Transmisiunea datoriilor – Preluarea de datorie
Rezumat
Definim preluarea de datorie ca fiind un mijloc juridic de transmitere a obligației, constând într-un acord de voință, prin care datoria unui debitor din raportul originar este preluată de un terț față de acel raport, ce devine astfel debitor nou, care se obligă împreună cu debitorul inițial sau singur, liberându-l pe debitorul inițial de datorie, față de creditorul raportului obligațional. Respectul drepturilor dobândite de către creditor și necesitatea asigurării realizării lor fac imposibilă transmiterea unei datorii a unui raport juridic obligațional, prin substituirea debitorului originar cu un terț, dacă creditorul acelui raport juridic nu și-a dat consimțământul liber și neviciat.
Acordul creditorului, ce are natura juridică a unui act juridic unilateral în economia acestei operațiuni, este condiția sine qua non de care depinde efectivitatea preluării de datorie, și nu valabilitatea acesteia.
Principial, preluarea de datorie, indiferent de modul de realizare, face ca această instituție să se constituie într-un mijloc juridic de mobilizare a creanțelor, de dinamizare a circuitului civil și de eliminare a blocajelor ce pot apărea în circuitul civil, primând deci caracterul utilitar, chiar dacă o asemenea operațiune juridică între vii pare mai puțin firească, mai puțin naturală.
Pentru a produce efecte între cei ce au inițiat-o, aceasta poate să aibă caracter cumulativ, în sensul că este imperios necesar sa fie acceptată de către creditor, respectiv ca datoria să fie plătită de către debitorul originar și noul debitor împreună. Dacă însă creditorul acceptă preluarea și îl eliberează pe debitorul său (pe cel inițial) de obligație, întreaga prestație va rămâne în sarcina noului debitor, căruia îi incumbă obligația în mod exclusiv de a face plata către creditor, o astfel de preluare a datoriei fiind una perfectă.
În ce privește domeniul de aplicare al preluării de datorie, trebuie să relevăm că, pe lângă plata unei sume de bani, orice altă prestație, în principiu, poate fi transmisă de către debitor altei persoane, astfel că pot fi incluse aici obligațiile actuale, cele viitoare, cele sub condiţie sau termen, precum și alte obligaţii, indiferent de izvorul lor, contractual sau extracontractual.
Această figură juridică poate fi analizată și pe tărâmul drepturilor potestative, adică drepturi secundare ce aparțin creditorului obligației ce se cere preluată, caracterul potestativ al dreptului subiectiv ce aparține creditorului constând în aceea că nu-i conferă acestuia un drept direct la acțiune, dar îi conferă posibilitatea, discreționară, de a accepta sau nu preluarea de datorie.
Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 399-447.
§1. Reglementare. Utilitate. Terminologie
În abordarea chestiunii transmiterii datoriilor trebuie să pornim de la principiul că datoria unui subiect de drept este parte a patrimoniului acestuia, cu valoare economică, astfel că datoriile unei persoane împreună cu drepturile sale patrimoniale se pot transmite universal sau cu titlu universal. Însă, în ce privește analiza posibilității cesionării unei datorii prin acte între vii, s-a ridicat problema dacă aceasta poate fi cesionată cu titlu particular, chestiune pe care o vom analiza în cele ce urmează.
În vechiul context legislativ, cesiunea de datorie[1] nu a fost reglementată, însă doctrina a avut rolul de a contura definiții, de a identifica asemănări și deosebiri cu alte instituții de drept[2], determinând legiuitorul să reglementeze expressis verbis sub noțiunea de „preluarea datoriei” această operațiune juridică în cuprinsul Capitolului III, din Titlul VI, Cartea a V-a, în cadrul art. 1599-1608 C. civ., în două secțiuni distincte, prima alocată dispozițiilor generale precum și modalităților prin care preluarea datoriei se poate realiza cu titlu direct (art. 1599-1604 C. civ.), respectiv o a doua secțiune care vizează „preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul” (art. 1605-1608 C. civ.).
Posibilitatea transmiterii pe care convențională a laturii pasive a patrimoniului în vechea reglementare a dat naștere unor discuții atât în doctrină, cât și în jurisprudență, unii autori fiind de părere că este posibilă cesiunea de datorie[3], pe când alții s-au exprimat vehement împotriva acestei posibilități, invocând caracterul personal al raportului obligațional[4]. Controversele în ce privește posibilitatea transmiterii pe cale convențională a laturii pasive au fost soluționate prin reglementarea pe care o analizăm, admițându-se posibilitatea preluării de datorie sau cesiunii de datorie fie individual, fie în contextul cesiunii unui contract[5]. Trebuie precizat că în cazul cesiunii de contract se transmite simultan atât latura activă, cât și cea pasivă a obligației[6], când părțile în mod reciproc și-au conferit drepturi sau și-au asumat obligaţii, și nu doar transmiterea laturii pasive ca în cazul preluării de datorie.
În literatura de specialitate, anterioară intrării în vigoare a Codului civil, cesiunea de datorie a fost definită ca fiind operația juridică prin care un debitor, numit debitor cedent, transmite datoria sa unei alte persoane, numită debitor cesionar, care se obligă, de regulă, în locul său, față de creditorul cedat[7]. În esență, fără a intra în detalii, chiar în lipsa unei reglementări legale în vechiul context legislativ, doctrina, pe care am citat-o mai sus, a admis că respectul drepturilor dobândite și necesitatea asigurării realizării lor, face imposibilă transmiterea unei datorii a unui raport juridic obligațional, prin substituirea debitorului originar cu un terț, dacă creditorul acelui raport juridic nu și-a dat consimțământul liber și neviciat. Per a contrario, dacă un asemenea consimțământ liber a fost cerut și dat de către creditor, s-a admis că este posibilă cesionarea unei datorii ca operațiune juridică autonomă, fiind esențial căci creditorului nu-i este indiferent cine plătește datoria, mai ales când noul creditor ar putea fi chiar insolvabil, și când creanța creditorului este garantată (fidejusiune, gaj, ipotecă) ori s-au obligat solidar cu debitorul, iar acești garanți ce au depus garanția au făcut-o în considerarea persoanei debitorului, având încredere că acesta îşi va respecta obligația asumată față de creditor.
În doctrina juridică[8], în vechiul context legislativ, s-a arătat că cesiunea de datorie este o sintagmă „inexactă și înșelătoare”, deoarece nu antamează o discuție despre transmiterea obligației, ci este o operațiune juridică de înlocuire a debitorului cu acordul creditorului.
Așadar, spre deosebire de cesiunea de creanță, cesiunea da datorie nu era posibilă fără acordul creditorului[9], neputându-se concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor[10]. Această chestiune, uneori controversată în doctrină, a fost tranșată de legiuitor, și privește posibilitatea transmiterii pe cale convențională a laturii pasive după cum vom dezvolta pe larg în cele ce urmează.
În prealabil însă se impune să facem referire la modurile prin care obligația poate fi transmisă pe calea preluării de datorie, doctrina[11] distingând trei astfel de moduri, respectiv preluarea internă, preluarea cumulativă și preluarea perfectă.
În ce privește preluarea internă, aceasta rezidă în convenția ce intervine între noul debitor și debitorul originar, în urma căreia noul debitor se angajează să-i plătească datoria acestuia din urmă. În acest mod trebuie să remarcăm că, practic, nu se realizează o transmitere propriu-zisă a datoriei, pentru că nu are niciun efect asupra creditorului acelui raport juridic obligațional, față de acesta convenția nu produce niciun efect juridic, el fiind străin față de acel raport. Până la plata integrală a datoriei, aceasta se înfățișează doar ca o modalitate de a mai aduce un debitor indirect alături de cel inițial prin angajamentul pe care și-l asumă terțul de a plăti datoria, dar dacă nu se va cere consimțământul creditorului va rămâne o cesiune de datorie internă, a celor doi[12]. Dacă însă noul debitor face plata integrală către creditor, potrivit înțelegerii cu debitorul inițial, chiar în lipsa consimțământului creditorului, vechiul debitor este liberat de datorie, iar creditorul, cu excepția obligațiilor intuitu personae, nu poate refuza o asemenea plată care desigur îi profită.
În ce privește preluarea cumulativă, aceasta operează și generează efecte juridice în ce privește realizarea finalității preluării de datorie, deoarece după ce a intervenit acordul intern între noul debitor și cel inițial creditorul îşi dă acceptul la preluare. Însă, ce este caracteristic acestei preluări este că acordul creditorului este dat doar pentru ca alături de debitorul originar la acoperirea datoriei să se alăture și noul debitor, deci vechiul debitor nu este liberat de obligație, cu consecința că cesiunea cumulativă nu are caracter translativ. Desigur că acceptând aducerea noului debitor creditorul îşi sporește șansele la realizarea creanței sale, noul debitor devenind părtaș alături de cel inițial, răspunzând pentru îndeplinirea obligației asumate[13].
În ce privește preluarea perfectă, aceasta operează la fel ca și preluarea cumulativă, însă în această ipoteză creditorul renunță în a-l mai menține debitor pe cel originar, deci îl liberează de datorie, acceptând să-l păstreze ca debitor doar pe noul debitor.
De exemplu, într-un raport juridic obligațional în care A este creditor, B este debitor, debitorul originar B convine cu un nou debitor C ca acesta din urmă să-i preia datoria și s-o plătească către A, care față de raportul dintre cei doi este res inter alios acta. Până la acest moment și până la plata datoriei la care se angajează noul debitor, putem vorbi doar de o preluare internă a datoriei între debitorul originar și noul debitor, care nu este opozabilă creditorului A, acesta din urmă neavând niciun drept față de noul debitor C, ci doar față de debitorul originar. Așa cum am relevat mai sus, dacă noul debitor achită efectiv datoria către creditor, potrivit convenției în acest sens cu debitorul inițial, chiar în lipsa acordului creditorului, vechiul debitor este liberat de datorie.
Pentru a produce efecte preluarea de datorie dintre cei ce au inițiat-o este necesar ca preluarea să aibă caracter cumulativ[14], în sensul că este imperios necesar ca aceasta să fie acceptată de către creditor, respectiv ca datoria să fie plătită de către debitorul originar și noul debitor împreună. Dacă însă creditorul acceptă preluarea și îl eliberează pe debitorul său (pe cel inițial) de obligație, întreaga prestație va rămâne în sarcina noului debitor căruia îi incumbă obligația în mod exclusiv de a face plata către creditor, o astfel de preluare a datoriei fiind una perfectă. În această ipoteză, în care noul debitor se angajează față de creditor să plătească datoria, în ce privește raporturile acestuia cu debitorul originar, cesiunea poate fi făcută cu titlu oneros, chestiune care privește doar raporturile dintre cei doi debitori, fără să intereseze pe creditor, care este un terț față de convenția lor, sau cu titlu gratuit, când noul debitor (cesionarul) îl gratifică pe debitorul inițial, achitându-i datoria ce o avea față de creditor, făcându-i astfel o donație indirectă debitorului.
Pentru a elimina orice dubiu, trebuie făcută precizarea că, de esența preluării de datorie este că creanța din raportul fundamental este intangibilă, nu poate face obiectul niciunui „troc” între actorii ce participă la operațiunea preluării de datorie și vizează exclusiv transmiterea ei. Asta nu înseamnă că, în faza de executare, creditorul să nu poată renunța parțial la plată, în funcție de relațiile existente între părţi, dar aceasta excede instituției pe care o analizăm.
În viața reală, în ipoteza în care creditorul cunoaște că debitorul său este unul rău platnic, nimic nu-l împiedică să convină direct cu cel ce se obligă să facă plata în locul debitorului inițial, preluând datoria, dacă acesta din urmă se angajează,(ba din contră poate chiar creditorul insistă pe lângă acesta să accepte preluarea datoriei, știind că va avea dificultăți în încasarea creanței de la debitorul inițial), fără a-l interesa ce raporturi au stabilit între ei debitorul originar și noul debitor, o astfel de preluare fiind una perfectă. Desigur, rațional și logic, între debitorul inițial și noul debitor a intervenit un raport juridic în sensul preluării datoriei, însă acel raport nu-l interesează pe creditorul ce acceptă direct pe noul debitor. O astfel de convenție de acceptare are aceeaşi conotație juridică ca și acordul pe care creditorul l-ar exprima pentru o preluare de datorie perfectă, când, urmare a convenției între debitorul inițial și noul debitor, aceştia îi solicită acordul la preluarea datoriei creditorului.
În practică, debitorul inițial înainte de a iniția discuții cu un terț pentru preluarea datoriei, în cele mai frecvente situații, îl informează și, implicit, îl consultă pe creditorul său dacă îşi va da acordul la preluarea datoriei, aducându-i argumente spre a-l convinge că este și în avantajul său o asemenea operațiune. Chiar dacă nu există o obligație de informare prealabilă a creditorului, din partea debitorului, ci doar după ce a convenit cu noul debitor asupra preluării datoriei, pentru a evita riscul[15] de a nu-și da consimțământul la preluarea de datorie, discuția prealabilă inițiată de debitor este benefică, având în vedere că acordul creditorului, ce are natura juridică a unui act juridic unilateral în economia acestei operațiuni, este condiția sine qua non de care depinde efectivitatea preluării de datorie, și nu valabilitatea acesteia.
În ce privește caracterul utilitar al preluării de datorie, rațiunea ca un debitor cinstit, dar aflat într-o „jenă financiară”, să solicite preluarea datoriei sale de către un terț rezidă în aceea că, prin preluarea datoriei sale, i se permite redresarea sa economică, dându-i-se o „gură de oxigen”, situaţie care îi este favorabilă și creditorului, deoarece noul debitor este mai solvabil decât cel inițial și îşi poate astfel recupera mai repede creanța. Tot astfel, apreciem că tehnica juridică a preluării de datorie prezintă importanță practică mai ales în raporturile dintre comercianți, în situații de dificultăți generate de criză economică și nu numai, când societăţile nu mai fac față obligațiilor asumate și apelează la acest instrument care le permite să nu ajungă la ruinarea afacerii. Mai mult, o astfel de tehnică juridică prezintă importanță și în relațiile dintre particulari, în acele situații în care există fricțiuni puternice între creditor și debitorul originar în ce privește executarea obligației (când pentru ambii este bine să se despartă) sau în care terțul are interes[16], precum și în multe astfel de situații din viața reală, când între terț și debitorul inițial aflat în dificultate sunt relaţii bazate pe spirit de întrajutorare, de colaborare, nefiind exclus ca chiar creditorul să facă „bune oficii” pe lângă terț să preia datoria.
