Trăsaturile esențiale ale infracțiunii: tipicitatea, antijuridicitatea, imputabilitatea și vinovăția

Mihai Dunea, Simona Anghel, Fișe de drept penal pentru admiterea în magistratură și avocatură. vol. I. Partea generală, ed. a 8-a, Ed. Hamangiu, 2025.

Cristinel Ghigheci, Simona Anghel, Fișe de drept penal pentru admiterea în magistratură și avocatură. vol. II. Partea specială, ed. a 8-a, Ed. Hamangiu, 2025.

Fișa nr. 4. TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

Sediul materiei: art. 15 CP (în secundar: art. 16, art. 18‑31 CP).

Art. 15. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii. (1) Infracțiunea este fapta pre­văzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit‑o. (2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Definiția legală a infracțiunii: infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit‑o.

– în mod asemănător cu fosta legislație penală (Codul penal 1969) – și spre deosebire față de multe din legislațiile naționale ale altor state – legiuitorul Codului penal actual a optat pentru o definiție legală expresă[art. 15 alin. (1) CP] a noțiunii de „infracțiune” (concept considerat în doctrină sinonim cu sin­tagmele „faptă penală”, respectiv „ilicit penal” – prin diferență față de con­ceptul de „faptă prevăzută de legea penală”!), indicând, totodată, prin această definiție și acele elemente componente de maximă generalitate pe care le prezintă, în mod caracteristic, orice infracțiune, spre deosebire de orice alt tip de faptă ilicită sub aspect juridic extrapenal (potrivit prevederilor din alte ra­muri de drept, de exemplu: contravenția, ca formă de ilicit administrativ; fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca formă de ilicit civil; abaterea disciplinară, ca formă de ilicit în dreptul muncii ori în materie execuțional penală, etc.) – adică trăsăturile esențiale ale infracțiunii; – atunci când există, definițiile legale ale infracțiunii (la modul general) se pot clasifica în două categorii: definiții materiale, respectiv definiții formale; • o definiție legală materială (substanțială) a infracțiunii cuprinde în struc­tura sa indicarea/evidențierea acelui element de fond esențial care fun­damen­tează opțiunea unui anumit legiuitor (de la un anumit moment dat) de a separa sfera ilicitului penal de cea a ilicitului extrapenal și care operează drept criteriu intern în acest sens (o asemenea definiție era cea din fostul Cod penal, potrivit căruia „Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, să­vârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală” – art. 17 CP 1969; pericolul social al faptei reprezenta criteriul substanțial de delimitare între sfera in­fracționalității și zona ilicitului socio‑juridic extrapenal); • o definiție legală formală a infracțiunii nucuprinde în structura sa indica­rea/evidențierea unui asemenea criteriu/element de fond care servește la delimitarea ilicitului penal de cel specific altor ramuri de drept, ci se mulțu­mește să surprindă caracteristicile de bază/ireductibile ale oricărei fapte ili­cite din punct de vedere penal, să definească conceptul de infracțiune dintr‑o perspectivă exterioară, indiferent de rațiunile care stau la baza deciziei le­giui­torului de a interzice anumite conduite cu titlu de infracțiuni, iar pe altele cu titlu de forme de ilicit specifice altor ramuri de drept [o asemenea definiție este considerată a fi cea actuală din art. 15 alin. (1) CP, care pune accentul pe: izvoarele formale ale incriminării – infracțiunea fiind, înainte de orice, o faptă prevăzută de o dispoziție normativă integrată în sfera conceptului de „lege penală” (în sensul art. 187 CP); corespondența dintre conduita inde­zirabilă manifestată în concret și descrierea abstractă cuprinsă în norma de incriminare – tipicitatea faptei, sub aspect obiectiv (din punct de vedere al elementului material, urmării imediate și liantului cauzal), dar și din perspec­tivă subiectivă (forma de vinovăție – atitudinea psihică a persoanei în raport de fapta comisă, care să se manifeste în forma anume cerută de lege în cu­prinsul normei de incriminare în care se face încadrarea juridică); absența unor ipoteze expres reglementate, care ar exclude fie interdicția comiterii faptei (cauzele justificative), fie posibilitatea de reproșare a săvârșirii aces­teia în sarcina persoanei care a comis‑o (cauzele de neimputabilitate), absen­ță care dă naștere unor condiții/trăsături negative ale infracțiunii, și anume: caracterul nejustificat al faptei în raport de ordinea de drept (antijuridici­ta­tea) șicaracterul imputabil al acesteia în sarcina subiectului activ (imputa­bilitatea)]; – din definiția legală actuală (formală) a infracțiunii [art. 15 alin. (1) CP] rezultă trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, ce însumează condițiile legale ge­nerice/standardizate ce trebuie îndeplinite pentru ca o faptă să constituie infracțiune (deosebind sfera ilicitului penal de sfera ilicitului extrapenal): • fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea/tipicitatea obiectivă)[1]; reiese în mod clar distincția terminologică imperativă dintre conceptul de „infracțiune” (cu sinonimele sale doctrinare „faptă penală” și „ilicit