Rolul executorului judecătoresc în cazul interpunerii [art. 843 alin. (3) C. proc. civ.]

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 239-266.

Sediul materiei. Precizări prealabile

Potrivit art. 843 alin. (2) C. proc. civ., text plasat în materia valorificării imobilelor prin vânzare silită la licitaţie publică, debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoane interpuse. În continuarea acestei dispoziţii legale, Codul de procedură civilă [art. 843 alin. (3)] prevede că interpunerea este lăsată la aprecierea sumară şi imediată a executorului judecătoresc, acesta putând chiar să refuze participarea persoanei evaluate ca fiind un interpus, dar cu obligaţia de a face menţiune în acest sens în procesul-verbal de licitaţie publică.

Această din urmă dispoziţie legală face parte dintre noutăţile ivite în planul reglementării procedurii de executare silită, o dată cu înlocuirea Codului de procedură civilă de la 1865 cu Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu completările şi modificările ulterioare^[1] (denumit, în continuare Noul Cod).

Adăugăm, în acest loc consacrat precizărilor prealabile, că este singurul text din Noul Cod care oferă executorului judecătoresc prerogativa aprecierii asupra unei posibile situaţii de interpunere. Prerogativa aprecierii unei asemenea situaţii, tradiţional rezervată judecătorului, îl îndreptăţeşte pe executor să tragă consecinţe cât se poate de energice împotriva licitatorului bănuit de a fi un simplu interpus, deci un fals licitator: excluderea acestuia din licitaţia publică.

Pornind de la această premisă, se poate conchide că dispoziţia legală asupra căreia se opreşte prezentul articol ar trebui să fie supusă unei stricte interpretări, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă ar fi flatat cu titlul de prim judecător al executării silite, executorul judecătoresc nu are nici statutul şi nici mijloacele procedurale cu care un judecător – în speţă, instanţa de executare – este dotat atunci când este învestit să examineze o situaţie de fapt, aşa cum este interpunerea.

Abordarea din prezentul articol se va face, cu precădere, din perspectiva executorului judecătoresc, dată fiind formaţia profesională a autorului. O asemenea perspectivă nu are de ce să fie plictisitoare pentru cititorii – reprezentanţi ai celorlalte profesii juridice – judecători, avocaţi, consilieri juridici – în măsura în care aceştia din urmă se întâlnesc, în activitatea lor, cu procedurile execuţionale, în faza valorificării silite a imobilelor urmărite. Într-adevăr, perspectiva executorului judecătoresc şi măsura luată de el „la cald“ cu privire la licitatorul suspectat de interpunere sunt relevante pentru creditor, debitor şi licitatori^[2], interesaţi să anticipeze soluţiile pe care le poate adopta organul de executare şi posibilele lor consecinţe, dar şi pentru instanţa de executare, chiar dacă aceasta din urmă are ultimul cuvânt, inclusiv într-o problemă atât de delicată precum este aceea a interpunerii într-o şedinţă de licitaţie publică. 

§1. Este aplicabilă prerogativa aprecierii de către executor a interpunerii şi în cazul licitaţiei publice mobiliare?

Art. 843 alin. (3) C. proc. civ. se află într-un set de texte din Secţiunea a IV-a – Vânzarea la licitaţie publică – a Capitolului II – Urmărirea imobiliară –^[3], textele de lege respective fiind dedicate licitaţiei publice organizate pentru valorificarea silită a bunurilor imobile şi, mai departe, efectelor adjudecării acestora.

Majoritatea dispoziţiilor din acest grup de texte îşi găsesc corespondent în materia urmăririi silite mobiliare şi, în particular, în sfera vânzării silite la licitaţie publică a bunurilor mobile. Nu acelaşi este cazul dispoziţiei de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ., neexistând în materia licitaţiei publice mobiliare o normă care să-l autorizeze pe executor a face aprecieri, sumare şi imediate, în legătură cu o posibilă situaţie de interpunere, cu dreptul de a trage consecinţe mergând până la refuzul de a primi în licitaţie pe licitatorul care, în ochii executorului, ar trece drept un interpus al debitorului.

Absenţa, în zona licitaţiei mobiliare, a unui text echivalent celui al art. 843 alin. (3) C. proc. civ. este destul de frapantă în contextul în care conţinutul acestui articol este reprodus, în cea mai mare parte, la art. 767 C. proc. civ. Concret, dincolo de minore diferenţe de formulare între cele două dispoziţii legale puse în oglindă, din textul art. 767 C. proc. civ. lipsesc, în comparaţie cu art. 843 C. proc. civ., doar două norme juridice. 

Prima normă care face diferenţa este aceea care are în vedere necesitatea înfăţişării unei procuri speciale autentice de către mandatarul licitatorului [art. 843 alin. (4) C. proc. civ.], dar o atare diferenţă este uşor de explicat având în vedere forma autentică cerută ad validitatem pentru orice transfer de proprietate imobiliară; este, aşadar, pe deplin explicabilă absenţa, în materia licitaţiei mobiliare, a unei norme cu conţinut similar.

În schimb, cea de-a doua diferenţă specifică între art. 843 C. proc. civ. şi art. 767 C. proc. civ. se referă chiar la obiectul analizei noastre: articolului plasat în materia licitaţiei mobiliare îi lipseşte alineatul corespondent celui de-al treilea alineat al articolului plasat în materia licitaţiei imobiliare şi, în acest fel, îi lipseşte baza legală pentru recunoaşterea în favoarea executorului a unui drept de apreciere, sumară şi imediată, a unei situaţii de interpunere în licitaţia publică având ca obiect bunuri mobile.

Este la adăpost de orice îndoială că adjudecarea bunului mobil de către un interpus al debitorului va conduce la anularea licitaţiei, dacă, pe acest temei, se formulează contestaţie la executare, de către creditor sau de către alţi licitatori. Art. 767 C. proc. civ. reproduce, în cel de-al doilea alineat al său, interdicţia participării debitorului la licitaţie, inclusiv a participării prin persoane interpuse, interdicţie formulată într-o manieră sinonimă cu aceea în care o edictează art. 843 alin. (2) C. proc. civ. în materie de licitaţii imobiliare.

Cu alte cuvinte, inexistenţa, în materia licitaţiei mobiliare, a unui text de natura celui de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ. nu ar putea conduce, în niciun caz, la concluzia că vânzarea silită la licitaţie publică a bunurilor mobile ar permite interpunerea, însă pune o problemă de competenţă în sancţionarea unei asemenea situaţii, competenţă soluţionată neunitar după cum ar fi vorba de bunuri mobile sau de bunuri imobile.

De aceea, constatând absenţa reglementării puterii executorului învestit cu instrumentarea unei licitaţii mobiliare de a lua măsuri imediate în raport cu o eventuală situaţie de interpunere, se pune întrebarea dacă executorul ar putea, totuşi, dispune, şi în cazul unei licitaţii mobiliare, excluderea din licitaţie a unei persoane, cu motivarea că acea persoană ar fi, în realitate, un interpus al debitorului şi, în consecinţă, ar viola interdicţia prevăzută la art. 767 alin. (2) C. proc. civ.

Interdicţia interpunerii operate în legătură cu o licitaţie mobiliară rămâne una sancţionabilă exclusiv de către instanţa de executare sau, printr-o interpretare extensivă a art. 843 alin. (3) C. proc. civ., justifică, pentru identitate de raţiune, o primă şi promptă intervenţie a organului de executare, fie această intervenţie cenzurabilă, ca întotdeauna, de către judecător?

La o primă vedere, răspunsul ar trebui să fie, în principiu, unul contrar interpretării extensive, rolul activ urmând a fi exercitat de executor numai în ipoteza în care legea îi permite sau, mai exact spus, îl obligă să o facă, şi anume numai în ipoteza unei licitaţii imobiliare. 

Consecinţa unui asemenea răspuns ar fi aceea că sancţionarea unei eventuale interpuneri ar rămâne de competenţa exclusivă a instanţei de executare, pe calea contestaţiei la executare prin care creditorul sau, după caz, alţi licitatori, învinşi în licitaţie de către licitatorul pretins interpus al debitorului ar solicita anularea procesului-verbal de licitaţie care ar consemna adjudecarea bunului mobil de către acel (fals) licitator. 

Cum, prin ipoteza acestui prim răspuns, generat de prioritatea acordată unei interpretări stricte a art. 843 alin. (3) C. proc. civ., executorul nu ar fi îndreptăţit să procedeze la excluderea din licitaţia mobiliară a licitatorului aflat sub semnul suspiciunii de interpunere, nici nu s-ar putea formula o contestaţie la executare pornind de la o situaţie în sens invers. Mai exact, nu s-ar putea ajunge la formularea unei contestaţii la executare cu acelaşi obiect – anularea procesului-verbal de licitaţie –, dar formulate, de această dată, chiar de către licitatorul presupus interpus, licitator care ar reclama nelegalitatea măsurii de excludere din licitaţie, fiind pregătit să convingă instanţa de executare că depusese o ofertă de cumpărare ca un veritabil licitator, acţionând exclusiv în propriul său interes.

Argumentul, probabil singurul, dar, prin aceasta, deloc de subestimat, care sprijină această primă soluţie prezentată, soluţie potrivit căreia executorul trebuie să se resemneze cu postura unui simplu spectator în faţa unei situaţii care, dacă licitaţia ar avea ca obiect un imobil, l-ar obliga să reacţioneze, este dat, aşa cum am subliniat, de natura specială a dispoziţiei de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ. Textul art. 843 alin. (3) C. proc. civ. relevă o excepţie în raport cu îndatoririle şi prerogativele pe care legea le încredinţează executorului judecătoresc. Punerea în oglindă a celor două articole – art. 767 C. proc. civ. faţă de art. 843 C. proc. civ. – ambele referitoare la licitaţii publice şi deosebite ca sferă de aplicare exclusiv prin natura bunului ce face obiectul licitaţiei, face să fie aproape prezumată intenţia legiuitorului de a acorda puteri sporite numai executorului instrumentator al vânzării silite, prin licitaţie publică, a bunurilor imobile, iar nu şi celui învestit cu o valorificare silită a unor bunuri mobile. Prejudecata că bunurile imobile sunt de plano mai importante valoric decât bunurile mobile refuză să moară şi este, fără doar şi poate, responsabilă şi de diferenţa de reglementare semnalată.

Înclinăm, în pofida acestui argument, spre o altă soluţie, şi anume soluţiaextinderii rolului activ al executorului şi la ipoteza licitaţiei mobiliare, în sensul recunoaşterii posibilităţii organului de executare de a face o apreciere sumară şi imediată a unei situaţii de interpunere chiar dacă licitaţia publică are ca obiect vânzare silită a unui bun mobil.

Ca mai întotdeauna, argumentul strictei interpretări, argument care, în analiza de faţă, se află la baza soluţiei executorului-spectator în faţa unui licitator suspectat că asigură o interpunere, este pus la grea încercare de argumentul identităţii de raţiune între, pe de o parte, ipoteza pentru care este explicit edictată soluţia excepţională [în discuţia noastră, ipoteza licitaţiei imobiliare căreia îi este expres şi limitativ alocat alin. (3) al art. 843], şi, pe de altă parte, ipoteza similară (licitaţia publică mobiliară) în care, din cauză că se află în afara ariei de acoperire a normei de excepţie, s-ar putea crea o situaţie – adjudecarea prin interpus – fără ca executorul, oricât de evidentă ar fi acea situaţie, să o poată împiedica.