Principial, preluarea de datorie, care presupune acordul creditorului ca o condiţie sine qua non, indiferent de limitele acestuia, face ca această instituție să se constituie într-un mijloc juridic de mobilizare a creanțelor și de eliminare a blocajelor ce pot apărea în circuitul civil, primează deci caracterul utilitar, chiar dacă o asemenea operațiune juridică între vii pare mai puțin firească, mai puțin naturală, modelul legislativ reprezentându-l Codul civil elvețian al obligațiilor[17] (art. 126), BGB în Germania (art. 414-419). Când am făcut referire la caracterul utilitar, am avut în vedere că dreptul trebuie să servească unor imperative majore și să contribuie la rezolvarea unor nevoi juridice[18] ce apar în circuitul civil, a căror rezolvare dinamizează acest circuit, astfel că o teoretizare excesivă a acestei problematici nu ar avea decât un caracter platonic[19], nu putem rămâne încremeniți în teorii care neagă tezele favorabile implementării acestei instituții de drept civil.
Așa fiind, dacă materia transmiterii datoriilor prin deces a fost mereu reglementată în detaliu în materia succesiunilor, transmiterea datoriilor între vii și-a găsit în final expresia juridică adecvată în Codul civil. Principalul motiv pentru care această instituție nu a fost reglementată este cel al nesocotirii intereselor creditorului, așa cum a semnalat în decursul timpului întreaga literatură de specialitate, de aceea se impune să salutăm inițiativa noului legiuitor de a reglementa judicios acest domeniu deosebit de important, în prezent cunoscut sub noul nume de „preluare de datorie”[20].
Mai trebuie relevat că, în doctrină[21], această figură juridică a fost analizată și pe tărâmul drepturilor potestative, adică drepturi secundare ce aparțin creditorului obligației ce se cere preluată, preluarea datoriei însă urmând să producă efecte juridice, după cum am relevat mai sus, cu condiția acceptării discreționare de către acesta, care trebuie să fie clară, neechivocă, astfel că o simplă primire a datoriei de la o terță persoană nu echivalează cu un acord la preluarea datoriei. Caracterul potestativ al dreptului subiectiv ce aparține creditorului rezidă în aceea că nu-i conferă acestuia un drept direct la acțiune, dar îi conferă posibilitatea, discreționară, de a accepta sau nu preluarea de datorie.
Sub aspect terminologic trebuie realizate unele precizări pentru a evita unele confuzii. Așa cum vom observa în cele ce urmează, domeniul „preluării de datorie” este mai bogat și mai eficient decât cel conturat de doctrină sub denumirea de „cesiune de datorie”, deci sub aspect normativ, în opinia noastră, avem de a face cu o operațiune juridică nouă[22], care păstrează caracterele juridice cristalizate de doctrină și valorificate de jurisprudență ale „cesiunii de datorie”, dar îmbogățită și foarte bine conturată sub o nouă denumire. Astfel, termenul de „preluare” nu a fost înlocuit cu cel de „cesiune” doar din considerentul că acesta din urmă ar asocia efectele acestei operațiuni juridice cu cele ale „cesiunii de creanță”, ci alegerea mai inspirată a legiuitorului a fost influențată și de dorința de aliniere la dreptul european modern (la Principiile dreptului european al contractelor, art. 12.101 și 12.102), respectiv la legislația unor state ca Germania (Codul civil german BGB, § 414-419) și Elveția (Codul elvețian al obligațiilor, art. 175-183), valorificând și implementând principiile UNIDROIT (art. 9.2.1.-9.2.8) la nivel național, precum și în scopul adeziunii la proiecte de unificare normativă ca „Lando” și „Gandolfi”.
Față de cele analizate mai sus, putem afirma că prin reglementarea acestei instituții legiuitorul a răspuns unei necesități de a furniza circuitului civil un instrument de dinamică eficient, cu o reglementare coerentă, începând de la denumire până la regimul juridic, însă chiar așa seducătoare cum aparent se înfățișează, trebuie să remarcăm efectele ei limitate în ce privește finalitatea, dacă avem în vedere că totul se produce numai sub dirijismul creditorului, fiind necesar, pentru a se evita creditorul din această ecuație juridică, să se recurgă la alte moduri de transmitere, ca de exemplu subrogația.
Este cazul să remarcăm că propunerea de înlocuire a termenului imprecis de „cesiune” cu cel de „preluare”, care reflectă cu mai multă fidelitate natura operațiunii și permite ca natura duală a obligației să fie în continuare respectată, este opera doctrinei de specialitate ale cărei ecouri au fost receptate de legiuitor, care a reglementat această instituție.
§2. Natură juridică
În ceea ce privește natura juridică[23], este important de subliniat faptul că textul legal vizează atât transmisiunea laturii activea raportului obligațional, respectiv „dreptul de creanță”, cât și transmisiunea laturii pasive, respectiv „datoria”, care dă nume acestei operațiuni, reglementând totodată suma obligațiilor asumate de un terț care urmează să facă o plată, să stingă un drept de creanță generat într-un raport juridic obligațional la care nu a luat parte. În acest sens, după cum am și exemplificat mai sus, această operațiune cunoaște două specii, respectiv un contract încheiat între debitorul inițial și un terț, care va deveni „noul debitor”, respectiv „un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația” (conform dispozițiilor art. 1599 C. civ.). Din această perspectivă, natura juridică a operațiunii preluării de datorie se raportează la forma concretă pe care o îmbracă, respectiv preluarea de datorie poate fi inițiată de creditor, care se aseamănă cu vechea „delegație imperfectă” sau cu „novația ex promissio”[24], dar cu privarea de efectul novator; ori poate fi inițiată de debitor – operațiune juridică mai complexă, care vizează acordul părților raportului obligațional inițial cu concursul asumării de către un terț a obligației de a plăti în locul debitorului inițial.
Tot aici trebuie precizat faptul că „preluarea de datorie” nu trebuie confundată cu „novația cu schimbare de debitor”, așa cum am sintetizat mai sus, deoarece, în cazul novației, contractul dintre creditor și noul debitor are ca efect stingerea vechii obligații și generarea concomitentă a uneia noi, de regulă cu tot cu drepturile și accesoriile vechi (stinse conform principiului accesorium sequitur principalem). În schimb, elementul caracteristic în cazul „preluării de datorie” este cel al schimbării persoanei debitorului. În acest sens, fără a se mai recurge la mecanismul novației, se poate realiza cu succes o accelerare, precum și o simplificare a schimburilor economice[25]. Acest mecanism este posibil doar în contextul primirii acordului creditorului[26] – element de esență, care face diferența între „preluarea de datorie” și „cesiunea de creanță”, unde, în ceea ce privește această din urmă operațiune, transmiterea laturii active a raportului obligațional inițial operează și fără consimțământul debitorului, așa cum am arătat mai sus.
O altă importantă precizare relativă la natura juridică a „preluării de datorie” constă în aceea că se poate interpreta că noul legiuitor a dorit să absoarbă vechea operațiune a „delegației” în conținutul legal al operațiunii „preluării de datorie”. În opinia noastră legiuitorul nu a păstrat elementele specifice ale instituției „delegației”, dispunând păstrarea și transferul garanțiilor care însoțeau vechea obligație. Specific „delegației” era faptul că aceste garanții se stingeau cu obligația principală, pe cale de consecință, nu trebuie făcută confuzie între cele două instituții, chiar dacă „delegația” nu mai este reglementată expressis verbis în Codul civil[27].
Prin simetrie cu definiția dată mai sus „cesiunii de datorie”, concluzionăm aceste analize introductive precizatoare definind preluarea datoriei ca fiind un mijloc juridic de transmitere a obligației, constând într-un acord de voință, prin care datoria unui debitor din raportul originar este preluată de un terț față de acel raport, ce devine astfel debitor nou, care se obligă împreună cu debitorul inițial sau singur, liberându-l pe debitorul inițial de datorie, față de creditorul raportului obligațional[28]. Condiția sine qua non pentru a produce efecte convenția de preluare a datoriei dintre debitor și terț este aceea ca creditorul să-și dea acordul la preluare, care are un caracter strict, limitat și de natură personală, după cum vom dezvolta în cele ce urmează.
În doctrină[29] s-a arătat că transmiterea obligației presupune, într-o anumită măsură, și o transformare a obligației[30], cu motivația că acordul pe care îl dă creditorul obligației asupra unui element esențial al raportului juridic nu este o simplă confirmare, ci un element fundamental care ține de transformarea obligației. În ce ne privește, am arătat mai sus că acordul creditorului este o condiţie sine qua non pentru realizarea operațiunii juridice supuse analizei, indiferent de limitele acestuia, însă ca perspectivă juridică acest acord contribuie doar la transmiterea obligației, și nu și la transformarea ei, nu are un caracter eterogen care să justifice o astfel de teză.
Din cele analizate extragem ideea că preluarea de datorie, realizându-se prin acordul dintre vechiul și noul debitor, generează o realitate obligațională nouă care se adaugă celei inițiale. Trebuie adăugat că preluarea datoriei, reglementată legal în noul context legislativ[31], de la debitor de către un terț, are un caracter accesoriu și este expresia libertății de a contracta, a autonomiei de voință a acestora, și se realizează prin această operațiune triunghiulară – creditor, debitor inițial și noul debitor, în acest mod se creându-se posibilitatea adaptării relației obligaționale potrivit intereselor părţilor.
Preluarea de datorie, fiind un contract, se supune regulilor acestuia, cunoscând, de asemenea, caractere juridice ca: sinalagmatic, consensual, translativ de drepturi, cu titlu oneros sau gratuit ori comutativ în cazul contractului cu titlu oneros.
În fine, se mai impune să precizăm, față de cele analizate mai sus, că preluarea de datorie este numai aparent similară cesiunii de datorie, deoarece, în realitatea ei juridică, preluarea de datorie se realizează invariabil numai cu consimțământul creditorului, fără a exista vreo implicare a sa în raportul juridic dintre debitorul inițial și noul debitor, spre deosebire de cesiunea de datorie, care este un acord între cel ce cedează și cel care primește latura pasivă a obligației.
În ceea ce privește dreptul tranzitoriu, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 71/2011, dar și ca o reconfirmare a principiului neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 15 din Constituția României, și de art. 6 C. civ., obligația transmisă prin preluare de datorie se supune dispozițiilor legale de la data nașterii obligației[32].
§3. Domeniul de aplicare
În ce privește domeniul de aplicare al preluării de datorie, trebuie să plecăm de la prevederile art. 1599 C. civ., care statuează că, pe lângă plata unei sume de bani, orice altă prestație, în principiu, poate fi transmisă de către debitor altei persoane, astfel că pot fi incluse aici obligațiile actuale, cele viitoare, cele sub condiţie sau termen. Desigur, trebuie să remarcăm că în practica curentă cele mai multe situații sunt cele în care obligațiile băneşti predomină, dar pot fi preluate și alte obligaţii, indiferent de izvorul lor, atât contractual, cât și extracontractual[33].
Trebuie precizat că, indiferent de etiologia obligației, preluarea de datorie este esențialmente o operațiune juridică, de sine stătătoare, de natură exclusiv contractuală, cu consecința că obligația ce derivă este una de natură contractuală, ce duce, după cum am dezvoltat pe larg mai sus, la modificarea raportului fundamental prin substituirea debitorului originar.
În ce privește obligațiile intuitu personae, apreciem că acestea, datorită naturii lor, fiind legate intrinsec de persoana debitorului, de calitățile speciale ale acestuia (un anume pictor, de exemplu), care, în mod subiectiv îl determină pe creditor să contracteze, nu pot face obiectul unei preluări de către un terț, astfel că în doctrină[34] s-a afirmat că acestea ar trebui scoase din oficiu din obiectul preluării de datorie. În ce privește această chestiune, în doctrină sunt și opinii[35] care susțin teza că pot face obiectul preluării și obligațiile intuitu personae, respectiv cele personale obiectiv. Această teză este argumentată făcându-se trimitere la debitorul creanței intuitu personae, prin raportare la situația juridică a acestuia în situația cesiunii creanței, unde se arată că acestuia nu i se cere acordul la cesiune, pentru că acolo numai creditorul este protejat, astfel că acelaşi raționament poate fi valorificat și în cazul preluării de datorie, unde cel protejat, ca și în cazul cesiunii de creanță, este creditorul, care trebuie să-și dea acordul, astfel că nu-i poate fi răpită posibilitatea răzgândirii și a face o excepţie prin acordul ce îl dă ca obligația respectivă să fie preluată. Teza nu este viabilă, din moment ce se face referire la schimbarea a însuși raportului fundamental, pentru că răzgândirea despre care este vorba are conotația, în această situaţie, la modificarea unilaterală și implicită a acestuia, a esenței lui (schimbarea pictorului în considerarea calităților căruia au determinat nașterea raportului fundamental cu o altă persoană). Or, dacă creditorul ar intenționa să renunțe la pictorul ales să-i picteze tabloul, nu are nevoie de complicarea lucrurilor prin intermediul preluării de datorie, ci poate renunța la contract și să caute alt pictor care să-i satisfacă gusturile. Există, prin absurd, și ipoteza, dacă rămânem la exemplul dat, când debitorul inițial (pictorul ales de creditor) i-ar putea propune creditorului un alt pictor, iar creditorul l-ar accepta, dar juridic o asemenea ipoteză este contrară regulilor instituției analizate. Aceasta pentru că ne-am afla în situația a două contracte într-unul singur, pentru că prin acceptarea preluării s-ar naște un nou raport fundamental, datorită naturii speciale a obligației intuitu personae, prin acceptarea altui pictor, ceea ce excede instituției preluării de datorie, care prin natura sa contractuală duce exclusiv la preluarea datoriei. Altfel spus, prin convenția de preluare a datoriei de către creditor, este imposibil juridic să desființăm raportul fundamental inițial, aspect care excede cadrului juridic al acestei instituții, pentru că obligația asumată prin preluarea de datorie este întotdeauna autonomă față de cea rezultată din raportul juridic fundamental.
§4. Condiţiile de validitate ale preluării de datorie
Pentru o înțelegere cât mai aprofundată și pentru a stabili o distincție clară față de cesiunea de creanță, ale cărei trăsături le-am analizat în secțiunea anterioară, printr-o abordare oarecum simetrică dorim să prezentăm elementele-condiții particulare ale „preluării de datorie”, care se caracterizează prin[36]:
a) existența unei datorii vechi care se transmite la debitorul cesionar cu toate caracterele, respectiv cu toate accesoriile și garanțiile și cu toate mijloacele de apărare și excepțiile ce o însoțesc (conform dispozițiilor art. 1605 C. civ.). Excepția de la regula amintită vizează cazul în care „obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare” [conform dispozițiilor art. 1602 alin. (3) C. civ.];
b) în condițiile existenței acordului expres al creditorului cedat, debitorul cesionar poate să rămână singur îndatorat față de acesta, respectiv „preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efecte numai dacă creditorul își dă acordul” (conform dispozițiilor art. 1605 C. civ.);
c) transferul datoriei se face prin acordul de voință intervenit exclusiv între debitorul cedent și cesionar, cu particularitatea evidentă că operează fără a fi necesar consimțământul creditorului cedat, dar cu efectul inopozabilității operațiunii față de acesta din urmă, în lipsa acordului său expres (conform dispozițiilor art.1605-1608 C. civ.);
d) modificarea în parte a raportului obligațional inițial ocazionată de stingerea garanțiilor în condițiile amintite mai sus, prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. civ.
