Sua cuique persona

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 415-424.

Fiecăruia propria mască. În arta italiană din secolul al XVI-lea, se obişnuia ca portretele să fie acoperite cu aşa-zise tirelle, panouri încadrate în rama tabloului, care, odată ridicate, dezvăluiau portretul. În perioada respectivă, acestea erau considerate de o valoare redusă şi mai degrabă funcţională, astfel că cele mai multe s-au pierdut. Dincolo de intenţia pictorilor, însă, tirella intra în dialog cu portretul pe care îl acoperea, iar privitorul avizat de azi, educat de post-modernism, de fragmentările, urmele şi rămăşiţele acestuia, surprinde nu doar dialogul portret-mască, ci şi un mesaj despre dialogul dintre cele două. 

Într-o sală din Galeriile Ufizzi, unul dintre cele trei tablouri care l-au făcut cunoscut pe Giuliano Bugiardini, La Monaca, este expus alături de tirella sa. Ultima, potrivit indicaţiilor curatorilor expoziţiei, „produce un efect de iluzionism”, reprezentând o faţă enigmatică, cu orbite fără ochi, însoţită de fraza latină sua cuique persona (fiecăruia propria mască), care denunţă o referinţă sau un joc al referinţelor între (aparentul) adevăr al portretului acoperit şi (aparenta) funcţie de ascundere a tirellei. 

Dogma contemporană a existenţei unui singur nivel de realitate descris de un singur model teoretic „adevărat” fiind sub asediu^[1], posibilitatea unui pasaj (în noul model intelectual care se afirmă, cel transdisciplinar) care să concilieze cunoaşterea sensibilă cu cea „ştiinţifică” mă încurajează să aplic lecţia pe care ne-o oferă Monaca lui Bugiardini şi tirella sa în spaţiul comparaţiei juridice^[2]. 

Reproduc aici primele două linii ale unui tabel dintr-o lucrare recent apărută^[3], pentru o punere în perspectivă a discuţiei. Binoamele adevăr/aparenţă, portret/mască, simulacru/realitate nu sunt doar concepte având o funcţie sugestivă, ci surprind şi concentrează notele în cea mai mare măsură specifice unor paradigme epistemologice diferite:

MODERNITATE	POST-MODERNITATE	TRANS-MODERNITATE	COS(MO)-MODERNITATE
Realitate	Simulacru	Virtualitate	Niveluri de Realitate

La vérité s’applique au cas par cas^[4]. Dacă în sala din Galeriile Uffizi La Monaca reproduce realitatea, exprimând adevărul acesteia^[5], tirella sa, deşi integrează suficiente elemente pe care le-am decoda drept artistice (şi deşi reprezintă, la rândul ei, o faţă), nu poate aspira la aceeaşi statut, motiv pentru care este trimisă, în epoca din care provine, într-un plan strict funcţional, secundar.Ca ideologie definitorie pentru modernitate, scientismul operează după aceeaşi logică, instaurând, inclusiv în planul culturii, „o paradigmă de simplicitate” consonantă cu dezavuarea tirelle-lor: „Singura Realitate demnă de acest nume este Realitatea obiectivă, guvernată de legi obiective. Orice altă cunoaştere este izgonită în infernul subiectivităţii, tolerată ca ornament, privită cu dispreţ ca fantasmă, iluzie, regresiune, produs al imaginaţiei”. Modernitatea este, de aceea, mortiferă („Moartea se plimbă printre litere”, scria Derrida): „scientismul ne-a inculcat o idee persistentă şi tenace, aceea a existenţei unui singur nivel de Realitate, unde nimic nu poate exista, nici viaţă, nici libertate, nici creaţie de nou”^[6]. 