În dezvoltarea argumentului identităţii de raţiune, am putea să ne întrebăm dacă poate fi stabilită ca fiind certă intenţia legiuitorului de a refuza executorului însărcinat cu vânzarea silită la licitaţia publică a unui bun mobil exercitarea rolului activ în maniera energică reglementată licitaţia imobiliară sau la mijloc este, mai degrabă, o stângăcie de reglementare în forma omisiunii?

Această întrebare nu este decât o modalitate de evidenţiere a presiunii pe care, în practică, o poate resimţi executorul, presiune decurgând din existenţa unei reglementări foarte explicite în a-i conferi rol activ în procedura licitaţiei imobiliare, aşa cum este reglementarea de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ. În alţi termeni, dacă un licitator solicită executorului, chiar la începutul şedinţei de licitaţie, să constate, pe baza unor înscrisuri cu o putere probatorie cel puţin la nivelul standardului „aprecierii sumare şi imediate”, o situaţie de interpunere în privinţa unui alt licitator şi, pe acest temei, solicită executorului să-l excludă din licitaţie pe acel licitator, cât de uşor îi va fi organului de executare să continue licitaţia întemeindu-se exclusiv pe argumentul că o dispoziţie legală care să-i permită măsura excluderii din licitaţie nu este prevăzută decât în ipoteza unei licitaţii imobiliare ?

Concluzionând, înclinăm să credem că executorul judecătoresc ar avea temei legal în a decide asupra unei pretinse interpuneri în cazul licitaţiei imobiliare, dar, prin aceasta, refuzul său de a interveni într-o manieră similară, cu preţul unei interpretări prin analogie a art. 843 alin. (3) C. proc. civ., şi atunci când interpunerea se profilează în contextul unei licitaţii mobiliare, nu apare ca un refuz uşor de apărat.

Singura certitudine este aceea că, într-o perspectivă de lege ferenda, ar fi binevenită o reglementare care să renunţe la această diferenţă de reglementare în privinţa rolului executorului confruntat cu o situaţie de aparentă interpunere. Reglementarea ar fi chemată să instituie un regim juridic unitar în privinţa celor două tipuri de licitaţii publice, indiferent că acest regim ar presupune extinderea, şi la licitaţia mobiliară, a dreptului executorului de a aprecia primul, strict cronologic vorbind, asupra unei eventuale interpuneri sau, dimpotrivă, eliminarea dispoziţiei de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa că, inclusiv în cazul licitaţiei imobiliare, constatarea unei situaţii de interpunere ar fi de resortul exclusiv al instanţei de executare învestite, pe acest temei, de către persoana care se pretinde vătămată prin adjudecarea fraudulos săvârşită ca urmare a unei interpuneri.

§2. Sfera de aplicare a art. 843 alin. (3) C. proc. civ.: interpunerea poate fi verificată şi în raport cu alte persoane decât debitorul ? Creditorul şi… licitatorul, ca posibili licitatori deghizaţi prin interpuşi

Atunci când subliniază că interpunerea, ca şi solvabilitatea sau capacitatea licitatorilor este lăsată la aprecierea sumară şi imediată a executorului judecătoresc, art. 843 alin. (3) C. proc. civ. nu precizează în legătură cu care dintre participanţii la licitaţia publică executorul trebuie să constate că, deşi este oprit de lege să liciteze, o face, eludând legea, printr-o persoană interpusă.

Mai exact, art. 843 alin. (3) C. proc. civ. vizează numai acea interpunere pe care şi-o asigură debitorul, prin intermediul unui licitator înscris la licitaţie pentru a-i exprima, „clandestin“, interesele şi pentru a adjudeca, în favoarea debitorului, imobilul supus vânzării silite sau, din contră, executorul ar fi dator să intervină pentru a sancţiona şi interpunerea la care ar recurge creditorul sau chiar un (alt) licitator, pentru, evident, alte motive decât cele ale debitorului?

Răspunsul ar putea fi unul afirmativ, adică în sensul de a legitima intervenţia executorului în legătură cu orice interpunere, dacă aceasta are un scop ilicit.

Interpretarea sistematică a diferitelor norme aflate în acelaşi art. 843 oferă un argument în această direcţie. 

Este adevărat că dispoziţia de la art. 843 alin. (2) C. proc. civ., conţinând interdicţia debitorului de a participa la licitaţie nu doar personal, dar şi prin persoane interpuse, apare ca fiind norma ce prefaţează chiar textul de lege care recunoaşte executorului dreptul de apreciere asupra cazului de interpunere. Dar alineatul ultim al aceluiaşi art. 843 lărgeşte sfera participanţilor la executarea silită tentaţi să-şi asigure o interpunere cu ocazia unei licitaţii publice imobiliare. 

2.1. Interpunerea creditorului printr-un licitator aparent

În acest sens, art. 843 alin. (5) C. proc. civ. instituie, la rândul său, o interdicţie, cu menţiunea că, în acest caz, interdicţia nu mai priveşte participarea la licitaţia publică imobiliară sau adjudecarea imobilului ca atare, ci condiţii speciale cerute pentru validitatea adjudecării, statuând, în privinţa creditorilor urmăritori sau intervenienţi, un preţ minim de adjudecare, reprezentând 75% din preţul de pornire a primei licitaţii publice^[4].

Astfel, pentru a eluda această din urmă limitare, un creditor care ar dori să-şi adjudece un imobil în contul creanţei ar putea fi tentat să „trimită”… un licitator la termenul de licitaţie. Licitatorul interpus de creditor, un licitator aparent, în condiţiile în care rolul său rămâne necunoscut celorlalţi participanţi, ca un licitator obişnuit, nu este ţinut de vreo restricţie în privinţa preţului minim de adjudecare, fiind capabil, în consecinţă, să adjudece în condiţii extrem de avantajoase, la preţuri sensibil mai reduse decât preţul minim de adjudecare. 

Exemplificăm această idee prin ipoteza în care diferenţa dintre valoarea imobilului, ca valoare echivalentă, în temeiul art. 837 alin. (1) C. proc. civ., cu preţul de începere a licitaţiei publice la primul termen, pe de o parte, şi creanţa deţinută de creditorul care recurge la artificiul interpunerii, pe de altă parte, reprezintă mai mult de 25% din preţul de începere a licitaţiei publice la primul ei termen. Or, dacă, neadjudecându-se imobilul la primul termen, se ajunge la un al doilea termen de licitaţie,preţul de începere a licitaţiei va fi, conform art. 846 alin. (8) teza a II-a C. proc. civ., de 75% din valoarea imobilului, iar, dacă se va înscrie un singur licitator, preţul de adjudecare trebuie să fie cel puţin egal cu preţul de începere a licitaţiei la acest al doilea termen, deci minimum 75% din valoarea imobilului. 

Aşadar, preţul minim de adjudecare în ipoteza unui singur licitator înscris coincide, aşadar, cu preţul minim de adjudecare cerut creditorului pentru a fi declarat adjudecatar, exigenţa legală fiindu-i aplicabilă indiferent dacă licitează singur sau are de înfruntat concurenţa altor licitatori. 

În schimb, existenţa a cel puţin doi licitatori „obişnuiţi”, în sensul că nu ar fi grevaţi de o incapacitate totală (cazul debitorului) sau parţială (cazul creditorului) de adjudecare, deschide posibilitatea adjudecării imobilului, la cel de-al doilea termen de licitaţie, pentru un preţ reprezentând doar 30% din valoarea imobilului [art. 846 alin. (8) teza a III-a C. proc. civ.].

Acestea fiind premisele legale ale adjudecării unui imobil la cel de-al doilea termen, creditorul, chiar dacă şi-ar depune, în contul preţului de adjudecare, propria creanţă, una al cărei cuantum este, reamintim, sub 75% din valoarea imobilului, ar fi nevoit să acopere prin fonduri proprii diferenţa dintre creanţa sa şi preţul minim de adjudecare, diferenţă ce trebuie consemnată la dispoziţia organului de executare. Mai important, diferenţa astfel consemnată nu ar putea fi recuperată de către creditor, ea urmând a fi distribuită fie celorlalţi creditori urmăritori sau intervenienţi, în temeiul art. 868 şi urm. C. proc. civ., fie debitorului însuşi, în baza art. 864 C. proc. civ., dacă există un singur creditor, nimeni altul decât „creierul“ interpunerii^[5]. 

Or, preferând să adjudece imobilul în condiţii de „optimizare” a costurilor de achiziţie, creditorului i-ar putea surâde scenariul, unul, desigur, ilicit în raport cu condiţionarea impusă lui de art. 843 alin. (5) C. proc. civ., de a utiliza un interpus la acest al doilea termen de licitaţie. Persoana astfel interpusă,pe care o putem califica drept un fals licitator, ar urma, după ce a adjudecat imobilul pentru un preţ cu puţin peste 30% din valoarea imobilului – preţ inaccesibil creditorului urmăritor –, să-i cedeze creditorului proprietatea imobilului adjudecat, formal, pe numele licitatorului interpus.

O asemenea adjudecare, săvârşită prin licitatorul interpus, ar fi urmată nu doar de transferul de proprietate de la interpus la creditor, ci, foarte important pentru „randamentul” interpunerii, de recuperarea de către creditor, în tot sau, după caz, în parte, a sumei puse de acesta la dispoziţia licitatorului (aparent), în vederea achitării preţului de adjudecare^[6]. 

Aşa stând lucrurile şi fiind nu doar posibilă, ci şi justificată din punct de vedere economic o interpunere creată de către creditor, ar putea executorul judecătoresc, observând circumstanţe de fapt relevante, să aprecieze că, în realitate, unul dintre licitatori nu licitează pentru sine, ci, ca interpus al unui creditor şi, deci, exclusiv în favoarea acestuia?

Cu toate că dispoziţia legală care conferă executorului prerogativa aprecierii interpunerii [art. 843 alin. (3) C. proc. civ.] vine în imediata succesiune a normei de interzicere a participării debitorului la licitaţie chiar dacă participarea s-ar face printr-un interpus [art. 843 alin. (2) C. proc. civ.], considerăm că executorul judecătoresc trebuie să-şi exercite rolul activ în acelaşi sens, al aprecierii unei situaţii de interpunere, şi atunci când, cu preţul unei asemenea interpuneri, s-ar permite unui creditor urmăritor sau intervenient să adjudece un imobil, în pofida interdicţiei instituite de art. 843 alin. (5) C. proc. civ., pentru un preţ mai mic de 75% din valoarea imobiluluiastfel cum această valoare a fost stabilită prin încheierea emisă de executorul judecătoresc prealabil primului termen de licitaţie.

Calitativ, cele două situaţii de interpunere – prima, interpunere iniţiată de către debitor, cea de-a doua, interpunere iniţiată de un creditor urmăritor sau intervenient – sunt echivalente, întrucât au un scop ilicit prin aceea că încearcă să eludeze o incapacitate. Fie că vorbim de o incapacitate totală de adjudecare, aşa cum este cazul debitorului, fie că ne referim la o incapacitate parţială, aşa cum este aceea a creditorului, definită ca incapacitate de a adjudeca pentru un preţ inferior preţului minim legal (75% din valoarea imobilului), recurgerea la interpunere se face, în ambele cazuri, sub semnul fraudei la lege.