Așadar, din această prezentare în antiteză cu „cesiunea de creanță” putem observa faptul că este în afară de orice discuție că transmiterea datoriei nu se poate face fără acordul creditorului[37], deoarece înlocuirea debitorului inițial, solvabil, s-ar putea face cu unul nou, insolvabil. De asemenea, schimbarea debitorului inițial interesează și pe cei care garantează acea obligație (fidejusori, proprietarul bunului gajat sau ipotecat), precum și pe cei care s-au obligat alături de debitor (codebitorii solidari). Aceasta explică de ce cesiunea de datorie nu a fost reglementată inițial în dreptul nostru civil, viața juridică dovedind că nu există interesul de a prelua, cu titlu particular, elementele pasive din patrimoniul altei persoane[38].
Însă, în noul context legislativ s-a urmărit accelerarea operațiunilor juridice în circuitului civil și constituirea unui cadrul legal – unde acesta a lipsit, astfel vechea „cesiune de datorie” a suferit o importantă și benefică transformare, dobândind o reglementare legală scrupuloasă sub numele de „preluare de datorie”.
§5. Căi directe de preluare a datoriei (transmisiunea directă a datoriei)
Modalitățile de preluare directă a datoriei sunt reglementate de art. 1599 C. civ.În cele ce urmează vom analiza pe rând cele două căi subliniind modalitatea de realizare a acestei operațiuni cu efectele specifice aferente.
5.1. Efectele preluării de datorie până la acordul creditorului
Preluarea de datorie (transmiterea datoriei) realizată printr-un contract încheiat între debitorul inițial – debitor cedent și noul debitor cesionar [art. 1599 lit. a) C. civ.][39]. Această convenție își produce toate efectele în baza principiului instituit de art. 1270 C. civ. – cel al forței obligatorii a contractului, dar față de creditorul cedat – terț fată de acest contract, această preluare de datorie nu este opozabilă, în baza altui principiu prevăzut în art. 1280-1281 C. civ. – respectiv, cel al relativității efectelor contractului. Potrivit art. 1600 C.civ., prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1601 C. civ., este liberat.
Din analiza acestui text legal desprindem teza că preluarea de datorie poate fi clasificată în preluarea de datorie cu caracter liberator de datorie, care este regula instituită, și preluarea de datorie fără caracter liberator, însă pentru a se statua acest caracter trebuie ca părţile să fi stipulat în mod expres aceasta, împrejurare ce rezultă din folosirea sintagmei „dacă nu s-a stipulat altfel” de către legiuitor. Așadar, rezultă că, odată intervenit acordul bipartit între debitori, în sensul că noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, chiar în lipsa acordului creditorului, acesta produce efecte între părţile contractante, astfel că noul debitor va fi ținut să execute obligația în raport cu creditorul, așa cum și-a asumat-o față de vechiul debitor. În această ipoteză, regula instituită, prin care urmare a încheierii contractului se liberează vechiul debitor, este rezultatul efectului extinctiv al preluării de datorie, astfel că debitorul inițial nu va mai putea fi ținut la executarea obligației. Trebuie precizat că efectul liberator asupra obligației debitorului inițial este consecința efectului extinctiv asupra acestei obligaţii, desigur cu condiția acceptării, chiar și tacite, de către creditor a înlocuirii vechiului debitor, iar noul debitor să fie solvabil, după cum vom dezvolta în cele ce urmează.
În acest context juridic, trebuie relevat că creditorul nu dobândește niciun drept asupra obligației asumate de noul debitor, el fiind străin de raportul juridic dintre debitori, nu va putea cere respectarea ei decât dacă acceptă preluarea de datorie[40]. Mai mult, după cum am mai relevat mai sus, numai debitorii, prin contractul de cesiune, pot decide dacă creditorul dobândește sau nu un drept propriu asupra noului debitor, regula instituită de prevederile art. 1608 alin. (2) C. civ. fiind că creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să-l libereze debitorul inițial și numai prin excepţie debitorii prin contractul încheiat pot stabili că creditorul va dobândi un drept propriu[41]. Se mai impune precizarea că efectul liberator este prezumat de textul legal (art. 1600 C. civ.), nu este necesară menționarea lui, din moment ce părţile în contractul de preluare a datoriei stipulează înlocuirea vechiului debitor cu un nou debitor, teză valabilă însă doar în cazul unei preluări perfecte de datorie.
Convenţia astfel încheiată produce efecte potrivit principiului consensualismului, doar între debitorul originar și noul debitor, nu trebuie să îndeplinească formalități speciale, aplicându-se regulile dreptului comun, și nici să cuprindă clauze care s-o condiționeze de acceptul creditorului. Este necesar doar acordul noului debitor la preluarea datoriei, intenția de preluare a datoriei de către noul debitor fiind esențială pentru a defini natura juridică a instituției analizate. Însă, particularitatea funcționării acestui mecanism tehnico-juridic constă în manifestarea acordului creditorului[42], conform dispozițiilorart. 1605 C. civ., ce are, după cum am relevat mai sus, natura juridică a unui act juridic unilateral în economia acestei operațiuni, este condiția sine qua non de care depinde efectivitatea preluării de datorie, și nu valabilitatea acesteia.
Rezultă, așadar, că părți ale operațiunii de preluare de datorie sunt debitorul inițial, noul debitor care se obligă în locul celui vechi și creditorul care consimte la înlocuire[43]. Ipotetic, contractul de preluare a datoriei se poate încheia: între creditor și ambii debitori, între debitori, condiționat de acordul creditorului, între creditor și noul debitor, sau între părțile menționate împreună cu terții garanți. Ele pot să prevadă: preluarea datoriei, caz în care debitorul inițial este liberat, ipoteză pe care o analizăm acum; să accepte preluarea fără să libereze debitorul inițial, el urmând a fi ținut alături de noul debitor în mod conjunct; sau să considere că noul și vechiul debitor sunt obligați solidar.
Însă, în situația pe care o analizăm, dacă, prin preluarea datoriei, noul debitor a convenit să-l înlocuiască pe cel inițial în raportul obligațional existent și preia datoria în starea în care aceasta se găsește la momentul preluării[44], acesta va răspunde exclusiv pentru plata datoriei, desigur, dacă creditorul acceptă preluarea[45]. Nu interesează „culisele” contractului încheiat între aceştia, respectiv caracterul oneros sau cu titlu gratuit, o eventuală clauză penală în caz de neexecutare a obligației asumate, garanții, esențială este doar intenția noului debitor de a prelua datoria[46], asumându-și calitatea de nou debitor unic în situația pe care o analizăm. În această ipoteză, în care părţile contractante au voit ca preluarea să-l elibereze pe debitorul originar de obligație, creditorul dobândește un drept propriu asupra noului debitor [art. 1608 alin. (2) teza finală C. civ.][47].
Articolul 1608 alin. (1) C. civ.prevede că, atât timp cât creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația.
Așa fiind, atunci când convenția încheiată între debitorul inițial și cel ce se obligă a prelua obligația nu este ratificată de creditor, preluarea de datorie nu se realizează[48]. Deși neacceptată de creditor, ea constituie un contract între vechiul și noul debitor, prin care noul debitor și-a asumat sarcina de a plăti în locul celui inițial[49].
Față de creditor, preluarea internă de datorie nu produce niciun efect[50]. Dacă cel ce s-a obligat față de debitor să efectueze plata nu o face, creditorul nu se poate îndrepta împotriva sa, ci doar împotriva debitorului său. În această situație, debitorul inițial îl va putea chema în garanție pe cel obligat a face plata[51].
Comparând preluarea internă de datorie (cea dintre debitori) cu veritabila preluare de datorie se poate observa[52] că prima îl obligă pe cel ce preia datoria, fără a-i conferi vreun drept în raport cu creditorul și nu are ca efect stingerea unor garanții personale, așa cum se întâmplă în cazul preluării de datorie obișnuită.
Mai mult, așa cum am relevat mai sus, prin contractul încheiat între debitorul inițial și cel care dorește să-i ia locul (noul debitor), creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui din urmă, cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractuale au voit altfel. Din aceste dispoziții trebuie să înțelegem faptul că, în ipoteza în care convenția dintre debitorul inițial (vechiul debitor) și cel ce se obligă să preia obligația (noul debitor) nu este ratificată de creditor, operațiunea juridică pseudo-triunghiulară[53] a preluării de datorie nu se realizează, drept urmare obligația nu se transmite în patrimoniul noului debitor în starea în care se afla în patrimoniul vechiului debitor[54], dar în baza contractului valabil încheiat între aceștia din urmă, fără să fi fost rezolvit, noul debitor trebuie să se achite de obligația la care s-a angajat.
Tot în această ipoteză, dacă noul debitor nu își execută obligația, creditorul nu se poate îndrepta direct împotriva acestuia, ci împotriva debitorului său, a celui inițial, deoarece convenția preluării de datorie nu îi este opozabilă, deci va putea face uz de toate garanțiile, chiar și de cele personale constituite prin raportul obligațional primar[55]. În aceste condiții, acest debitor este îndrituit să cheme în garanție pe debitorul cosemnatar al convenției de preluare a datoriei, iar dacă debitorul inițial a reușit să efectueze personal plata va fi îndrituit să regreseze împotriva acestui nou debitor.
Cu toate acestea, regula liberării de datorie a debitorului inițial trebuie coroborată și cu dispozițiile art. 1601 C. civ., unde se prevede răspunderea debitorului inițial pentru insolvabilitatea[56] noului debitor la data preluării de datorie, și ale art. 1604 C. civ., care reglementează ineficacitatea preluării de datorie, caz în care obligația debitorului inițial va renaște.
Astfel, odată îndeplinită această condiție, se produc și efectele preluării de datorie prin înlocuirea debitorului vechi de către cel nou (conform dispozițiilor art. 1600 C. civ.), dar sub rezerva dispozițiilor art. 1601 C. civ., care vine să protejeze[57] interesele creditorului inițial, respectiv: „debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare”.
5.1.1. Insolvabilitatea noului debitor
În ce privește insolvabilitatea noului debitor, art. 1601 C. civ. constituie o excepție de la cel precedent, ce instituia regula liberării vechiului debitor la încheierea contractului de preluare. Prin excepție, noul debitor nu îl înlocuiește pe cel vechi în două situații: dacă părțile au convenit expres că vechiul debitor nu este liberat sau dacă noul debitor este insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare.
Interpretând per a contrario dispozițiile prezentului articol, rezultă că pentru a opera liberarea definitivă de datorie a debitorului inițial este necesar ca noul debitor să fie solvabil la momentul preluării de datorie, iar dacă acesta era insolvabil, creditorul să fi cunoscut această stare și, cu toate acestea, să-și fi manifestat totuși acordul la preluare a obligației[58].
Insolvabilitatea persoanei pe care creditorul o acceptă nu îi va da dreptul de a acționa contra primului debitor. Din momentul în care creditorul a fost de acord ca terțul să preia datoria de la debitorul primordial, iar activul patrimonial al noului debitor are o altă valoare, riscul neexecutării va fi suportat de creditor. Excepția intervine atunci când insolvabilitatea există la momentul preluării datoriei, iar creditorul nu o cunoștea. Dacă o cunoștea, legea consideră că și-a asumat riscul neexecutării.
Din economia prezentului articol extragem condițiile care trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca răspunderea debitorului inițial să renască[59]:
– insolvabilitatea noului debitor care să existe la data încheierii contractului de preluare de datorie.
Ce se va întâmpla în situația în care insolvabilitatea noului debitor intervine ulterior preluării datoriei? Riscul va fi suportat de creditorul ce trebuia să depună diligență în a verifica stabilitatea situației financiare și a credibilității pe care o oferă noul debitor sau de debitorul inițial ce trebuia să manifeste prudență în alegerea celui ce l-a înlocuit în executarea obligației? Apreciem că nu se va putea angaja răspunderea debitorului inițial întrucât nu este răspunzător de schimbarea situației celui ce îl înlocuiește, riscul urmând a fi suportat de creditor.
– creditorul să nu fi cunoscut starea de insolvabilitate a noului debitor.
Astfel, obligația va continua să existe în patrimoniul debitorului inițial[60], ea renaște prin voința legii așa cum s-a născut inițial (nu ia naştere o nouă obligație), iar creditorul se va putea îndrepta împotriva lui pentru a-și satisface creanța[61]. Această răspundere a debitorului primordial este subsidiară și subordonată îndeplinirii celor două condiții enumerate mai sus[62], astfel că, în atare condiții, debitorul inițial este ținut să răspundă în solidar[63] cu noul debitor[64], ca în cazul unei preluări de datorie cumulativă[65].
O altă problemă ce se impune a fi soluționată este generată de folosirea sintagmei „nu cunoștea existența stării de insolvabilitate”[66]. Întrebarea este generată de efectuarea formalităților de opozabilitate în cazul unei persoane juridice împotriva căreia a fost deschisă procedura insolvenței. Aceste formalități au sau nu valoarea unei cunoașteri a stării de insolvabilitate? Apreciem că răspunsul este unul negativ, întrucât există deosebiri între insolvabilitate și insolvență. Insolvabilitatea desemnează starea deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depășirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, pe când insolvența este o procedură care constă în imposibilitatea debitorului de a plăti datoriile comerciale, fără a presupune neapărat un activ patrimonial mai mic decât pasivul[67].
În concluzie, efectul liberator nu se va produce în ipoteza în care noul debitor era insolvabil la data preluării datoriei, aspect necunoscut de creditor la acel moment.
5.1.2. Ineficacitatea preluării datoriei
Potrivit art. 1604 C. civ.,atunci când preluarea de datorie este desființată pentru orice motiv, fie este anulat, ori se constată nulitatea absolută, ori este rezoluționat ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale izvorâte din convenția de preluare a datoriei, obligația debitorului primordial va renaște cu toate accesoriile sale. Asta înseamnă că, deși debitorul inițial a fost eliberat de executarea obligației (dacă nu s-a prevăzut altfel), astfel cum este reglementat în art. 1600 C. civ., în situația ineficacității preluării de datorie, creditorul se poate îndrepta împotriva acestuia pentru a-și satisface creanța. Deci efectul extinctiv al obligației debitorului inițial este condiționat de eficacitatea preluării de datorie, iar dacă contractul prin care s-a născut a devenit ineficace, după cum am relevat mai sus, obligația debitorului renaște cu toate accesoriile sale.
Așa fiind, pentru a opera prevederile art. 1604 C. civ., este necesar ca preluarea de datorie să fie una perfectă, pentru că, dacă ne-am afla în cazul celei cumulative, nu s-ar pierde prerogativele pe care creditorul le avea asupra debitorului originar, în această ipoteză acesta din urmă rămânând să răspundă alături de noul debitor.
