Sindromul Münhausen versus victimitatea simulată

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 275-284.

---

Reacția societății la rolul victimei în declanșarea mecanismului actului infracțional este, de regulă, ambiguă, victima fiind tratată atât din perspectiva acuzării, cât și a apărării. Pe de o parte, atitudinea este marcată de consolarea victimei și reprobarea comportamentului infractorului, iar, pe de altă parte, victima este acuzată de provocarea, precipitarea, facilitarea și favorizarea actului agresional din cauza naivității sale, a ignoranței, a încrederii, a supraaprecierii forțelor proprii. Mai grav este faptul că, în unele cazuri, procesul de victimizare este simulat de către victima confabulator, în realitate acesteia nefiindu-i cauzate prejudicii de natură fizică, morală sau materială. Astfel, avem doar aparența unei victimizări propriu-zise.

Printre primele mențiuni referitoare la conceptul de „victimă simulantă (imaginară) – confabulator” se atestă în tipologia victimelor propusă de Benjamin Mendelson (1956)^[1], reputat avocat român care, punând accent pe gradul de implicare și de responsabilitate în comiterea infracțiunii, diferențiază următoarele categorii de victime:

1. absolut nevinovată, completamente inocentă;

2. având o vinovăție minoră (redusă);

3. la fel de vinovată ca și infractorul;

4. mai vinovată decât infractorul;

5. absolut vinovată, având responsabilitatea totală în comiterea infracțiunii;

6. simulantă (imaginară) sau confabulator.

Clasificarea s-a realizat în baza unei scale graduale cu privire la răspunderea privind comiterea infracțiunii ce revine celor doi participanți ai cuplului penal. La o extremitate se află nevinovăția, iar la cealaltă, responsabilitatea deplină. După cum observăm, „victima simulantă” este etichetată ca subiect ce manifestă cel mai pronunțat grad de vinovăție și de responsabilitate în declanșarea mecanismului actului infracțional. Și acest lucru nu este întâmplător.

Victima simulantă (imaginară) – confabulator este persoana care nu a suferit în realitate niciun prejudiciu, dar acuză neîntemeiat, pe motive false, o altă persoană de săvârșirea infracțiunii.

De regulă, simulanții sunt indivizi lipsiți de calități morale, leneși, declasați social, dar ale căror înșelătorii sunt descoperite de către cadrele medicale sau judiciare competente^[2]. Unii autori atribuie comportamentul simulat psihopaților, pe care îi caracterizează drept indivizi egocentrici, iresponsabili, impulsivi și reci, care nu simt emoții și compasiune față de semeni. În același timp, psihopații sunt, în general, foarte inteligenți, iar la prima vedere par a fi persoane agreabile și binevoitoare, chiar șarmante. Un astfel de individ își folosește inteligența pentru a-i manipula pe ceilalți, singurul său scop fiind propriul succes. Cu un asemenea portret psihologic, nu este de mirare că cei mai mulți psihopați se regăsesc în meseriile în care cariera este foarte importantă. În lucrarea „Înțelepciunea psihopaților”, psihologul britanic Kevin Datton a întocmit lista profesiilor sau a funcțiilor în care persoanele lipsite de empatie au cei mai mulți reprezentanți. Astfel, cele mai multe șanse de a fi psihopați le au, în ordine: directorii de companie, avocații, jurnaliștii radio/TV, agenții de vânzări, chirurgii, ziariștii din presa scrisă, polițiștii, clericii, bucătarii și funcționarii publici^[3].

Simulând, oamenii caută să-și convingă auditorii de poziția pe care și-o expun aparent. Simularea îmbracă în exterior intenția de a induce în eroare prin trei procedee mascate:

– printr-o atitudine raționalizatoare în care individul încearcă să ofere rațiuni cât mai plauzibile pentru justificarea unor greșeli sau a unui comportament pe care singur îl bănuiesc a fi condamnabil;

– alții caută să-și proiecteze atitudinile personale în contul altora;

– inversul acestui tip de mascare o constituie identificarea, prin aceasta individul atribuindu-și voit componente sau atitudini ale altor persoane^[4].