Aşa cum s-a reţinut, de altfel, şi în practica judiciară^[7], nu poate fi reţinut ca argument în favoarea tezei exceptării de la cenzura executorului a dispoziţiei ultimului alineat al art. 843, aspectul că această dispoziţie, spre deosebire de aceea a celui de-al doilea alineat al aceluiaşi articol, nu mai evocă in terminis scenariul licitării prin interpunere. Prin însuşi faptul că fixează un preţ minim de adjudecare exclusiv prin referire la creditorii urmăritori sau intervenienţi, interdicţia unei adjudecări inferioare acestui prag valoric nu se poate interpreta ca o permisiune dată unei adjudecări făcute sub preţul legal minim aplicabil creditorilor, numai pentru motivul că adjudecarea s-ar face printr-o persoană interpusă de creditor, iar nu în mod direct, „pe faţă”, de către aceştia. 

2.2. Interpunerea licitatorului printr-un licitator concurent

Mai mult decât atât, ipotezele de interpunere care se pot ivi cu ocazia unei licitaţii publice organizate în vederea valorificării silite a unui imobil nu se opresc la cele menţionate explicit de legiuitor [art. 843 alin. (2) C. proc. civ.] sau la cele inspirate nouă de interpretarea sistematică a alineatelor aceluiaşi articol de lege [art. 843 alin. (5) C. proc. civ.]. 

În practica vânzărilor silite la licitaţie publică, apar suspiciuni atunci când, la cel de-al doilea termen de licitaţie, se prezintă numai doi licitatori, iar ofertele sunt formulate de aceştia pentru preţuri nu doar foarte apropiate între ele, ci şi foarte apropiate de preţul minim de adjudecare impus de lege. Am amintit mai sus că o adjudecare făcută la cel de-al doilea termen de licitaţie poate fi făcută, potrivit art. 846 alin. (8) C. proc. civ., pentru un preţ egal cu 30% din valoarea bunului, cu condiţia ca la licitaţie să participe cel puţin doi licitatori, existenţa unui singur licitator urcând preţul minim de adjudecare la nivelul preţului de începere a licitaţiei la acest al doilea termen, şi anume 75% din valoarea imobilului.

Pentru a adăuga o nouă ipoteze de interpunere celei abia examinate, o licitaţie publică, aflată la al doilea termen, la care ar participa nu mai mulţi, nici mai puţini de doi licitatori s-ar opri la strigarea unui preţ oferit de către unul dintre licitatori cu (foarte) puţin mai mare decât 30% din valoarea imobilului licitat, ar stârni suspiciuni chiar şi în lipsa unor manopere din partea creditorului:

– fie licitatorul învins, destul de rapid, nu ar fi un al doilea licitator, ci, în realitate, interpusul licitatorului declarat câştigător, ipoteză care eludează condiţia, impusă de lege pentru o adjudecare la un preţ sub 75% din valoarea imobilului scos la licitaţie, a existenţei a doi licitatori;

– fie, de ce nu, niciunul dintre licitatori nu este un licitator veritabil, ipoteză care, la rândul ei, creează 3 subipoteze: ambii licitatori sunt aşa-zişi concurenţi, fiind, în realitate, interpuşi ai debitorului ori ai creditorului sau, într-o a treia subipoteză, interpuşi ai unui terţ, care a preferat nu doar să adjudece, prin interpus, în condiţii cât mai avantajoase, ci, totodată, să-şi păstreze anonimatul până la finalizarea procedurii execuţionale. În această din urmă subipoteză, în care adevăratul licitator trimite doi falşi licitatori la licitaţie, nu dorinţa de anonimat atrage iliceitatea interpunerii, ci împrejurarea că, dacă oferte de cumpărare au depus doar cei doi interpuşi, există un singur licitator real, adică autorul interpunerii, dar preţul de adjudecare, necunoscută fiind interpunerea, este mult inferior baremului legal minim pentru cel de-al doilea termen de licitaţie.

În toate aceste ipoteze şi subipoteze enumerate, procedeul interpunerii ajunge să înfrângă dispoziţii legale imperative care ocrotesc drepturi şi interese legitime ale unor participanţi. Uneori, creditorul şi debitorul pot fi, împreună, victimele fraudei – a se vedea ipoteza licitatorului care concurează cu… propriul său interpus –, după cum este posibil ca victimă să cadă numai una dintre cele două părţi ale raportului juridic execuţional, şi anume atunci când interpunerea este iniţiată de către una dintre părţi^[8].

2.3. Interpunerea benignă rămâne nesancţionabilă

Dacă se acceptă o atare subliniere, înseamnă că executorul judecătoresc nu este chemat să aprecieze asupra oricărei ipoteze de interpunere, neavând a sancţiona o interpunere căreia, în opoziţie cu ipotezele anterior înfăţişate, i-ar lipsi scopul ilicit, cel puţin în raport cu elementele de fapt pe care organul de executare le cunoaşte sau, după împrejurări, ar putea să le cunoască la momentul licitaţiei. 

Spre exemplu, dacă o persoană anume, alta decât creditorul sau debitorul, participă la licitaţie printr-o persoană interpusă, exclusiv din dorinţa de a nu fi identificat de către debitor ca fiind licitator în acea procedură de vânzare silită^[9], executorul judecătoresc, chiar dacă ar avea elemente să sesizeze o asemenea situaţie, nu ar avea motive să facă aplicarea art. 843 alin. (3) C. proc. civ. Aparenta interpunere, atât timp cât nu ar avea o finalitate ilicită, nu are a fi sancţionată, consecinţa procedurală imediată fiind aceea că executorul nu ar trebui să supună dezbaterii o asemenea stare de fapt. 

De altfel, instanţa de executare, la rândul ei, nu ar putea admite o contestaţie la executare întemeiată pe împrejurarea că adevăratul adjudecatar nu ar fi licitatorul declarat ca atare în urma şedinţei de licitaţie, ci o altă persoană, dacă această din urmă persoană ar fi fost ea însăşi capabilă să adjudece imobilul, la preţul pentru care imobilul a fost finalmente adjudecat de către interpus.

Mai mult decât atât, dacă prevenirea unei eventuale fraudări a licitaţiei ar trebui reţinută ca motiv esenţial al exercitării rolului activ al executorului în forma sa particulară consacrată la art. 843 alin. (3) C. proc. civ., creditorul însuşi ar putea scăpa de cenzura organului de executare în cel puţin două situaţii. 

Prima dintre ele priveşte înscrierea creditorului la primul termen de licitaţie, întrucât, potrivit art. 846 alin. (8) prima teză C. proc. civ., imobilul nu va putea fi adjudecat la un preţ inferior valorii imobilului. În consecinţă, opţiunea creditorului de a-şi interpune, la primul termen de licitaţie, un terţ, chiar dacă interpunerea ar fi una evidentă în ochii executorului judecătoresc, nu ar legitima intervenţia acestuia din urmă. O eventuală adjudecare săvârşită prin interpus nu ar eluda condiţia legală imperativă privitoare la preţul minim de adjudecare. Opţiunea creditorului de a licita prin interpus nu are, în consecinţă, o finalitate ilicită.

O a doua situaţie în care participarea creditorului, printr-un interpus, la licitaţie ar trebui să rămână nesancţionată chiar dacă indiciile interpunerii ar fi la îndemâna unei aprecieri sumare şi imediate a executorului judecătoresc priveşte o ipoteză aplicabilă celui de-al doilea termen de licitaţie. Astfel, dacă un interpus al creditorului se înscrie la licitaţie oferind cel puţin preţul de începere a licitaţiei, preţ care, în cazul celui de-al doilea termen, coincide cu preţul minim de adjudecare îngăduit creditorului – 75% din valoarea imobilului – nu există motive de excludere a interpusului din licitaţie. Preţul de adjudecare, raportat la licitatorul real, creditorul însuşi, respectă cerinţa prevăzută la art. 843 alin. (5) C. proc. civ., iar, dacă acest interpus ar fi singurul înscris la licitaţie, este satisfăcută şi condiţia privind preţul minim de adjudecare impus de legiuitor la cel de-al doilea termen pentru ipoteza unui licitator unic.

§3. Care este momentul-limită până la care executorul judecătoresc poate aprecia asupra interpunerii?

Prerogativa, recunoscută executorului cu titlu excepţional, de a aprecia asupra unei eventuale situaţii de interpunere este reglementată în strânsă şi strictă legătură cu procedura licitaţiei publice. 

În privinţa momentului de la care executorul judecătoresc are posibilitatea de a identifica o situaţie de interpunere nu ar trebui să existe îndoieli. Înscrierea la licitaţia publică se definitivează la momentul începerii şedinţei de licitaţie, întrucât, în lipsa unei dispoziţii legale care să declare înscrierea la licitaţie ca act irevocabil, trebuie admis că o persoană care a depus o ofertă de cumpărare, consemnând, totodată, la dispoziţia executorului, garanţia de participare la licitaţie (10% din preţul de începere a licitaţiei) are posibilitatea să se retragă din licitaţie până la momentul începerii şedinţei.

Ca urmare, o punere în discuţie, anterior începerii licitaţiei, a chestiunii unei eventuale interpuneri apare ca fiind prematură. Concret, licitaţia publică începe, potrivit art. 846 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin citirea publicaţiei de vânzare şi a ofertelor de cumpărare depuse de licitatori la dosarul de executare.

Discuţii poate să comporte, în schimb, determinarea momentului-limită până la care executorul poate să constate, din oficiu sau la solicitarea persoanei interesate, existenţa unei eventuale interpuneri.

Chiar dacă dispoziţiile Codului de procedură civilă în materia valorificării silite a bunurilor imobile nu conţin detalii la nivelul reglementării altor proceduri de licitaţie publică reglementate în legislaţa noastră^[10], se pot delimita, ca fiind relevante pentru problema în discuţie, următoarele secvenţe ale licitaţiei publice:

– momentul începerii şedinţei de licitaţie, prin citirea publicaţiei de vânzare şi a ofertelor de cumpărare depuse de către licitatori până la momentul citirii publicaţiei;

– momentul începerii licitării propriu-zise prin strigarea ofertei făcute pentru cel mai mare preţ dintre cele oferite înainte de începerea şedinţei de licitaţie, strigare urmată de supraoferte făcute succesiv de către licitatorii prezenţi;

– momentul declarării ca adjudecatar a licitatorului care oferă cel mai mare preţ, după ce, în prealabil, executorul judecătoresc a strigat acest preţ de 3 ori, la intervale de timp care să permită o eventuală supralicitare, fără ca această supralicitare să se fi produs. Acest moment poate veni în imediata succesiune a momentului citirii ofertei de cumpărare făcute pentru cel mai mare preţ şi depuse la dosarul de executare, dacă strigarea acestei oferte de către executor nu este urmată de nicio supralicitare;

– momentul semnării procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea imobilului.