penal”) și no­țiunea de „faptă prevăzută de legea penală” – între acestea existând ra­por­t­ul de la întreg la parte: caracteristica faptei de a fi prevăzută de legea penală (incriminată/tipică) constituie doar una dintre multiplele trăsături esențiale (ce trebuie întrunite cumulativ) ale infracțiunii; • fapta să fie săvârșită cu vinovăție, în forma anume cerută de legiuitorpe conținutul constitutiv al unei anumite infracțiuni – cea de referință, în care se vizează a se efectua încadrarea juridică pe caz concret (după o opinie[2], această cerință acoperă a doua parte a conceptului de tipicitate – cea subiectivă); • fapta să fie nejustificată/antijuridică (neconformă cu ordinea de drept în general, nepermisă de legiuitor nici măcar în mod excepțional) – analiza acestei trăsături va fi făcută cu ocazia tratării pe larg a cauzelor justificative, căci, spre deosebire de tipicitate, aceasta este o trăsătură esențială a infrac­țiunii a cărei existență se stabilește printr‑un proces de evaluare cu rezultat negativ: există caracter nejustificat/antijuridicitate, ca trăsătură esențială a infracțiunii, atunci când lipsesc/sunt absente cauzele justificative; • fapta să fie imputabilă celui care a săvârșit‑o – făptuitorul să prezinte apti­tu­dinea abstractă și concretă de a își angaja răspunderea penală, să aibă ca­pacitate penală atât în sens generic, cât și în particular, adaptat cazului con­cret (imputabilitatea –analiza acestei trăsături va fi făcută cu ocazia tratării pe larg a cauzelor de neimputabilitate, căci, la fel ca determinarea caracte­ru­­lui nejustificat și spre deosebire de tipicitate, aceasta este o trăsătură esen­­­țială a infracțiunii a cărei existență se stabilește printr‑un proces de eva­lu­are cu rezultat negativ: există imputabilitate, ca trăsătură esențială a in­fracțiunii, atunci când lipsesc/sunt absente cauzele de neimputabilitate); – pentru existența infracțiunii este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor de mai sus/trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (tipicitatea în sens plenar – obiectivă și subiectivă –, caracterul nejustificat/antijuridicitatea și imputabili­ta­tea), absența oricăreia dintre ele excluzând caracterul penal al faptei (ab initio fapta comisă nu ar mai reprezenta infracțiune); – evaluarea întrunirii trăsăturilor esențiale raportat la o anumită faptă concret săvârșită/la o speță determinată se efectuează, în mod logic și necesar, în ordi­nea: tipicitate (cel puțin obiectivă – fapta să fie prevăzută de legea penală), antijuridicitate (caracter nejustificat), imputabilitate; opinăm că abia în final, după verificarea tuturor acestor componente obligatorii esențiale, se va putea reveni asupra tipicității, sub aspectul său subiectiv, pentru o analiză detaliată a formei de vinovățieexistente/manifestate în comiterea faptei (este discutată, în doctrină, problema raportului dintre vinovăție și imputabilitate, pentru a se de­termina care dintre acestea este premisa existenței celeilalte; în opinia enun­țată, imputabilitatea apare drept premisă esențială a vinovăției, iar nu invers); – ordinea este importantă nu doar din perspectivă teoretică/științifică (fiind lo­gică), ci și sub aspect practic: absența oricărei trăsături esențiale a infracțiunii va exclude caracterul penal al faptei (atrăgând soluția procesual penală a cla­sării în faza de urmărire penală, respectiv pe aceea a achitării în faza de jude­cată);însă temeiul excluderii infracțiunii nu este indiferent, de exemplu, din punct de vedere sancționator – astfel, dacă în absența caracterului infracțional al faptei incriminate comise, indiferent de motiv, nu se pot aplica sancțiuni pe­na­le [pedepse, respectiv măsuri educative, consecințe ale angajării răspunderii pe­nale, al cărei singur temei este infracțiunea – art. 15 alin. (2) CP], este posi­bilă totuși (ca regulă) aplicarea acelor sancțiuni de drept penal reprezentate de către măsurile de siguranță atunci când fapta comisă, deși nu reprezintă infrac­țiune, este cel puțin o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată [art. 107 alin. (2) CP], de unde rezultă că excluderea caracterului penal al faptei comise pe motiv de atipicitate ori de antijuridicitate împiedică aplicarea oricărei sanc­țiuni de drept penal (fiind mai favorabile făptuitorului) decât excluderea carac­te­rului penal al faptei săvârșite pe motiv de neimputabilitate (situație în care se pot aplica făptuitorului, de principiu, sancțiuni de drept penal sub forma mă­surilor de siguranță); – deși Codul penal actual nu mai prevede expres pericolul social ca trăsătură esențială distinctă a infracțiunii (adoptând o definiție formală a acestei institu­ții fundamentale primare în materie penală), se poate considera totușică se menține cerința existenței unui anumit grad abstract de pericol social pentru existența infracțiunii, fiind inclusă însă tacit în trăsătura esențială a tipicității – căci legiuitorul nu va incrimina decât faptele care prezintă un anumit grad de pe­ricol social (ceea ce reprezintă, potrivit unei părți a doctrinei, principiul fun­damental de drept penal constând în caracterul subsidiar‑selectiv al acestei ramuri de drept – dreptul penal ca ultima ratio).