Filozofia a depăşit, totuşi, rând pe rând, ideea că adevărul ar fi o proprietate substanţială a realităţii care ne înconjoară sau o proprietate a unui anumit tip de enunţuri, respectiv o relaţie stabilă între lume şi gândire, dar problematica adevărului a fost considerată esenţială şi este revizitată şi azi în dreptul comparat. Într-unul din textele fundamentale, profesorii Konrad Zweigert şi Hein Kötz scriu că „dreptul comparat este o école de vérité”, adică o „şcoală a adevărului” – sintagma subliniată fiind inserată, în limba franceză, atât în textul german, originar, al cărţii, cât şi în traducerea în limba engleză a acesteia –, respectiv că „dreptul comparat oferă singurul mod prin care dreptul poate deveni internaţional şi, în consecinţă, o ştiinţă”. Explicând de ce adevărul este o valoare atât de importantă pentru comparaţia drepturilor, Zweigert şi Kötz anunţă că acesta ne permite „să ne întărim credinţa în existenţa unui sens unitar al dreptăţii”, respectiv că, prin intermediul comparaţiei, „după o perioadă de dezvoltări juridice naţionale, producând structuri sofisticate din punct de vedere academic şi doctrinar, fiecare aparent particulară şi incomparabilă, dreptul privat poate redeveni, aşa cum a fost odinioară, în epoca dreptului natural, un obiect potrivit pentru cercetarea internaţională, fără să-şi piardă pretenţia de exactitate şi obiectivitate ştiinţifică”^[7]. Adevărul, deci, ar reprezenta esenţa însăşi a comparaţiei drepturilor, un demers care asigură accesul la dreptul natural, bazat pe unitate, exactitate, obiectivitate şi ştiinţificitate, calităţi ale unei justiţii care depăşeşte sistemele naţionale de drept. Chiar părăsind această perspectivă transcendentală asupra adevărului în favoarea uneia care validează adevărul ca opinio juris^[8], profesorul Leontin-Jean Constantinesco scrie, în prefaţa lucrării sale intitulate Ştiinţa dreptului comparat, că „descoperirea adevărului în cadrul unei ştiinţe sau al unei discipline presupune totdeauna o încercare de aproximare gradată, rezultând din efortul progresiv şi colectiv al mai multor gânditori care îşi corectează şi îşi completează reciproc eforturile, remodelându-şi şi perfecţionându-şi astfel observaţiile”^[9]. Trimiţând, de asemenea, la tema adevărului, profesorul Pierre Legrand, anunţă, în prima notă de subsol a unuia dintre textele sale: „Nu intenţionez să promovez nicio certitudine intempestivă (cum ar fi neutralitatea), nicio dogmă netemperată (cum ar fi obiectivitatea) sau vreun credo imperios (cum ar fi adevărul) – nimic din înţelegerile subterane ale epistemologiei”^[10]. Dacă am întreprinde o cercetare mai largă, am vedea că această idee este reluată sistematic şi că, într-o perfectă antiteză cu opinia pe care profesorii Zweigert şi Kötz o exprimaseră în fragmentele citate mai sus, Legrand arată că în dreptul comparat „nu se pune problema, de exemplu, de neutralitate, imparţialitate, obiectivitate sau adevăr”^[11]. Instaurând o breşă în postulatul de adevăr pe care dreptul comparat în esenţa sa l-ar exprima, potrivit autorilor săi cei mai influenţi, Legrand înlocuieşte perspectiva modernă asupra acestuia cu cea post-modernă, deconstruind semnele aparente ale realităţii juridice, pe care le apreciază drept simulacre.

Tradiţia filozofică modernă se bazează, în Europa, pe dihotomia obiect-subiect. Descartes a fost primul care ne-a împărţit sistematic viaţa după categorii binare precum suflet şi corp, minte şi lume, subiect şi obiect, strict separate unele de altele, şi „singurul filozof al cărui nume este incontestabil asociat unei «revoluţii ştiinţifice» pe care timpul său nu o poate explica”. Remarcabil este însă şi că, prin filozofia lui Descartes, ego devine subiect, mai precis cel care dă măsură, cel în raport cu care şi prin gândirea căruia realitatea, care nu mai este dată, se demonstrează, deci se determină^[12]. Este legitimă, prin urmare, întrebarea pe care Christian Atias o ridică, aceea dacă (în drept) se mai poate gândi (altfel) după Descartes.