Indicii sau elemente de fapt care să justifice o bănuială legitimă cu privire la licitatori care, în realitate, nu ar fi decât persoane interpuse ale adevăraţilor licitatori, pot fi la dispoziţia executorului judecătoresc înainte chiar de ziua licitaţiei, fie că executorul însuşi face constatări pornind chiar de la înscrisuri depuse la dosarul de executare de către persoanele care se înscriu la licitaţie, fie că primeşte informaţii, verbal ori în scris, de la alţi participanţi în procedură. 

Elementele care ar susţine bănuiala de interpunere pot ţine de legături speciale între licitatori ori între creditor ori debitor, pe de o parte, şi licitatori, pe de altă parte.

Desfăşurarea licitaţiei, prin succesive licitări şi supralicitări, poate ea însăşi ocaziona suspiciuni, indiferent că aparenţa de interpunere este evidenţiată, chiar în timpul licitării propriu-zise, de către licitatorii reali, alţii decât cei suspectaţi de interpunere, ori reprezintă rodul unei… aprecieri sumare şi imediate de către executorul judecătoresc. 

Considerăm că aptitudinea executorului de a trage asemenea concluzii chiar în timpul derulării licitaţiei propriu-zise nu ar trebui să fie negată pentru simplul fapt că textul care acordă executorului dreptul de a aprecia asupra unei situaţii de interpunere, adică art. 843 alin. (3) C. proc. civ., este plasat înaintea dispoziţiilor legale dedicate desfăşurării propriu-zise a licitaţiilor, respectiv art. 846 C. proc. civ. Denumirea marginală a unui articol de lege nu are valoare normativă şi, pe acest temei, nu poate reprezenta un argument decisiv pentru interpretarea acelui text. De aceea, faptul că art. 843 C. proc. civ. este plasat sub denumirea marginală „Participanţii la licitaţie”, iar nu sub denumirea marginală „Efectuarea licitaţiei”, denumire care introduce art. 846 C. proc. civ., constituie, aşadar, un aspect inapt să limiteze în timp dreptul şi, totodată, îndatorirea executorului de a aprecia o situaţie de interpunere, în sensul de a interzice intervenţia executorului dincolo de momentul începerii licitaţiei.

Pentru a nu lăsa fără un răspuns final întrebarea „Până când…?” este necesar să se analizeze dacă mai este la dispoziţia executorului judecătoresc posibilitatea de a sancţiona o interpunere pe care ar constata-o după semnarea procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea săvârşită cu preţul acelei interpuneri. Avem în vedere, o reiterăm, o interpunere care a produs consecinţe oprite de lege, în sensul ipotezelor mai sus examinate.

Apreciem că semnarea procesului-verbal de licitaţie este momentul-limită de constatare, de către executorul judecătoresc, a unei eventuale interpuneri. Dincolo de acest moment, interpunerea poate fi invocată de către cei interesaţi numai pe calea contestaţiei la executare, instanţa de executare urmând să aibă, în acest caz, nu doar ultimul cuvânt, dar şi pe cel dintâi…

Putem reformula răspunsul arătând că, în opinia noastră, executorul judecătoresc nu va putea emite un proces-verbal „rectificator” al procesului-verbal de licitaţie, motivând că, ulterior semnării procesului-verbal care a consemnat adjudecarea, a constatat că adjudecarea este rezultatul unei interpuneri ilicite. Soluţia nu are nimic particular în sine: dacă ar fi sesizat asupra incidenţei oricărei cauze de nulitate a unui act de executare emis şi comunicat deja părţilor procedurii execuţionale, executorul nu ar putea emite acte de rectificare ori de îndreptare a unei erori materiale. În ipoteza unui proces-verbal care consemnează o adjudecare viciată printr-o interpunere cu scop ilicit, tentaţia unei rectificări trebuie îndepărtată cu atât mai mult cu cât nu s-ar putea strânge toate semnăturile necesare rectificării^[11], cel puţin în situaţia în care cel căruia i-a profitat interpunerea (dacă a şi participat la licitaţie) ori interpusul în cauză ar refuza, fără doar şi poate, să consimtă la rectificare prin semnarea unui proces-verbal de anulare a procesului-verbal de licitaţie.

Pentru a conchide, în virtutea aceleiaşi raţiuni, potrivit căreia anularea unui act de executare revine exclusiv instanţei de executare, iar, în speţă, neregularitatea procesului-verbal de licitaţie nu este, în niciun caz, rezultatul unei erori materiale, executorul nu ar putea refuza, dacă finalmente s-a plătit integral preţul de adjudecare, încheierea actului de adjudecare pentru motivul că adjudecarea ar transmite dreptul de proprietate către o persoană care a câştigat licitaţia cu preţul interpunerii ilicite, interpunere constatată ulterior semnării procesului-verbal de licitaţie. O contestaţie la executare formulată de adjudecatar împotriva refuzului executorului judecătoresc de a încheia, pentru motivul arătat, actul de adjudecare ar urma să fie admisă, exceptând, desigur, ipoteza în care, fiind pendinte o contestaţie la executare, formulată, pe acelaşi temei (interpunerea ilicită), împotriva procesului-verbal de licitaţie, instanţa învestită cu prima contestaţie ar suspenda judecata până la soluţionarea definitivă a celei de-a doua^[12], iar soluţionarea acestei a doua contestaţii ar fi în sensul anulării procesului-verbal de licitaţie.

§4. Cazuri de interpunere reglementate în Codul civil

Codul civil, ca prim act normativ la care ne putem gândi ca furnizor de prezumţii, utilizează prezumţiile de interpunere în reglementarea unor incapacităţi speciale de folosinţă, fără ca acest procedeu tehnico-juridic să însoţească, matematic, reglementarea acestor incapacităţi^[13]. 

Bunăoară, sancţiunea nulităţii relative a unui donat sau legat este, în anumite cazuri^[14], aplicabilă şi donaţiilor făcute unei persoane interpuse, legiuitorul punând la dispoziţie o listă de persoane prezumate ca fiind interpuse: ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, la care se adaugă ascendenţii şi descendenţii soţului incapabilului.

Reiterând aspectul, de principiu, că nu se poate proceda la analogie pentru a fructifica, în privinţa licitaţiei publice organizate pentru vânzarea silită imobiliară, prezumţii de interpunere reglementate în alte acte normative, este de observat, pentru a reveni la materia liberalităţilor, că prezumţiile edictate de autorul Codului civil sunt relative. Ele sunt, aşadar, prezumţii într-un sens acreditat de limbajul comun, nejuridic, limbaj în care această noţiune invocă, prin ea însăşi, posibilitatea unei răsturnări dacă se face proba contrară.

Prin urmare, dacă s-ar lăsa inspirat de reglementarea în materie de liberalităţi şi dacă ar dispune de înscrisuri din care să rezulte legături de rudenie ori de afinitate de natura celor enunţate în Codul civil, executorul ar putea pune în discuţia participanţilor la licitaţie, prealabil începerii acesteia, faptul că unul dintre licitatorii prezenţi la licitaţie ar fi bunicul soţului debitorului, adică, în termenii art. 992 alin. (2) C. civ., un ascendent al soţului persoanei lovite de incapacitate de folosinţă. Decizia excluderii din licitaţie a acelui licitator rămâne însă una complicată în lumina dreptului licitatorului înscris de a face proba contrară prezumţiei de interpunere, ca prezumţie simplă trasă de executor; prezumţia este una simplă pentru că legislaţia executării silite nu o reglementează ca atare, fiind adusă, printr-o analogie ce poate fi obiect de controversă, dintr-o materie destul de îndepărtată, aşa cum este materia liberalităţilor.

Alt exemplu oferit de Codul civil este acela al prezumţiei de interpunere care joacă împotriva oricărei rude a donatarului care nu a rezultat din căsătoria donatarului cu donatorul şi la a cărei moştenire donatarul, la momentul donaţiei, ar avea vocaţie succesorală. Prezumţia de interpunere, potrivit art. 1033 alin. (2) C. civ., este, şi în acest caz, relativă, fiind aplicabilă ori de câte ori, printr-o simulaţie în care donaţia este actul secret, iar public este un contract de vânzare încheiat între soţi sau un alt contract cu titlu oneros încheiat între aceştia, se încearcă eludarea revocabilităţii donaţiilor între soţi, revocabilitate instituită de Codul civil (art. 1033).

Dincolo de caracterul relativ al prezumţiei de interpunere, reglementarea ei în diferite materii ale Codului civil are scopuri cu totul străine celor în urmărirea cărora executorul judecătoresc ar putea pune în discuţie intenţia reală a unui licitator de a licita pentru propriul interes, iar nu pentru interesul altuia, ca interpus al aceluia.

4.1. Prezumţii (absolute) de interpunere în Codul fiscal

O altă posibilă sursă de inspiraţie pentru constatarea unui caz în care suspiciunea de interpunere ar fi una rezonabilă ar putea să o constituie, pentru executorul judecătoresc, şi reglementarea fiscală.

Într-adevăr, art. 7 pct. 26 lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal^[15] defineşte persoanele afiliate, în scopuri legate de preţurile de transfer, o instituţie fundamentală şi, în acelaşi timp, complexă a dreptului fiscal. Astfel, persoanele fizice sunt considerate ca fiind afiliate între ele dacă este vorba de soţi sau rude până la gradul al III-lea inclusiv.

Executorul judecătoresc care, cu preţul unei analogii, şi de această dată, discutabile, ar dori, pentru a evalua o ipoteză de interpunere, să ia în calcul norma juridică fiscală ar observa, prin urmare, că legiuitorul fiscal, spre deosebire de autorul Codului civil (în materia incapacităţilor speciale aplicabile liberalităţilor), este insensibil la existenţa unei relaţii de afinitate, fiind interesat doar de incidenţa rudeniei sau a căsătoriei.

În schimb, deţinerea, direct ori indirect, adică inclusiv prin deţineri ale persoanelor afiliate, a unui pachet de 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau ale drepturilor de vot la o anumită persoană juridică îl transformă pe titularul unei asemenea deţineri într-o persoană fizică afiliată, potrivit art. 7 pct. 26 lit. b) C. fisc., cu persoana juridică la care se referă deţinerea evocată. Mai departe, controlul efectiv exercitat asupra acelei persoane juridice califică, şi el, persoana fizică titulară a unui astfel de control ca fiind o persoană afiliată cu persoana juridică asupra căreia se exercită controlul.

În lumina unui asemenea barem, bine definit şi detaliat de reglementarea fiscală, acea soluţie a instanţei de executare din speţa mai sus prezentată apare ca fiind una consistent întemeiată, iar ezitarea executorului în a constata, înaintea instanţei, cazul de interpunere ca semn al unei temeri nejustificate, de a nu fi acuzat de un exerciţiu abuziv al rolului activ conferit de dispoziţia de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ.

În orice caz, dacă dispoziţiile Codului civil la care ne-am oprit anterior, sunt clare în a contura numai prezumţii cu caracter relativ, reglementarea fiscală, mai severă, nu pune la îndemâna celor priviţi ca persoane afiliate posibilitatea de a demonstra contrariul. Din această perspectivă, art. 7 pct. 26 C. fisc. nu ar putea fi valorificat de executorul judecătoresc într-o asemenea direcţie, executorul având îndatorirea de a permite proba contrară unui licitator a cărui relaţie cu debitorul, creditorul sau, după caz, cu un alt licitator ar putea impune calificarea celor două persoane în discuţie ca fiind…afiliate.

