Standardul de probă al relei-credinţe în cazul prelungirii sau înlocuirii măsurilor educative prevăzute de Codul penal

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 572-578.

Aspecte introductive

Extinderea dispoziţiilor legale şi, implicit, multiplicarea instituţiilor juridice incidente în cazul minorilor care comit o infracţiune nu reprezintă, prin ele însele, soluţia pentru diminuarea criminalităţii atunci când măsurile administrative sau bugetare sunt absente ori insuficiente. Claritatea unei soluţii legislative depinde de tehnica de redactare a normelor, însă utilitatea soluţiei legislative depinde în egală măsură de acceptarea sa de către societatea care îi înţelege semnificaţia, dar şi de structura administrativă care asigură aplicarea normelor şi atingerea scopului urmărit în adoptarea lor. În consecinţă, succesul soluţiilor de politică penală într-o etapă în care normele şi-au clarificat scopul şi au dezvoltat instituţiile care să asigure interesul superior al copilului decurge din puterea de a le pune în practică.

În reglementarea tratamentului sancţionator al minorului, legiuitorul face referiri la reaua-credinţă atunci când se referă la prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate (art. 123 C. pen.), precum şi la revenirea asupra înlocuirii sau liberării atunci când reglementează măsurile educative privative de libertate [art. 124 alin. (6) C. pen. sau art. 125 alin. (6) C. pen.]. 

Conceptul relei-credinţe este, alături de buna-credinţă, o construcţie mai apropiată de dreptul civil. În contextul consecinţelor pe care le produce reaua-credinţă în materia măsurilor educative, ne punem întrebarea dacă există suficientă previzibilitate a conţinutului pentru a menţine calitatea de lege a textelor menţionate mai sus sau dacă jurisprudenţa a reuşit să dezvolte trăsături constante ale conceptului astfel încât aplicarea legii să asigure siguranţa circuitului juridic şi să respecte standardul de convenţionalitate. Foarte succint va fi analizat interesul superior al copilului pentru a se stabili dacă interpretarea jurisprudenţială nu abdică de la acesta atunci când stabileşte existenţa relei-credinţe în materia prelungirii sau înlocuiri măsurilor educative neprivative de libertate ori revenirii asupra înlocuiri ori liberării în cazul măsurilor educative privative de libertate. În sfârşit, urmează să fie analizate instituţii similare ce intervin în cazul răspunderii penale a persoanelor majore pentru a se stabili dacă legiuitorul a utilizat acelaşi standard în determinarea bazei factuale a revenirii asupra unor măsuri mai puţin severe şi înlocuirea ori modificarea unor restricţii ale libertăţii persoanei.

§1. Reaua-credinţă versus interesul superior al copilului

Deşi conceptul de interese superioare ale copilului este inclus în cadrul normativ al majorităţii statelor membre UE studiate, acesta este încă perceput ca un termen vag şi complicat, susceptibil de interpretări. S-a sugerat chiar că nu există instrumentele necesare pentru identificarea, evaluarea şi raportarea modului în care ar fi putut fi respectate aceste interese^[1]. 

În considerarea interesului superior al copilului, dispoziţiile legale ar trebui să prevadă includerea obligatorie în textul deciziilor a unei „explicaţii referitoare la modul în care a fost respectat dreptul în cuprinsul deciziei, aceasta însemnând ce s-a considerat a fi în interesul superior al copilului, pe baza căror criterii s-a fundamentat şi cum au fost cântărite interesele superioare ale copilului în raport cu alte consideraţii”^[2].

În consecinţă, în materie penală, atunci când este evaluată o chestiune care ţine de un minor trimis în judecată şi pentru care instanţa a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa vinovăţiei – de exemplu, individualizarea măsurii educative –, instanţa ar trebui să acorde un interes accentuat alegerii unei anumite măsuri şi să explice de ce aceasta este incidentă în cazul minorului în defavoarea altor soluţii. Fireşte, demersul instanţei ar trebui să fie sprijinit şi de referatul serviciului de probaţiune, în cuprinsul căruia propunerea măsurii educative ar trebui explicată în mod real, să se bazeze pe date cu un grad ridicat de certitudine şi nu ar trebui să aibă un caracter formal^[3].

Aplicând cele de mai sus problemei de drept analizate, reaua-credinţă trebuie exclusă ori de câte ori conduita minorului a fost dictată de interesul său superior. Analiza pleacă, fireşte, de la sensul interesului superior al copilului, un concept care exclude o atitudine a subiectului orientată spre lezarea drepturilor ori intereselor altuia şi care presupune stabilirea de relaţii sociale prin care să se urmăreşte ca un copil să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate şi să fie educat în (…) special, în spiritul demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii^[4]. 