Dacă ne plasăm în perspectiva modernă a teoriei asupra comparaţiei dreptului, vom constata că una dintre controversele care au marcat-o a fost tocmai aceea a propriului obiect. Implicitul din cadrul acestei paradigme este acela că textul comparaţiei trimite în mod univoc la un obiect care există în mod natural în realitate, despre care textul este apt să exprime adevărul şi pe care îl reflectă. Asemeni lui Giuliano Bugiardini, pentru care este indiscutabil faptul că La Monaca reflectă cu fidelitate o femeie care există în realitate şi al cărei adevăr îl captează, comparatistul modern îşi îndreaptă privirea spre drepturile (în sensul de ordini juridice sau de sisteme de drept) pe care le compară. Dar vom remarca fără dificultate că aceste sisteme de drept nu sunt etalate în faţa comparatistului (aşa cum metafora privirii pe care am folosit-o mai sus ar putea sugera) şi că ele nu îl aşteaptă pe comparatist să le descopere şi să le descrie. De asemenea, vom admite că orice jurist comparatist este el însuşi parte a unui sistem de drept, ceea ce nu va putea rămâne fără consecinţe asupra comparaţiei pe care o va produce^[13]. 

Notez aici observaţia profesorului Léontin-Jean Constantinesco: „(…) Atâta timp cât dreptul era conceput ca fiind imuabil şi egal cu sine însuşi în spaţiu şi timp şi dedus din principii abstracte, prin logică sau prin raţiune, nu era loc pentru dreptul comparat. Pentru aceasta trebuia să se ia cunoştinţă de importanţa dreptului efectiv, elaborat şi aplicat în ordini juridice, deci trebuia să se plece de la realitatea şi de la istoricitatea dreptului. Dreptul şi cercetarea trebuiau în mod necesar să coboare pe pământ şi să fie concepute ca o creaţie omenească, raţională, însă susceptibilă de evoluţie şi de variaţiuni”^[14]. Sublinierea cuvântul realitate îmi aparţine: întâi, cu referire la subiectul discuţiei noastre despre obiectul dreptului comparat, vom remarca faptul că, cu titlu de condiţie în sine de existenţă a comparaţiei drepturilor, profesorul reclamă o schimbare de perspectivă, exprimată prin trecerea de la dreptul conceptualizat ca imuabil la ordinile juridice propriu-zise. În al doilea rând, pentru că observaţia mi se pare subtilă în partea care vizează nevoia comparatistului de a privi dreptul în istoricitatea şi diferenţa manifestărilor sale individuale. Mi se pare, de asemenea, că „realităţii” dreptului trebuie să i se rezerve acelaşi statut epistemologic ca şi „istoricităţii”: aşa cum un comparatist nu poate, la propriu, „vedea” un drept „în istoria lui”, ci îl poate doar reconstitui conceptual în diacronie, el nu îl va putea „vedea” nici în „realitatea lui”, aceasta fiind tot o construcţie conceptuală. 

Ca argument, „realitatea” pe care dreptul comparat şi-o asumă ca obiect de studiu este, cronologic, diferită în fiecare dintre marile sale perioade de dezvoltare. În prima perioadă (1800-1850), „realitatea” dreptului comparat este „dreptul străin”. Cea de-a doua perioadă de dezvoltare a dreptului comparat (1850-1900) este, din toate punctele de vedere, eclectică: „alături de autori care concep dreptul comparat ca pe o metodă, întrucât îi încredinţează doar funcţiuni de aplicare practică, unii jurişti îl concep ca pe o disciplină nouă. În rândul celor din urmă, divergenţele sunt considerabile: în Franţa, „realitatea” spre care se îndrepta comparatistul era formată din legi şi coduri străine. Mai degrabă decât despre drept comparat, se putea vorbi, deci, despre legislaţie comparată, fără îndoială, pentru că marile codificări conduseseră juriştii naţionali spre un fetişism al legii. În Germania, în schimb, se vorbea de Rechtswissenschaft, „realitatea” luată ca obiect al comparaţiei fiind, „dincolo de litera textului, interpretarea pe care şi-o dă doctrina şi aplicarea dictată de jurisprudenţă”^[15]. În fine, în cea de-a treia perioadă (1900-1950), care începe cu Congresul Internaţional de Drept Comparat de la Paris, dreptul comparat se dovedeşte suficient de matur pentru a pune în discuţie câteva probleme teoretice fundamentale şi câteva incertitudini, spre exemplu, statutul său de metodă de cercetare sau de ştiinţă – autonomă sau, dimpotrivă, auxiliară. Geografic, Germania încetează să mai fie ţara de predilecţie a dreptului comparat, prioritatea revenindu-i Franţei. În privinţa „realităţii” studiate, „asistăm la un fel de sciziune: fiecare ţară se ocupă de un alt aspect al dreptului comparat. Etnologia juridică, istoria comparată a dreptului şi filozofia dreptului vor fi mereu cultivate în Germania”, în cercuri din ce în ce mai restrânse. În schimb, „în Franţa, juriştii se ocupă din ce în ce mai intens de dreptul comparat. Dar se cer servicii de ordin practic, ceea ce, în chip necesar, îi va orienta spre dreptul modern. Astfel, ruptura de studiile comparative istorice sau etnologice se va mări”^[16].