În concluzie, executorul judecătoresc nu are la dispoziţie prezumţii de interpunere instituite prin norme specifice materiei vânzării silite la licitaţie publică. Dispoziţii având un asemenea conţinut pot fi regăsite în legislaţia civilă sau chiar extracivilă, însă, dincolo de obiecţia care ar însoţi, principial, recurgerea la analogie, una cu atât mai greu de tolerat când ar tinde la instituirea unor restricţii (aşa cum este şi cazul interpunerii ca temei al excluderii dintr-o licitaţie), este de observat că dispoziţiile trecute în revistă nu conţin prezumţii de interpunere similare, după cum nici forţa prezumţiilor nu este aceeaşi.

§5. Aspecte şi consecinţe procedurale ale deciziei executorului judecătoresc în raport cu un posibil caz de interpunere

Trebuie făcută o precizare prealabilă, independent de sensul concluziei la care ajunge executorul judecătoresc în legătură cu un posibil caz de interpunere şi indiferent că existenţa acestui caz este pusă chiar de executor în discuţia participanţilor la licitaţie sau este invocată de unul dintre participanţii la licitaţie.

5.1. Contradictorialitatea, principiu aplicabil dezbaterii cazului de interpunere în şedinţa de licitaţie

Astfel, fără a fi egalul instanţei de executare, executorul judecătoresc trebuie să facă aplicarea principiului contradictorialităţii, în sensul de a permite participanţilor să se pronunţe asupra chestiunii pretinsei interpuneri. Nu este vorba aici doar de o aplicare formală a unui principiu care, altminteri, este reglementat expres pentru faza procesului civil^[16], ci de o soluţie practică. Căci, la fel ca în procesul dedus judecăţii unei instanţe, punerea unei chestiuni de drept în discuţia participanţilor la executarea silită permite, nu de puţine ori, formularea unor argumente pe care decidentul în faza executării silite – executorul – nu le-ar fi avut în vedere înainte de a da participanţilor cuvântul spre a-şi exprima punctul de vedere.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că şedinţa de licitaţie publică este cadrul cel mai adecvat unei asemenea dezbateri. Dezbaterea nu este una exterioară scopului şedinţei de licitaţie, dat fiind faptul că rezultatul ei, dacă va fi excluderea de către executor a unui licitator, poate afecta în mod direct evoluţia licitaţiei şi deznodământul acesteia. O discuţie anterioară începerii licitaţiei ar putea fi provocată, dar nu şi tranşată, fiind greu de acceptat că o corespondenţă scrisă purtată de executorul judecătoresc cu participanţii la licitaţie ar satisface exigenţele contradictorialităţii.

5.2. Soluţia menţinerii în licitaţie a licitatorului suspectat de interpunere. Obiectul şi cadrul procesual al contestaţiei la executare. Soluţiile pronunţate de instanţa de executare

O primă soluţie posibilă este ca executorul să decidă menţinerea în licitaţie a licitatorului suspectat de interpunere. Apreciem că o asemenea soluţie nu trebuie consfinţită printr-un act procedural de sine-stătător, adică un act dedicat exclusiv chestiunii interpunerii. De vreme ce deliberarea are loc, în opinia noastră, în contextul şedinţei de licitaţie, procesul-verbal al acestei şedinţe poate conţine argumentele şi contraargumentele prezentate în legătură cu acest subiect.

Nu este necesară, prin urmare, întocmirea unui proces-verbal separat şi, cu atât mai puţin, a unei încheieri având în vedere că, potrivit art. 657 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc emite încheieri numai în cazurile prevăzute de lege, iar cele consumate în timpul unei şedinţe de licitaţie se consemnează într-un proces-verbal, conform art. 847 C. proc. civ.

Nici măcar împrejurarea că existenţa unei pretinse interpuneri este invocată, în scris, de unul dintre cei care urmează să participe la şedinţa de licitaţie sau care, chiar dacă nu participă, ar avea dreptul să o facă^[17] nu ar justifica emiterea de către executor a unui proces-verbal, distinct şi prealabil procesului-verbal de licitaţie, prin care să se pronunţe asupra cererii de excludere a licitatorului vizat de suspiciunea de interpunere. 

Desigur, o decizie a executorului judecătoresc de respingere a cererii de excludere din licitaţie a unui licitator acuzat de interpunere poate fi, ca orice altă măsura dispusă de executor, obiectul cenzurii din partea instanţei de executare, pe calea contestaţiei la executare. 

Obiectul contestaţiei la executare l-ar constitui procesul-verbal de licitaţie care consemnează soluţia de menţinere în licitaţie a licitatorului a cărui eventuală interpunere a fost discutată. Chiar dacă, în pofida celor anterior argumentate, măsura excluderii ar fi consemnată de executorul judecătoresc printr-un act prealabil procesului-verbal de licitaţie, considerăm ca fiind suficientă, pentru o legală învestire a instanţei de executare, atacarea, prin contestaţie, a procesului-verbal de licitaţie publică din care, în prealabil, a fost exclus licitatorul-contestator.

Calitate procesuală activă ar avea persoana vătămată de refuzul executoruluide a constata interpunerea, şi anume debitorul, creditorul sau chiar alţi licitatori.

Vătămarea s-ar consuma fie prinadjudecarea imobilului de către licitatorul suspectat de interpunere, fie printr-o adjudecare săvârşită pentru un preţ care nu ar fi putut valida adjudecarea în lipsa licitatorului suspectat de interpunere, dar menţinut în licitaţie, neinteresând, în această din urmă situaţie, dacă acel licitator este chiar cel care finalmente a adjudecat imobilul^[18]. 

Cel puţin la o primă vedere, nu ar justifica un interes cel care ar formula contestaţie la executare împotriva unui proces-verbal de licitaţie în care, deşi pretinsa interpunere s-ar fi consumat, nu s-ar fi săvârşit vreo adjudecare. Nu mai puţin, o asemenea şedinţă de licitaţie, finalizată fără adjudecare, dar pentru care ar fi depus ofertă de cumpărare şi licitatorul formal, generează întrebarea dacă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 713 alin. (3) teza I C. proc. civ., conform cărora nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii la executare.

Concret, se pune întrebarea dacă licitatorul atacat, pe motiv de interpunere, nu ar putea opune contestatorului dispoziţia legală citată arătând că motivele de fapt sau înscrisurile pe care se întemeiază bănuiala de interpunere erau cunoscute încă de la termenul de licitaţie anterior, termen la care licitatorul intimat depusese, pentru prima dată, o ofertă de cumpărare.

Apreciem că excepţia inadmisibilităţii contestaţiei ar fi, într-o atare situaţie, întemeiată. Prin ipoteză, art. 713 alin. (3) teza I C. proc. civ. vizează o situaţie în care formularea criticii în discuţie cu ocazia unei prime contestaţii ar fi fost aptă să conducă la o soluţie favorabilă contestatorului. Or, primul obstacol pe care l-ar fi putut întâmpina contestatorul în măsură să atace procesul-verbal al licitaţiei anterioare ar fi fost, dacă ar fi introdus contestaţie împotriva acelui proces-verbal, să justifice un interes actual în raport cu data acelei prime contestaţii. Dificultatea în justificarea unui interes actual în raport cu acel moment este evidentă din moment ce acea şedinţă de licitaţie nu s-a finalizat printr-o adjudecare, iar prezenţa licitatorului suspectat de interpunere nu garanta în sine participarea şi la următoarele termene.

Calitatea procesuală pasivă într-o asemenea contestaţie la executare va fi determinată şi în funcţie de… calitatea procesuală activă: dacă interpunerea este invocată chiar de către debitor, creditorul va deţine calitatea procesuală pasivă, reciproca fiind valabilă chiar dacă interpunerea invocată de către creditor ar fi una străină de intenţia debitorului şi consumată, deci, dincolo de voinţa acestuia^[19]. 

Este cert că, indiferent de identitatea interpusului sau a celui care îşi asigură interpunerea, în cadrul procesual al contestaţiei la executare trebuie incluşi creditorul şi debitorul, ca principale părţi ale raportului execuţional. Nici măcar împrejurarea că niciunul dintre cei doi nu ar fi participat la şedinţa de licitaţie caracterizată de incidentul interpunerii nu ar fi, singură, de natură să atragă excluderea lor din cadrul procesual. 

Chiar dacă este dotat de legiuitor cu atribuţia de a putea să-l excludă el primul, înaintea judecătorului, pe un licitator suspectat de interpunere, executorul judecătoresc nu ar trebui să fie intimat în contestaţia la executare întemeiată pe pretinsa interpunere, dacă, prin ipoteza examinată în rândurile de faţă, soluţia executorului a fost aceea de respingere a criticii privitoare la interpunere.

Judecând contestaţia la executare având ca obiect procesul-verbal de licitaţie atacat pe temei de interpunere prejudiciabilă, instanţa de executare poate confirma soluţia executorului, de menţinere a licitatorului suspectat de interpunere,caz în care contestaţia la executare va fi respinsă ca neîntemeiată. 

Dimpotrivă, dacă aprecierea instanţei de executare este opusă celei a executorului, instanţa de executare va admite contestaţia la executare. În funcţie de faza de judecată în care se pronunţă această soluţie, va fi dată o încheiere (soluţia instanţei de executare^[20]) ori, după caz, decizie (soluţia tribunalului ca instanţă de apel) de admitere a contestaţiei la executare.

Această din urmă situaţie merită câteva comentarii şi clarificări.

În primul rând, nu rareori se întâmplă ca motivul de contestaţie privitor la interpunere să fie alăturat, mai ales atunci când contestator este debitorul, unor alte diferite şi multiple motive privind validitatea nu doar a licitaţiei publice (de exemplu, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege), dar şi a unor acte de executare premergătoare licitaţiei, pentru a nu adăuga aici motive de contestaţie ce pun în discuţie validitatea procedurii execuţionale în ansamblul ei. În asemenea cazuri, dacă găseşte întemeiat exclusiv motivul privitor la interpunere, instanţa de executare va pronunţa o soluţiede admitere în parte a contestaţiei, adică numai în sensul anulării procesului-verbal de licitaţie.

Prin urmare, instanţa de executare trebuie să fie vigilentă în a nu pronunţa o soluţie care să fie disproporţionat de gravă în raport cu viciul identificat în procedura execuţională, în pofida faptului că un contestator-debitor va fi întotdeauna interesat în soluţia maximă posibilă: anularea întregii executări silite.

În realitate, consecinţa imediată a constatării judiciare a interpunerii şi, pe această bază, a unei soluţii de admitere în parte a contestaţiei la executare nu ar putea fi decât aceea că procedura de valorificare silită a imobilului va fi continuată prin reluarea de către executor a procedurii de valorificare silită prin stabilirea unui nou termen de licitaţie de aceeaşi natură cu termenul la care s-ar fi produs interpunerea sancţionată de instanţă. Dacă, în pofida hotărârii judecătoreşti de anulare a licitaţiei pe motiv de interpunere, licitatorul identificat de instanţă ca fiind un interpus se prezintă şi la următorul termen de licitaţie, executorul judecătoresc este dator să respingă participarea lui la licitaţie, cu excepţia, foarte puţin probabilă de altfel, în care circumstanţele reţinute în hotărâre ca argumente ale interpunerii nu s-ar mai regăsi la termenul de licitaţie organizat în cadrul reluării procedurii de valorificare^[21].