I. TIPICITATEA (ASPECTE GENERALE)

Noțiune: – presupune identitatea/corespondența dintre fapta săvârșită în concret și elementele abstracte stabilite de legiuitor într‑o anumită normă de incriminare (pe conținutul constitutiv/juridic al unei anumite infracțiuni), în sensul că activitatea/conduita efectiv comisă verifică totalitatea elementelor normative ale unei norme de incriminare, astfel încât se poate realiza încadrarea juridică a faptei în respectivul text/în cuprinsul respectivei infracțiuni;

– este o trăsătură esențială a infracțiunii care decurge dintr‑o verificare al cărei rezultat trebuie să fie pozitiv → să se constate că fapta concret săvârșită întrunește cumulativ toate elementele constitutive esențiale ale conținutului juridic al unei anumite infracțiuni.

Controversă. În doctrină se discută dacă noțiunea surprinde această corespon­dență (verificarea ei punctuală, cu rezultat pozitiv) într‑un sens mai larg– în care tipicitate = faptă prevăzută de legea penală comisă cu vinovăție (în forma anume solicitată pe latura subiectivă a conținutului juridic al unei anumite norme de incriminare) – sauîntr‑un sens mai restrâns – în care tipicitate = faptă prevăzută de legea penală, iar vinovăția reprezintă o trăsătură esențială distinctă a infracțiunii; cu alte cuvinte, nu există consens cu privire la sfera de cuprindere a conceptului de „tipicitate”, dacă trebuie analizată/înțeleasă:

• sub aspect plenar → fapta concretă să fie tipică prin raportare la norma de in­criminare, atât din punct de vedere al condițiilor constitutive/juridice de fac­tură obiectivă, cât și al celor de factură subiectivă necesare pentru exi­s­ten­ța unei anumite infracțiuni [element material = acțiune/inacțiune, urmare imediată, liant cauzal și orice alte condiții de factură obiectivă potențial im­pu­se suplimentar de legiuitor în cazul unor norme de incriminare (de exem­plu,calitatea specială a subiectului activ sau pasiv, locul comiterii faptei, tim­pul săvârșirii acesteia, modul/mijloacele de comitere etc.), precum și aspecte subiective, privind forma de vinovăție anume impusă raportat la respectiva incriminare – dintre cele general posibile, eventual aspecte suplimentare adăugate laturii subiective din conținutul incriminării vizate, precum exis­tența unui anumit mobil sau a unui anumit scop];

sau doar

• sub aspect obiectiv →fapta concretă să fie tipică doar prin raportare la con­dițiile constitutive/juridice de factură obiectivă cuprinse într‑o anumită normă de incriminare(element material =acțiune/inacțiune, urmare ime­diată, liant cauzal și orice alte condiții de factură obiectivă potențial impuse suplimentar de legiuitor în cazul unor norme de incriminare).

