Simulația în dreptul internațional privat – posibilă cauză de înlăturare de la aplicare a legii străine

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 29-33.

Introducere

Este îndeobște cunoscut că raporturilor de drept privat cu element de extraneitate nu le poate fi aplicată în mod direct legea forului. Soluția este una rațională întrucât legea instanței sesizate nu este cu nimic mai îndreptățită să guverneze raportul juridic față de alte sisteme de drept indicate de respectivele elemente de extraneitate. Astfel, dreptul internațional privat are ca fundament egalitatea sistemelor de drept în prezență, ceea ce determină ca identificarea concretă a lex causae să presupună parcurgerea unui raționament specific – raționamentul conflictual. Acesta permite stabilirea de o manieră obiectivă, inter pares, a legii aplicabile unui anumit raport de drept privat cu element de extraneitate.

Prin excepție, dreptul forului poate institui derogări de la acest mecanism de determinare a lex causae, permițând înlăturarea de la aplicarea a legii indicate de norma conflictuală. În dreptul român, asemenea excepții sunt instituite de art. 2564 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română”, de art. 2565 alin. (1) C. civ. care prevede că „în mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărți poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături”.

Dintre textele citate, relevantă pentru analiza de față este dispoziția art. 2564 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „aplicarea legii străine se înlătură dacă (…) a devenit competentă prin fraudarea legii române”.

Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, „există fraudă la lege în dreptul internațional privat atunci când părțile unui raport juridic, folosind în scop fraudulos (ilicit) un mijloc de drept internațional privat, au făcut aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât cel normal competent să se aplice”^[1]. Două modalități pot fi utilizate pentru fraudarea legii în sensul enunțat anterior, astfel:

– fie, într-un raport juridic de drept intern, lipsit de elemente de extraneitate, se introduce un asemenea element, în scopul de a fi transformat raportul juridic într-unul de drept internațional privat. În felul acesta, legea internă prin ipoteză nefavorabilă interesului părților nu mai este în mod automat aplicabilă raportului juridic, ci se declanșează un conflict de legi, urmând ca norma conflictuală care îl soluționează să indice sistemul de drept aplicabil;

– fie, într-un raport juridic de drept internațional privat, cu privire la care există, așadar, deja, un conflict de legi, părțile identifică norma conflictuală aplicabilă și deplasează în scop fraudulos elementul material ce constituie punctul de legătură al acesteia, făcând ca respectiva normă să indice un alt sistem de drept aplicabil, prin ipoteză mai favorabil interesului lor decât sistemul de drept ce ar fi fost determinat de aceeași normă conflictuală anterior deplasării punctului său de legătură.

Pentru a exista fraudă, în oricare dintre modalitățile descrise, este necesară o modificare reală, obiectivă a situației de fapt (chiar dacă realizată în scop ilicit), menită a antrena sau a deturna, după caz, raționamentul conflictual astfel încât să antreneze aplicarea unui sistem de drept favorabil interesului părților.

În aceste condiții, se naște întrebarea dacă situația ar fi diferită atunci când modificarea situației de fapt constând în introducerea în raportul juridic a unui element de extraneitate sau deplasarea, după caz, a elementului material ce constituie punct de legătură al normei conflictuale) nu ar fi una reală, efectivă, ci doar aparentă (fictivă)? Astfel, spre exemplu, din dorința lor de a încheia un contract cu element de extraneitate care să poată fi supus unei alte legi decât cea română, părțile ar menționa în cuprinsul său că respectivul contract a fost încheiat în străinătate, deși, în realitate, lucrurile nu ar sta astfel sau ar prevedea, contrar realității, că una dintre obligațiile contractuale va fi executată și în străinătate. În același sens, poate fi amintit, de asemenea, un exemplu reținut de literatura de specialitate în care, în actul constitutiv al unei societăți care urmează să își desfășoare activitatea în totalitate pe teritoriul României și care are doar asociați români, se menționează că sediul social s-ar afla în străinătate, deși în realitate, la adresa indicată nu există sediul menționat^[2]. Oare situațiile descrise se subsumează și ele cazului de înlăturare de la aplicare a legii determinate de norma conflictuală pe care l-am evocat mai sus? Studiul de față încearcă să ofere un răspuns la această întrebare.

§1. Încadrarea juridică a problemei enunțate

Exemplele descrise în cadrul paragrafului anterior evidențiază existența a două manifestări de voință ale părților: una prin care acestea au creat o aparență adusă la cunoștința terților (încheierea contractului în străinătate, stipularea unor obligații contractuale executabile în altă țară, stabilirea în străinătate a sediului social al unei persoane juridice) și una care o infirmă pe cea dintâi, dobândind, astfel, fizionomia juridică a unei simulații.

Într-o definiție pertinentă reținută de literatura de specialitate, simulația reprezintă „operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de altul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula”^[3], incluzând, așadar, în mod corespunzător situațiile de fapt descrise.

