de cerințele de asigurare a celor patru libertăți fundamentale de circulație. 

În privința liberei circulații a persoanelor, Curtea de Justiție a acceptat provocarea de a se pronunța cu privire la două vechi reguli sportive: regu­li­le de transfer, care, în principiu, legau un jucător de clubul cu care în­cheia­se un contract de fotbalist profesionist și după expirarea acestui con­tract, întrucât transferul la un alt club era condiționat de plata unei indem­nizații (preț de transfer), respectiv clauzele de naționalitate, care limitau numărul de jucători străini (deci inclusiv al celor provenind dintr‑un alt stat mem­bru) care puteau fi folosiți de o echipă de fotbal în competițiile oficiale^[4].

Libera circulație a persoanelor, care include atât dreptul de deplasare și de ședere, cât și libera desfășurare a unei activități profesionale a adus în atenția Curții de Justiție o problematică juridică eterogenă. Curtea a analizat regulile care guvernează transferurile sportivilor profesioniști, cu/în perioade de mercato setate limitativ^[5], care chiar dacă reprezintă un obstacol/restricție a dreptului de acces la piața muncii, pot fi acceptate și considerate legitime dacă acestea sunt justificate de rațiuni inerente organizării activității sportive. Mai apoi, i‑a revenit Curții de la Luxemburg misiunea de a statua cu privire la statutul pe care lucrătorii terți față de Uniunea Europeană îl au în raport cu lucrătorii unionali, mai exact dacă aceștia ar trebui sau nu să fie asimilați celor europeni. În fine, Curtea s‑a pronunțat și cu privire la indemnizația de formare solicitată de cluburile formatoare pentru a „elibera” juridic sportivii deveniți profesioniști.

În privința liberei circulații a serviciilor, Curtea s‑a pronunțat cu privire la chestiuni juridice referitoare la sportul amator și profesionist, la re­trans­misia evenimentelor sportive majore, respectiv la problematica deose­bit de complexă a pariurilor sportive, care încă este pusă în discuție din perspec­­tive multiple.

În privința liberei circulații a mărfurilor, Curtea a statuat asupra unor chestiuni juridice referitoare la utilizarea și transportul echipamentelor, materialelor și articolelor sportive și cu privire la situația specială a trans­ferului armelor de foc între statele membre, dar și cu privire la transportul sau comercializarea animalelor utilizate în competițiile sportive, respectiv limitarea publicității în materie de tutun și de alcool, care a devenit astăzi o normalitate în arenele sportive. În fine, în ceea ce privește libera circula­ție a capitalurilor, Curtea a uniformizat regulile în materie fiscală, eviden­țiind, spre exemplu, situațiile în care transferurile sportivilor intră în sfera taxei pe valoarea adăugată.

Funcția de configurare și direcționare a hotărârilor Curții de Justiție este pe deplin confirmabilă și în sport. Prin construcția metodică, etapă cu etapă, Curtea așează, uneori intrigant, sportul profesionist pe calapodul exigențelor unionale, fără a‑i nega specificitatea, care nu a fost suficientă pentru a evita intrarea în câmpul de atracție al dreptului unional. 

În opinia noastră, insinuarea Curții de Justiție și, implicit, a dreptului unional în lumea sportului are o funcție bivalentă, putând distinge pentru actorii de pe scena sportului profesionist între avantaje și dezavantaje, poate chiar pe calapodul law and deconstruction^[6]. Prin intervenția Curții sunt securizate beneficii indiscutabile pentru sportivii profesioniști legate de aplicarea aceluiași set de reguli specifice lucrătorilor unionali, de asigu­rarea „libertății” transferurilor, de neutralizarea regulilor privind naționali­tatea, de posibilitatea eliberării contractuale împovărătoare, de eliminarea restricțiilor de deplasare și stabilire ș.a. Evident că hotărârile Curții impac­tează și în mod negativ lumea sportului, mai ales prin aceea că, după aceas­­­tă intervenție, vor trebui urmărite două elemente de raportare, dintre care unul bidimensional: normativitatea sportivă (naturală) derivată din regulamente și statute sportive edictate de federațiile/ligile sportive și normativitatea (artificială) națională și unională derivată din actele nor­mative naționale și unionale, coroborată cu perspectiva jurispruden­țială descrisă de însăși intervenția Curții de la Luxemburg. Acest element de uniformizare, de armonizare, a fost resimțit, pe bună dreptate, din plin de federațiile sportive ca o relativizare puternică a „suveranității” lor. 

Comentariu – cauza Bosman

Hotărârea din afacerea Bosman reprezintă cea mai comentată, citată și vehiculată hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de sport. Decizia pronunțată intră într‑un mod unic și surprinzător (la acel moment) în țesătura și intimitatea fotbalului, în ciuda opoziției exprese și vehemente a Federației belgiene de Fotbal și UEFA. În esență, UEFA și URBSFA au atras atenția Curții asupra consecințelor grave pe care le‑ar putea genera hotărârea acesteia în ceea ce privește organizarea fotbalului în ansamblul său, în ipoteza în care ar considera că normele privind trans­ferurile și clauzele referitoare la cetățenie sunt incompatibile cu tratatul.