Cu toate acestea, drepturile dobândite de terții de bună-credință rămân câștigate, în ciuda faptului că a renăscut obligația debitorului inițial[68]. De exemplu, în cazul fidejusorilor sau al terților care au constituit o garanție pentru realizarea creanței și care nu și-au dat acordul la preluare, față de aceştia obligația stinsă nu va mai renaște[69].
Credem că legiuitorul a avut în vedere situația terților de bună-credință, atunci când se desființează contractul de preluare a datoriei, ale căror drepturi rămân dobândite. Terții dobânditori sunt protejați în temeiul principiului ocrotirii bunei-credințe, fiind vorba despre o excepție[70] de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
S-ar putea ridica problema, care este diferența de tratament juridic între opoziția făcută de terții garanți înainte de preluarea de datorie, când, potrivit art. 1602 alin. (3) C. civ. garanțiile acestora se sting, și ipoteza în care terții garanți nu au făcut opoziție la preluarea de datorie. Cum textul legal face referire la terții garanți care nu și-au dat acordul la preluare, în analiza de mai jos în legătură cu necesitatea comunicării și către aceştia a contractului de preluare de datorie dintre debitorul inițial și noul debitor, am arătat că, pentru ca aceştia să-și poată da acordul, este necesar să li se comunice acel contract, iar dacă nu-și exprimă vreo poziție în legătură cu preluarea de datorie, are aplicabilitate și aici prevederea art. 1607 alin. (3) C. civ., potrivit căreia preluarea de datorie este refuzată dacă aceştia nu s-au pronunțat asupra preluării de datorie în termenul defipt de debitori. Așadar, este imperios necesar un acord expres al lor la preluarea de datorie, după cum vom dezvolta mai jos, pentru a rămâne obligați, astfel că în lipsa unui asemenea acord angajarea răspunderii lor nu este posibilă.
Este de remarcat că textul art. 1604 C. civ. este confuz[71], contradictoriu, lipsit de acuratețe juridică, deoarece face referire la renașterea obligației debitorului inițial cu toate accesoriile sale, iar pe de altă parte face referiri la protecția terților de bună-credinţă ce au dobândit bunuri ce au fost constituite ca garanții, pentru că o altă ipoteză nu este plauzibilă, deoarece până la renașterea datoriei debitorul putea să facă orice operațiuni juridice cu bunurile din patrimoniul său, cu excepția celor indisponibilizate prin intermediul garanțiilor reale. Exagerând, am putea susține că sintagma „sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-credinţă” este superfluă, fiind de neconceput juridic ca bunurile constituite ca garanții să poată fi dobândite dacă nu s-au stins acele garanții și astfel să fie protejați dobânditorii lor de bună-credinţă, în condiţiile în care art. 1602 alin. (2) C. civ. statuează că preluarea de datorie nu are niciun efect asupra garanțiilor creanței (deci acestea rămân intacte). Aceasta pentru că prin preluarea de datorie perfectă, dar și în cazul în care se încheie un contract între creditor și noul debitor, debitorul originar este liberat doar de datorie, nu și de garanțiile creanței, ce sunt constituite asupra bunurilor debitorului originar, cât și asupra bunurilor terților.
În doctrină[72] s-a pus întrebarea dacă stingerea ca efect al preluării de datorie a garanțiilor consimțite de terți poate fi considerată un „drept dobândit de terții de bună-credinţă” sau nu? Fără a da un răspuns în legătură cu problema ridicată, autorul conchide că nu poate fi considerată rezonabilă o renaștere a obligației din moment ce terții garanți se știu liberați de obligația de garanție, dar cum textul de lege nu este limpede, autorul arată că nu este sigur dacă textul permite o asemenea interpretare, însă susține că este sigur că terții de bună-credinţă ce au dobândit drepturi reale asupra bunurilor foștilor garanți, sau chiar asupra bunurilor debitorului inițial, ce au fost anterior afectate garantării creanței, nu vor fi în niciun fel afectați de desființarea preluării de datorie.
Observăm o preocupare a doctrinei în a căuta soluții prin care să-și explice rostul inserării sintagmei la care am făcut referire mai sus, referitoare la rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-credinţă, din moment ce, adăugăm noi, art. 1602 alin. (2) C. civ. statuează clar că preluarea de datorie nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, astfel că bunurile asupra cărora s-au constituit garanții sunt indisponibilizate și nu pot fi dobândite de terți.
În acest context, dacă ne-am strădui să găsim o logică a inserării acestei sintagme în textul legal, alăturându-ne căutărilor autorului la care am făcut referire mai sus, ar trebui să acceptăm, în teorie, că bunuri asupra cărora s-au constitui garanții, cu toate că sunt indisponibilizate, au fost dobândite de terți de bună-credinţă. Numai că în practică este greu de presupus că acestea puteau fi dobândite cu bună-credinţă din moment ce garanțiile reale sunt supuse publicității, iar terții interesați aveau obligația minimală să se informeze asupra situației lor juridice. Mai mult, dacă în balcanismul nostru, așa ceva presupunem că ar fi posibil, nu era necesară inserarea acestei înșelătoare sintagme în textul legal, pentru că oricum opera principiul ocrotirii bunei-credințe.
În ce-l privește pe creditor, acesta beneficiază de renașterea obligației inițiale, evidențiind efectul extinctiv al instituției, ca să renască mai întâi obligația trebuie să se stingă. Renașterea obligației semnifică asigurarea creditorului că primul debitor – debitorul cedent – va executa obligația, iar dacă acesta din urmă nu își va îndeplini prestația, creditorul poate obține despăgubiri de la noul debitor, respectiv debitorul cesionar[73]. Așadar, răspunderea primară în cazul desființării contractului de preluare a datoriei o are debitorul originar, creditorul fiind îndrituit să-l urmărească mai întâi pe acesta pentru întreaga datorie, desigur și prin executarea garanțiilor, și numai dacă nu reușește să-și realizeze creanța în întregime, pentru diferența rămasă neachitată, are calea unei acţiuni în obligarea la plata unor daune-interese împotriva noului debitor, desigur dacă se va dovedi o culpă a acestuia în desființarea contractului de preluare a datoriei. Observăm că, după modelul Codului civil elvețian al obligațiilor (art. 180), actualul Cod civil reglementează posibilitatea pentru creditor de a cere daune-interese dintr-un prejudiciu ce rezultă din desființarea contractului dintre debitorul inițial și noul debitor, el fiind un terț față de acest contract.
Așa fiind, răspunderea pentru repararea prejudiciul încercat de creditor și care trebuie dovedit potrivit dreptului comun, revine și celui care a preluat datoria, deci noului debitor, dar este una subsidiară, respectiv numai dacă creditorul nu s-a putut îndestula în totalitate prin executarea debitorului originar, fiind irelevant dacă preluarea s-a făcut prin consimțământul dat de creditor sau printr-un contract direct cu noul debitor, deoarece legiuitorul nu face nicio diferențiere în legătură cu modul în care s-a născut contractul de preluare a datoriei, stipulând doar că ineficacitatea are loc când contractul este desființat. Ca atare, chiar și în cazul desființării contractului de preluare a datoriei încheiat între creditor și noul debitor, contract la care debitorul originar nu a participat, obligația acestuia din urmă față de creditor, potrivit legiuitorului, renaște, ceea ce este echitabil, având în vedere că a eșuat încercarea dintre primii să se realizeze preluarea de datorie. Trebuie să precizăm că artificiul legiuitorului privind instituția renașterii obligației, adică revenirea la viață a unei obligaţii stinse (probabil nu stinsă de tot, ci pusă în stand-by) a debitorului inițial, este o creație originală și ar putea avea ca fundament, bănuim noi, o stingere sub condiţie a obligației acestuia, în sensul că efectul extinctiv al obligației debitorului inițial este condiționat de eficacitatea preluării de datorie, deși nicăieri în textele legale nu este stipulat așa ceva și nici prin deducție nu putem trage o asemenea concluzie.
Teza obținerii de către creditor a daunelor-interese este viabilă chiar și în situația în care debitorul inițial devine insolvabil, iar creditorul nu poate să-și recupereze creanța. Această răspundere derivă din contractul prin care noul debitor s-a angajat la preluarea datoriei, și poate fi antrenată numai dacă desființarea se datorează culpei acestuia. Acesta din urmă poate paraliza acțiunea creditorului, dacă probează că nu este răspunzător de desființarea contractului[74].
5.1.3. Comunicarea preluării. Termenul de acceptare
Un alt element comun cu „cesiunea de creanță”[75] îl constituie „comunicarea”, în acest caz, a operațiunii preluării de datorie către creditor, în ipoteza în care creditorul nu ia, în mod direct, la cunoștință de încheierea contractului dintre debitorul originar și noul debitor. Nu este exclus ca, în anumite situații, creditorul să fie de față la încheierea acelui contract. Aceasta, pentru că, după cum am relevat mai sus, în viața reală, creditorul, uneori, chiar are interes să substituie pe debitorul său rău platnic cu un alt debitor mai solvabil sau nu este exclusă nici posibilitatea în care cocontractanții debitori poartă veritabile negocieri cu creditorul, în urma cărora se ajunge la încheierea contactului, la care, chiar dacă creditorul nu este parte, ia totuși cunoștință de conținutul său.
Astfel, conform dispozițiilor art. 1606 alin. (1) C. civ.: „Oricare dintre contractanți poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să își dea acordul”. Diferența semnificativă între efectele „comunicării” cesiunii de creanță și cele ale „comunicării” contractului „preluării de datorie” este aceea că, în cazul cesiunii de creanță, această „notificare” este un act suficient pentru realizarea opozabilității față de debitorul cedat, în schimb, în cazul preluării de datorie, se solicită exprimarea acordului creditorului, nu doar pentru a se asigura opozabilitatea acestei convenții[76]. Comunicarea preluării poate fi făcută de oricare dintre părţile contractului, însă nu este exclusă situația în care chiar ambele părţi să-i comunice creditorului acel contract, cu sau fără știință una de alta și să fi stabilit termene diferite pentru răspuns din partea creditorului. În această situaţie este rezonabil să credem că creditorul trebuie să răspundă în termenul cel mai lung dintre cele două.
Observăm, de asemenea, importanța acestei comunicări, deoarece creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea [art. 1606 alin. (2) C. civ.].Deci, debitorii nu sunt îndrituiți să îi solicite acordul prin alte mijloace, decât sub forma unei valabile comunicări, care să asigure că primirea acesteia este una certificabilă. Întrucât legea nu impune forme speciale de comunicare, considerăm că orice modalitate de comunicare[77] care poate confirma primirea este valabilă, fără a fi absolut necesară notificarea prin executor judecătoresc. De asemenea, nu se impune nici ca acordul creditorului să îmbrace o formă specială, ceea ce trebuie respectat fiind însă cerințele legale privind manifestarea de voință si proba acesteia.
Cum comunicarea trebuie să cuprindă contractul de preluare a datoriei, în acest mod se realizează o protecție a intereselor creditorului, care ia astfel un prim contact cu noua realitate juridică ce îi este supusă atenției, el putând cere relaţii și efectua verificări cât mai detaliate pentru a se informa asupra stării patrimoniului noului debitor, în situația în care i se propune o preluare perfectă de datorie, pentru a nu consimți la agravarea propriei situații.
Până la momentul exprimării consimțământului creditorului în sensul că își dă acordul la preluarea de datorie, contractanții pot modifica sau denunța contractul,respectiv pot rezolvi convențiaprin care debitorul inițial transmite datoria sa noului debitor [art. 1606 alin. (3) C. civ.][78]. În acest caz nu trebuie să înțelegem că ne aflăm în prezența regulilor aplicabile ofertei de a contracta ce l-ar viza pe creditor. De asemenea, dacă oferta poate fi revocată până la momentul ajungerii la destinatar[79], comunicarea preluării este revocată până la momentul exprimării acordului creditorului. Apreciem că este impropriu situației pe care o analizăm folosirea sintagmei „denunța contractul” de către legiuitor, întrucât denunțarea este o modalitate de încetare a efectelor contractului de sine stătătoare, un act juridic unilateral, al unuia dintre partenerii contractuali, pe când în ipoteza analizată în realitate sensul, posibil juridic, urmărit de legiuitor, a fost acela că contractul poate înceta prin acordul părţilor (mutuus dissensus), în condiţiile art. 1270 alin. (2) C. civ.
Convenția dintre debitori (între cel vechi și cel nou) poate fi un contract valabil, numai că efectele preluării de datorie se produc dependent de acceptarea expresă a creditorului, care nu devine parte a acestei convenții dintre debitori, ci devine creditorul noului debitor dacă sunt îndeplinite condițiile mai sus prezentate.
În ce privește termenul de acceptare, legiuitorul impune respectarea unui termen rezonabil pentru exprimarea acordului creditorului, dar ceea ce scapă acestuia este instituirea unuia imperativ sau a unuia cel puțin recomandabil, însă prevede sancțiunea pentru lipsa răspunsului „în termen” și anume aceea a considerării ca refuzată [art. 1607 alin. (3) C. civ.] a operațiunii preluării datoriei de către noul debitor, deci pasivitatea creditorului conduce la imposibilitatea valorificării contractului dintre debitori în scopul în care a fost constituit[80], cu alte cuvinte, la imposibilitatea producerii efectelor „preluării de datorie” (conform art. 1605 C. civ.). Fixarea termenului „rezonabil” este lăsată la aprecierea oricăruia dintre debitorii care îl notifică pe creditor [conform dispozițiilor art. 1607 alin. (1) C. civ.]. În ce privește caracterul rezonabil al termenului, trebuie să precizăm că acesta trebuie apreciat, de la o situaţie la alta, în funcție de timpul ce îi este necesar creditorului să analizeze, după cum am mai relevat, situația patrimoniului noului debitor pentru a decide apoi dacă acceptă sau nu preluarea în deplină cunoștință de cauză, în cazul celei perfecte. Se va avea în vedere și calitatea de profesionist a creditorului, acolo unde este cazul, ceea ce îi permite să facă o evaluare într-un termen mai scurt a situației patrimoniului noului debitor. Aceste criterii sun valabile și în ipoteza în care debitorii nu au inserat un anume termen în care creditorul să-și exprime opțiunea asupra acelei preluări de datorie.
În practică însă se poate ivi cazul în care „ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite”. Rezolvarea o dă tot textul de lege, respectiv „răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă” [conform art. 1607 alin. (2) C. civ.].
Deoarece legiuitorul instituie un termen până la care creditorul poate accepta preluarea datoriei, se facilitează posibilitatea ca în acest interval de timp să se producă unele efecte juridice importante, independente de voința creditorului, iar altele particulare în cazul în care acesta refuză a accepta cesiunea/preluarea.