Reaua-credinţă are mai multe accepţiuni în dreptul penal, pe deoparte, o găsim în conţinutul unor infracţiuni exprimând vinovăţia subiectului activ sub forma intenţiei directe, prin care se urmăreşte un rezultat socialmente periculos, pe de altă parte, o găsim în instituţii care presupun revenirea asupra unei situaţii de favoare în considerarea conduitei ulterioare a subiectului, ca în cazul măsurilor educative.

Reaua-credinţă ar presupune, într-o definiţie care să urmeze sensul oferit de legiuitor în reglementarea vinovăţiei şi care, astfel, ar face previzibilă interpretarea noţiunii, o atitudine subiectivă prin care se urmăreşte sau se acceptă un rezultat contrar legii^[5]. Contrarietatea cu legea are în vedere, în această accepţiune, contrarietatea cu scopul urmărit la instituirea măsurilor şi obligaţiilor încălcate. 

În consecinţă, pentru a verifica reaua-credinţă, standardul de probă include verificarea atitudinii subiectului din perspectiva urmăririi unui scop contrar celui avut în vedere la stabilirea măsurilor sau obligaţiilor, printre care se numără prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi, în acelaşi timp, excluderea interesului superior al copilului, ca sursă a conduitei subiectului.

§2. Executarea măsurilor educative neprivative de libertate. Caracterul personalizat

Care este domeniul în care intervine conceptul de rea-credinţă în materia măsurilor educative? Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii (art. 121 C. pen.):

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;

b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;

d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite în concret de instanţă;

e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. 

Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă: „(…) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin” [art. 121 alin. (4) lit. b) C. pen.]. Observăm că textul de lege citat nu se referă la sesizarea instanţei doar în cazul în care nu sunt respectate obligaţiile cu rea-credinţă, ci la situaţia obiectivă a nerespectării obligaţiilor, părând să lase la aprecierea judecătorului dacă nerespectarea sesizată conduce la aplicarea art. 122 C. pen. sau la aplicarea art. 123 C. pen.

§3. Corelarea cu alte instituţii

În ceea ce priveşte conţinutul obligaţiilor prevăzute de art. 121 C. pen., observăm că legiuitorul construieşte acest tip de supraveghere şi în cazul altor instituţii legate de persoana fizică ce a depăşit vârsta majoratului, de exemplu, în situaţia art. 85 C. pen., art. 94 C. pen. sau, pentru ipoteza în care măsurile pot fi opozabile atât minorului, cât şi celui care a depăşit vârsta majoratului, art. 318 C. proc. pen. şi art. 215 C. proc. pen.

Obligaţiile care pot fi impuse minorului, prevăzute de art. 121 C. pen., reprezintă nucleul sistemului de probaţiune căruia este supus minorul în faza postsentenţială. Verificarea conduitei persoanei condamnate pe un termen de supraveghere nu este o instituţie specifică măsurilor educative. Specificul acestora decurge din faptul că obligaţiile prevăzute de art. 121 C. pen. sunt comune, indiferent de natura măsurii educative neprivative de libertate aplicate. 

Obligaţiile care pot fi impuse minorului reprezintă asigurarea societăţii că minorul va deprinde valorile sociale necesare reintegrării sale, independent de natura şi conţinutul măsurii educative neprivative de libertate. Oricare dintre măsurile educative neprivative de libertate poate fi însoţită de una sau mai multe obligaţii prevăzute de lege. Caracterul lor este facultativ, textul referindu-se la facultatea instanţei de a impune una sau mai multe obligaţii. Chiar dacă nu există o obligaţie în dispunerea acestora, natura lor şi conţinutul lor asigură succesul măsurilor educative, şi anume prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. 

Natura obligaţiilor ce pot fi impuse minorului ţine de asigurarea unei supravegheri a acestuia. Faţă de conţinutul art. 121 C. pen., observăm, de exemplu, că măsura educativă a supravegherii prevăzută de art. 118 C. pen. ar fi lipsită de previzibilitate şi chiar de conţinut. 

În consecinţă, măsurile şi obligaţiile susţin efortul societăţii de a-l ajuta pe minor să îşi înţeleagă rolul social, astfel că modificarea acestora ar trebui să fie consecinţa unor evenimente care să conducă la concluzia că acest rol social a fost greşit înţeles.