Când definim ca fiind imediată consecinţa reluării procedurii de valorificare prin stabilirea unui nou termen de licitaţie, avem în vedere dispoziţiile art. 651 alin. (4) C. proc. civ. în virtutea cărora încheierea instanţei de executare este executorie, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aceasta înseamnă că executorul judecătoresc este îndreptăţit să procedeze la stabilirea unui nou termen de licitaţie, în contul licitaţiei deja anulate, fără a mai aştepta ca hotărârea instanţei de executare să rămână definitivă.

Este nu mai puţin adevărat că, în virtutea dreptului său de dispoziţie asupra executării silite, creditorul care-şi vede amânată valorificarea creanţei ca urmare a anulării licitaţiei publice viciate prin interpunere ar putea opta pentru o suspendare, la cererea sa, a procedurii de executare silită, în temeiul art. 701 alin. (2) C. proc. civ. O asemenea suspendare, dispusă, la cererea creditorului, prin încheiere emisă de executorul judecătoresc ar putea subzista până la soluţionarea apelului împotriva încheierii de anulare a licitaţiei publice, creditorul mizând pe o decizie prin care instanţa de apel să schimbe încheierea apelată, în sensul respingerii contestaţiei la executare^[22].

Dacă speranţa creditorului va fi confirmată printr-o decizie pronunţată de tribunal în favoarea adjudecatarului, adjudecarea îşi va păstra efectele juridice, actul de adjudecare, subsecvent acesteia, supravieţuind şi el ca titlu de proprietate al adjudecatarului şi temei al întabulării în favoarea sa a dreptului de proprietate.

În schimb, consecinţa anulării, pe motiv de interpunere, a licitaţiei publice nu se va mai putea produce de îndată dacă soluţia este dispusă, pentru prima dată, abia prin decizia tribunalului, în calea de atac a apelului declarat împotriva încheierii prin care instanţa de executare respinsese, ca neîntemeiată, contestaţia la executare întemeiată pe existenţa interpunerii. Într-o atare ipoteză, procedura execuţională, beneficiind de soluţia, de primă instanţă, favorabilă adjudecării, îşi va fi urmat, netulburată, cursul firesc prin încheierea actului de adjudecare şi întabularea, pe temeiul acestui act, a dreptului de proprietate în favoarea adjudecatarului, în concordanţă cu soluţia, de primă instanţă, favorabilă adjudecatarului şi adjudecării în genere.

Desigur, nu este exclusă posibilitatea ca, în valorificarea aceluiaşi drept de dispoziţie, aplicabil şi în faza executării silite, creditorul, chiar dacă ar fi plătit integral preţul de adjudecare^[23], să prefere a amâna încheierea actului de adjudecare până la o soluţionare definitivă, desigur favorabilă adjudecatarului, a contestaţiei la executare. O atare posibilitate nu este însă echivalentă cu obligativitatea aşteptării confirmării de către instanţa de apel a soluţiei de primă instanţă favorabile adjudecatarului.

În al doilea rând, dar nu mai puţin important, o soluţie de admitere, pe motiv de interpunere, a contestaţiei la executare impune desfiinţarea actelor subsecvente procesului-verbal de licitaţie. Dar, încă mai important din punct de vedere practic şi chiar dacă obiectul contestaţiei la executare ar fi constat exclusiv în atacarea acestui proces-verbal, contestatorul ar trebui să formuleze, în termen util, o cerere de suspendare a executării silite şi, mai ales, o cerere de suspendare provizorie a executării silite. Prin aceste cereri de suspendare s-ar urmări, dacă ar fi admise, ca executarea silită să nu continue prin încheierea actului de adjudecare între executor şi adjudecatarul contestat ca fiind un interpus^[24].

Cu toate acestea, în condiţiile în care este posibilă respingerea acestor cereri de suspendare, este esenţial ca, alături de capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de licitaţie, contestatorul să formuleze şi un capăt de cerere accesoriu având ca obiect anularea tuturor actelor subsecvente procesului-verbal de licitaţie contestat, dintre care, dacă adjudecatarul plăteşte integral preţul de adjudecare, actul de adjudecare încheiat între executor şi adjudecatar este, fără îndoială, cel mai important.

Riscul omiterii unui asemenea capăt de cerere, dedicat actelor subsecvente procesului-verbal de licitaţie finalmente, ca omisiune cumulată cu neformularea sau formularea fără succes a cererilor de suspendare a executării silite, este acela de a se permite încheierea actului de adjudecare şi, mai mult decât atât, supravieţuirea acestui act în ipoteza, nu de ignorat, a neformulării unei a doua contestaţii la executare. Această din urmă contestaţie, pentru a tinde la anularea, pe cale separată, a actului de adjudecare ar trebui formulată, şi ea, în termenul de 15 zile calculat de la data la care cel interesat (probabil, acelaşi cu contestatorul la cererea căruia s-a anulat procesul-verbal de licitaţie) a cunoscut încheierea actului de adjudecare subsecvent procesului-verbal de licitaţie ce face obiectul primei contestaţii la executare, încă pe rolul instanţei de executare la data depunerii contestaţiei privitoare la actul de adjudecare. În lipsa celei de-a doua contestaţii, actul de adjudecare ar putea supravieţui chiar unei hotărâri care ar dispune exclusiv anularea procesului-verbal de licitaţie, ocazionând intabularea adjudecatarului ca proprietar al imobilului adjudecat cu preţul unei interpuneri ilicite, constatate ca atare prin hotărârea judecătorească evocată.

5.3. Soluţia excluderii din licitaţia publică a licitatorului suspectat de interpunere. Obiectul şi cadrul procesual al contestaţiei la executare. Soluţiile pronunţate de instanţa de executare

După ce am examinat posibilele scenarii generate de un executor judecătoresc care preferă o soluţie conservatoare, de natură să păstreze cadrul licitaţiei astfel cum a fost conturat el prin ofertele de cumpărare depuse la dosarul de executare, chiar şi în pofida suspiciunilor de interpunere, rămân să fie analizate posibilele evoluţii determinate de o soluţie inversă, adoptată de un executor dispus, la polul opus, să-şi asume rolul activ în direcţia permisă de Noul Cod, pe baza convingerii că situaţia de fapt îi oferă temeiurile constatării interpunerii.

Se pune, aşadar, întrebarea ce se poate întâmpla în urma unei decizii a executorului de excludere din licitaţia publică a unui licitator suspectat de interpunere, decizie consemnată, aşa cum am mai arătat, în procesul-verbal de licitaţie.

Licitatorul exclus din licitaţia publică de către executorul judecătoresc are, şi el, la dispoziţie aceeaşi cale de atac: contestaţia la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie publică. Confirmarea de către instanţa de executare a măsurii energice a executorului judecătoresc nu suscită comentarii specifice; adjudecarea săvârşită la licitaţia publică supusă contestaţiei este, în acest caz, menţinută de instanţa de executare, iar actele de executare subsecvente acestei adjudecări sunt, la rândul lor, păstrate.

5.4. Anularea, la cererea licitatorului nelegal exclus, a procesului-verbal de licitaţie soldat cu adjudecarea imobilului

Scenariul opus, acela în care instanţa de executare, admiţând contestaţia,infirmă măsura de excludere din licitaţiea unui licitator apreciat de executor ca fiind o persoană interpusă este scenariul care, dimpotrivă, face oportune anumite precizări şi nuanţări având în vedere nu doar contextul specific al şedinţei de licitaţie, ci şi deznodământul concret al licitaţiei.

Astfel, dacălicitaţia publică din care, în mod nelegal conform hotărârii instanţei de executare, a fost exclus licitatorul-contestator se finalizează printr-oadjudecare, contestaţia la executare va fi admisă în sensul anulării procesului-verbal de licitaţie. Este lipsită de importanţă împrejurarea că preţul menţionat prin oferta depusă de acel licitator era inferior nu doar preţului de adjudecare, ci şi preţului menţionat în oferta iniţială de cumpărare depusă de licitatorul declarat finalmente adjudecatar sau mai mic decât preţul cuprins în oferta de cumpărare depuse la dosarul de executare de către un al treilea licitator, la rândul lui învins în licitaţie. Într-adevăr, procedura licitaţiei publice permite, aşa cum dispune art. 846 alin. (5) C. proc. civ. , licitări şi supralicitări succesive, or, licitatorul exclus, înainte de începerea licitaţiei, a fost privat de posibilitatea de a-şi juca şansa prin astfel de supralicitări care să-i îngăduie, într-un final, adjudecarea.

Prin urmare, la fel ca în ipoteza, mai sus analizată, a anulării procesului-verbal de licitaţie care a consemnat o adjudecare în favoarea unui interpus neexclus din licitaţie, anularea procesului-verbal de licitaţie publică prin hotărârea de admitere a contestaţiei la executare pronunţată în favoarea unui licitator, de această dată, nelegal exclus din competiţie, va conduce, dacă licitaţia respectivă se soldase cu o adjudecare, la o reluare a procedurii de valorificare a licitaţiei publice prin stabilirea unui termen de aceeaşi natură cu termenul de licitaţie soldat cu adjudecarea finalmente anulată pe motiv de excludere nelegală a unuia dintre licitatorii înscrişi.

Şi în acest scenariu, al licitatorului pe nedrept apreciat de executor ca fiind un interpus, apare ca esenţial să se adauge contestaţiei la executare cererile de suspendare a executării silite, întemeiate, succesiv, pe dispoziţiile art. 719 alin. (7) C. proc. civ. şi art. 719 alin. (1) C. proc. civ., cereri care, evident, să fie şi admise de instanţa de executare. Neformularea unor asemenea cereri sau respingerea lor de către instanţa de executare, urmată, una sau cealaltă, de continuarea procedurii de executare silită, prin încheierea actului de adjudecare şi intabularea, pe această bază, a dreptului de proprietate în favoarea adjudecatarului care a profitat de excluderea, nelegală, din licitaţie a licitatorului creează acestuia sarcina unor demersuri procedurale suplimentare. 

Într-adevăr, la fel ca în cazul contestaţiei formulate împotriva adjudecării săvârşite de un interpus, dacă acea contestaţie nu este însoţită de introducerea, cu succes, a unor cereri de suspendare a executării silite şi nici nu cuprinde un capăt de cerere accesoriu dedicat anulării actelor de executare subsecvente procesului-verbal de licitaţie atacat prin contestaţie, licitatorul nelegal îndepărtat din licitaţia finalizată cu o adjudecare va fi nevoit să depună, în mod distinct, însă cu respectarea termenului de 15 zile, o nouă contestaţie la executare îndreptată împotriva actului de adjudecare între timp încheiat; executorul judecătoresc nu poate refuza adjudecatarului încheierea actului de adjudecare numai pentru că, pe rolul instanţei de executare, s-ar afla o contestaţie la executare având ca obiect anularea procesului-verbal de licitaţie, chiar dacă această contestaţie este întemeiată pe o excludere nelegală a unuia dintre licitatorii înscrişi şi, prin urmare, ar putea genera o soluţie de natură să afecteze efectele juridice ale adjudecării şi ale actului de adjudecare subsecvent acestuia.