Așa cum am prezentat mai sus, contractul dintre debitorul inițial și noul debitor este guvernat de principiul forței obligatorii între părți, aceștia putând să îl modifice sau să îl rezoluționeze[81].
Însă, dacă părțile (debitorii) nu pun capăt convenției de cedare a datoriei, cât timp creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația, conform dispozițiilor art. 1608 alin. (1) C. civ.În această situaţie produce efecte numai convenția internă de preluare a datoriei, astfel că noul debitor va trebui să plătească datoria preluată de la vechiul debitor către creditor, însă în acest context juridic creditorul nu are cale să-l urmărească pe noul debitor.
În fine, cu toate că art. 1602 alin. (3) C. civ. face trimitere la stingerea obligației fidejusorului și terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței creditorului, dacă nu și-au dat „acordul la preluare” legiuitorul, surprinzător, a omis să statueze necesitatea comunicării și către garanți a preluării de datorie pentru ca și aceştia să-și exprime poziția față de acea preluare, lăsând un vid legislativ în ce privește acest aspect. Este evident că pentru a-și putea exprima poziția față de preluarea de datorie este imperios necesar ca acestora să li se aducă la cunoștință că s-a încheiat contractul de preluare a datoriei, adică să li se comunice contractul, astfel că, chiar în lipsa unei reglementări sub acest aspect, opinăm că prevederile art. 1606 și art.1607 C. civ. sunt aplicabile și în cazul acestor garanți. Apreciem că este exclusă posibilitatea ca, dacă aceştia nu răspund în termen la comunicarea făcută, se poate prezuma că și-au dat acordul în mod tacit la preluarea datoriei, ci în această ipoteză, lipsa răspunsului în acel termen va avea conotația juridică a refuzului de a-și da acordul la preluarea de datorie, cu consecința că obligația lor se va stinge definitiv. Deci, pentru a opera rămânerea în continuare ca garanți ai obligației, este necesar ca aceştia să exprime un acord expres la preluarea de datorie în formă perfectă de către noul debitor, aceasta fiind singura formă în care aceştia pot consimți la o asemenea operațiune juridică. Per a contrario, în ipoteza absurdă în care aceştia sunt neglijați, nu sunt consultați în niciun mod în legătură cu poziția pe care doresc s-o adopte, li se ascunde operațiunea juridică a preluării de datorie, putem prezuma că neexprimarea niciunei poziții în legătură cu acest aspect, deci tăcerea lor, are conotația juridică a refuzului de a accepta acea preluare de datorie, cu consecința stingerii obligației asumate.
5.1.4. Acordul creditorului – efecte
Este de precizat că secțiunea a doua dedicată preluării de datorie reglementează situația contractului încheiat între debitorul inițial și noul debitor. Prin convenția încheiată între debitorul cedent și debitorul cesionar, așa cum am dezvoltat mai sus, cel din urmă se obligă față de cedent să plătească datoria acestuia creditorului[82].
Dacă în situația preluării de datorie prin contractul încheiat între creditor și terț, consimțământul celui dintâi este necesar pentru valabilitatea convenției, în cazul de față, acordul dintre debitori este față de creditor un res inter alios acta, deci nu este opozabil creditorului. Cu toate acestea, pentru a-și produce efectele față de creditor, preluarea de datorie consimțită de debitori trebuie să fie acceptată de către acesta[83] pentru a deveni efectivă și pentru ca operațiunea juridică dintre debitori să nu rămână una sterilă, în ce privește scopul principal, cel al transmiterii obligației, ci doar să adauge o nouă obligație, respectiv cea asumată de noul debitor, cu speranța că acesta din urmă va executa voluntar obligația preluată de la vechiul debitor.
Până la manifestarea de voință a creditorului în sensul că acceptă preluarea de datorie, convenția nu va avea efect liberator față de debitorul inițial, el fiind ținut în continuare față de creditor[84].
Pentru o înțelegere cât mai aprofundată și pentru a stabili o distincție clară față de cesiunea de creanță, printr-o abordare oarecum simetrică dorim să prezentăm elementele-condiții particulare ale „preluării de datorie”, care se caracterizează prin[85]:
a) existența unei datorii vechi care se transmite la noul debitor cu toate caracterele, respectiv cu toate accesoriile și garanțiile și cu toate mijloacele de apărare și excepțiile ce o însoțesc (conform dispozițiilor art. 1602 C. civ.).Excepția de la regula amintită vizează cazul în care „obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare;
b) în condițiile existenței acordului expres al creditorului cedat, debitorul cesionar poate să rămână singur îndatorat față de acesta;
c) transferul datoriei se face prin acordul de voință intervenit exclusiv între cedent și cesionar, cu particularitatea evidentă că operează fără a fi necesar consimțământul creditorului cedat, dar cu efectul inopozabilității operațiunii față de acesta din urmă, în lipsa acordului său expres (conform dispozițiilor art. 1605-1608 C. civ.);
d)modificarea în parte a raportului obligațional inițial ocazionată de stingerea garanțiilor în condițiile prevăzute deart. 1602 alin. (3) C. civ.
Deosebită de această ipoteză este cea în care acordul creditorului este dat cu condiția ca vechiul debitor să rămână în continuare obligat alături de noul creditor, deci vechiul debitor nu este eliberat de datorie, aflându-ne în situația unei preluări de datorie cumulativă. În acest context, se pune problema în ce mod vor răspunde cei doi debitori, respectiv în solidar sau în subsidiar, iar în cazul subsidiarității, în principal să răspundă vechiul debitor și după el noul debitor. Apreciem că asupra modului de a răspunde creditorul are vocație să stabilească ordinea, iar prin acordul pe care îl dă va stabili fie o răspundere solidară, fie una subsidiară, iar dacă nu decide în niciun mod este evident că răspunderea va fi una solidară[86].
În ce privește natura juridică a acordului creditorului, având în vedere ipoteza pe care o analizăm, tranșant, așa cum am susținut mai sus, este cea a unui act juridic unilateral în economia acestei operațiuni, este condiția sine qua non de care depinde efectivitatea preluării de datorie, și nu valabilitatea acesteia. Chiar și în ipoteza în care creditorul este de față când se încheie contractul între debitorul inițial și noul debitor privind preluarea de datorie, după cum am relevat mai sus fiind posibile astfel de situații, și când creditorul „binecuvântează” acea tranzacție, el nu devine parte a acelui contract, nici măcar parte survenită, ci rămâne străin față de acel contract, legiuitorul impunând condiția ca acesta să-și dea acordul. Observăm că legiuitorul folosește sintagma „numai dacă creditorul îşi dă acordul”, de unde putem extrage concluzia că esențială este manifestarea sa de voință în ce privește acceptarea preluării de datorie, care astfel devine una perfectă, care poate fi expresă sau tacită[87]. Desigur că în majoritatea situațiilor acordul trebuie să fie unul expres, dar nu trebuie cuprins în forme sacramentale, pentru a elimina situaţiile echivoce și eventuale dubii în ce privește manifestarea de voință în sensul acceptării preluării, dar nu excludem nici un acord tacit din partea creditorului, constând într-o manifestare de acceptare neechivocă a preluării de datorie, care astfel se și produce, în lipsa îndeplinirii vreunei formalități.
În doctrină sunt opinii[88] care susțin teza că, dacă acordul creditorului este dat cu prilejul încheierii contractului de preluare a datoriei, contractul este unul tripartit, realizându-se o preluare perfectă de datorie, iar dacă este dat ulterior preluarea ar fi una imperfectă. Fără ai intra în detalii, am făcut-o în analiza de mai sus, reiterăm cele spuse, respectiv că acordul creditorului este străin de contractul dintre debitori, nu îl implică în niciun fel, iar acordul pe care îl dă, indiferent că este simultan cu contractul încheiat sau ulterior, după ce i se comunică preluarea, nu face parte din acel contract[89], ci este un act juridic unilateral[90]. Mai mult, indiferent de momentul în care creditorul îşi dă acordul la preluare și îl eliberează pe debitorul originar, aceasta este una numai perfectă.
Așadar, din această prezentare în antiteză cu „cesiunea de creanță”, putem observa faptul că este în afară de orice discuție că transmiterea datoriei nu se poate face fără acordul creditorului, deoarece înlocuirea debitorului inițial, solvabil, s-ar putea face cu unul nou, insolvabil. De asemenea, schimbarea debitorului inițial interesează și pe cei care garantează acea obligație (fideiusori, proprietarul bunului gajat sau ipotecat), precum și pe cei care s-au obligat alături de debitor (codebitorii solidari). Aceasta explică de ce cesiunea de datorie nu a fost reglementată inițial în dreptul nostru civil, viața juridică dovedind că nu există interesul de a prelua, cu titlu particular, elementele pasive din patrimoniul altei persoane[91].
Însă, în noul context legal s-a urmărit accelerarea operațiunilor juridice în circuitul civil și constituirea unui cadrul legal – unde acesta a lipsit, astfel vechea „cesiune de datorie” a suferit o importantă și benefică transformare, dobândind o reglementare legală scrupuloasă sub numele de „preluare de datorie”.
5.1.5. Accesoriile creanței creditorului. Mijloacele de apărare ale noului debitor
Potrivit art. 1602 C. civ.,creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată, iar preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, afară de cazul când acestea nu pot fi despărțite de persoana debitorului. Așadar, prin preluarea de datorie se realizează efectul translativ al obligației de la debitorul inițial către cel nou, cu toate drepturile, apărările și excepțiile ce pot fi invocate, cu excepția celor personale, altfel spus, obligația se transmite în starea în care se afla în patrimoniul debitorului inițial la momentul încheierii contractului de preluare a datoriei. Invers, și creditorul la rândul său, se va putea prevala de toate prerogativele ce i le conferă raportul fundamental, bucurându-se de acelaşi regim juridic ca cel avut față de debitorul originar relativ la modul de efectuare a plății, împotriva noului debitor.
Așa fiind, preluarea de datorie aduce în patrimoniul noului debitor obligația în forma sa inițială, atât în privința conținutului, cât și a accesoriilor. În privința accesoriilor, regula nu cunoaște excepții, astfel că, dacă s-a preluat o creanță în bani, purtătoare de dobânzi, noul debitor este ținut a plăti capitalul și dobânda. De cealaltă parte, creditorul beneficiază de toate accesoriile creanței, putând să introducă o acțiune oblică, pauliană, să facă acte de întrerupere a cursului prescripției. În privința garanțiilor, există o serie de excepții, după cum garanțiile sunt personale sau reale și după cum sunt oferite de debitorul inițial sau de terți garanți[92].
În privința garanțiilor creanței[93] inițiale:
a) dacă acestea sunt consimțite de către creditor și pot fi despărțite de persoana debitorului inițial se mențin[94]. Per a contrario,acele garanții care nu pot fi separate de persoana debitorului se vor stinge [cum este cazul unei scrisori de garanție emisă de bancă în favoarea debitorului inițial – art. 2321 alin. (5) C. civ.]. Urmează astfel să garanteze în continuare creanța: ipotecile ori gajul (deci acele garanții reale) pe care debitorul inițial[95] le-a constituit asupra unor bunuri proprietate personală[96]. Se mențin, de asemenea, și garanțiile pe care legea le instituie (art. 2386 C. civ. relativ la ipotecile legale și art. 2333 C. civ. și urm. relativ la privilegii). Aici trebuie să facem distincția între garanțiile reale constituite de debitorul originar asupra bunurilor aflate în patrimoniul său, care rămân valide, și garanțiile reale sau personale constituite de terți, care, după cum am relevat mai sus, se sting dacă aceştia nu și-au dat acordul la preluarea de datorie, sau rămân operabile dacă și-au dat un astfel de acord;
b) dacă garanțiile sunt consimțite/constituite de către terți cu privire la creanța inițială, se vor stinge dacă nu au consimțit la preluare[97]. Astfel, obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței, va însoți creanța dacă aceste persoane își dau acordul la preluare[98], per a contrario,obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare [art. 1602 alin. (3) C. civ.].
Această soluție se impune deoarece schimbarea debitorului inițial poate să nu le convină celor care s-au obligat să garanteze executarea obligației, precum proprietarul unui bun gajat sau ipotecat, ori fideiusorului, care s-au obligat având în vedere persoana debitorului inițial. Prin urmare, este inadmisibil ca ei să răspundă în continuare pentru executarea obligației de către noul debitor despre care nu știu nimic[99]. Se impune precizarea că, dacă preluarea de datorie este una cumulativă, deci debitorul inițial nu este liberat de datorie, ci rămâne obligat alături de noul debitor, garanțiile nu se sting, astfel că fidejusorul sau cei ce au constituit garanții reale în favoarea debitorului inițial vor rămâne obligați în ipoteza în care acesta este chemat să facă plata.
În ce privește acest aspect, se impune să precizăm că creditorul, dându-și acordul la preluarea datoriei de către noul debitor și liberarea vechiului debitor, consimte inclusiv la stingerea garanțiilor terților (efectul fiind extinctiv), care în condiţiile art. 1602 alin. (3) C. civ. nu și-au dat acordul la preluarea de datorie, garanții care nu vor mai putea renaște niciodată indiferent din ce motiv noul debitor nu-și va respecta obligațiile asumate[100].
c) dacă nu se convine asupra liberării debitorului inițial în condițiile art. 1600 C. civ., ca o protecție a intereselor creditorului, toate garanțiile vechi se mențin, alături de altele eventuale care conduc la lichidarea obligației asumate de noul debitor față de creditor. Aici se impune precizarea că nimic nu-l împiedică pe noul debitor să constituie garanții reale asupra bunurilor aflate în patrimoniul său pentru a garanta obligația pe care și-o asumă prin preluarea de datorie[101], mai ales în cazul celei perfecte.
În ce privește mijloacele de apărare[102] ale noului debitor, art. 1603 alin. (1) C. civ. prevede că, dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă excepție personală a acestuia din urmă. Așadar, această posibilitate juridică există numai dacă prin contractul de preluare a datoriei nu s-a prevăzut contrariul, legiuitorul folosind sintagma „dacă din contract nu rezultă altfel”, respectiv că părţile să fi stipulat expres că noul debitor nu poate folosi mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut folosi vechiul debitor. Ca atare, prin voința lor liber exprimată, părţile pot statua și în acest sens, dar dacă o astfel de stipulație nu există va opera regula de bază instituită de textul legal, potrivit căreia noul debitor va putea opune creditorului toate apărările pe care le-ar fi putut opune și vechiul debitor. Însă, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor și debitorul inițial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării [art. 1603 alin. (2) C. civ.].
Așa fiind, odată ce a fost validată preluarea datoriei, creditorul se va putea folosi de toate drepturile pe care le avea față de vechiul debitor și împotriva noului debitor, concomitent cu posibilitatea ca noul debitor să opună toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă excepție personală a acestuia din urmă[103].