§4. Măsurile ajung să fie modificate în considerarea unor chestiuni care ţin de atribuţiile autorităţilor, şi nu de conduita minorului

Evaluarea relei-credinţe a fost diferită în jurisprudenţă:

– nu s-a reuşit aducerea minorului la sediul instanţei, nefiind găsit la adresa de domiciliu. Din procesul-verbal a rezultat că minorul era plecat din ţară în Anglia. Faptul că minorul este plecat şi în prezent din ţară rezultă din procesul-verbal încheiat de organele de poliţie. Astfel, minorului nu i-au fost prezentate scopul şi conţinutul sancţiunii aplicate şi nici consecinţele nerespectării acesteia. În aceste condiţii, nu s-a putut reţine că nerespectarea obligaţiilor stabilite prin sentinţa penală s-a realizat cu rea-credinţă. Executarea obligaţia respective nu poate fi privită izolat de măsura educativă pe durată căreia a fost dispusă şi că pentru a fi atrase consecinţele negative ce rezultă din încălcarea unei obligaţii trebuie dovedită reaua-credinţă, respectiv cunoaşterea acelei obligaţii. Deşi este posibil ca minorul să aibă cunoştinţă despre sentinţa penală şi, implicit, despre măsura educativă şi de obligaţiile dispuse, acest aspect nu poate fi presupus, aşa cum nu poate fi presupusă reaua-credinţă a acestuia (C.A. Cluj, s. pen. min., dec. pen. nr. 935/A/ din 6 Iulie 2016, rolii.ro);

– instanţa a solicitat punctul de vedere al serviciului de probaţiune cu privire la posibilitatea urmării de către inculpatul minor a unui curs de pregătire şcolară în localitatea de domiciliu, aceştia comunicând faptul că s-a constatat că, la nivelul satului, nu se organizează astfel de cursuri şi în eventualitatea în care ar fi fost identificate cursuri care se organizează la nivelul localităţii de domiciliu a minorului, se atrage atenţia asupra faptului că una dintre condiţiile de înscriere la curs este absolvirea unui număr minim de clase, iar singurul curs identificat pentru persoane care au absolvit mai puţin de 8 clase este cel de lucrător finisor pentru construcţii, organizat de agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă la S. Instanţa a observat că inculpatul minor s-a prezentat de câte ori a fost convocat la serviciul de probaţiune, însă lipsa mijloacelor financiare şi a mijloacelor de deplasare în altă localitate, a făcut să nu se mai prezinte în semestrul II, astfel că situaţia şcolară a rămas neîncheiată. Ţinând seama de cele expuse mai sus, instanţa constată că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a condamnatului în ce priveşte neîndeplinirea măsurilor stabilite de instanţă prin sentinţa penală (Jud. Sălişte, s. pen. nr. 43 din 23 Iunie 2015, rolii.ro);

– nici în urma demersurilor întreprinse de instanţă, intimatul nu a fost găsit la domiciliu, din verificările efectuate reieşind că acesta ar fi părăsit teritoriul României, fiind în Germania. În aceste condiţii, reţine că a acţionat cu rea-credinţă în respectarea obligaţiilor impuse prin sentinţa penală de liberare din centrul de detenţie, serviciul de probaţiune fiind în imposibilitate obiectivă de supraveghere a acestuia. Instanţa apreciază că, prin atitudinea sa, acesta a dovedit dispreţ faţă de sentinţa penală prin care a fost liberat înainte de executarea în întregime a măsurii educative, a ignorat fermul avertisment dat de societate prin liberarea respectivă, dar şi stăruinţele organelor abilitate de a-l determina să îşi execute obligaţia impusă de instanţă, arătând astfel că nu a înţeles importanţa procesului penal şi gravitatea faptelor sale. Clemenţa de care a dat dovadă instanţa prin liberarea sa înainte de executarea măsurii educative ce i-a fost aplicată a fost greşit înţeleasă de inculpat, în sensul unei dovezi de slăbiciune din partea organelor judiciare. Având în vedere că aceste elemente conturează poziţia de rea-credinţă în nerespectarea obligaţiei impuse, instanţa, a admis sesizarea formulată de serviciul de probaţiune şi a revenit asupra liberării din centrul de detenţie, a dispus executarea într-un centru de detenţie a restului de 620 zile rămas neexecutat din măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 4 ani (Jud. Giurgiu, s. pen. 2842 din 19 decembrie 2017, rolii.ro). 

Jurisprudenţa ce precedă scoate în evidenţă necesitatea analizării situaţiei concrete a minorului, respectiv dacă nerespectarea obligaţiilor sau măsurilor este consecinţa faptului că a dorit să obţină venituri dintr-un loc de muncă situat în afara competenţei teritoriale a serviciului de probaţiune, ceea ce neagă conceptul de rea-credinţă, ori dacă nerespectarea măsurii privind urmarea unui curs de formare profesională este consecinţa omisiunii autorităţilor de a verifica dacă un asemenea curs era accesibil în raport de localitatea de domiciliu a minorului, în raport de mijloacele materiale care să îi permită să ajungă la instituţia respectivă ori în raport de gradul de şcolarizare anterior al minorului. În oricare dintre aceste ipoteze, interesul superior al copilului ar exclude ideea de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor ori obligaţiilor impuse de instanţă.