– de principiu, în prezentul cadru vom avea în vedere conceptul de „tipicita­te”/faptă tipică în sensul plenar, larg al noțiunii, motivat de împrejurarea că ope­rațiunea de încadrare juridică a unei conduite concret manifestate în realitatea înconjurătoare se realizează, pe baza probatoriului administrat în cauzele determinate aflate pe rolul organelor judiciare, prin verificarea tuturor aspectelor constitutive/juridice esențiale prevăzute de norma de incriminare vizată ca text legal față de care să se realizeze încadrarea juridică, deopotrivă a celor care aparțin laturii obiective a conținutului infracțiunii, cât și celor care privesc condițiile constitutive impuse pe latură subiectivă (!); – tipicitatea, ca trăsătură esențială a infracțiunii, decurge firesc din principiul fundamental al legalității incriminării – nullum crimen sine lege; – nu orice faptă tipică reprezintă (formal, din punct de vedere juridic) o infrac­țiune (căci poate lipsi o altă trăsătură esențială, cu efect de excludere a ca­rac­terului penal al faptei); în schimb, orice faptă cu privire la care s‑a determinat exi­s­tența caracterului de infracțiune (orice infracțiune) reprezintă (impli­cit/prin­tre altele) o faptă tipică (tipicitatea fiind o trăsătură esențială a infrac­țiu­nii, afirmarea existenței celei din urmă nu este posibilă fără afirmarea impli­cită a prezenței celei dintâi); practic, raportul dintre fapta tipică – fapta prevă­zută de legea penală/incriminată – și conceptul de infracțiune este specific relației parte‑întreg; – tipicitatea (în special sub aspect obiectiv – caracterul infracțiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală) este primul element esențial care trebuie verificat la evaluarea unei fapte ca fiind sau nu infracțiune; dacă rezultatul verificării este negativ, analizarea îndeplinirii celorlalte trăsături esențiale nici nu va mai avea loc [se va pronunța clasarea ori, după caz, achitarea pe motivul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) CP (teza I sau teza a II‑a, după cum lipsește vreun ele­ment constitutiv obiectiv sau subiectiv, raportat la conținutul juridic al normei de incriminare)]; EX. Dacă o persoană ia un telefon mobil ce nu îi aparține, vom fi în pre­zența infracțiunii de furt, dar numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) telefonul mobil se afla în posesia sau de­tenția legitimă a unei alte persoane, fiind luat fără consimțământul acesteia (tipicitate obiectivă în raport de prevederile art. 228 CP – furtul); (ii) acțiunea de sustragere s‑a realizat cu intenție, în scopul însușirii pe nedrept a bunului de către făptuitor [tipicitate subiectivă în raport de prevederile art. 228 CP, ținând cont și de regula generală în materie de determinare a formei de vinovăție, înscrisă în art. 16 alin. (6) CP]; (iii) abia ulterior determinării celor anterioare se va verifica dacă fapta comisă este nejustificată/antijuridică, dacă nu era cumva permisă (de vreo dispoziție legală) comiterea ei, în mod excep­țional (ținând cont de contextul săvârșirii pe caz concret), lip­sind astfel incidența vreunei cauze justificative (de pildă, s‑ar putea determina că făptuitorul a luat de pe o masă dintr‑un loc public tele­fonul unei alte persoane, care lipsea temporar de lângă locul unde lăsa­se aparatul, pentru a îl utiliza în vederea apelării numărului de urgență 112, fiind urmărită de un terț care îi amenința viața/integri­tatea corporală, în condițiile în care propriul aparat telefonic nu func­ționa/nu îl avea asupra sa; în acest caz, s‑ar putea reține cauza justi­ficativă a stării de necesitate, înlăturându‑se caracterul antijuri­dic al faptei); (iv) subiectul activ al sustragerii are capacitate penală, în sensul deplin al noțiunii (sub aspect abstract și concret), fapta fiindu‑i imputabilă, prin aceea că se verifică lipsa cauzelor de neim­putabilitate; • în ipoteza din exemplul anterior, dacă se determină că făptuitorul a luat telefonul având convingerea (greșită) că aparatul îi aparține, deși în realitate este al altei persoane [de pildă, la finalul unui exa­men, în timpul căruia elevii/studenții au