Jean‑Marc Bosman a fost un fotbalist belgian care a evoluat pentru clubul RFC Liège. La expirarea contractului încheiat cu clubul belgian, în 1990, a urmărit să se transfere la echipa franceză US Dunkerque, dar a în­tâm­pinat o problemă legată de taxa de transfer pe care i‑a pretins‑o clubul RFC Liège, chiar dacă îi expirase contractul cu clubul sportiv. Mai mult, normele sportive adoptate de Federația Belgiană de Fotbal ca urmare a implementării regulilor UEFA limitau numărul de jucători străini care puteau evolua într‑o echipă de club.

Bosman s‑a formalizat judiciar prin intermediul mai multor cereri de chemare în judecată împotriva clubului de fotbal, a Federației Belgiene de Fotbal și a UEFA, afirmând că aceste reguli încalcă libertatea de circulație a lucrătorilor (art. 48 din Tratatul CEE, actualul art. 45 din TFUE). Cour d’Appel din Liège a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, întrebări preliminare cu privire la interpretarea art. 48, 85 și 86 din același tratat.

Curtea motivează teza existenței unui obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor – fundament al soluției pronunțate, începând cu parag. 116 din hotărâre. Federația Belgiană, UEFA, dar și guvernele german, francez și italian evidențiază următoarele: clauzele referitoare la cetățenie se jus­tifică prin motive care nu sunt de natură economică și care privesc în exclusivitate sportul ca atare și care n‑ar trebui cenzurate judiciar.

Mai mult, ar exista argumente suplimentare prin care clauzele referi­toare la cetățenie s‑ar justifica: 1) menținerea legăturii tradiționale exis­tente între fiecare club și țara sa, care prezintă o mare importanță pentru a permite identificarea publicului cu echipa sa favorită și pentru a garanta că cluburile care participă la competiții internaționale reprezintă în mod real țările lor; 2) clauzele ar fi necesare pentru a crea o rezervă de jucători naționali suficientă ca să ofere posibilitatea echipelor naționale de a utiliza jucători de înalt nivel în toate posturile din teren ale echipei; 3) clauzele ar contribui la menținerea echilibrului sportiv între cluburi, împiedicându‑le pe cele mai bogate dintre acestea să își asigure serviciile celor mai buni jucători; și 4) regula „3 + 2” a fost stabilită de comun acord cu Comisia.

Analizând tezele vehiculate de către federații, Curtea a evidențiat că dispozițiile din tratat în materie de liberă circulație a persoanelor nu se opun unor reglementări sau practici care exclud jucătorii străini de la parti­ciparea la anumite meciuri din motive care nu sunt de natură economică, care au legătură cu caracterul și cu cadrul specific al acestor meciuri și care se referă, prin urmare, în exclusivitate la sport ca atare, astfel cum este cazul meciurilor între echipele naționale din diferite țări. 

Totuși, condițiile sunt diferite în cauză, clauzele referitoare la cetățenie nevizând meciuri desfășurate între echipe reprezentative ale țărilor lor, ci meciuri oficiale între cluburi. În acest context, clauzele referitoare la cetă­țenie nu pot fi considerate conforme cu art. 48 din tratat, în caz contrar această dispoziție fiind lipsită de efectul său util, iar dreptul fundamental de liber acces la încadrarea în muncă pe care îl conferă în mod individual fiecărui lucrător comunitar fiind anulat. 

Legătura dintre un club de fotbal și statul membru în care acesta este stabilit nu poate fi considerată inerentă activității sportive, la fel cum nu poa­te fi considerată inerentă activității sportive nici legătura dintre acest club și cartierul său, orașul său sau regiunea sa. În cadrul competițiilor inter­na­ționale, participarea este rezervată cluburilor care au obținut anu­mite rezultate sportive în țările lor de origine, fără ca cetățenia jucătorilor să joace vreun rol deosebit.

În fine, Curtea mai statuează că, deși libera circulație a lucrătorilor, prin faptul că deschide piața muncii dintr‑un stat membru resortisanților altor state membre, are ca efect reducerea șanselor resortisanților naționali de a‑și găsi un loc de muncă pe teritoriul statului de care aparțin, aceasta des­chide, în schimb, noi perspective de încadrare în muncă acelorași lucrători în celelalte state membre. Asemenea considerații se aplică în mod evident și în cazul jucătorilor profesioniști de fotbal.

Curtea de Justiție a reconfirmat cu această ocazie că dreptul comunitar se aplică în materie de sport la fel ca în cazul oricărei alte afaceri, atunci când sportivul este „profesionist” sau „semiprofesionist”, cu excepția si­tua­țiilor particulare, și că orice limitare a numărului de jucători din Comu­nitate pe care o echipă de club poate să‑i alinieze este prohibită. 

Sportul profesionist reprezintă o activitate economică, fiind supus re­glementărilor Uniunii Europene în ceea ce privește, nelimitativ: libera cir­culație a lucrătorilor (art. 45 din TFUE), interzicerea discriminării pe bază de naționalitate sau libertatea de prestare a serviciilor (art. 56 din TFUE). Mai mult, hotărârea certifică neechivoc faptul că normele sportive edic­tate de către federațiile sportive pot fi contestate cu succes în temeiul drep­­tului comunitar, chiar dacă sunt norme private, ceea ce confirmă auto­­­nomia relativizată a mișcării sportive. 