Așadar, poziția juridică a noului debitor este identică cu cea a debitorului inițial, ceea ce înseamnă că el beneficiază de toate mijloacele de apărare ale primului debitor. Drept consecință, va putea opune creditorului faptul că obligația nu exista la momentul preluării, că obligația era stinsă, că actul generator de obligații era nul sau anulabil[104], precum și excepția de neexecutare sau reducerea propriei prestații ori rezoluțiunea[105].
Prin excepție, el nu va putea opune creditorului excepțiile personale ale debitorului inițial, respectiv compensația, orice altă excepție personală și apărările bazate pe raportul juridic dintre debitori. Tot astfel, noul debitor nu va putea invoca nici viciile de consimțământ la nașterea raportului juridic fundamental și nici modul de stingere al obligației precum iertarea de datorie[106]. Cu titlu de exemplu, dacă vechiul debitor, deși era o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, a intrat într-un raport juridic fără a fi reprezentat legal, noul debitor nu va putea solicita anularea actului juridic, invocând această cauză.
Compensația implică existența unor datorii reciproce care se sting până la concurența celei mai mici dintre ele (art. 1616 C. civ.). În cazul preluării de datorie, obligațiile nu mai sunt reciproce, una existând între creditor și noul debitor, iar alta între creditor și vechiul debitor.
Se mai impune să precizăm că, odată validată preluarea datoriei, noul debitor nu va putea opune creditorului mijloace de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre el și debitorul inițial chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.
Aceasta, pentru că raportul juridic dintre cei doi debitori – vechiul (adică debitorul cedent) și noul debitor (adică debitorul cesionar) – reprezintă pentru creditor un res inter alios acta,ceea ce face ca efectele juridice, datorită principiului relativității, să se producă numai în privința raportului dintre cei doi, astfel că noul debitor, respectiv debitorul cesionar,să nu poată opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul dintre el și debitorul cedent.
5.2. Efectele preluării datoriei după acordul creditorului[107]
Acestea sunt următoarele:
– creditorul se va putea prevala de toate prerogativele ce i le conferă raportul fundamental, bucurându-se de acelaşi regim juridic ca cel avut față de debitorul originar relativ la modul de efectuare a plății, împotriva noului debitor;
– noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi și îl liberează pe acesta de obligația de plată față de creditor (art. 1600 C. civ.) în cazul preluării de datorie perfectă;
– acest efect liberator nu se va produce în ipoteza în care noul debitor era insolvabil la data preluării datoriei, aspect necunoscut de creditor la acel moment (art. 1601 C. civ.);
– dacă creditorul nu-și dă acordul ca noul debitor să îl înlocuiască pe cel vechi – excepție de la regula substituirii debitorului inițial, creditorul va avea deci doi debitori, subzistând două obligații, cu accesoriile și garanțiile aferente[108], în această situaţie preluarea fiind cumulativă. În acest context, așa cum am relevat mai sus, când am analizat efectele acordului creditorului, cei doi debitori vor răspunde, în solidar sau în subsidiar, după ordinea stabilită de creditor, iar în cazul subsidiarității, în principal va răspunde vechiul debitor și după el noul debitor, și numai dacă creditorul nu decide în niciun mod; este evident că răspunderea va fi una solidară;
– odată validată „preluarea datoriei”, creditorul se va putea folosi de toate drepturile pe care le avea contra vechiului debitor împotriva celui nou, concomitent cu posibilitatea ca noul debitor să opună „creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă excepție personală a acestuia din urmă” [art. 1603 alin. (1) C. civ.]. Însă, nu poate opune creditorului mijloace de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre el și debitorul inițial[109], „chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării” [conform dispozițiilor art. 1603 alin. (2) C. civ.], ca efect al principiului forței obligatorii a contractului între părți precum și al relativității efectelor contractului, ca să nu mai detaliem principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Așadar, creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată, iar preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, afară de cazul când acestea nu pot fi despărțite de persoana debitorului. Mai mult, beneficiază de toate accesoriile creanței, putând să introducă o acțiune oblică, pauliană, să facă acte de întrerupere a cursului prescripției;
– în privința garanțiilor creanței inițiale[110]:
a) dacă acestea sunt consimțite de către creditorul inițial și pot fi despărțite de persoana debitorului se mențin [art. 1602 alin. (2) C. civ.]. Se mențin de asemenea și garanțiile pe care legea le instituie (art. 2386 C. civ. relativ la ipotecile legale și art. 2333 C. civ. și urm. relativ la privilegii);
b) dacă garanțiile sunt consimțite/constituite de către terți cu privire la creanța inițială, se vor stinge dacă nu au consimțit la preluare, respectiv, „obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței, se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare” [conform dispozițiilor art. 1602 alin. (3) C. civ.], așa cum am dezvoltat pe larg mai sus;
c) dacă nu se convine asupra liberării debitorului inițial în condițiile art. 1600 C. civ., ca o protecție a intereselor creditorului, toate garanțiile vechi se mențin, alături de altele eventuale care conduc la lichidarea obligației asumată de noul debitor față de creditor, altfel spus, este posibil ca și noul debitor, pentru a-l „convinge” pe creditor, să constituie el însuși garanții asupra bunurilor sale, mai ales în cazul preluării de datorie perfectă.
5.3. Preluarea datoriei prin contract încheiat între creditor și noul debitor [art. 1599 lit. b) C. civ.]
În conformitate cu dispozițiile art. 1599 C. civ.,„obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane” și „printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația” (s.n.). Așadar, putem vorbi, în această ipoteză, de o preluare de datorie inițiată de creditor cu un terț față de raportul juridic fundamental, raport în urma căruia, dacă părțile cad de acord, terțul devine noul debitor al creditorului, cu consecința că vechiul debitor este liberat de datorie și înlocuit de noul debitor, în condiţiile prevăzute de art. 1599-1604 C. civ. În acest context juridic, pentru calificarea operațiunii juridice ca o preluare de datorie, este necesar ca intenția terțului să fie una de continuare a acelui raport juridic prin preluarea statutului de nou debitor pentru întreaga datorie ce s-a născut din raportul juridic fundamental. Prima remarcă care trebuie făcută în legătură cu efectele acestui raport juridic obligațional este că nu este necesar consimțământul debitorului originar, ceea ce face ca acest mecanism juridic să se aproprie de novația ex promissio.
Chiar dacă nu există o prevedere legală, într-o logică juridică elementară, opinăm că acesta trebuie înștiințat[111] (nu neapărat notificat) de cei care au încheiat contractul pentru a nu face o plată devenită nedatorată în condiţiile în care el a fost liberat de datorie. În acest mod se poate elimina situația în care un creditor de rea-credinţă l-ar lăsa pe debitorul inițial să facă plata deși el convenise cu un terț să-i ia locul vechiului debitor, iar o astfel de plată ar fi una nedatorată. Mai mult, în viața reală, cu excepția situației când noul debitor urmărește să-i facă o donație indirectă vechiului debitor, în prealabil între vechiul și noul debitor au loc „negocieri”, care, chiar dacă nu-l implică pe creditor, trebuie să ducă la o finalitate, în sensul că vechiul debitor se înțelege cu noul debitor cum se va „revanșa” față de acesta dacă va conveni cu creditorul să-l libereze de datorie, în cele mai multe situații între aceştia fiind relaţii trainice de întrajutorare. Deci, rațiunea preluării de datorie de către noul debitor în acest context juridic rezidă fie într-un interes[112] al noului debitor, fie o donație indirectă făcută vechiului debitor, fie o înțelegere, chiar ocultă, între cei doi debitori asupra modului cum vechiul debitor îşi va achita obligația față de noul debitor pentru acoperirea sumei pe care acesta din urmă o plătește în locul său ca urmare a înțelegerii cu creditorul.
Efectele acestei operațiuni se supun regulilor prezentate și analizate mai sus, în secțiunea anterioară, relative la accesoriile creanței, la mijloacele de apărare, respectiv la ineficacitatea preluării datoriei, dar particularitățile acestei modalități de transmitere constau în[113]:
– faptul că transferul obligației în sarcina noului debitor se realizează fără alte formalități, înlocuindu-l pe debitorul inițial „care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1601 C. civ. este liberat” [conform dispozițiilor art. 1600 C. civ.];
– faptul că efectele „preluării de datorie prin contract încheiat între creditor și noul debitor” sunt similare „novației prin schimbare de debitor” prevăzută de art. 1609 alin. (3) C. civ., efecte care pot fi invocate în condițiile art. 1611-1614 C. civ. Elementul comun îl constituie, de principiu, lipsa obligativității exprimării acordului debitorului inițial pentru această operațiune[114]. Excepția în această materie este oferită de dispozițiile art. 1474 alin. (1) C. civ.,care blochează acceptarea plății făcută de un terț creditorului în urma opoziției clare a debitorului.
§6. Procedee de realizare indirectă a preluării de datorie
În afara mijloacelor reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 1599 C. civ., preluarea de datorie se poate realiza și prin alte operațiuni indirecte, care au fost bine fundamentate de doctrină[115], au avut un grad ridicat de aplicabilitate sub vechea reglementare, o parte din acestea fiind preluate și reglementate legal și în prezent, dar în alte secțiuni și capitole din Codul civil, în funcție de domeniul de specificitate și de aplicabilitate.
Trebuie precizat însă că preluarea de datorie, indiferent în modalitatea în care se realizează, înlocuiește figura juridică a delegației din vechea reglementare, prin obținerea acelorași efecte, motiv pentru care nu a mai fost reglementată în noul context legislativ.
Ca un element comun al acestor mecanisme juridice de transmitere și transformare a obligației în mod indirect este faptul că raportul fundamental rămâne bilateral, pe acesta grefându-se un alt raport, cu consecința că efectele se produc asupra a cel puțin trei persoane[116].
Dintre procedeele de realizare indirectă a preluării de datorie amintim[117]:
a) procedee de realizare a preluării de datorie prin care creditorul dobândește un drept împotriva unui alt debitor, păstrând și dreptul împotriva debitorului inițial. Doctrina a statuat înaintea momentului intrării în vigoare a Codului civil că din această categorie fac parte „delegația imperfectă” și „stipulația pentru altul[118]”, numai că, în noul context legal, după cum am arătat mai sus, delegația imperfectă[119] a fost într-o oarecare măsură absorbită de textul legal care reglementează preluarea de datorie[120];
b) procedee de realizare a preluării datoriei prin care creditorul dobândește un drept contra unui alt debitor, primul debitor fiind eliberat. Făceau parte din această categorie „novația prin schimbare de debitor” și „delegația perfectă[121]”. Doctrina veche a identificat aceste procedee și a realizat această asociere, deoarece aceste operațiuni erau foarte bine conturate și distincte. Ambele se raportau la modalitatea în care era admisă cesiunea de datorie și urmăreau efectul stingerii obligației vechi cu accesorii și garanții, concomitent cu nașterea uneia noi, numai cu consimțământul creditorului. În lumina noilor reglementări, „preluarea de datorie prin contractul încheiat între creditor și noul debitor” se suprapune cu „novația prin schimbare de debitor”, asigurând efectele acestei operațiuni în condițiile în care creditorul consimte la liberarea debitorului inițial. Prin urmare, aceste „procedee” indirecte de realizare a preluării datoriei nu își mai găsesc legitimitatea terminologică veche, regăsindu-se reglementate în cadrul art. 1602-1604 (privind preluarea de datoriei), respectiv în cadrul art. 1611-1614 C. civ. (privind novația prin schimbarea de debitor).
Se consideră că există o preluare de datorie, ca accesoriu al transmiterii unui bun sau cesiunii unui contract[122]:
– în materie locativă, în ceea ce privește schimbul de locuințe între locatar, aceștia cedându-și reciproc obligațiile pe care le au față de proprietar;
– în cazul prevăzut de art. 1811 C. civ., care prevede opozabilitatea contractului de locațiune față de cumpărătorul bunului închiriat, în condițiile în care nu s-a prevăzut ca o clauză de reziliere înstrăinarea acestui imobil (conform dispozițiilor art. 1812 C. civ.);
– dobânditorul unui bun asigurat trebuie să respecte contractul de asigurare încheiat între autorul său și asigurător, dar îl poate și rezilia în anumite condiții, fiind în prezența „unei cesiuni legale de contract cu executare succesivă”[123], prevăzută de art. 2220 C. civ.;
– în cazul reorganizării persoanelor juridice, prin divizare, persoanele juridice care iau naștere răspund față de creditorii persoanei juridice care și-a încetat existența, proporțional cu valoarea bunurilor dobândite[124];
– în cazul obligațiilor reale propter rem, indisolubil legate de bun[125], fie el mobil sau imobil;
– în cazul succesorilor cu titlu particular, care culeg și obligațiile contractuale în legătură cu bunul rămas de pe urma defunctului [conform dispozițiilor art. 1282 alin. (2) C. civ.], etc.
Note de subsol
[1] În ce privește analiza acestei instituții în vechiul context legislativ, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Națională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 407;T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, Bucureşti, 1968, p. 395; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 280; H. et. L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas,Leçons de droit civil, tome II, Vol. I, Obligations, Montchrestien, Paris, 1998, p. 1297;B. Starck, H. Roland, I. Boyer, Droit civil. Obligations. Contrat, 13é éd., Litec, Paris, 1989, p.4;M. Fabre-Magnan, Les Obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 478;J. Ghestin, Chr. Jamin, M. Biliau, Traité de droit civil, Les effets du contrat, LGDJ, Paris, 1983, p. 794 și 1057; Ch. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003, p. 370;A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, 8e éd., Montchrestien, Paris, 2001, p. 494.
[2] În lipsă de reglementare, în vechiul context legislativ, transmiterea de datorie s-a realizat prin operațiuni juridice precum prin novația prin schimbare de debitor, stipulația pentru altul, delegația perfectă, cesiunea de contract, în funcție de natura obligației și de interesele părţilor.
[3] A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les obligations, Defrenois, Paris, 2003, p. 768. Acești autori au fost de părere că cesiunea de datorie este posibilă, însă pentru a produce efecte și față de creditor, acesta trebuia să-și dea acordul liber și neviciat.
[4] A se vedea J. Ghestin, M. Billiau, Gr. Loiseau, Le régime de créances et des dettes,LGDJ, Paris, 2005, p. 390. S-a arătat că transmiterea convențională a datoriei nu ar fi posibilă prin intermediul unor acte juridice inter vivos, nici măcar cu acordul creditorului, atribuind datoriei un caracter netransmisibil de ordin natural.
[5] Pentru analiza acestei controverse în ce privește cesiunea de contract în dreptul românesc, a se vedea F.Al. Șteopan, Considerații privind cesiunea convenționala de contract, în S.U.B.B. nr. 2/2003, p. 96 și urm.
[6] În ce privește cesiunea de contract, a se vedea I. Adam, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I. Contractul, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 779.
[7] L. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, op. cit., 2006, p. 280.