Iluzia pe care o întreţin comparatiştii moderni precum Zweigert şi Kötz, în consonanţă cu modernitatea care a pus accentul pe obiect şi cu scientismul care a supralicitat obiectivitatea, este cea a unei referenţialităţi exacerbate, oglindite fidel de textul comparaţiei. 

Pentru cei doi comparatişti germani, dreptul este „în” realitate, reprezentând „o parte” a acesteia, care poate fi delimitată, prin grija comparatistului – un om de ştiinţă în măsură să dea deoparte celelalte părţi ale realităţii, care nu ar fi „drept”. Faptul că cei doi admit că uneori comparatistul trebuie să se uite „în afara dreptului” nu este decât o confirmare a rolului de obiect bine delimitat pe care cei doi i-l atribuie dreptului străin, care ar avea, în plus, un „înăuntru” şi un „în-afară”. Totuşi, ştiinţele contemporane au evidenţiat principii de incertitudine, de indeterminare, de interacţiune între subiect şi obiect „care au făcut să colapseze ştiinţele tari”^[17]. Sau, cum spunea Toma Pavel, „între texte şi lumi se stabileşte un raport foarte instabil şi complicat, în interiorul căruia mai multe nivele de eterogenitate fac problematică reproducerea fidelă a lumilor în texte”^[18]. În cuvintele unui filozof al ştiinţei, „niciun autor al unei propoziţii abstracte nu are mijloacele de a lua natura drept martor pentru a-i consfinţi afirmaţiei sale valoarea de adevăr. Rivalitatea punctelor de vedere omeneşti, pur omeneşti, nu poate fi depăşită. Orice definiţie este arbitrară. Orice definiţie, spunem noi, este o ficţiune ce trimite la un autor”^[19].

Să schimbăm, deci, punctul de perspectivă şi, părăsind portretul, să analizăm masca. 

Masque: donne de l’esprit^[20]. În Dictionnaire des idées reçues, Flaubert îi oferă măştii această definiţie eliptică, dar care ne pune pe gânduri. Potrivit sensurilor de dicţionar, masca are funcţia (şi produce efectul) de a face obiectele obscure. A masca înseamnă, la propriu, „a sustrage vederii acoperind cu ceva, a împiedica să se vadă; a ascunde, a camufla”, iar în sens figurat „a ascunde ceva sub aparenţe înşelătoare, cu intenţia de a induce pe cineva în eroare; a disimula”. Definiţia lui Flaubert ne spune contrariul. Masca nu determină o absenţă, o pierdere, ci oferă spirit, asigură, deci, un plus care nu este deloc nesemnificativ. Masca însufleţeşte, de fapt, ceea ce ascunde, permiţând obiectului sau persoanei de sub mască să-şi dezvăluie esenţa şi relativizându-şi, prin acelaşi gest, referinţa.

Este textul comparaţiei o mască pentru drepturile despre care dă seama?^[21]

Este necesar şi suficient ca un obiect matematic să fie găsit de matematicieni sau construit de aceştia pentru a se putea demonstra că el există, ceea ce, în filozofia ştiinţei matematicii, se numeşte „constructivism”. La prima vedere, ştiinţa dreptului comparat nu trebuie să îşi construiască şi nici să îşi găsească obiectele, cel puţin nu pentru a demonstra că ele există. Exclude însă această constatare constructivismul?^[22] Dimpotrivă. Dacă excludem posibilitatea ca textul de drept comparat să fie o simplă reflexie a dreptului, un portret al acestuia care să-l oglindească „aşa cum există în realitate”, discursul comparatistului trebuie să îşi asume funcţia de mască, dar de mască la adăpostul căreia şi prin intermediul căreia dreptul străin poate fi cunoscut. 