În orice tip de simulare există un anumit grad de intenționalitate de a înșela. Intenția este acea caracteristică esențială care deosebește o eroare de un fals. Simularea are, deci, o semnificație socială. Odată cu complicarea vieții sociale, tipurile de simulare, unele mai mult, altele mai puțin justificate, devin tot mai numeroase și, în general vorbind, niște necesități^[5]. Prin caracterul său intenționat, care-l diferențiază de simpla eroare, comportamentul simulat are o determinare cognitivă superioară^[6].

Acuzarea falsă este o formă constantă de manifestare a înșelăciunii, a minciunii, regăsindu-se printre cele mai agresive tipuri de atacuri verbale asupra persoanei. Rousseau comenta definiția în felul următor: „a minți înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag”, afirmând că trecerea sub tăcere a acestor adevăruri pe care nu ai obligația de a le face cunoscute nu înseamnă „a minți”. Sinceritatea este o prescripție morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică^[7].

Minciuna afirmată de subiect este justificată sau nu, astfel ea reprezintă starea unei încercări de a falsifica răspunsul just la o întrebare, ascunzând stările emoționale demascatoare. Din punct de vedere psiho-fiziologic, detectarea simulării poate fi studiată și este analizată uneori în aspectele ei mai grave, infracționale, cât și, mai ales, în laborator, fără a fi interesați de doza de justificare a celor implicați sau de caracterul oarecum artificial în care sunt induși subiecții de experiență^[8].

Cazul simulării absolute, a falsificării voite a adevărului printr-o formă exprimată verbal – „minciuna” – cu ascunderea expresiilor aparente ar putea-o demasca. Oricărui comportament aparent îi corespunde, cu necesitate, aspectul inaparent. Ceea ce este fals este sensul imprimat de individ componentei oferite spre observație directă, adică sensul care trebuie atribuit, după intenția sa, comportamentului aparent^[9].

Comportamentul este, de fapt, inseparabil de formele sale de manifestare și acționează ca un tot. De aici și posibilitatea cunoașterii sigure a simulării comise. Inaparența în simulare este, până la urmă, nu numai ceea ce se încearcă a fi ascuns, ci produsul dintre inaparența care corespunde cu ceea ce este lăsat voit să se exteriorizeze și inaparența care trebuie să rămână un secret personal^[10].

Conform datelor statistice, acuzarea falsă în săvârșirea infracțiunilor de violență poate fi recunoscută drept cea mai utilizată formă a victimizării simulate.

Actualmente, opinia publică este bulversată de prezența violenței sexuale în viața cotidiană, fiind depus un număr impunător de plângeri/cereri/denunțuri referitor la acest tip de infracțiuni – violuri, perversiuni sexuale, hărțuiri, violență în familie etc. O bună parte dintre acestea sunt veridice, însă există și riscul înregistrării cazurilor de victimizare simulată.

Printre cele mai răspândite cauze de acuzare falsă se regăsesc dorința de răzbunare și atitudinea ostilă caracteristică victimelor cu „inima frântă”. Este o motivație evidentă, dar nu atât de importantă comparativ cu necesitățile psihice interioare ale victimei. Acuzarea falsă poate fi o proiecție a urii și a agresiunii față de cei din jur, manifestată de femeia-victimă afectată de dereglări psihice interioare și sexualitatea contradictorie proprie^[11]. O altă cauză este imboldul interior de a „juca” rolul de victimă. În această situație cel acuzat este doar un instrument utilizat în realizarea dorinței „victimei”. Obținând calitatea de victimă, confabulatorul se postează în centrul atenției, primește compasiunea și susținerea celor din jur. Această categorie de victime simulante are unele similitudini cu pacienții care suferă de dereglări simulative, manifestând semne de tulburare histrionică și periferică de personalitate.

În practica organelor de drept urmează să se manifeste prudență deosebită atunci când se dă apreciere comportamentului simulant al victimei, altfel, există riscul de a sancționa o persoană nevinovată, afectată de o patologie de natură psihologico-psihiatrică, cunoscută în sfera medicală cu denumirea de „Sindromul Münhausen”.