[8] P. Vasilescu, Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractului, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 39.
[9] În doctrina franceză s-a spus că, întrucât operațiunea juridică a cesiunii de datorie nu se poate realiza fără acordul creditorului, operațiunea este triangulară. A se vedeaFr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999, p. 1210.
[10] I. Adam, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL Beck, București, 2004, p. 516.
[11] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les obligations, op. cit., p. 817. Și doctrina germană recunoaște existența a trei moduri de cesiune de datorie, respectiv cesiunea internă, cesiunea cumulativă și cesiunea perfectă. A se vedea Fr. Ferrand, Droit prive allemand, Dalloz, Paris, 1997, p. 320.
[12] Plastic, s-a afirmat în doctrină că rămâne doar o posibilitate platonică de a încheia o cesiune de datorie. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 342.
[13] În doctrină s-a arătat, ca fiind o formă a preluării cumulative, situația mixtă în care intervine un contract direct între creditor și noul debitor la care consimte și debitorul inițial. A se vedea B. Oglindă, Dreptul afacerilor. Teoria generală. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 524.
[14] Tot astfel, în ipoteza în care cel care dobândește un imobil împrumutând bani de la un terț, în caz de revânzare imediată a imobilului poate conveni cu subdobânditorul să preia sarcina împrumutului. Urmare a unei asemenea convenții se realizează o preluare de datorie între dobânditorul ce a fost împrumutat și subdobânditorul imobilului, dar pentru a produce consecințe juridice este necesar acordul împrumutătorului, care poate fi unul în sensul că îl acceptă ca debitor și pe subdobânditor, pe lângă dobânditorul împrumutat sau să-l elibereze total de obligație pe împrumutatul inițial, rămânând cu noul debitor ca obligat. Față de cele arătate, preluarea împrumutului nu constituie o cesiune de contract.
[15] B. Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 378.
[16] De exemplu, B este debitorul creditorului A din raportul juridic fundamental, dar este în acelaşi timp creditorul terțului C. În acest context juridic, pentru a simplifica lucrurile și a stinge datoria față de creditorul A, debitorul inițial B transferă datoria către debitorul său care este terțul C, care prin preluarea datoriei îşi stinge obligația față de creditorul său B. Desigur, pentru a se realiza această preluare de datorie este nevoie de consimțământul creditorului A din raportul juridic fundamental.
[17] Cesiunea imperfectă în dreptul elvețian este numită „cesiune internă de datorie” sau „cesiune de executare” și constă în aceea că datoria debitorului originar nu se transmite debitorului cesionar cu toate caracteristicile, garanțiile și accesoriile sale, iar debitorul inițial răspunde alături de cel nou de plata datoriei către creditor. A se vedea P. Engel, Traite des obligations en droit suisse, Ed. Staempfli S.A., Berna, 1997, p. 896. Se arată că, dacă debitorul cesionar face plata, aceasta va avea efect liberator față de obligația avută de ambii debitori, iar în caz contrar, creditorul îl va urmări pentru plată pe debitorul inițial, care după ce plătește, în temeiul contractului încheiat, va avea o acțiune în regres față de cesionar pentru acoperirea datoriei plătite.
[18] De exemplu, în practică se poate ivi situația în care noul debitor (cesionarul) să fie el însuși creditor chirografar al debitorului ce solicită preluarea de datorie, ipoteză în care el are un interes să preia datoria acestuia pentru a elimina riscul de a nu fi plătit din cauza existentei altor creditori privilegiați. Așa fiind, pentru a evita acest risc, cesionarul va accepta să preia datoria pe care debitorul său (adică debitorul inițial) o are la unul din creditorii privilegiați, pentru a beneficia de garanțiile și accesoriile care o însoțesc și a-și putea astfel să-și acopere și creanța sa.
[19] În doctrina franceză, în perioada în care nu era reglementată cesiunea de datorie (în prezent fiind introdusă prin reforma Codului civil din anul 2016), s-a arătat că datoria este incesibilă natural în mod direct, deci obstacolul ține de natura datoriei, însă poate fi cedată indirect, făcându-se trimitere la alte instituții care produc diverse efecte ale preluării de datorie, ca: stipulația pentru altul, novația prin schimbare de debitor, indicația de plată, delegația. A se vedea J. Ghestin, Traite de droit civil. Les effets du contrat, LGDJ, Paris, 1994, p. 282. S-a mai arătat că, spre deosebire de creanță, datoria nu poate fi separată de cauza sa, iar un debitor se îndatorează tocmai în considerarea acelui scop, ce face parte integrantă din obligația pe care și-a asumat-o, astfel că cesiunea de datorie nu poate realiza printr-un identic cesiunii de creanță. A se vedea L. Aynès, La cession de contrat, Economica, Paris, 1983, p. 66. Tot astfel, s-a mai susținut teza că, atât timp cât este nevoie de acordul creditorului la cesiunea de datorie, aceasta nu este o operație veritabilă, ci doar o tehnică ce se apropie mai mult sau mai puțin de aceasta. A se vedeaAl. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1975, p. 1009.
[20] În doctrină s-a arătat că preluarea datoriei este similară cesiunii de datorie numai la nivel aparent, pentru că, în realitatea juridică, preluarea de datorie se realizează, invariabil, doar cu acordul creditorului, în timp ce cesiunea de datorie este o operațiune între cel ce cedează și cel ce primește datoria. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 334.
[21] L. Pop, Cesiunea sau preluarea contractuală directă cu titlu particular a datoriilor în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 2/2016, p. 86; B. Dumitrache, Preluarea de datorie, o noutate a Noului Cod civil, în A.U.B. 2012, p. 274.
[22] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 41;I.R. Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 406.
[23] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil, Cartea a V-a. Despre obligații. Titlurile I-VIII (art. 1164-1649). Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 1303.
[24] A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, op. cit., p. 41. Autorul arată că denumirea legală este mai inspirată decât sintagma „cesiune de datorie”, deoarece cuvântul cesiune poate să trimită la cesiunea de creanță, cu sugestia că, dacă aceasta îşi produce efectele fără consimțământul debitorului cedat, acelaşi raționament s-ar putea aplica simetric și cesiunii de datorie, ceea ce este fals, la preluarea de datorie trebuind întotdeauna consimțământul creditorului.
[25] A se vedea în acest sens: A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, Doctrină și jurisprudență, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 976.
[26] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 689.
[27] Se impune precizarea că, prin reforma Codului civil francez din anul 2016, s-a reglementat prin lege cesiunea de datorie, în manieră similară în care este reglementată în actualul Cod civil român, adică este imperios necesar acordul creditorului la convenția de cesiune dintre debitorul originar și noul debitor, însă legiuitorul francez, spre deosebire de cel român, a păstrat delegația ca operațiune încheiată cu creditorul, fiind apreciată de doctrină ca fiind o tehnică legislativă mai flexibilă. A se vedea O. Deshayes, T. Genicon, Y.-M. Laithier, Réforme du droit des contrats, du régime général et dès la preuve des obligations, LexisNexis, Paris, 2016, p. 658.
[28] Pentru o definiție asemănătoare, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 660. Tot astfel, succint, preluarea de datorie a fost definită ca fiind acel procedeu tehnico-juridic prin care debitorul inițial este înlocuit cu altă persoană care, ca efect al acestei operațiuni, va fi obligată față de creditor, în cadrul aceluiași raport născut din contractul inițial. A se vedeaB.Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 377.
[29] A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 335. Se mai arată că, fără voința terților care au constituit garanții în cadrul acestui raport juridic nou, între creditor și noul debitor, migrația garanției nu este posibilă. Într-adevăr, potrivit art. 1602 alin. (3) C. civ., obligația fidejusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare.
[30] În doctrină, preluarea de datorie a fost definită și ca fiind un mijloc de transformare a obligației, a laturii pasive a acesteia, prin înlocuirea debitorului inițial cu unul nou, realizată cu acordul creditorului. A se vedea A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil, op. cit., p. 976. Teza susținută este lipsită de viabilitate după cum am relevat mai sus.
[31] Tot prin lege sunt reglementate modalități de transfer indirect al datoriei, respectiv excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului, mecanisme juridice prin care contractul produce efecte fată de terți (art. 1281 și urm. C. civ).
[32] C. Roșianu, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1803.
[33] În ce privește obligațiile naturale, în doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincția între cele avortate, ca de exemplu obligația de a plăti un pariu, care, bazându-se doar pe cuvântul dat, nu pot fi cesibile, și cele degenerate, cum ar fi o obligație prescrisă extinctiv, ce pot fi transmise, chiar dacă interesul practic al unei asemenea transmiteri este greu de imaginat. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 352.
[34] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, op. cit., p. 42.
[35] A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 351; în sensul că obligațiile intuitu personae pot fi preluate, a se vedea B. Dumitrache, Preluarea de datorie, o noutate a Noului Cod civil, în A.U.B. 2012, p. 276.
[36] I. Adam, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 649.
[37] Șt. Scurtu, Regimul juridic general al obligațiilor. Garantarea obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 158; C.E. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 337.
[38] T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 395.
[39] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 662; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 690.
[40] B. Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 379.
[41] În doctrină s-a arătat că acordul creditorului la dobândirea unui drept propriu este diferit de acordul la cesiune propriu-zis, pentru că cel dintâi este generator de obligaţii, iar celălalt este doar confirmator. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 360.
[42] Fr. Terré, Ph Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, op. cit., p. 1214.
[43] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 747; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 3; J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. Le rapport d’obligation, tome III, Armand Colin, Paris, 2001, p. 242; Al. Bénabent, op. cit., p. 494.
[44] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 651.
[45] În doctrină, s-a arătat, într-o opinie, că, dacă creditorul este prezent la încheierea contractului dintre debitorul inițial și noul debitor și îşi dă simultan acordul la preluarea de datorie, creditorul va deveni el însuși parte a contractului, chiar dacă poate păstra o poziție separată, concretizând acordul print-un act juridic unilateral distinct. A se vedea A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, op. cit., vol. II, p. 977. Față de cele analizate mai sus, nici printr-o exagerare nu este viabilă teza conform căreia creditorul este parte într-un asemenea raport juridic.
[46] S-a arătat că efectul liberator operează chiar și atunci când nu se face mențiune în privința sa, manifestarea liberatorie rezultând tacit din contractul de preluare. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 360.
[47] „(2) Creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractante au voit altfel”.
[48] În ce privește efectele preluării de datorie, a se vedea I.R. Urs, P.E. Ispas, op. cit., 2015, p. 408; I.D. Romoșan, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 351;A.R. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 426.
[49] A se vedea P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, op. cit., 1997, p. 895. În dreptul elvețian, așa cum am relevat, această cesiune se mai numește „cesiune internă de datorie” sau „cesiune de executare”.
[50] În doctrină s-a exprimat opinia că transferul datoriei nu îi va fi opozabil creditorului dacă acesta nu și-a dat consimțământul, lipsind un acord expres din partea acestuia. A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 661.
[51] C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., 2014, p. 1810.
[52] Așa cum am relevat mai sus, preluarea internă de datorie a fost acceptată greu în sistemele de drept care nu cunoșteau cesiunea de datorie. Astfel, în doctrina franceză a început să fie acceptată cesiunea de datorie cu eforturi însă. A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 749. În esență, s-a motivat că, spre deosebire de creanță, datoria este inseparabilă de cauza sa, întrucât un debitor se îndatorează urmărind un scop care face parte din obligația sa. A se vedea L. Aynès, Cession de contrat. Nouvelles précisions sur le rôle du cédé, Recueil Dalloz nr. 2/1998, p. 65. S-a statuat că convenția încheiată între debitorul inițial, adică cedentul, și noul debitor, adică cesionarul, este una valabilă, chiar dacă nu are efect față de creditor, însă se acceptă admisibilitatea plății făcută pentru altul. A se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Vol. IV. Les Obligations, PUF, Paris, 1956, p. 463.
[53] Am folosit termenul de pseudo-triunghiulară, deoarece raportul juridic obligațional este unul dublu, pe de o parte, a) creditor-debitor inițial (raportul fundamental), pe de altă parte b) debitor inițial-debitor nou (cel privind preluarea de datorie), care se poate transforma în c) creditor inițial – debitor nou, nefiind în prezența unui raport tripartit, ci în prezența unei operațiuni juridice tripartite, respectiv a unui contract inițial, a unui contract secundar de preluare a datoriei – obiect al contractului inițial, ale cărui efecte depind de ratificarea creditorului din primul contract. A se vedea I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 650.
[54] A se vedea, în acest sens, și C. Roșianu,în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., 2012, p. 1696.
[55] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil. Cartea a V-a. Despre obligații, op. cit., p. 1318.
[56] În doctrină s-a exprimat opinia că liberarea de datorie nu operează decât dacă noul debitor este solvabil la data cesiunii sau dacă creditorul, cunoscând starea de insolvabilitate, a consimțit la preluarea datoriei. S-a mai arătat că cedentul răspunde în solidar cu noul debitor în cazul unei insolvabilități a celui din urmă concomitente cu preluarea datoriei. A se vedea C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1804.
[57] Prin instituirea legală a operațiunii „preluării de datorie” s-a urmărit protejarea intereselor creditorului, nicidecum fraudarea acestora, sens în care prin faptul transmiterii datoriei nu s-a urmărit diminuarea șanselor creditorului de a-și valorifica dreptul de creanță, caz în care debitorul inițial poate fi ținut la plata datoriei. Important este ca insolvabilitatea noului debitor să fie concomitentă cu momentul semnării contractului cu debitorul inițial, pentru a fi atrasă răspunderea acestuia din urmă și nu cea ulterioară acestui moment. Însă, obligația în sarcina debitorului inițial poate „renaște” în ipoteza desființării convenției prin care a fost preluată datoria (conform dispozițiilor art. 1604 C. civ.).
[58] Șt. Scurtu, Regimul juridic general al obligațiilor, op. cit., p. 161.
[59] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil, Cartea a V-a Despre obligații, op. cit., p. 1309.
[60] S-a arătat că în această ipoteză preluarea de datorie a devenit caducă. A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, op. cit., p. 43.
[61] G. Chiorniță, în M. Uliescu(coord.), Noul Cod Civil. Studii și comentarii, vol. III, partea I, Cartea a V-a Despre Obligații (art. 1164-1649), Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 939.
[62] C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei(coord.), op. cit., p. 1805. Deși autorul este de părere că răspunderea nu este de natură contractuală, apreciind că raportul cu debitorul inițial a încetat să existe din momentul în care creditorul și-a dat consimțământul la preluarea de datorie, considerăm că acest lucru nu este adevărat. Analizând art. 1601 C. civ., observăm că legiuitorul nu a prevăzut că obligația debitorului inițial renaște în cazul în care se dovedește starea de insolvabilitate a noului debitor existentă la momentul preluării de datorie, ci folosește expresia „debitorul inițial nu este liberat”, astfel că raportul juridic cu acesta nu a încetat niciodată să existe, răspunderea sa fiind de natură contractuală.