Atunci când Pierre Legrand scrie „orice gândire juridică este relativă, inclusiv cea a comparatistului”^[23], relativismul la care se referă are în vedere faptul că, mai degrabă decât să ofere o comparaţie veritabilă, sistematică,la care ar fi ajuns implementând un protocol ştiinţific riguros, comparatistul propune o interpretare a dreptului străin, aşa cum îl poate înţelege pornind de la modul în care el însuşi, ca jurist aparţinând unui alt sistem de drept, a ajuns să conceapă dreptul. Relativismul pe care îl sugerează propoziţia lui Legrand este, deci, cel puţin dublu: pe de o parte, interpretarea (în general, dar mai ales în context juridic) nu poate fi considerată adevărată, cel puţin pentru că ea spune întotdeauna ceva despre un text al cărui „adevăr” nu există. Pe de altă parte, grila prin care comparatistul va analiza acest text lipsit a priori de adevăr variază, inevitabil, în funcţie de comparatist, căci nu există interpretare în care interpretul să se lanseze fără un bagaj conceptual prealabil.

Pluralitatea oricăror interpretări^[24] – inclusiv a celor juridice – este văzută de Legrand ca inerentă, inconturnabilă, ceea ce, atrage atenţia profesorul – plasându-se din nou în opoziţie cu teoreticienii consacraţi ai dreptului şi în linie cu specialiştii în hermeneutică –, departe de a fi un defect al textului, este un efect predictibil, deja cunoscut şi descris al textualităţii, o consecinţă a densităţii textuale, a faptului că textul este de fiecare dată, la fiecare lectură, diferit. Mergând mai departe, Legrand observă că textualitatea nu numai că nu se datorează unui defect al textului, dar asigură potenţialitatea acestuia, care trebuie analizată ca o calitate. În concluzie, interpretarea se vede, în fapt, dublu constrânsă: ea depinde atât de pre-înţelegerea interpretului, cât şi de „jocul” textului.

Fireşte, această discuţie deschide perspectiva către problematica sensului, iar Legrand nu înţelege construcţia sensului juridic ca diferită de construcţia sensului tout court, adică refuză paradigma interpretării statice, care ar surveni pur şi simplu, indicând un sens convenabil situat la îndemână: „deşi unele texte sunt mai uşor de interpretat decât altele, adică cer mai puţin efort pentru ca o interpretare să poată fi degajată, nu există, totuşi, un imediat non-interpretativ al sensului”.

Integrând în teoria sa despre interpretare conceptul de „textualitate”, profesorul injectează, de fapt, o dinamică permanentă în conceptul de „sens”. Prezenţa aparent stabilă a textului ascunde „o mişcare semantică neîncetată”, astfel încât „niciun sens originar, fix sau stabil nu poate fi extras dintr-un text şi nu poate să îi fie atribuit acestuia”. De asemenea, „sensul” textului nu va putea fi niciodată epuizat (decât, poate, după ce nicio lectură nu-l va mai viza), o „rămăşiţă interpretativă” – conotată, fireşte, pozitiv în această paradigmă – rezistându-i întotdeauna interpretului. Aceasta reprezintă o limită naturală a comparaţiei, de natură semantică, textuală în sens larg, culturală, hermeneutică: niciun comparatist nu va putea pretinde că va fi spus totul despre dreptul pe care îl studiază, nicio interpretare a acestui nefiind exhaustivă, adevărată, unica posibilă. Împrumutând din gândirea filosofului german Peter Sloterdijk, Legrand consideră că procesul de creare a sensului prin interpretare, de către comparatist, reprezintă o „negociere” între acesta şi text, care generează „o relaţie de reciprocitate pneumatică” între cei doi, comparatistul fiind transportat dincolo de sine către dreptul străin, prin intermediul textului. Comparatistul creează, prin interpretare, „un spaţiu de co-existenţă, un interior, o solidaritate, o sferă de intimitate care îmbracă textul”. De altfel, într-o altă contribuţie, intitulată Foreign Law in the Third Space, Legrand vorbeşte despre comparaţie ca despre o interfaţă pe care comparatistul o construieşte pentru a putea accede în mod semnificativ – adică imputând sens – la dreptul străin. Comparatistul interpret se inserează în text, fără a putea să dea seama de toate potenţialităţile acestuia, în acest sens, conexiunea între text şi interpret fiind „discontinuă”, „insulară”. În acest punct, teoria lui Legrand pare să conveargă cu înţelegerea exprimată astăzi asupra specificului paradigmelor pe care le-am traversat: „Modernitatea a pus accentul pe obiect, postmodernitatea a pus accent pe subiect, iar cosmodernitatea încearcă să facă joncţiunea, prin terţul ascuns de data aceasta, între subiect şi obiect”^[25]. 