Tulburarea mentală amintită a fost descrisă în anul 1951 de către medicul englez Richard Asher și poartă numele unui nobil german cunoscut publicului prin faimoasele sale relatări extrem de exagerate despre proprii date biografice și despre faptele eroice săvârșite – baronul Karl Friedrich Hieronymus Münhausen (1720-1797). Sindromul apare la persoane cu tulburări de personalitate și este caracterizat prin necesitatea de a simula o maladie fără conexiune cu un profit direct și obiectiv (spre deosebire de simulanți), prin care pacientul caută să beneficieze de îngrijiri medicale pentru afecțiunea sa imaginară. Este o formă de mitomanie (patomimie), asociată cu dificultăți emoționale severe, care se exprimă prin dependența pacientului de spitalizare cu scopul de a obține atenția și asistența personalului medical^[12].

Potrivit specialiștilor, comportamentul pacienților care suferă de această dereglare simulativă este marcat, în lipsa oricărei motivații exterioare, de inventarea, reproducerea sau simularea simptomelor, ajungându-se uneori la automutilare (traumatizare proprie). Pentru a-și atinge scopul dorit, persoana poate recurge la acțiuni cu conținut radical, iar uneori fatal. Relevant este faptul că individul nu urmărește scopul de a se eschiva de la răspundere, de a obține o facilitare sau o favoare; or, în cazul acestor mobile subiective, suntem în prezența simulării veritabile.

Din perspectiva analizei aspectului obiectiv al comportamentului persoanei afectate de „Sindromul Münhausen” față de comportamentul victimei confabulator (autor al procesului de victimizare simulată), se identifică o similitudine vădită. În ambele cazuri persoanele nu sunt afectate sau prejudiciate real, ci invocă simptome/ daune imaginare sau mimate.

În același timp, sub aspect subiectiv, se atestă discrepanțe evidente ce țin de scopul urmărit de persoana care simulează fie o boală, fie o victimizare. De regulă, persoanele afectate de „Sindromul Münhausen” duc lipsă de atenție, de susținere psihologică, au suferit un eșec familial etc., pe când victimele simulante acționează cu o motivație exterioară certă, orientată spre obținerea unor avantaje personale evidente și din dorința de acuzare falsă.

Confuzia între faptele acestor grupuri de subiecți apare pe motivul că în ambele cazuri acțiunile sunt conștiente și premeditate și urmăresc atragerea unei atenții sporite asupra propriei persoane. Doar că, în comparație cu victimele simulante, persoanele cu dereglări simulative nu sunt motivate de favoruri exterioare.

Semnele și simptomele „Sindromului Münhausen” pot include pretinderea de a fi bolnav sau autovătămat pentru a agrava sau a provoca boala. În practică există patru moduri principale în care persoanele cu „Sindromului Münhausen” falsifică sau provoacă boli, inclusiv^[13]:

1) mințirea cu privire la simptome – de exemplu, alegerea simptomelor care sunt dificil de respins, cum ar fi durerea de cap severă sau pretenția de a avea o criză sau de a leșina;

2) modificarea rezultatelor testelor – de exemplu, încălzirea unui termometru pentru a sugera febră sau adăugarea de sânge la o probă de urină;

3) autorănire – de exemplu, tăierea sau arderea propriului corp, otrăvirea cu droguri sau consumul de alimente contaminate cu bacterii;

4) crearea condițiilor care agravează – de exemplu, introducerea impurităților în răni pentru a provoca o infecție sau redeschiderea rănilor vindecate anterior.

Una dintre formele relativ noi de manifestare a „Sindromului Münhausen” este simularea în mediul on-line. Acesta poate fi locul în care o persoană se alătură unui grup de asistență pe internet destinat celor cu o afecțiune gravă, cum ar fi fibroza chistică sau leucemia, și apoi pretinde că ea însăși are boala. Deși aceste acțiuni se pot limita doar la mediul virtual, ele pot avea un impact negativ semnificativ asupra grupurilor de sprijin și a comunităților on line. De exemplu, persoanele cu stări de sănătate autentice au raportat că se simt furioase și trădate atunci când descoperă că au fost mințite^[14].