5.5. Refuzul licitatorului-adjudecatar de a semna procesul-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea nu împiedică încheierea procesului-verbal

Din acest punct de vedere, titlul executoriu născut din soluţionarea unei asemenea contestaţii la executare se manifestă într-un mod atipic atunci când se pune problema punerii în executare. Astfel, pe de o parte, creditorul (contestatorul-licitator învingător în contestaţie) poate uza de el pentru a înfrânge o eventuală rezistenţă a debitorului (executorul judecătoresc) în a se conforma poruncii de emitere a procesului-verbal de licitaţie.

Pe de altă parte, conformarea executorului judecătoresc faţă de hotărârea de admitere a contestaţiei produce efectul urmărit prin pronunţarea acestei hotărâri chiar dacă beneficiarul hotărârii, licitatorul, ar renunţa să-l mai urmărească.Nu este vorba de o anomalie pentru că obligaţia de a face este născută în legătură cu o procedură execuţională, iar întocmirea procesului-verbal de licitaţie, aşa cum a dispus-o instanţa, devine o etapă obligatorie pentru continuarea procedurii.

Este locul să revenim la conţinutul art. 847 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. care, atunci când legiuitorul evocă ipoteza refuzului semnării procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea „obişnuită“ (adică o adjudecare consumată la un termen de licitaţie), nu distinge în funcţie de calitatea celui care refuză. 

Este adevărat că argumentul de interpretare ubi lex non distinguit nu trebuie, nici în această analiză, absolutizat. Chiar dacă formularea normei nu-l exclude in terminis nici măcar pe executorul judecătoresc din sfera persoanelor al căror refuz de semnare a procesului-verbal nu ar împiedica întocmirea actului, ci ar obliga doar la consemnarea motivelor refuzului, trebuie acceptat că un proces-verbal de licitaţie nu s-ar putea încheia fără semnătura organului de executare. 

Dar lipsa semnăturii licitatorului declarat adjudecatar la finalul şedinţei de licitaţie, moment care, tehnic vorbind, nu poate fi concomitent cu momentul semnării procesului-verbal de licitaţie, n-ar trebui să invalideze un proces-verbal de licitaţie semnat de executorul judecătoresc. În realitate, adjudecarea se consumă nu în momentul semnării de către licitatorul-adjudecatar a procesului-verbal de licitaţie, ci în momentul în care strigarea preţului oferit de acest licitator nu a fost urmată de o ofertă făcută de către un licitator concurent pentru un preţ superior. 

Dificultăţi de dovedire a adjudecării atunci când semnătura adjudecatarului nu figurează pe procesul-verbal de licitaţie se pot ivi mai ales atunci când semnăturii organului de executare nu-i sunt asociate semnăturile altor participanţi la licitaţie, identificaţi la art. 847 alin. (3) C. proc. civ.

Analiza consecinţelor măsurii executorului, ulterior infirmată de instanţa de executare, de excludere a unicului licitator înscris la licitaţie nu poate fi finalizată înainte de a arăta că, şi în această ipoteză particulară, este important pentru contestator să adauge contestaţiei la executare cererile de suspendare a executării silite, întemeiate succesiv pe dispoziţiile art. 719 alin. (7) şi (1) C. proc. civ. 

În lipsa acestor demersuri sau, dacă ele ar fi întreprinse, în lipsa succesului acestor cereri de suspendare, executorul judecătoresc, la stăruinţa creditorului, ar fi dator să continue procedura de executare silită prin organizarea unor noi termene de licitaţie publică. Or, dacă la unul dintre aceste termene de licitaţie, competiţia s-ar finaliza cu o adjudecare, licitatorul care, ulterior acestei adjudecări, ar obţine anularea procesului-verbal anterior, aferent licitaţiei din care acel licitator fusese nelegal exclus, el s-ar vedea nevoit să formuleze contestaţie la executare pentru a obţine anularea actelor de executare subsecvente noii licitaţii, soldate cu adjudecare. 

De altfel, dacă i s-ar aduce la cunoştinţă chiar în cursul judecăţii prin care contestatorul-licitator exclus nelegal din licitaţie, că, între timp, procedura de valorificare silită a continuat prin termene de licitaţie care au condus la o adjudecare, instanţa de executare s-ar găsi în imposibilitatea de a mai pronunţa o hotărâre de obligare a executorului la declararea contestatorului-licitator ca fiind adjudecatar.Suspendarea judecăţii contestaţiei pendinte până s-ar soluţiona contestaţia ulterior introdusă de acelaşi contestator-licitator, pentru anularea procesului-verbal de licitaţie consemnând adjudecarea ar fi, din nou, soluţia procedural adecvată, de natură să evite suprapunerea a două adjudecări în privinţa aceluiaşi imobil.

Nu mai puţin, o eventuală participare a licitatorului nelegal exclus la un termen anterior, la un termen ulterior de licitaţie nu ar influenţa, în defavoarea sa, soluţionarea contestaţiei la executare întemeiate pe excluderea nelegală din licitaţia anterioară, nici măcar atunci când participarea sa la cea de-a doua licitaţie s-ar solda cu o înfrângere. Faptul că licitatorul care critică excluderea sa dintr-o licitaţie anterioară se înscrie la o licitaţie ulterioară nu valorează renunţare la contestarea licitaţiei din care a fost eliminat de către executor. 

Însă o eventuală victorie în licitaţia ulterioară, cu consecinţa declarării sale ca adjudecatar la finele acestei din urmă licitaţii, ar lipsi de interes contestaţia la executare anterior depusă pentru anularea măsurii de excludere din prima licitaţie; această din urmă situaţie este una în care observăm că rezultatul celei de-a doua licitaţii influenţează soarta contestaţiei la executare întemeiate pe excluderea negală din licitaţia anterioară^[25].

Concluzie

Evidenţierea posibilelor consecinţe procesuale ale aplicării dispoziţiei de la art. 843 alin. (3) C. proc. civ., indiferent de sensul în care executorul judecătoresc face o asemenea aplicare – menţinerea sau, după caz, excluderea din licitaţie a unui licitator suspectat de interpunere – l-ar putea „intimida” pe executorul judecătoresc şi, în mod invers proporţional, i-ar putea încuraja pe participanţii la licitaţie care-şi evaluează şansele de a învinge în licitaţie şi în funcţie de presiunea pe care o pot exercita asupra organului de executare în jurul unei chestiuni atât de sensibile precum este aceea de a decide menţinerea ori, după caz, excluderea din licitaţie a unui licitator susceptat de interpunere.

Am descris mai sus, cu destule detalii, ipotezele care s-ar putea ivi în practică în funcţie nu doar de măsura adoptată de executor în timpul licitaţiei, ci şi de soluţia instanţei de executare, cu luarea în considerare a demersurilor procedurale întreprinse de cei care se consideră vătămaţi prin măsura luată, într-un sens sau în altul, de către executor, demersuri dintre care cererile de suspendare a executării şi cele privind anularea actelor subsecvente procesului-verbal de licitaţie prezintă o importanţă practică incontestabilă; dinamica executării silite este, prin excelenţă, superioară ritmului de soluţionare a incidentelor judiciare în executarea silită.

Tabloul este complex, dar, sub nicio formă, unic. În realitate, complicaţiile ce se pot ivi ca urmare a unei măsuri întreprinse de executor în legătură cu chestiunea unei eventuale interpuneri nu diferă de cele pe care executorul le poate genera atunci când, în aplicarea aceluiaşi art. 843 alin. (3) C. proc. civ., face o apreciere sumară şi imediată asupra solvabilităţii sau capacităţii licitatorilor, adică asupra celorlalte două aspecte alăturate, în dispoziţia legală evocată, chestiunii interpunerii.

Într-un plan încă mai general, orice viciu de nelegalitate a procesului-verbal de licitaţie a cărui incidenţă instanţa de executare, constatând-o, o evaluează ca neputând fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de licitaţie publică poate genera complicaţii de aceeaşi magnitudine cu cele înfăţişate plecând de la infirmarea judiciară a evaluării făcute de executor în legătură cu o aparentă interpunere în cadrul licitaţiei.

De aceea, prezentul articol nu trebuie văzut ca o critică la adresa reglementării Noului Cod, ci ca pe o încercare de a oferi cât mai multe răspunsuri la întrebările pe care le ridică învestirea executorului cu prerogativa, până mai ieri monopol al judecătorului, a aprecierii asupra unei eventuale interpuneri şi a adoptării de măsuri drastice decurgând dintr-o constatare a incidenţei acesteia.

Spaţiu pentru îmbunătăţiri ale reglementării există cu siguranţă. Identificarea unei soluţii unitare fără a mai distinge în funcţie de natura bunului scos la licitaţie – mobil sau imobil –, consacrarea unor prezumţii relative de interpunere şi un grad mai mare de particularizare a soluţiilor pe care instanţele le pot pronunţa în funcţie de calitatea contestatorului şi de situaţia concretă la data soluţionării contestaţiei sunt doar câteva repere de lege ferenda.

Note de subsol

^[1] În cele ce urmează vom avea în vedere Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 1 septembrie 2021, data redactării articolului.

^[2] În practică, unii licitatori, receptivi la problemele de drept ce pot să apară înainte şi în timpul şedinţei de licitaţie, optează pentru asistenţă juridică specializată (avocaţi, consilieri juridici) dedicată acestei secvenţe finale a urmăririi silite. Timpurile în care singurul avocat care apărea în legătură cu faza executării silite era avocatul angajat de către debitor şi numai pentru a-l asista pe acesta din urmă în contestaţia la executare au apus…

^[3] Capitolul face parte din Titlul II al Cărţii a V-a a Noului Cod, Carte consacrată executării silite.

^[4] Preţul de pornire pentru primul termen de licitaţie publică imobiliară este stabilit prin încheiere emisă de executorul judecătoresc [art. 837 alin. (1) C. proc. civ.] şi reprezintă, de cele mai multe ori, valoarea determinată prin expertul desemnat de executor, în aplicarea dispoziţiilor art. 836 alin. (3)-(8) C. proc. civ. În mod excepţional, executorul judecătoresc este cel care-şi poate asuma prerogativa de a determina el însuşi valoarea imobilului, luând în considerare preţul mediu de piaţă existent în localitatea respectivă [art. 836 alin. (1) C. proc. civ.], însă, în practică, organul de executare, pentru a evita să planeze suspiciuni asupra sa, optează pentru serviciile unui expert, opţiune care, în cazul în care există o solicitare a uneia dintre părţi în acest sens, devine obligatorie [art. 836 alin. (3) C. proc. civ.].

^[5] În conformitate cu art. 864 C. proc. civ., dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului. Prin urmare, inclusiv suma consemnată de un creditor pentru ca, adăugată creanţei sale, să permită plata preţului de adjudecare, se va elibera debitorului, soluţie firească întrucât vânzarea silită a avut ca obiect un imobil proprietatea debitorului, iar suma menţionată a fost parte din preţul achitat în acest scop. Suma iese, aşadar, ireversibil din patrimoniul creditorului, chiar dacă el, în scopul adjudecării, şi-a depus, integral, propria creanţă.