Motivul post-modern al „rămăşiţei” – declinat sub forma rămăşiţei de sens care scapă interpretării („orice interpretare a unui text juridic va fi întotdeauna mai puţin decât […] sensul întreg al dreptului străin care se află acolo”) – va primi o nouă dimensiune în textele lui Legrand, pe măsură ce gândirea acestuia se adânceşte şi integrează categoriile impuse în post-modernitate de Derrida (spre exemplu, aceea de „urmă”).

Vorbind despre textele comparaţiei juridice în linia lui Derrida^[26], Legrand remarcă mai întâi existenţa fizică, în pagină, a unei suprafeţe textuale, respectiv a unui sens manifest. Această prezenţă vizibilă a textului nu echivalează însă cu identitatea sa, căci, deşi nu se află, grafic, în corpul din pagină al textului, trebuie considerate prezente şi alte elemente ţinând de text. Textul are, deci, o dimensiune vizibilă şi una invizibilă, imperceptibilă, spectrală, alcătuită din „urme”. Textul juridic este o ţesătură de urme, o arhivă în care s-au depus precipitate lăsate de istorie, politică sau filosofie. Urmele indică prezenţa în textul juridic a altor discursuri, ale căror vestigii sunt şi a căror putere o exprimă, deşi, departe de a fi monumentale sau permanente, ele însele sunt tranzitorii şi instabile. Dreptul, deci, „nu există în izolare faţă de alte discursuri, ci este afectat de acestea chiar în ceea ce priveşte constituţia sa: el este construit, făcut, fabricat, asamblat, constituit în mod activ de acestea”. De aceea, pentru Legrand, orice teză care susţine o esenţă propriu „juridică” este neavenită, textele de drept fiind structurate, ca orice alte texte, potrivit „principiului spectralităţii”. Acest punct îi permite lui Legrand să insiste asupra rolului cardinal al interpretului: „fiind invizibile, urmele aşteaptă să fie descoperite sau elucidate sau dezvăluite – să fie aduse la lumină – de către interpretul textului căruia, întreprinzând această muncă de arhivă, i se cere să se angajeze într-o anamneză”^[27]. 

În loc de concluzie, să ne amintim că aparenţa este cosubstanţială realităţii, pe care o poate exprima în moduri inedite la infinit. În fond, important este dialogul între cele două:

„ – Ei bine, acum că ne-am văzut unul pe celălalt, dacă tu ai să crezi în existenţa mea, eu o să cred în existenţa ta. Facem târgul?”

Alice în Ţara din Oglindă, Capitolul 7

Note de subsol

^[1] B. Nicolescu, De la postmodernitate la cosmodernitate. O perspectivă transdisciplinară, în C. Braga (coord.), Concepte şi metode în cercetarea imaginarului, Invitaţii Phantasma, Ed. Polirom, 2021, pp. 11-59.

^[2] Am făcut un exerciţiu similar în R. Bercea, La leçon de Picasso: quand les tableaux évoquent la fabrication de la comparaison des droits, în Romanian Journal of Comparative Law nr. 1/2010, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 213-236. În 2008, la Galeriile Naţionale Grand Palais din Paris, se deschidea o expoziţie intitulată Picasso et les maîtres, pregătită minuţios pe parcursul mai multor ani, care plasa alături câte un tablou bine cunoscut al lui Picasso şi unul sau mai multe tablouri, la fel de celebre, din care acesta s-ar fi inspirat (spre exemplu, Pablo Picasso, L’Infante Marie Marguerite şi Diego Velasquez, L’Infante Marie Marguerite;sau Pablo Picasso, Portrait de Lee Miller en Arlésienne şi Vincent van Gogh, L’Arlésienne – Madame Ginoux; oriPablo Picasso, Homme à la guitare şi Francisco de Zurbarán, Saint-François d’Assise dans sa tombe). Expoziţia a ilustrat, însă, mai mult, ba chiar altceva decât filiaţia între „texte”: acelaşi tablou al lui Picasso, spre exemplu Grand nu au fauteuil rouge, era în mod vizibil diferit repus în perspectivă de o sursă de inspiraţie precum Madame Moitessier al lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, faţă de una precum L’Odalisque au Tambourin de Henri Matisse. Pentru că situaţiile interpretative generate de simpla alăturare a fiecăruia dintre modelele de inspiraţie cu acelaşi tablou al lui Picasso erau complet diferite, elementele virtual deschise interpretării din tabloul lui Picasso se actualizau prin sensuri fundamental diferite la rândul lor. Cred în continuare că nici în comparaţia drepturilor lucrurile nu stau altfel. Lentilele dreptului străin puse în faţa textelor de drept naţional actualizează interpretativ, de fiecare dată în mod inedit, instituţiile juridice naţionale (a se vedea R. Bercea, 7 Dileme în teoria comparaţiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, pp. 100-101).