Semnele care sugerează că postările on line ale cuiva pot să nu fie autentice includ:

a) postări și mesaje care conțin extinse secvențe de informații și care par să fi fost copiate direct de pe web site-uri de sănătate;

b) rapoarte despre simptome care par a fi cu mult mai severe decât cele suferite de majoritatea oamenilor;

c) acuze despre crize aproape fatale de boală, urmate de o recuperare miraculoasă;

d) declarații fantastice pe care le contrazic mai târziu sau se dovedesc să fie false – de exemplu, pot pretinde că frecventează un anumit spital care nu există în realitate;

e) pretinderea că au în continuu evenimente tragice în viața lor, cum ar fi moartea celor apropiați sau că sunt victima unei infracțiuni violente, în special când alți membri ai grupului au devenit centrul atenției;

f) pretinderea ca nu sunt îngrijorați când vorbesc despre o problemă gravă, probabil pentru a atrage atenția și simpatia;

g) alte persoane care pretind că postează în numele lor, cum ar fi un părinte sau un partener, dar care folosesc exact același stil de scriere etc.^[15]

Sancționarea acestor forme comportamentale vine doar din partea societății, prin acuzare morală și desconsiderare, dar fără posibilitatea aplicării mecanismelor juridice.

Miza persoanelor cu „Sindromul Münhausen” este pusă pe faptul că cei apropiați nu vor îndrăzni să declare despre suspiciunile ce le apar din teama de a nu da greș. Apelul la suportul organelor de drept este foarte rar, pentru că, în caz de eroare, vor fi acuzați de clevetire, declarații false etc.

Comparativ cu indivizii afectați de tulburări simulative, legiuitorul oferă un tratament diferit comportamentului victimei simulante care, conștient și premeditat, recurge la acuzarea falsă pentru obținerea favorurilor personale, acționând cu vinovăție în sens juridico-penal.

Legislația penală și procesual-penală a Republicii Moldova nu definește în mod expres conceptul de „vinovăție a victimei”, conturând doar rolul comportamentului ilegal sau imoral al victimei în provocarea infracțiunii. Totuși, această noțiune este utilizată atât în practica organelor de drept, cât și a instanțelor de judecată în procesul de individualizare a răspunderii și a pedepsei penale.

N.F. Kuznețova susține că „vinovăția victimei” în dreptul penal este o circumstanță care atenuează răspunderea^[16] și urmează a fi tratată sub două aspecte: a) vinovăție juridică sau morală; b) cauzarea de prejudicii victimei de către ea însăși împreună cu subiectul infracțiunii. În acest sens, autoarea propune completarea legislației penale cu o normă privind „vinovăția” victimei care nu exclude vinovăția subiectului infracțiunii, iar calificarea și pedepsirea acțiunilor ultimului trebuie să reflecte gradul real al vinovăției și al cauzării pagubei persoanei vătămate^[17].

Esența vinovăției victimei este, în mare parte, de natură morală și constă în atitudinea negativă față de valorile fundamentale ale societății, se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a faptelor ilicite sau imorale ce pot duce la încălcarea funcționării normale a acestor valori, contribuind, în așa mod, la săvârșirea atentatului infracțional asupra sferelor de interes ale persoanei. Aceasta reprezintă prin sine o categorie social-psihologică care nu corespunde cu conținutul și volumul „vinovăției” în drept^[18]. Ca unul dintre pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparțină laturii subiective a componenței de infracțiune, ci își ocupă locul printre semnele laturii obiective ale acesteia, la fel ca alte circumstanțe ce contribuie la săvârșirea actului infracțional^[19].

Astfel, conform prevederilor art. 76 lit. g) C. pen. RM, comportamentul „vinovat” (ilegal sau imoral) al victimei este o circumstanță care atenuează răspunderea și pedeapsa penală aplicată infractorului sau poate servi ca bază de calificare a infracțiunii cu un grad de pericol mai redus. Or, după cum menționează academicianul V.N. Kudreavțev, între vinovăția victimei și responsabilitatea penală a infractorului există o strânsă interdependență^[20].

În context, se evidențiază componențele de infracțiune care stabilesc răspunderea penală pentru săvârșirea faptelor în stare de afect, or, de regulă, starea emoțională intensă a agresorului este provocată prin faptele victimei: spre exemplu, omorul săvârșit în stare de afect (art. 146 C. pen. RM), vătămarea gravă ori medie a integrității corporale sau a sănătății în stare de afect (art. 156 C. pen. RM).