Pe de altă parte, eliminarea indemnizațiilor de transfer pe care jucătorii de fotbal erau obligați să le achite, în ciuda expirării raporturilor contrac­tuale, a fost una naturală, logică și juridică. Această schimbare de optică a condus la liberalizarea circulației jucătorilor pe teritoriul Uniunii Europene între cluburi sportive din state diferite. Eliminarea restricțiilor privind nu­mărul de jucători într‑o echipă a condus la promovarea și asigurarea unei mobilități deosebite a jucătorilor de fotbal, cu implicații efective și ime­diate și în plan financiar, atât pentru cluburi, cât mai ales pentru fotbaliștii profesioniști.

Concluzii care pot fi extrase din resorturile jurisdicționale ale hotărârii Curții de Justiție au fost formulate clar în doctrina franceză și ele pot fi împărțite pe patru categorii:

– obstacolele discriminatorii în cadrul raporturilor sportive în Uniunea Europeană sunt contrare liberei circulații a persoanelor;

– în privința transferurilor, normele aplicabile nu sunt în mod necesar discriminatorii, întrucât afectează un resortisant al unui stat membru văzut ca național. De aceea, Curtea și‑a aprofundat controlul căutând existența unei restricții la libera circulație a persoanelor. În cauza Bosman, o restric­ție este evidentă, întrucât, subordonând transferul jucătorului la un alt club acordului prealabil al clubului părăsit, normele privind transferul con­diționează în mod direct accesul jucătorului la piața muncii;

– curtea consideră, în egală măsură, că asemenea clauze de naționa­litate împiedică un sportiv, resortisant al unui stat membru, să‑și pără­sească țara;

– chiar daca tratatul nu impune aplicarea principiului proporționalității pentru libera circulație a persoanelor, Curtea consideră, totuși, că, dacă mă­sura urmărește un obiectiv legitim compatibil cu tratatul, justificându‑se prin motive imperative de interes general, legalitatea sa este atunci incon­tes­tabilă. Trebuie, totuși, ca această măsură să fie aptă să asigure obiec­tivele vizate și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a le atinge. Curtea de Justiție introduce astfel controlul de proporționalitate în cadrul liberei circulații a sportivilor profesioniști^[7].

Doctrina autohtonă recunoaște „meritele” deosebite ale acestei decizii care elimină impedimentele în calea asigurării pieței comune unionale și măsurile discriminatorii prin și în lumea fotbalului profesionist, dar cu o proiecție în dreptul european al muncii. Astfel, se arată cu just temei că odată cu hotărârea din afacerea Bosman, organismele sportive au fost ne­voite să‑și recunoască statutul de entități vizate de normele dreptului european în ceea ce privește dezideratul Uniunii Europene de a asigura o piață liberă (comună) și tratament nediscriminatoriu pentru toți operatorii economici. Mai precis:

– au fost reformate regulile de transfer, astfel încât fotbaliștii profesio­niști intrați în ultimele șase luni de contract pot semna în mod valabil un contract cu un alt club; în aceste condiții, la expirarea contractului, spor­tivul devine liber de contract și se poate transfera fără ca noul club să plă­tească vreo indemnizație de transfer;

– au fost eliminate, cât privește jucătorii provenind din statele membre ale Uniunii Europene, clauzele de naționalitate; în consecință, în prezent, un club de fotbal (și în general orice club sportiv) poate alinia oricâți jucători profesioniști provenind din Uniunea Europeană dorește^[8]. 

Note de subsol

^[1] S.I. Puț, C.F. Costaș, Dreptul sportului, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 164.

^[2] C. Miège, Sport et droit européen, L’Harmattan, Paris, 2017, p. 47‑52.

^[3] A se vedea explicațiile privind originea și dezvoltarea sporturilor din perspectiva regulilor tehnice din G. Belsky, N. Fine, On the Origins of Sports, Artisan, New York, 2016, p. 9‑11. 

^[4] S. Deleanu, G. Fábián, C.F. Costaș, B. Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotă­râri comentate, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, p. 279. 

^[5] De exemplu, cele două ferestre/perioade de mercato tradiționale din fotbalul profesionist.

^[6] A se vedea S. Veitch, E. Christodoulidis, M. Goldoni, Jurisprudence. Themes and Concepts, 3^rd ed., Routledge, Londra, 2018, p. 299‑300.

^[7] G. Simon, C. Chaussard, Ph. Icard, D. Jacotot, C. de La Mardiere, V. Thomas, Droit du sport, P.U.F., Paris, 2012, p. 60. Pentru un comentariu suplimentar al hotărârii din afacerea Bosman a se vedea și S. Deleanu, G. Fábián, C.F. Costaș, B. Ioniță, op. cit., p. 278‑284.

^[8] S. Deleanu, G. Fábián, C.F. Costaș, B. Ioniță, op. cit., p. 282.