[63] C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1804.
[64] În doctrină s-a arătat că obligația debitorilor poate fi calificată drept obligație in solidum, având în vedere inexistența unei ordini de urmărire la dispoziţia creditorului în ipoteza în care nu descarcă pe debitorul originar. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 362. Apreciem că teza răspunderii in solidum nu are fundament, mai ales prin prisma motivării. Am susținut că răspunderea celor doi debitori este una solidară, deoarece renăscând obligația debitorului originar, chiar dacă izvorul obligației celor doi este contractul, obligația nu este una divizibilă, datorită naturii sale, ci una solidară (care dă drept de regres în favoarea celui ce plătește datoria), ca în ipoteza în care preluarea este una cumulativă. Aici nu se poate vorbi de o răspundere indirectă, ci de una directă ce rezultă din contractul inițial și cel de preluare a datoriei. Artificiul juridic al legiuitorului, respectiv renașterea contractului inițial, cu toate consecințele sale, ne îndrituiește să susținem această teză.
[65] În acest sens, a se vedeaI. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 690.
[66] Un caz mai deosebit asupra căruia merită să ne aplecăm atenția este cel al persoanelor juridice aflate în procedura insolvenței, care nu echivalează cu „starea de insolvabilitate” la care face referire art. 1601 C. civ., stare reglementată de art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014), care nu implică în mod automat un pasiv superior activului, specific termenului de insolvabilitate.
[67] Pentru detalii, a se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul insolvenței. Titlul II. Procedura insolvenței (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 107-113; A.R. Adam, Procedura insolvenței. Principii. Subiecții. Organele. Derularea procedurii, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 289 și urm.; C.N. Savu, Procedura insolventei. Concept. Organe și participanți. Deschidere. Efecte principale, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 11-19.
[68] G. Chiorniță, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, op. cit., vol. III, p. 941.
[69] S-a arătat că renașterea obligației, deci asigurarea creditorului că cel puțin primul debitor va executa obligația, este echivalentul garanției pentru vicii din materia vânzării. A se vedea A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil, op. cit., p. 985.
[70] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil, Cartea a V-a Despre obligații, op. cit., p. 1313.
[71] Pentru opinia că textul este unul confuz, a se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 359.
[72] L. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 666.
[73] A se vedea I.F. Popa, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 666.
[74] A-G Uluitu, în Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 594.
[75] A se vedea în acest sens dispozițiile art. 1578 C. civ.
[76] A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod Civil, op. cit., p. 977.
[77] A se vedea, în acest sens, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., 2014, p. 690. În opinia acestor autori, părțile pot modifica contractul sau chiar să îi pună capăt, întrucât o astfel de atitudine nu afectează cu nimic interesele creditorului.
[78] În doctrină s-a arătat că acest text legal constituie o confirmare a faptului că obținerea acordului creditorului transformă convenția inițială dintre debitori într-o convenție tripartită, cu motivația că după acordul creditorului ei nu mai pot modifica contractul fără acordul său în calitate de parte. A se vedea A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod Civil, op. cit., p. 986. Pentru o opinie contrară, a se vedea C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei(coord.), op. cit., 2014, p. 1808. Așa cum am argumentat mai sus, nici ca ficțiune juridică, nu putem susține că creditorul devine parte a acelui contract, nici ca parte survenită, acordul dat fiind un act juridic unilateral. Și după ce-și dă acordul creditorul la preluare, părţile pot modifica contractul și chiar să-l înceteze prin voință lor, iar dacă-l modifică va fi necesar să reia procedura comunicării.
[79] În doctrină s-a exprimat opinia că, în măsura în care părțile din contractul de preluare stabilesc termene diferite, iar creditorul nu răspunde în interiorul termenului care se împlinește cel din urmă, poziția sa are valoarea unui refuz. A se vedea G. Chiorniță, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, op. cit., vol. III, p. 942.
[80] I.R. Urs, P. Ispas, Drept civil, Teoria obligațiilor, op. cit., p. 407.
[81] A.R. Adam, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 426.
[82] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1191, nr. 1209.
[83] A se vedea I.R. Urs, P.E. Ispas, op. cit., 2015, p. 407.
[84] Doctrina elvețiană a denumit acest contract „cesiune internă de datorie” sau „cesiune de executare”. A se vedea, în acest sens, P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, op. cit., 1997, p. 895.
[85] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil. Cartea a V-a. Despre obligații, op. cit., p. 1314.
[86] A se vedea Principiile UNIDROIT 2004 (art. 9.2.5.).
[87] A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 354.
[88] A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod Civil, op. cit., p. 986;A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 354.
[89] În acest sens, a se vedea C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., 2014, p. 1808.
[90] A nu se confunda caracterul tripartit cu operațiunea triunghiulară, la care am făcut referire, care se realizează prin acordul pe care creditorul îl dă la preluarea datoriei prin actul juridic unilateral, față de contractul intervenit între debitori.
[91] T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 395.
[92] A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, op. cit., p. 982.
[93] În doctrină s-a statuat că garanțiile constituie de terți se sting, afară de situația în care aceștia consimt să le mențină – G. Chiorniță, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, op. cit., vol. III, p. 940.
[94] Deoarece debitorul inițial nu poate fi garant personal al propriei obligații, nu este posibil transferul unor asemenea garanții. El fiind liberat, creditorul nu mai are un drept de gaj general asupra bunurilor sale.
[95] S-a susținut în doctrină și teza contrară, în pofida prevederii legale clare, respectiv că liberarea debitorului originar se extinde și asupra garanțiilor pe care le-a acordat creditorului pentru creanța sa. Mai mult, fără a se face o nuanțare, este susținută și teza că eliberarea debitorului originar are efecte și asupra garanțiilor pe care alte persoane le-au oferit pentru asigurarea creanței. A se vedeaI. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre Obligații, art. 1164-1649, Comentarii si explicații, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 684.
[96] S-a reținut în doctrină o altfel de interpretare a art. 1602 alin. (2) C. civ., respectiv că garanțiile reale, care pot fi despărțite de persoana debitorului inițial, se vor transfera asupra bunurilor noului debitor, astfel că vechiul debitor este în întregime liberat. Teza este lipsită de viabilitate, o astfel de interpretare este fundamental eronată, fiind imposibil juridic un asemenea transfer, care în opinia exprimată ar fi unul ce operează automat. În primul rând, sunt ignorate dificultățile ce apar în viața reală cu privire la acest transfer, având în vedere că cel de-al doilea debitor nu deține aceleași bunuri ca și primul și ar trebui să existe și consimțământul noului debitor în sensul strămutării garanțiilor asupra propriilor bunuri, ca în cazul art. 1611 alin. (2) C. civ. A se vedea A. Bleoancă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, op. cit., p. 982.
[97] Spre exemplificare, în cazul în care contractul de ipotecă a garantat o creanță rezultată dintr-un contract de împrumut bancar, iar obligația de plată s-a transmis la un alt debitor printr-o novație cu schimbare de debitor, ipoteca nu poate garanta și alte obligații ale noului debitor către creditor, deoarece ipoteca este specializată, garanția fiind limitată la creanța specificată în cuprinsul său (Jud. Sectorului 1 București, înch. din 7 august 2003, apud I.R. Dănăilă, Executarea silită, titluri executorii, creanțe fiscale. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 86-87, nr. 26).
[98] I.R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, op. cit., p. 406.
[99] A se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 1298.
[100] S-a exprimat în doctrină teza că creditorul renunță la aceste garanții sub rezerva obținerii de la debitor a promisiunii înnoirii garanțiilor, acesta fiind singurul scenariu plauzibil pentru ca creditorul să accepte schimbarea debitorului. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 359. Ar fi utopic să credem că, în balcanismul nostru, vreunul dintre garanți ar reînnoi garanția, din moment ce anterior nu și-au dat acordul la preluarea de datorie. Mai mult, dacă s-ar ivi necesitatea, creditorul n-ar mai avea la dispoziție niciun mijloc juridic prin care să renască obligația garanților care nu și-au dat acordul, obligația acestora rămânând stinsă pe vecie.
[101] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 691.
[102] B. Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 380.
[103] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 651.
[104] S-a reținut că nulitatea relativă pentru vicierea consimțământului debitorului inițial nu va putea fi opusă de către noul debitor, deoarece aceasta intră tot în categoria excepțiilor personale. A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit.,p. 664.
[105] C. Roșianu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1693.
[106] În doctrină s-a susținut și teza că imposibilitatea valorificării tuturor mijloacelor de apărare și a excepțiilor debitorului originar fac să se transforme parțial raportul obligațional. A se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 358. Totuși, indiferent de opinii, preluarea de datorie, astfel cum este reglementată legal, este un mijloc de transmitere a datoriei, și nu de transformare a acesteia.
[107] În ce privește efectele în acest caz, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 663; I.R. Urs, P. Ispas, Drept civil, Teoria obligațiilor, op. cit., p. 408; A.R. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 427.
[108] Șt. Scurtu, Regimul juridic general al obligațiilor, op. cit., p. 160.
[109] G. Chiorniță, în M. Uliescu (coord.) Noul Cod Civil, op. cit., p. 940.
[110] I. Adam, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 651.
[111] Pentru opinia că nu trebuie să-i fie notificată preluarea de datorie debitorului inițial, chiar dacă acesta ar face o plată nedatorată, a se vedea Șt. Scurtu, Regimul juridic general al obligațiilor, op. cit., p. 159; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, op. cit., p. 42.
[112] De exemplu, B este debitorul creditorului A din raportul juridic fundamental, dar este în acelaşi timp creditorul terțului C. În acest context juridic, pentru a simplifica lucrurile și a stinge datoria față de creditorul A, debitorul inițial B transferă datoria către debitorul său, care este terțul C, care prin preluarea datoriei îşi stinge obligația față de creditorul său B. În acest context, debitorul C are interes să convină cu creditorul A să încheie contractul de preluare de datorie.
[113] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil. Cartea a V-a. Despre obligații, op. cit., p. 1305.
[114] În acest sens, a se vedeaI. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 692.
[115] A se vedeaL. Pop, Tratat de drept civil, vol. I., op. cit., 2006, p. 286.
[116] Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, op. cit., p. 776.
[117] I. Adam, A.R. Adam, Codul civil. Cartea a V-a. Despre obligații, op. cit., p. 1306.
[118] „Stipulația pentru altul” este preluată și reglementată de noul legiuitor în cuprinsul art. 1284-1288 C. civ.,care poate fi interpretată ca un „procedeu indirect” în „ipoteza în care stipulantul are calitatea de debitor al terțului beneficiar în cadrul unui raport juridic preexistent” (A se vedea în acest sens: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1901; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit.,p. 1342.). În ce privește analiza pe larg a stipulației pentru altul, a se vedea I. Adam, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I. Contractul, op. cit., p. 669-698.
[119] Pentru a înțelege inițiativa noului legiuitor de a include „delegația” în materia „preluării de datorie”, subliniem faptul că literatura de specialitate mai veche și-a arătat un interes deosebit în a analiza caracterele juridice, efectele și particularitățile acestei operațiuni, arătând că delegația este convenția prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui (C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed ALL, București, 1994, p. 351; L. Pop, Delegația în dreptul civil român, cale de realizare a dinamicii obligațiilor, în Dreptul nr. 7/2006, p. 29).
Delegația a prezentat un interes practic deosebit, din mai multe motive, astfel:
a) prin delegație se putea realiza o liberalitate, când delegatul se obliga să plătească o datorie a delegantului către delegatar;
b) prin delegație se putea evita o dublă plată, când delegantul era debitor al delegatarului, dar și creditor al delegatului, caz în care prin operațiunea delegației rămânea o singură obligație, și anume aceea a delegatului față de delegatar;
c) prin delegație se putea realiza un împrumut, când delegantul care dorea să predea delegatarului o sumă pe care nu o avea, oferea delegație unei persoane să predea suma delegatarului;
d) prin delegație se putea realiza o garanție personală, când delegantul aducea pe delegat, care devenea și el obligat față de delegatar, fără ca obligația delegantului să înceteze.
Putem observa cu ușurință asemănările cu „preluarea de datorie” proaspăt reglementată, dar nu putem neglija nici anumite elemente vechi, dar utile, într-un mod regretabil omise a fi cuprinse de noul legiuitor prin faptul contopirii „delegației” în „preluarea datoriei” (a se vedea în ce privește analiza delegației: I. Adam, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2004, p. 523.)
Pentru o înțelegere cât mai aprofundată, prezentăm aici importanța practică a acestei operațiuni în vechiul context legal, preluată mai nou sub o altă formă și denumire, arătând că „delegația imperfectă” este aceea care nu are caracter novator, delegatarul acceptându-l pe delegat, fără a-l libera pe delegant, păstrând doi debitori (delegat și delegant). Potrivit art. 1132 C. civ. 1864, delegația este imperfectă în cazul în care creditorul nu declară expres că descarcă pe debitorul care a făcut delegația. Facem precizarea că, spre deosebire de fidejusor, care este obligat subsidiar, delegantul rămâne obligat principal alături de delegat. Caracteristic acestei delegații era că delegatarul nu accepta liberarea delegantului. În antiteză cu aceste reglementări mai vechi, observăm că limbajul folosit de noul legiuitor este unul mai simplist, mai cursiv, mai comprehensibil (a se vedea dispozițiile art. 1608 C. civ., art. 1605 C. civ., art. 1600 C. civ. – dispoziţii-reper și relevante în această materie, a vechii delegații imperfecte reglementate într-o altă lumină).
[120] În ce privește analiza regimului juridic al delegației, formele acesteia, condiţiile, efectele sale, a se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, op. cit., p. 362-367.
[121] În doctrina și legislația veche, delegația perfectă era definită ca fiind aceea prin care delegatarul acceptă pe delegat ca debitor în locul delegantului, pe care-l eliberează. Practic, se confundă cu novația prin schimbare de debitor, fiind necesar și consimțământul debitorului inițial, care era delegantul (art. 1132 C. civ. 1864). Delegația perfectă presupunea următoarele condiții:
a) consimțământul celor trei participanți, care trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu;
b) intenția clară și expresă a delegatarului de a-l reține ca debitor numai pe delegat și de a-l libera pe delegatar;
c) obligația anterioară dintre delegant și delegatar să fie valabilă (L. Pop, Delegația în dreptul civil român, cale de realizare a dinamicii obligațiilor, în Dreptul nr. 7/2006 p. 34).
[122] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 668; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit.,p. 1093.
[123] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, op. cit., 2014, p. 694.
[124] E. Safta-Romano, Contractele civile, vol. II, Ed. Graphix, Iași, 1993, p. 357.
[125] În ce privește analiza pe larg a regimului juridic al acestor obligaţii, a se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligațiilor „propter rem”, în Dreptul nr. 8/2000, p. 10.