Părerea autorilor Brînză Sergiu și Stati Vitalie este că atenuarea răspunderii și a pedepsei penale în cazul infracțiunilor sus-menționate este justificată dacă luăm în considerare trei factori importanți: a) fapta dată reprezintă un „răspuns” la comportamentul provocator – ilegal sau imoral – al victimei, fiind deci condiționată de „vina” victimei; b) făptuitorul se află într-o stare fiziologică aparte, care-i îngustează aptitudinea de a percepe ceea ce este și ce nu este infracțional; c) existența legăturii cauzale dintre comportamentul victimei și apariția respectivei stări emoționale specifice la făptuitor^[21].

Se atestă faptul că ilegalitatea și imoralitatea în comportamentul victimei sporesc probabilitatea comiterii infracțiunii în privința acesteia. În cercetările criminologice, victima prezintă interes în măsura în care comportamentul ei se inserează în evenimentul infracțiunii și poartă în sine o încărcătură criminogenă. Însă, dacă are loc cea mai activă provocare a infracțiunii din partea victimei, săvârșirea ei este posibilă doar atunci când personalității infractorului îi sunt caracteristice anumite orientări antisociale. Cu cât mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracțiunii, cu atât mai redusă este intensitatea orientării antisociale a personalității infractorului. O asemenea interdependență poate fi relevată mai clar în infracțiunile contra persoanei, fiindcă în mecanismul psihologic al comiterii lor devin importante emoțiile infractorului, care pot duce, în consecință, până la faza afectului. Elementele negative ale comportamentului victimei pot servi ca factori ce favorizează săvârșirea infracțiunilor sau chiar provoacă comiterea lor^[22].

Examinând problema privind răspunderea victimei pentru un comportament care a contribuit la comiterea infracțiunii, V.S. Minscaia propune înlocuirea termenului „vinovăția victimei” prin cel de „comportament negativ al persoanei vătămate”^[23]. În opinia autoarei, stabilirea rolului comportamentului negativ al victimei care interacționează cu infractorul în situația criminală oferă posibilitatea de a se determina cât de liberă a fost voința subiectului infracțiunii și apoi de a soluționa corect problema despre vinovăția și limitele răspunderii acestuia pentru fapta comisă^[24].

Indiferent de forma vinovăției victimei, morală sau juridico-penală, în anumite condiții persoana vătămată trebuie să poarte răspundere: morală, disciplinară, contravențională, civilă, penală. În ultimul caz, victima se transformă în învinuit, inculpat, condamnat, adică în infractor sau mai exact în „victimă-infractor”. Transformarea dată este posibilă numai atunci când comportamentul victimei conține elementele constitutive ale unei componențe de infracțiune. Prin urmare, chestiunea despre pornirea urmăririi penale față de victimă trebuie soluționată deosebit de atent, fiind luate în considerare normele respective atât din partea specială, cât și din partea generală a Codului penal^[25].

După părerea prof. Lev Franc, în cazul schimbării rolurilor între infractor și victimă în procesul săvârșirii infracțiunii, vinovăția ultimei este tratată prin prisma mecanismului „inversării vinovăției”^[26]. Totuși, D.V. Rivman susține că inversia are loc mai mult în sensul rolurilor participanților decât al vinovăției, deoarece fiecare subiect este responsabil strict de cele săvârșite^[27]. În unele cazuri, față de victima care a încălcat norma de drept penal, dacă sunt suficiente temeiuri, poate fi chiar pornită o urmărire penală, în cadrul căreia persoana vătămată a unei infracțiuni devine subiect al altei infracțiuni.

Vinovăția victimei a fost analizată detaliat de P. Dagheli (1967), care formulează, de lege ferenda, o propunere de completare a legislației penale cu o componență de infracțiune separată care ar permite tragerea la răspundere penală a victimei vinovate^[28].

Dezvoltând această idee, urmează să constatăm că, în practica organelor de urmărire penală, se atestă cazuri când victima simulantă face un denunț cu bună-știință fals, deși este avertizată de eventuala răspundere penală. Astfel, conform prevederilor art. 263 C. proc. pen. RM: „persoanei care face denunț sau plângere i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunțul sau plângerea este intenționat calomnios/oasă, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conținutul denunțului sau al plângerii și se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut denunțul sau plângerea”.