^[3] B. Nicolescu, op. cit., nota 2, p. 36.

^[4] R. Pouivet, La question de la vérité est-elle (encore) une question philosophique?, în R. Quilliot (coord.), La vérité, Ellipses, Paris, 2018, p. 171. Am considerat opţiunea între adevăr şi ştiinţă, respectiv interpretare drept prima dilemă epistemologică a comparatistului. Ideile exprimate în această parte a prezentului text sunt dezvoltate în R. Bercea, 7 Dileme în teoria comparaţiei, op. cit., nota 3, pp. 1-36. 

^[5] Funcţia portretului este tocmai aceea de a trimite la realitate. Potrivit dicţionarului, „portret” înseamnă „pictură, desen, sculptură, fotografie etc care înfăţişează figura unei persoane”. Că portretele pot ajunge să se substituie persoanelor reprezentate – atunci când nu au de-a dreptul o viaţă proprie, îmbătrânind, deşi modelul rămâne neschimbat, aşa cum se întâmplă cu portretul lui Dorian Gray creat de Basil Hallward, care îşi confruntă în final modelul – a devenit un loc comun în literatură: „Ochii portretului părură că se uită miraţi la el, şi în acelaşi timp şăgalnici” (ocurenţă menţionată în DLRLC 1955-1957); „Dar tabloul? Ce avea de spus despre el? Deţinea secretul vieţii lui şi îi spunea povestea. Îl învăţase să-şi iubească propria frumuseţe. Acum îl va învăţa oare să-şi deteste sufletul? Se va mai uita vreodată la el? Nu, era doar o iluzie creată de simţurile lui zdruncinate. […] Tabloul nu se schimbase. Era o nebunie să crezi asta. Totuşi, îl urmărea cu faţa lui frumoasă deteriorată şi zâmbetul crud. Părul strălucitor sclipea în lumina soarelui auroral. Ochii lui albaştri îi întâlniră pe ai lui. Îl cuprinse un sentiment de infinită milă, dar nu faţă de el, ci faţă de imaginea pictată” (O. Wilde, Portretul lui Dorian Grey, trad. M. Teodorescu, Ed. Polirom, 2012, pp. 104-105).

^[6] B. Nicolescu, op. cit., nota 2, p. 19.

^[7] Z. Kötz, K. Zweigert, H. Kötz, Introduction to Comparative Law, ediţia a 3-a, trad. T. Weir, Oxford University Press, Oxford, 1998 (ed. a 3-a, 1996), pp. 15, 3, 44.

^[8] Adevărul ar putea rezida în acordul asupra unei probleme la care ajunge o comunitate de specialişti (de exemplu, cea a juriştilor sau cea a juriştilor care fac drept comparat), nefiind deloc desuete teama de a ne înşela şi dorinţa de a găsi adevărul, câtă vreme acordul despre care aminteam prezintă interes – pentru jurişti – numai în măsura în care este un acord asupra a ceea ce, simbolic, „adevărul” înseamnă pentru ei.

^[9] L.-J. Constantinesco, Tratat de drept comparat. Vol. III. Ştiinţa dreptului comparat, trad. D. Scarlat, All Beck, Bucureşti, 2001 (1983), pp. ix.

^[10] P. Legrand, „Foreign Law as Self-Fashioning”, 12 (2) Journal of Comparative Law 6/2017, p. 6.

^[11] P. Legrand, Pour la relevance des droits étrangers, IRJS Éditions, Paris, 2014, p. 30.

^[12] Ch. Atias, Philosophie du droit, ed. a 3-a, Presses Universitaires de France, Paris, 2012, p. 31.