Aceeași calificare este oferită și de doctrina specializată din domeniul dreptului internațional privat, potrivit căreia, în cazul în care o societate își stabilește în mod efectiv sediul într-un alt stat (atrăgând aplicarea legii statului respectiv), deși activitatea societății se desfășoară în principal în România, suntem în prezența unei fraude la lege. În schimb, dacă sediul este stabilit numai prin actul constitutiv, este vorba despre o simulație^[4].

În concluzie, situațiile în care introducerea unui element de extraneitate în raportul juridic, respectiv deplasarea elementului material care constituie punct de legătură al normei conflictuale în vederea modificării legii aplicabile sunt fictive nu constituie cazuri de fraudă la lege, ci simulații.

§2. Calificarea simulației în dreptul internațional privat

În dreptul internațional privat, prin calificare se înțelege interpretarea unui raport juridic pentru a identifica în mod corect norma conflictuală ce îi este aplicabilă^[5]. În conformitate cu prevederile art. 2558 alin. (1) C. civ., „când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.

Calificând, așadar, simulația din perspectiva legii române, observăm că aceasta reprezintă o excepție de la principiul opozabilității efectelor contractului^[6]. În consecință, instituția juridică analizată se va include în domeniul de aplicare al lex contractus, care cârmuiește, printre altele, efectele contractului, inclusiv principiile care guvernează respectivele efecte și excepțiile de la acestea.

Rezultă, așadar, că efectele simulației și regimul său juridic în general sunt cârmuite de lex causae (lex contractus), iar nu de legea română, ca lege a forului. Cum cazurile de înlăturare de la aplicare a legii determinate de norma conflictuală sunt reglementate de dreptul forului potrivit politicii sale în materia dreptului internațional privat, rezultă că simulația nu se poate include printre acestea.

În concluzie, efectele (juridice) ale simulației pe tărâmul dreptului internațional privat nu se includ în sfera cazurilor de înlăturare de la aplicare a lex causae, ci în domeniul de aplicare al acesteia din urmă.

§3. Efectele simulației pe planul aplicării lex causae

Întrucât, astfel cum am arătat deja, instituția juridică a simulației se include în domeniul de aplicare al lex causae, această lege urmează să determine efectele sale juridice.

În cazul în care lex causae este legea română, potrivit art. 1289 alin. (1) C. civ., contractul secret produce efecte între părți, succesorii lor universali și cu titlu universal (dacă din natura contractului sau din stipulația părților nu rezultă contrariul). De asemenea, contractul secret poate fi invocat și de către terți împotriva părților, atunci când le sunt vătămate drepturile [art. 1290 alin. (2) C. proc. civ.]. Probabil, reglementarea în această materie este similară celei existente și în alte țări.

În asemenea cazuri, aplicarea contractului secret poate avea drept consecință: eliminarea elementului de extraneitate sau înlăturarea deplasării elementului material ce constituie punct de legătură al normei conflictuale, consecința fiind, după caz, aplicarea legii interne raportului juridic rămas fără element de extraneitate sau aplicarea unei alte legi raportului juridic cu element de extraneitate.

Concluzii

Deși mecanismul său este similar celui al fraudei la lege, simulația se distanțează de aceasta, din punct de vedere tehnic, prin modalitatea de realizare. Dacă frauda la lege presupune introducerea reală a unui element de extraneitate în raportul juridic de drept intern sau deplasarea efectivă în altă țară a unui element material ce constituie punctul de legătură al normei conflictuale aplicabile unui raport juridic în care preexistă un element de extraneitate, în cazul simulației aceste demersuri sunt fictive.

Diferențe există și pe plan juridic între cele două instituții. Analizându-le exclusiv din perspectiva dreptului internațional privat, se observă, pe de-o parte, izvorul lor diferit: regulile referitoare la simulație sunt furnizate de lex causae, în vreme ce regulile referitoare la frauda la lege își găsesc izvorul în lex fori care instituie cazuri de înlăturare de la aplicare a lex causae. Pe de altă parte, din perspectiva etapelor raționamentului conflictual, regulile referitoare la simulație sunt aplicate anterior celor referitoare la frauda la lege, întrucât, din punct de vedere practic, mai întâi se determină și se aplică norma conflictuală și lex causae, iar apoi, în situațiile speciale prevăzute de lex fori (spre exemplu, pentru că legea străină a devenit competentă prin fraudă) se pune problema înlăturării sale de la aplicare (anterior identificării și aplicării prevederilor incidente din lex causae neputându-se identifica scopul ilicit pentru care părțile au fraudat legea). În concluzie, simulația nu este o cauză de înlăturare de la aplicare a legii străine în sensul art. 2564 și 2565 C. civ., nefiind prevăzută de lex fori, dar poate conduce la o asemenea consecință dacă lex causae prevede aplicarea actului secret care invalidează criteriul ce a condus la aplicarea respectivei legi.

Note de subsol

^[1] D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 108. În același sens, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 121.

^[2] D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 117-118.

^[3] Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1431.

^[4] D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 117-118.

^[5] A se vedea în materie: D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 58.

^[6] A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Ed. Solomon, București, 2018, p. 483 și p. 527.