Merită atenție faptul că legiuitorul a prevăzut eventuala posibilitate de a simula o victimizare și de către persoana aflată sub urmărire penală (bănuit, învinuit), inculpat, pentru a-și ameliora situația procesuală sau pentru a-și diminua gradul de responsabilitate pentru faptele săvârșite. În acest context, conform prevederilor art. 64 alin. (3) C. proc. pen. RM: „Bănuitul nu poartă răspundere pentru declarațiile sale, cu excepția cazurilor în care el face un denunț intenționat fals că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuție la săvârșirea ei.” Iar conform prevederilor art. 64 alin. (4¹) C. proc. pen. RM: „Bănuitul poartă răspundere pentru declarațiile în care a făcut un denunț intenționat fals precum că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană care nu a avut atribuție la săvârșirea ei și pentru declarațiile false făcute sub jurământ.” Totodată, conform prevederilor art. 66 alin. (4) C. proc. pen. RM: „Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declarațiile sale, cu excepția cazului în care el a făcut un denunț intenționat fals că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuție la săvârșirea ei, precum și în cazul în care a făcut declarații false sub jurământ”.

Victima simulantă, eventual bănuitul, învinuitul și inculpatul, ar putea fi trași la răspundere penală în baza prevederilor art. 311 C. pen. RM, care stabilește răspunderea penală pentru „Denunțarea falsă sau plângerea falsă”, și anume:„Denunțarea cu bună știință falsă în scopul de a-l învinui pe cineva de săvârșirea unei infracțiuni, sau plângerea cu bună-știință falsă despre săvârșirea unei infracțiuni, făcută unui organ sau unei persoane cu funcție de răspundere, care sânt în drept de a porni urmărirea penală.” Totodată, conform prevederilor art. 312 C. pen. RM, victima simulantă ar putea fi trasă la răspundere pentru „Declarația mincinoasă (…)” care constă în „prezentarea, cu bună-știință, a declarației mincinoase de către (…) partea vătămată (…), dacă această acțiune a fost săvârșită în cadrul procesului civil, procesului penal, procesului contravențional sau în instanța de judecată ori internațională”.

Faptele reunite sub denumirea marginală de denunțare falsă sunt incriminate în majoritatea sistemelor judiciare penale europene, susține autorul S. Bogdan. Rațiunea incriminării acestor fapte este aceea de a evita desfășurarea unei proceduri penale împotriva unei persoane nevinovate, cunoscute fiind efectele negative atât asupra celui cercetat, cât și asupra credibilității sistemului judiciar, dacă ulterior se constată că s-au desfășurat proceduri penale împotriva unei persoane fără un temei în realitatea faptică sau în cea juridico-penală^[29].

Pentru aplicarea răspunderii conform prevederilor art. 311 C. pen. RM, este necesar ca denunțarea falsă să se refere la săvârșirea anume a unei infracțiuni. Nu este necesară o calificare riguroasă și exactă, ci doar ca fapta descrisă în denunț să aibă aparența tipicității unei infracțiuni^[30]. Prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre formele incriminate de legea penală (pregătirea de infracțiune, tentativa de infracțiune, infracțiunea consumată) ori participarea la comiterea acestora în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Generalizând cele examinate supra, remarcăm faptul că victima infracțiunii este subiectul pasiv al actului agresional care trebuie să beneficieze de cele mai eficiente măsuri de protecție și reabilitare, atât din partea societății, cât și a organelor de drept. Totuși, se pot constata și cazuri în care victima merită cea mai dură condamnare pentru comportamentul manifestat, dacă nu de natură legală, cel puțin de natură morală.

Orice comportament ilicit și vinovat urmează a fi sancționat, indiferent de faptul dacă aparține infractorului sau victimei. După caz, nu există deosebire între activitatea infracțională a „victimei simulante” și cea a „infractorului autentic”. Sarcina responsabilității pentru victimă ar putea fi și mai mare, or, vorbim despre subiectul care este perceput în mecanismul actului infracțional ca o ființă inocentă, cu înalte calități morale etc. Impactul decepționării de la constatarea săvârșirii unei infracțiuni de către individul cu orientări antisociale certe este mult mai puțin regretabil decât identificarea simulării unei victimizări aparente de către confabulator.