În loc de concluzii

Reaua-credinţă este o instituţie care presupune evaluarea unui element subiectiv. Reaua-credinţă nu se prezumă. În ceea ce îi priveşte pe minori şi, respectiv, obligaţiile sau măsurile dispuse faţă de aceştia, existenţa relei-credinţe nu poate fi considerată dovedită doar prin absenţa minorului la convocarea serviciului de probaţiune sau din faptul că minorul are un loc de muncă de natură să îl împiedice să respecte toate obligaţiile sau măsurile dispuse de instanţă ori din constatarea unei atitudini contrare cu o dispoziţie a unei autorităţi, dacă dispoziţia autorităţii depăşea puterea minorului de a o respecta. În aceste condiţii, ar fi incidentă modificarea sau încetarea obligaţiilor, conform art. 122 C. pen., şi nu prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, conform art. 123 C. pen. Redactarea unei legi bune nu asigură succesul acesteia dacă nu sunt luate măsuri de punere în aplicare, iar în lipsa acestora, aplicarea legii devine o iluzie.

Note de subsol

^[1] Respondenţii au criticat lipsa unei definiţii concrete, fapt care, în opinia lor, poate conduce la manipulare, subiectivitate şi la luarea unor decizii care nu protejează de fapt drepturile copilului. „«Interesele superioare ale copilului» în ce sens? În dreptul penal, cel mai important lucru este adevărul, şi anume adevărul obiectiv. Pentru copilul care este victimă a unei infracţiuni, acest lucru înseamnă că autorul infracţiunii trebuie pedepsit” (Bulgaria, judecătoare): https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra-2015-child-friendly-justice-professionals-summary_ro_0.pdf.

^[2] Comitetul pentru drepturile copilului (2013), Comentariul general nr. 14 privind dreptul copilului de a i se lua în considerare interesele superioare cu prioritate [art. 3 alin. (1)], CRC/C/GC/14, disponibil online la adresa: https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra-2015-child-friendly-justice-professionals-summary_ro_0.pdf.

^[3] Conţinutul referatului de evaluare scoate în evidenţă importanţa acestuia pentru instanţa de judecată care apreciază conduita minorului (excluzând-o pe cea decurgând din elementele de tipicitate ale infracţiunii care are alte surse de probatoriu). Sursele de informaţii pentru referatul de evaluare sunt explicate de acte normative, din care rezultă că este avută în vedere inclusiv evaluarea unei potenţiale rele-credinţe.

Art. 14⁶ alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 603/2016 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 1.079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune (M. Of. nr. 695 din 7septembrie 2016): „(1) Referatul de evaluare are caracter personal şi este întocmit de consilierul de probaţiune, în baza uneia sau mai multor întrevederi cu inculpatul minor şi cu părinţii acestuia sau, după caz, cu tutorele, persoana sau reprezentantul instituţiei căreia i s-au încredinţat îngrijirea şi supravegherea minorului. (2) Consilierul de probaţiune poate contacta, în funcţie de caz, şi alte surse de informaţii considerate relevante pentru întocmirea referatului de evaluare, precum alţi membri ai familiei, şcoala sau unitatea la care minorul desfăşoară o activitate lucrativă, precum şi orice alte instituţii sau persoane care ar putea oferi informaţii utile pentru întocmirea referatului de evaluare”.

Art. 14¹⁴ din H.G. nr. 603/2016: „(1) Capitolul final conţine propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială care se recomandă a fi aplicate, precum şi referiri cu privire la obligaţiile care pot fi impuse minorului, în scopul reducerii riscului săvârşirii unor infracţiuni. (2) Menţiunile cu privire la programele prevăzute la alin. (1) pot conţine şi detalii privind oportunitatea aplicării unui program de reintegrare, în acord cu nevoile minorului, precum şi disponibilitatea unui astfel de program la nivelul comunităţii, condiţii în care se face referire şi cu privire la durata acestuia. (3) Capitolul final conţine propuneri cu privire la măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor (…)”.

^[4] Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, republicată în M. Of. nr. 314/2001, Preambul la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite – ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

^[5] Ne punem întrebarea în ce măsură jurisprudenţa Curţii constituţionale în materia îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor de serviciu a exclus din sfera relei-credinţe o atitudine subiectivă contrară bunelor moravuri. Discuţia este fără utilitate în materia măsurilor educative în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut expres măsurile sau obligaţiile care pot fi dispuse de către judecător.