avut telefoanele lăsate la intrarea în sală într‑un spațiu comun (de exemplu, un sertar, pe o piesă de mobilier etc.), persoana în cauză ia telefonul care arată ca al său (același model, aceeași culoare, eventual aceeași carcasă de pro­tecție) și pleacă cu acesta fără a‑l deschide imediat (fără a sesiza gre­șeala)], eroarea [art. 30 alin. (1) CP], cauză de atipicitate subiec­tivă, va înlătura intenția și – deși era vincibilă = nu înlătură vino­văția sub forma culpei –, furtul fiind o infracțiune exclusiv intențio­nată, reiese că fapta nu este tipică (sub aspect subiectiv) atunci când este comisă din culpă, prin urmare, nu va constitui infracțiune, nefiind tipică în raport de norma de incriminare de la art. 228 CP (sub aspect subiectiv, este comisă cu altă formă de vinovăție);   • tot în ipoteza exemplificată, dacă făptuitorul a luat telefonul având consimțământul posesorului (lipsește tipicitatea obiectivă), nu există nici măcar o faptă prevăzută de legea penală, implicit nici infracțiune; → atragem atenția că, în cazul unei alte fapte incriminate, în ra­port de care consimțământul persoanei vătămate (prezența sau absența sa) nu ar avea valoare de cauză de tipicitate/atipicitate (element constitutiv esențial) – cum este situația la furt –, exis­tența consimțământului de comitere a faptei ar reprezenta, de prin­­cipiu, o cauză generală justificativă, excluzând infracțiunea pe motiv de înlăturare a caracterului nejustificat al faptei (antiju­ri­dicității) – spre exemplu, dacă o persoană îi permite alteia să îi aplice o lovitură de palmă peste față, lovirea nu va constitui in­fracțiune, deși fapta comisă va fi tipică în raport de art. 193 CP, fiind justificată (permisă în mod excepțional de lege, ca efect al permisiunii emise de titularul dreptului protejat); • tot în ipoteza anteindicată, dacă făptuitorul nu a luat telefonul altuia, deși acesta este găsit asupra sa (de exemplu, în geantă), dove­dindu‑se că aparatul a fost luat și pus acolo de către o altă persoană, care fie încerca să facă o glumă nefericită, fie dorea să îi însceneze celui în cauză comiterea unei infracțiuni de furt, nu se va putea reține, de asemenea, infracțiunea de furt, tot pe motivul atipicității obiective (nu a existat acțiune de luare comisă de către cel asupra căruia s‑a găsit telefonul, nu se configurează săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală). – stabilirea existenței acestei trăsături esențiale a infracțiunii se face „la pozitiv” – este rezultatul unui proces de verificare cu rezultat pozitiv: tipicitatea există atunci când sunt prezente toate elementele constitutive ale infracțiunii(atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv) în structura faptei concret săvârșite în realitatea înconjurătoare; – cauzele de atipicitate pot fi clasificate în generale și speciale; în timp ce atipicitatea specialăeste evidentă (decurge din neîntrunirea a cel puțin unui element constitutiv esențial al conținutului juridic al unei norme de incriminare, în raport de fapta săvârșită în concret, în condițiile în care aceasta nu întrunește nici totalitatea elementelor constitutive ale unei alte norme de incriminare), cauzele de atipicitate generale constau în: • dezincriminare(art. 4 CP) – lipsește fapta de tipicitate fie sub aspect obiectiv, fie sub aspect subiectiv (a se vedea și art. 3 din Legea nr. 187/2012), prin aceea că aceasta nu mai este prevăzută de legea penală; • eroare asupra tipicității [art. 30 alin. (1), (2) și (4) raportat la alin. (1) și (2) CP] – lipsește fapta de tipicitate sub aspect subiectiv; înlătură întotdeauna intenția [alin. (1) și (4) raportat la alin. (1)], chiar și atunci când este o eroare vincibilă – culpabilă; înlătură și culpa [alin. (2) și (4) raportat la alin. (2)], atunci când este invincibilă; – în cazul în care se stabilește lipsa de tipicitate a unei fapte (împrejurarea că aceasta nu este conformă unei fapte prevăzute de legea penală/atipicitatea sa), nu se va putea aplica niciun fel de sancțiune de drept penal: nici pedepse, nici măsuri educative, nici măcar măsuri de siguranță [art. 107 alin. (2) CP].