^[13] Comparatistul va trebui, în final, să admită că „realitatea” pe care o textul său o „reflectă” nu părăseşte domeniul ficţiunii. Pe larg, R. Bercea, 7 Dileme în teoria comparaţiei, op. cit., nota 3, passim, pp. 37-60.

^[14] L.-J. Constantinesco, Tratat de drept comparat,vol. I Introducere în dreptul comparat, trad. D. Scarlat, All Beck, Bucureşti, 1997 (1971), p. 63.

^[15] Ibidem, p. 93.

^[16] Ibidem, pp. 142-143.

^[17] B. Nicolescu, op. cit., nota 2, p. 50. În acelaşi text, autorul, fizician şi filozof al ştiinţelor, vorbeşte despre indeterminism ca despre un principiu „constitutiv, fundamental, ireductibil, care nu înseamnă în niciun caz hazard sau imprecizie” şi avertizează asupra existenţei unor false paradoxuri, care „se traduc prin contradicţii exclusiv în raport cu limbajul natural, care este cel al realismului clasic” (pp. 20-21). Fizica postmodernă, al cărei personaj central este Max Planck şi care pune în lumină discontinuitatea cuantică, indeterminismul, aleatoriul constructiv, unificarea tuturor interacţiunilor fizice, dimensiunile suplimentare ale spaţiului, principiul entropic, „nu mai este fizica modernităţii”, iar teoria recentă asupra comparaţiei drepturilor, cel puţin într-o parte a ei, ţine pasul cu această schimbare de paradigmă. 

^[18] T. Pavel, Univers de la fiction, Le Seuil, Paris, 1988, p. 95.

^[19] I. Stengers, Inventarea ştiinţelor moderne, trad. C. Constantinescu, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001 (1993), p. 80. Altfel spus, „niciun nivel de Realitate a obiectului sau niciun nivel de Realitate a subiectului nu constituie un nivel privilegiat de unde se pot înţelege toate celelalte niveluri de Realitate” (B. Nicolescu, op. cit., nota 2, p. 35).

^[20] G. Flaubert, Dictionnaire des ides reçues, Ed. du Boucher, 2002, p. 63.

^[21] Despre polivalenţa discursului juridic, a se vedea P. Vasilescu, „Substanţa normativă a definiţiilor legale”, în R.R.D.P. nr. 1/2021, pp. 34-55: „Dincolo de discursul juridic al legiuitorului găsim şi o altă realitate, una dublă. Pe de-o parte, avem copia neconformă a discursului legal juridic, pe de alta, ne împiedicăm de fapte. Legiuitor, doctrină şi practică – o separare a puterilor intelectuale şi făcătoare de drept. Nu că cuvintele nu ar putea fi fapte, însă discursului îi aflăm forţa normativă în exteriorul său, în puterea cu care se impune rostul cuvintelor. Universul discursiv e strict abstract, sălăşluind în interiorul fiecăruia, lumea juridică există însă dincolo de forul intern. Forum attingere. Discursul juridic întretaie simultan toate aceste lumi, fiind cuvânt şi faptă – deopotrivă. Şi reuşeşte”. 

^[22] Pentru o discuţie detaliată despre opoziţia obiect(iv)/subiect(iv) în dreptul comparat, R. Bercea, 7 Dileme în teoria comparaţiei, op. cit., nota 3, pp. 90-106.

^[23] P. Legrand, Pour la relevance des droits étrangers, op. cit., nota 12, p. 423.

^[24] Această parte a textului, referitoare la specificul interpretării în paradigma postmodernă culturalistă, reia o parte a capitolului II.2 al cărţii R. Bercea, Al. Mercescu, O scurtă introducere în drept, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2019, pp. 105-151. Pentru o referinţă recentă, neacoperită în lucrarea menţionată, a se vedea P. Legrand, What is that, to Read Foreign Law, JCL 14:2 (2019), pp. 290-310, în care profesorul sintetizează cele 12 puncte esenţiale ale teoriei sale despre interpretarea textelor juridice în cadrul comparaţiei.

^[25] B. Nicolescu, op. cit., nota 2, p. 48.

^[26] P. Legrand, Siting Foreign Law: How Derrida Can Help, 21 Duke Journal of Comparative and International Law, 2011.

^[27] Ibidem, passim.