^[6] Transferul dreptului de proprietate de la licitatorul aparent către creditor nu poate avea loc înainte de încheierea actului de adjudecare şi întabularea dreptului de proprietate pe numele acelui licitator. Or, exceptând cazul în care adjudecatarul obţine acordul debitorului pentru plata preţului în rate, încheierea actului de adjudecare este condiţionată, potrivit art. 854 C. proc. civ., de plata integrală a preţului de adjudecare. Ca urmare, creditorul care-şi interpune un licitator trebuie să-l şi doteze cu fonduri necesare achitării preţului de adjudecare, urmând ca, în funcţie de suma pe care evoluţia licitaţiei publice a dovedit-o necesară pentru obţinerea beneficiului adjudecării, să-şi poată recupera cât mai mult din ceea ce a alocat licitatorului interpus…

^[7] A se vedea, în acest sens, Jud. Buftea, s. civ., sent. civ. nr. 49 din 10 ianuarie 2020, nepublicată.

^[8] A fost deja explicată frauda săvârşită de creditorul care, recurgând la interpunere, îşi procură, prin licitaţie publică, proprietatea imobilului pentru un preţ mai mic decât pragul minim de 75% din valoarea acelui imobil. Acestei manopere i se poate contrapune, în ipoteza unei creanţe foarte apropiate sau chiar mai mare de valoarea imobilului, scenariul „recuperării” imobilului de către debitor, printr-o adjudecare săvârşită de un interpus al acestuia, la un preţ chiar mai mic de 30% din valoarea imobilului. Avem în vedere, pentru acest din urmă caz, o adjudecare consumată la cel de-al treilea termen de licitaţie, termen la care, potrivit art. 846 alin. 9 C. proc. civ., preţul de adjudecare poate fi mai mic atât faţă de cuantumul creanţei, cât şi faţă de garanţia de participare la licitaţie (garanţia de participare este 10% din preţul de începere a licitaţiei). În consecinţă, sacrificând fonduri reduse, egale cu o sumă încredinţată unuia dintre cei doi falşi licitatori în vederea adjudecării, la care se adaugă o sumă egală cu garanţia de participare a celui de-al doilea fals licitator (această din urmă va fi rapid recuperată de către debitor pentru că garanţia de participare se restituie licitatorilor învinşi), debitorul ar putea, după ce va dobândi proprietatea de la adjudecatar (unul dintre licitatorii interpuşi), să redevină proprietar; în acest scenariu, creditorul, titular al unei creanţe, prin ipoteză, mai mare decât valoarea imobilului, se va resemna cu eliberarea unei sume, provenite din preţul de adjudecare, cu mult mai mică decât creanţa respectivă…

^[9] Se poate imagina situaţia particulară în care licitatorul real, pentru care acţionează interpusul, ar fi un foarte bun prieten al debitorului proprietar al imobilului scos la vânzare silită ori, dimpotrivă, situaţia contrară, caracterizată de o puternică adversitate între cele două persoane.

^[10] Exemplul reglementărilor la nivel de legislaţie primară, dar şi legislaţie secundară în materia achiziţiilor publice este cel mai semnificativ din punctul de vedere al detalierii diferitelor proceduri de licitaţie.

^[11] Dispoziţiile în materia executării silite nu consacră posibilitatea executorului de a rectifica acte de executare, chiar dacă, spre deosebire de ipoteza în discuţie, ar fi vorba de o veritabilă eroare materială. Cu toate acestea, posibilitatea îndreptării de către executor a erorilor materiale strecurate în actele prin care-şi exercită diferitele atribuţii recunoscute de lege, fără ca activitatea de executare silită să fie exclusă dintre acestea, este prevăzută la art. 57 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, fiind impusă însă, spre a se face îndreptarea, citarea părţilor. 

^[12] O asemenea suspendare ar putea fi dispusă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia judecata poate fi suspendată atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

^[13] Spre exemplu, art. 1653-1654 C. civ. reglementează incapacităţi de a cumpăra, prevăzând că ele sunt aplicabile inclusiv în cazul cumpărării prin persoane interpuse, fără a consacra vreo prezumţie de interpunere. Aceeaşi este situaţia reglementării scutirii de raport a donaţiilor făcute prin persoane interpuse, scutire inaplicabilă dacă interpunerea se dovedeşte a fi avut un alt scop decât scutirea de raport [art. 1150 alin. (1) lit. b) C. civ.]; nici în cazul acestor donaţii nu regăsim prezumţii de interpunere.

^[14] Sintetizând, este vorba de liberalităţi făcute în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului legal înainte ca acesta să fie descărcat de gestiune [art. 988 alin. (2) C. civ.], în favoarea medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului [art. 990 alin. (1) C. civ.], în favoarea preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului [art. 990 alin. (3) C. civ.]. Cu aplicare exclusivă în privinţa legatelor, sunt vizate, în temeiul art. 991 C. civ., acte încheiate de testator în favoarea notarului public care a autentificat testamentul; în favoarea interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, în favoarea martorilor, dacă prezenţa lor este necesară la redactarea testamentului, în favoarea agenţilor instrumentatori în ipoteza testamentelor privilegiate (art. 1.047 C. civ.), dar şi legatele făcute în favoarea persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.

^[15] M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.

^[16] Articolul 14, sediul materiei principiului contradictorialităţii, face din judecător unicul însărcinat cu punerea în aplicare a acestui principiu, făcând referiri constante şi, totodată, exclusive la „instanţă”.

^[17] Spre exemplu, debitorul depune, înainte de ziua licitaţiei, o cerere prin care solicită excluderea unui licitator ca persoană interpusă, menţionând că nu intenţionează să participe la şedinţa de licitaţie chiar dacă cererea sa ar fi încuviinţată.

^[18] Reamintim că, faţă de dispoziţiile art. 846 alin. (8)-(9) C. proc. civ., pentru ca imobilul să fie adjudecat la un preţ reprezentând 30% din valoarea imobilului (cel de-al doilea termen de licitaţie), respectiv la un preţ inferior cuantumului garanţiei de participare sau valorii creanţei (cel de-al treilea termen de licitaţie), este necesară existenţa a doi licitatori. Or, dacă unul dintre cei doi licitatori a fost contestat, în şedinţa de licitaţie, pentru interpunere ilicită, dar nu a fost exclus de către executor, adjudecarea imobilului de către celălalt licitator s-a putut face pentru un preţ mai mic decât 75% din preţul de începere a licitaţiei la al doilea termen, preţ minim legal de adjudecare în ipoteza licitatorului unic.

^[19] Avem în vedere cazul în care, pentru a-şi asigura un preţ de adjudecare inferior preţului de începere a licitaţiei publice la cel de-al doilea termen sau la cel de-al treilea termen, preţ de începere egal cu preţul minim de adjudecare pentru ipoteza licitatorului unic, singurul licitator real înscris la licitaţie îşi interpune, cu titlu de aşa-zis licitator concurent, o altă persoană. Pe această cale, licitatorul iniţiator al interpunerii îşi poate adjudeca imobilul fie la un preţ cu foarte puţin superior preţului minim de adjudecare permis de lege în cazul pluralităţii de licitatori la cel de-al doilea termen – 30% din valoarea imobilului –, respectiv la cel de-al treilea termen, unde nu există niciun preţ minim legal impus pentru adjudecare. 

^[20] Practica majoritară a instanţelor de executare este, contrar dispoziţiilor art. 651 alin. (4) C. proc. civ., în sensul pronunţării prin sentinţă, iar nu prin încheiere, dar nu este relevant pentru articolul de faţă să insistăm asupra acestui aspect.

^[21] Spre exemplu, dacă a fost anulată o licitaţie corespunzătoare potrivit celui de-al doilea termen în sensul art. 846 alin. (8) C. proc. civ., cu motivarea că preţul de adjudecare a fost sub nivelul minim de 75%, iar, dintre cei doi licitatori înscrişi, unul era interpusul celuilalt, un termen de licitaţie ulterior celui anulat de instanţă nu l-ar obliga pe executor să-l excludă pe acel licitator apreciat de instanţă ca fiind interpus, în măsura în care licitatorul respectiv oferă, de această dată, acel preţ de începere a licitaţiei (75% din valoarea imobilului), neinteresând, în raport cu o asemenea ofertă, că ar fi chiar singurul licitator înscris la noua licitaţie publică.

^[22] Potrivit art. 701 alin. (2) C. proc. civ., executarea se poate suspenda de către executorul judecătoresc la cererea creditorului, fără a se cere creditorului, în vederea obţinerii acestei suspendări, să-şi motiveze cererea de suspendare ori să indice o durată maximă pentru aplicarea măsurii. Cu referire aplicată la contextul analizei de faţă, creditorul nu este obligat ca, solicitând executorului să dispună suspendarea executării, să precizeze că măsura este legată de modul de soluţionare a apelului declarat de el împotriva încheierii prin care instanţa de executare a anulat procesul-verbal de licitaţie. Executorul judecătoresc va dispune suspendarea prin încheiere, întrucât, conform art. 657 alin. (1) C. proc. civ., măsura suspendării executării presupune emiterea unei încheieri, iar nu a unui proces-verbal.

^[23] Trebuie menţionat că persoana declarată de către executor ca adjudecatară a imobilului vândut la licitaţie publică are la dispoziţie, în temeiul art. 850 alin. (1) C. proc. civ., un termen de 30 de zile pentru plata diferenţei de preţ (înscrierea la licitaţie a fost condiţionată de consemnarea unei garanţii de participare, garanţie care, în cazul adjudecării, este blocată ca avans din preţul total de adjudecare, cu excepţia cazului în care licitatorul respectiv făcea parte dintr-o categorie de persoane dispensate de obligaţia de a depune garanţie). Or, acest termen prevăzut de lege pentru plata integrală a preţului de adjudecare nu este suspendat prin simplul fapt că adjudecatarul preferă să aştepte confirmarea de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a contestaţiei împotriva procesului-verbal de licitaţie.

^[24] Pentru teza potrivit căreia anularea procesului-verbal de licitaţie atrage şi anularea actului de adjudecare în temeiul art. 179 alin. (3) C. proc. civ., fiind vorba de o nulitate a actului subsecvent – actul de adjudecare – derivată din nulitatea actului iniţial – procesul-verbal de licitaţie –, a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleţ, Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă. Modificările aduse executării silite potrivit Codului republicat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 318.

^[25] Chiar dacă pare întrucâtva marginală faţă de miza şi obiectul analizei de faţă, ni se pare semnificativ să precizăm că o soluţie de respingere a contestaţiei la executare ca fiind rămasă fără interes ar atrage cheltuieli de judecată în sarcina intimatului-executor judecătoresc. Într-adevăr, adjudecând imobilul la o şedinţă de licitaţie ulterioară nu doar licitaţiei din care a fost exclus, ci şi momentului introducerii contestaţiei prin care critica excluderea sa ca fiind nelegală, licitatorul nu apare ca fiind în culpă procesuală. La data formulării contestaţiei de executare, statutul său era acela al unui licitator exclus nelegal dintr-o licitaţie şi, din acest motiv, privat de beneficiul unei adjudecări pe deplin legale. Lipsa de interes nu se poate constata în raportul cu momentul depunerii contestaţiei la executare, ci apare în cursul judecăţii, ca o consecinţă a unei împrejurări exterioare cadrului contestaţiei, fără a infirma existenţa interesului, ca unul legitim şi actual, la data învestirii instanţei de executare.