II. CARACTERUL NEJUSTIFICAT AL FAPTEI/ANTIJURIDICI­TATEA (ASPECTE GENERALE)

Noțiune: – caracterul nejustificat al faptei incriminate comise (denumit în doctrină și „antijuridicitate”) se referă la existența unei stări de contrarietate între fapta tipică (din punct de vedere penal) concret săvârșită, într‑un anumit context parti­cular, determinat, și ordinea juridică/de drept în ansamblul acesteia;

– este o trăsătură esențială a infracțiunii care decurge dintr‑o verificare al cărei rezultat trebuie să fie negativ, în sensul de a nu se constata existența, în caz concret, a condițiilor de reținere a niciuneia dintre cauzele justificative [stări, situații sau împrejurări legale excepționale (de tip real/obiectiv – cu efecte in rem), expres reglementate, care înlătură antijuridicitatea prin aceea că reprezintă permisiuni legale excepționale de comitere a unei fapte tipice sub aspect penal (de regulă interzisă), în considerarea anumitor particularități ieșite din comun ale contextului în care fapta respectivă este săvârșită].

– fapta prevăzută de legea penală comisă în concret este ilicită/antijuri­di­că/ne­justificată (contrară ordinii juridice generale) atunci când nu este inci­den­tă nicio cauză justificativă;aparența de ilicitate, decurgând din tipicitatea fap­tei comise, se consolidează prin verificarea antijuridicității sale, a caracte­rului nejustificat, prin aceea că nu există vreo permisiune legală excepțională de comitere a faptei tipice (nu se reține vreo cauză justificativă); – dacă, în caz concret, se reține incidența vreunei cauze justificative, fapta incriminată comisă, deși prevăzută de legea penală (tipică), nu va fi reținută drept infracțiune [pentru niciunul dintre subiecții activi, în eventualitatea unei pluralități de făptuitori, dat fiind caracterul real/obiectiv/cu efecte in rem al aspectelor legate de existența sau absența caracterului nejustificat al faptei – art. 18 alin. (2) CP], întrucât își pierde caracterul ilicit/contrar ordinii juridice, săvârșirea sa fiind permisă în mod excepțional de lege, în împrejurările parti­culare (deosebite) în care a fost comisă; EX. În cazul lovirii/vătămării unei persoane în prezența unei stări de legitimă apărare (pentru a se exercita apărarea în fața unui atac care întrunește toate condițiile legale reglementate în art. 19 CP), fapta săvârșită nu va fi considerată infracțiune de lovire/vătămare corpo­rală (ci doar faptă prevăzută de legea penală), lipsindu‑i trăsătura antijuridicității/caracterul nejustificat (nefiind în realitate contrară ordinii de drept), astfel încât (implicit) făptuitorul nu va putea fi tras la răspundere penală [infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale – art. 15 alin. (2) CP]. Legea penală permite în mod excepțio­nal comiterea unei asemenea fapte tipice (de lezare intenționată a inte­grității corporale a unei persoane) atunci când aceasta este comi­să cu întrunirea tuturor condițiilor legale prevăzute expres pentru exis­tența legitimei apărări. – stabilirea existenței acestei trăsături esențiale a infracțiunii se face „la nega­tiv” – este rezultatul unui proces de verificare cu rezultat negativ: antijuridicita­tea/nejustificarea există atunci când absentează cauzele justificative;rezultă că, pentru a se putea aprecia că există trăsătura esențială a caracterului nejus­ti­ficat al faptei tipice sub aspect penal comise în concret, trebuie să se excludă, rând pe rând, toate condițiile cumulativ prevăzute de lege pentru fiecare în parte dintre cauzele justificative; – aceste din urmă instituții (cauzele justificative) se împart în două categorii: cauze justificative generale și cauze justificative speciale; cele generale (regle­mentate în Partea generală a Codului penal) sunt (în măsura în care nu sunt reglementate cu titlu de cauze de atipicitate – ceea ce poate fi uneori cazul în ceea ce le privește pe ultimele două): • legitima apărare (art. 19 CP); • starea de necesitate (art. 20 CP); • exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art. 21 CP); • consimțământul persoanei vătămate (art. 22 CP); – în cazul în care se stabilește lipsa antijuridicității unei fapte tipice sub aspect penal (caracterul ei justificat în ansamblul ordinii de drept, ca efect al cadrului particular de comitere), nu se va putea aplica niciun fel de sancțiune de drept penal: nici pedepse, nici măsuri educative, nici măcar măsuri de siguranță [art. 107 alin. (2) CP].

III. IMPUTABILITATEA (ASPECTE GENERALE)

Noțiune: – caracterul imputabil al faptei incriminate (și nejustificate) comise (denumit uneori în doctrină și „reproșabilitate”) se referă la existența unei stări de capacitate penală (existentă în abstract, dar și raportat la cazul concret) a per­soanei care comite o faptă tipică din punct de vedere penal (și antijuridică), în sen­sul că această persoană prezintă aptitudinea de a i se reproșa penal săvârșirea respectivei fapte și de a își angaja răspunderea penală corelativă;

– este o trăsătură esențială a infracțiunii care decurge dintr‑o verificare al cărei rezultat trebuie să fie negativ – în sensul de a nu se constata existența, în caz concret, a condițiilor de reținere a niciuneia dintre cauzele de neimputa­bili­tate [stări, situații, împrejurări sau calități, de principiu subiective/perso­nale/in­di­viduale (cu excepția cazului fortuit), expres reglementate, care înlătură aptitudi­nea de reproșare în sarcina făptuitorului a faptei tipice și antijuridice comise, prin aceea că îi afectează acestuia capacitatea penală (ori în abstract, ori punctual, în caz concret), viciindu‑i sau anihilându‑i una sau alta dintre condițiile generale ne­ce­sare pentru existența subiectului activ al infracțiunii, respectiv fie respon­sabili­tatea, fie exigibilitatea unei conduite conforme cu normele de incriminare/ordinea de drept, fie reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise].

– subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie capabil din punct de vedere penal atât în sens generic (abstract), cât și în concret (în mod efectiv), și anume: să fi atins o anumită limită de vârstă, să fie responsabil [sau măcar (raportat la anu­mite segmente de vârstă) să aibă discernământ cu privire la fapta comisă] și să manifeste libertate de hotărâre și de acțiune. Corelativ, persoana făptuitorului, pentru a putea deveni infractor ca urmare a imputării comiterii unei fapte tipice (penale) și nejustificate, trebuie să manifeste responsabilitate, să aibă o corectă reprezentare (și aptitudine de reprezentare) a caracterului ilicit al faptei și, prin raportare la aceasta, să se poată emite de către grupul social, în mod rezonabil, exigența adoptării unei conduite conforme cu normele juridice (de incrimi­nare). În prezența cumulată a tuturor acestor premise, se poate aprecia generic că persoana este aptă a i se reproșa/imputa fapta săvârșită, așadar, că există tră­sătura esențială a imputabilității; – dacă, pe caz concret, se reține incidența vreunei cauze de neimputabilitate, fapta comisă, deși prevăzută de legea penală (tipică) și nejustificată, nu va fi reținută drept infracțiune [pentru acela dintre subiecții activi în raport de care există respectiva cauză de neimputabilitate, în eventualitatea unei pluralități de făptuitori, dat fiind caracterul personal/subiectiv/individual/cu efecte in per­sonam al aspectelor legate de existența sau absența caracterului imputabil al faptei, cu unica excepție a cazului fortuit – art. 23 alin. (2) CP], întrucât se pierde capacitatea de a i se reproșa făptuitorului comiterea acesteia (or, în condițiile moderne, ale unei răspunderi penale cu temei mixt, atât de factură obiectivă, cât și subiectivă, în care atitudinea psihică a persoanei față de fapta comisă și urmarea acesteia este esențială, imputabilitatea pur obiectivă este incapabilă de a mai atrage caracter infracțional al faptei și – implicit – răspundere penală); EX. În cazul uciderii unei persoane de către un minor nerăspunzător pe­nal ori de către un iresponsabil sau de către o persoană aflată sub o con­strângere fizică ori psihică irezistibilă sau sub imperiul unui caz for­tuit ori de către un făptuitor intoxicat complet și involuntar cu alcool sau (alte) substanțe psihoactive, fapta săvârșită nu va fi con­si­derată infracțiune de omor ori ucidere din culpă (ci doar faptă pre­vă­­zută de legea penală, nejustificată), lipsindu‑i trăsătura imputa­bi­li­tății/caracterul reproșabil (nefiind aptă de imputare subiectului său activ), astfel încât (implicit) făptuitorul nu va putea fi tras la răs­pun­de­re penală [infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale – art. 15 alin. (2) CP]. Legea penală nu permite, în aceste condiții, co­mi­­­­te­rea unei fapte tipice sub aspect penal, dar acceptă că respectiva con­duită, în condițiile date, nu poate fi reproșată celui care a adoptat‑o/a fost implicat în săvârșirea ei (putând fi încă, eventual, im­p­u­ta­tă altor persoane asociate la adoptarea aceluiași compor­ta­ment – cu excepția cazului fortuit, care presupune o imposibilitate ge­neralizată de prevedere, extinzându‑și deci efectele și asupra altor persoane care s‑ar fi aflat în aceeași conjunctură). Practic, se admite că făptuitorul, deși este periculos în mod natural, nu poate fi con­si­derat periculos din punct de vedere social, pentru a se reprima penal fapta pe care a comis‑o. Totuși, admiterea existenței acestei doze de periculozitate naturală îndreptățește societatea (statul, ca repre­zentant al acesteia) să adopte (la nevoie) anumite măsuri post­delic­tuale preventive/de protecție (a sa și a membrilor săi față de făptuitor și eventualele sale conduite viitoare periculoase, dar și a făptuitorului față de sine însuși sau față de reacția unor terțe persoane în raport de persoana sa), reglementate în rândul sancțiunilor de drept penal sub denumirea de „măsuri de siguranță” [care nu se pot dispune în cazul excluderii infracțiunii pe alte temeiuri anterioare, și anume atipi­citatea sau lipsa antijuridicității – art. 107 alin. (2) CP]. – imputabilitatea/aptitudinea de imputare (reproșare) subiectivă a unei fapte în sarcina persoanei care a comis‑o ori a participat la comiterea acesteia presu­pu­­ne (printre altele) prezența cumulativă a două caracteristici de natură psiho‑fizică în persoana făptuitorului respectiv (aceleași care constituie factorii‑premisă ai vi­novăției penale): • capacitate intelectivă – făptuitorul să aibă posibilitatea reală de a înțelege semnificația acțiunilor/inacțiunilor sale și să prefigureze urmările probabile pe care le pot determina acestea, eventual corelativ cu un anumit context de săvârșire a lor (ceea ce implică o anumită maturitate psihică și infor­mațio­nală, normal acumulată odată cu înaintarea în vârstă și atingerea unui prag de dezvoltare din acest punct de vedere; ceea ce presupune în plus și o anu­mită experiență obișnuită de viață, înțelegerea unor procese naturale, teh­no­logice, interacțiuni de diverse forme și feluri în natură și/sau societate do­bândite empiric sau prin expunere la mediul normal de învățare, creștere și educare în condițiile vieții de relație contemporane etc.); • capacitate volitivă – făptuitorul trebuie să aibă autocontrol asupra propriei persoane, a proceselor fizice/fiziologice, a stărilor și reacțiilor sale, în para­me­tri normali, în contextul social curent; practic, făptuitorul trebuie să ma­nifeste aptitudinea/capacitatea de a își stăpâni propriile acțiuni