Note de subsol

^[1] T.B. Butoi, L.G. Nicolae ș.a., Victimologie: curs universitar: perspective juridică, socio-psihologică și medico-legală asupra cuplului penal victimă-agresor, Ed. Pro Universitaria, București, 2019, p. 158.

^[2] C. Gorgoș, Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Ed. Medicală, București, 1989, p. 498.

^[3] K. Rosner, De la meserie la psihopatie, disponibil on line la adresa Adevărul.ro/life-style/stil-de-viață/de meserie – psihopatie/index.html.

^[4] T.B. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Pro Universitaria, București, 2019, p. 235.

^[5] Idem, p. 235.

^[6] V. Pasca, Detecția comportamentului simulat cu ajutorul imagisticii, prin rezonanță magnetică funcțională, în volumul Investigarea criminalistică a infracțiunilor din domeniul crimei organizate, Asociația criminaliștilor din România, 2010, p. 147.

^[7] T.B. Butoi, op. cit., p. 235.

^[8] I. Ciofu, Comportamentul simulat. Cercetări psihofiziologice experimentale, Ed. Academiei R.S.R., București, 1974, p. 51.

^[9] T.B. Butoi, op. cit., p. 236.

^[10] Idem, p. 236.

^[11] A se vedea https://psy.wikireading.ru/64036.

^[12] A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_Münchausen.

^[13] A se vedea https://www.nhs.uk/mental-health/conditions/munchausens-syndrome/symptoms/.

^[14] A se vedea https://www.nicswell.co.uk/conditions-and-treatments/munchausens-syndrome/signs-and-symptoms-1.

^[15] Ibidem.

^[16] Н.Ф. Кузнецова, Преступление и преступность, Москва, 1969, с. 83.

^[17] Н.Ф. Кузнецова, Уголовное значение «вины потерпевшего», Советская юстиция, 1967, № 17, с. 16.

^[18] Gh. Gladchi, Victimologia și prevenirea infracțiunilor, Chișinău, 2004, p. 114-115.

^[19] V. Ursu, Vinovăția victimei – problemă a cauzalității criminalității, în Conferința științifică internațională a doctoranzilor „Tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale tinerilor cercetători”, Teze ale comunicărilor, Artpoligraf, Chișinău, 2014, p. 136.

^[20] В.Н. Kудрявцев, Oбъективная сторона преступления, Moсква, 1960, с. 224-227.

^[21] S. Brânză, V. Stati, Tratat de drept penal. Partea Specială, vol. I, Tipografia Centrală, Chișinău, 2015, p. 306.

^[22] A se vedea https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/victima-infractiunii/.

^[23] В.С. Минская, Ответственность потерпевшего за поведение, способствовавшее совершению преступлений, Советская юстиция, 1967, №4, с. 15.

^[24] В.С. Минская, Некоторые особенности личности потерпевшего и преступника в связи с проблемой ответственности и профилактики (по материалам уголовных дел о преступлениях, спровоцированных отрицательным поведением потерпевшего). // Виктимологические проблемы борьбы с преступностью, Иркутск, Изд. Иркутского Университета, 1982, с. 45.

^[25] Gh. Gladchi, op. cit., p. 117.

^[26] Л.В. Франк, Виктимологические исследования за рубежом. //Укрепления законности и правопорядка в период строительства коммунизма, Душанбе, 1973, с. 151.

^[27] Д.В. Ривман, Криминальная виктимология, Санкт-Петербург: изд. Питер, 2002, с. 99.

^[28] П.С. Дангель, Вина потерпевшего» в уголовном праве, Советская юстиция, 1967, №6, с. 10.

^[29] S. Bogdan, Scurte considerații privind unele infracțiuni în legătură cu înfăptuirea justiției, în Studia Universitatis Babeș Bolyai – Jurisprudentia, 2007, nr. 2, p. 24-30.

^[30] S. Brânză, V. Stati, Tratat de drept penal. Partea Specială, vol. II, Tipografia Centrală, Chișinău, 2015, p. 743.