sau inacțiuni; – așadar, pentru a fi afirmată imputabilitateaunei fapte în sarcina unei per­soane, sunt necesare anumite premise care să fi fost verificate: făptuitorul să fi avut aptitudinea de reprezentare a acțiunilor sau inacțiunilor sale și capa­cita­tea de autocontrol (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației conform legii sau minorității conform legii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns în mod invincibil la comiterea faptei prevăzute de legea penală, să nu fi acționat în condiții/împrejurări fortuite, să nu fi depășit în mod neimputabil limitele cauze­lor justificative reprezentate de legitima apărare sau starea de necesitate); făp­tuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare din motive culpabile); – stabilirea existenței acestei trăsături esențiale a infracțiunii se face tot „la ne­gativ” (ca și antijuridicitatea) – este rezultatul unui proces de verificare cu re­zultat negativ: imputabilitatea există atunci când absentează cauzele de n­e­imputabilitate;rezultă că, pentru a se putea aprecia că există trăsătura esen­țială a imputabilității unei fapte tipice sub aspect penal comise în concret, fără a fi justificată, trebuie să se excludă, rând pe rând, toate condițiile cumulativ pre­­văzute de lege pentru fiecare în parte dintre cauzele de neimputabilitate; – aceste din urmă instituții (cauzele de neimputabilitate) se împart în două ca­tegorii: cauze de neimputabilitate generale și cauze de neimputabilitate spe­ciale. Cele generale (reglementate în Partea generală a Codului penal) sunt: • constrângerea fizică (art. 24 CP); • constrângerea morală (art. 25 CP); • excesul neimputabil [art. 26 CP: de legitimă apărare – alin. (1); de stare de necesitate – alin. (2)]; • minoritatea făptuitorului (în condițiile legii – art. 27 CP raportat la art. 113 CP); • iresponsabilitatea (art. 28 CP); • intoxicația în anumite forme (art. 29 CP); • eroarea asupra tipicității, inclusiv eroarea de drept extrapenal asupra tipicității [art. 30 alin. (1), (2) și (4) raportat la alin. (1) și (2) CP]; • cazul fortuit (art. 31 CP); – de principiu, imputabilitatea nu este susceptibilă de forme/grade de inten­sitate, precum vinovăția, organele judiciare putând doar constata existența sau inexistența sa[în acest sens, reglementarea actuală a imputabilității tinde a prelua/moșteni conceptul de „vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii”(spre deosebire de acela de „vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii” – vinovăția ca element al laturii subiective din cadrul conținutului constitutiv al unei anumite infracțiuni), noțiuni utilizate de doctrina aferentă fostei legislații penale (Codul penal din 1969)]; – imputabilitatea este ultima trăsătură esențială a infracțiunii ce trebuie să fie analizată de către organele judiciare, după tipicitatea (obiectivă) și antiju­ridi­citate. După o opinie[3], ea este urmată doar de completarea verificării tipici­tății sub aspect subiectiv – dar această viziune este subiect de controversă, căci implică adoptarea unei poziții în discuția doctrinară cu privire la raportul dintre vinovăție și imputabilitate (pentru determinarea aceleia dintre ele care este premisa celeilalte); · în această opinie, se consideră că nu poate comite cu vinovăție penală o faptă incriminată acea persoană care nu probează întrunirea condiției im­putabilității faptei în sarcina sa, pentru că,de exemplu, ar fi absurd a se stabili întâi existența intenției, a culpei ori a intenției depășite (forme ale vinovăției penale – art. 16 CP), pentru ca ulterior să se constate că făptuitorul este, de pildă, un iresponsabil sau un minor nerăspunzător penal (o persoană care nu prezintă premisele intelective și volitive necesare pentru a se configura, din interacțiunea lor, formele/modalitățile vinovăției penale); – implicațiile ordinii de verificare a existenței trăsăturii esențiale a infracțiunii reprezentate de imputabilitate, după tipicitate și antijuridicitate, nu sunt doar teoretice; practic, acest aspect poate influența sancționarea făptuitorului –dacă motivul excluderii infracțiunii este atipicitatea ori justificarea faptei, nu se va putea dispune nicio sancțiune de drept penal, în schimb, dacă motivul excluderii infracțiunii este neimputabilitatea, aplicarea măsurilor de siguranță nu este exclusă (cu excepția confiscării extinse), fiind imposibilă doar stabilirea unei sancțiuni penale propriu‑zise – după caz, pedeapsă sau măsură educativă [art. 107 alin. (2) CP].

Note de subsol

^[1] După o opinie (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 254, 255, 265), sintagma „faptă prevăzută de legea penală” exprimă inte­gral conceptul de tipicitate și este sinonimă cu acesta (necesitatea unei fapte concrete de a cores­punde unui model legal de incriminare, predeterminat de legiuitor, necesar pentru exis­tența efectivă a unei infracțiuni); după o altă opinie (M.I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 319, 320), această sintagmă acoperă doar o parte din conceptul de tipicitate, și anume tipi­citatea obiectivă (suma elementelor standardizate de factură obiectivă de care depinde exis­tența oricărei infracțiuni), care este, la rândul ei, doar o parte a conceptului generic de tipici­tate, alături de tipicitatea subiectivă (referitor la suma elementelor esențiale de factură subiec­tivă necesare pentru existența infracțiunii, în general).

^[2] M.I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 319, 320.

^[3] M.I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 327.