Problema poluării fonice în jurisprudența CEDO

Pentru analiza detaliată a problematicii poluării în jurispprudența CEDO, a se vedea Cosmin Radu Mitroi, Regimul juridic internațional al protecției atmosferei, Ed. Hamangiu, 2019.

Poluarea atmosferei a prilejuit numeroase situații în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să analizeze dacă anumite împrejurări de fapt invocate de reclamanți, precum poluarea fonică, chimică, olfactivă, electromagnetică etc. a atmosferei poate atrage responsabilitatea statelor pentru încălcarea drepturilor garantate de convenție. În continuare vom analiza pe scurt principalele hotărâri pronunțate în litigii care au inclus, într-o formă sau alta, poluarea fonică a atmosferei.

Una dintre primele astfel de cauze a fost Arrondelle c. Regatului Unit^[1] care, încă din anul 1980, a ridicat problema poluării fonice a atmosferei prin zgomotul produs de activitatea aeriană a unui aeroport și traficul unei autostrăzi care se aflau în imediata vecinătate a reclamantei.

Analizând admisibilitatea cererii, Comisia a respins argumentele guvernului englez potrivit cărora autoritatea aeroportuară nu este responsabilă direct nici de zgomotul produs de avioanele companiilor private și nici de cel produs de traficul pe autostradă.

Comisia a reținut că aceste apărări nu sunt valide, întrucât atât aeroportul, cât și autostrada au fost construite și sunt administrate de autorități publice ale statului, astfel încât Regatul Unit poate fi responsabil pe tărâmul Convenției. În continuare, făcând o analiză preliminară a argumentelor și informațiilor expuse de părți, Comisia a constatat, pe baza unui raport din anul 1976, că reclamanta a fost supusă unui „stres intolerabil” cauzat de zgomotul produs și a considerat că cererea este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond prin prisma art. 6, 8, 13, din Convenție și art. 1 al Protocolului 1.

Deși a fost declarată admisibilă, cererea reclamantei nu a ajuns să fie analizată pe fond de Comisie, întrucât cauza a fost soluționată pe cale amiabilă, guvernul britanic fiind de acord să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 7.500 lire.

Cu toate că nu a oferit prilejul unei analize pe fond din partea Comisiei, cauza Arrondelle c. Regatului Unit are totuși meritul de a fi dovedit faptul că poluarea fonică generată de obiective administrate de stat poate atrage responsabilitatea acestuia pe tărâmul Convenției, iar faptul că guvernul britanic a propus o soluționare amiabilă prin plata unei despăgubiri reclamantei a confirmat faptul că un asemenea tip de inconvenient, generat de poluarea fonică a atmosferei, are șanse reale să își găsească remediul în fața Comisiei.

Poluarea fonică și chimică a atmosferei prin operațiunile aviatice desfășurate de un aeroport are legătură și cu cauza Zimmermann și Steiner c. Elveției^[2], însă cu această ocazie Curtea a stabilit numai că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanților garantat de art. 6 din Convenție, încălcare generată de durata nerezonabilă de soluționare a litigiului în care reclamanții solicitau despăgubiri din partea cantonului Zurich pentru prejudiciile produse de poluarea fonică și chimică a atmosferei.

O altă cauză similară cauzei Arrondelle c. Regatului Unit este Baggs c. Regatului Unit^[3] în care reclamantul se plângea de poluarea fonică și vibrațiile provenite de la aeroportul Heathrow, împrejurare care, pe lângă disconfortul evident pentru viața privată, ar fi dus și la scăderea valorii locuinței reclamantului. Citând statuările din cauza Arrondelle c. Regatului Unit, Curtea a reținut că situația reclamantului este mai gravă decât cea constatată în cauza Arrondelle, reclamantul fiind într-o situație „șocantă și deplorabilă”, motiv pentru care a declarat admisibilă cererea, urmând a fi analizată pe fond prin prisma art. 8, 13, din Convenție și art. 1 al Protocolului 1.

Ca și în cauza Arrondelle c. Regatului Unit, cauza Baggs c. Regatului Unit nu a ajuns să fie analizată pe fond de către Curte, întrucât litigiul a fost soluționat pe cale amiabilă, guvernul britanic fiind de acord să îl despăgubească pe reclamant cu suma de 24.000 de lire.

Deși a fost declarată, în mare parte, inadmisibilă, cauza Powell și Rayner c. Regatului Unit^[4] a conturat totuși o anumită viziune puțin mai lămuritoare a modului în care instanța europeană privește poluarea fonică prin raportare la exigențele Convenției.

În speță, reclamanții au invocat faptul că zgomotul și vibrațiile provenite de la aeroportul Heathrow au dus la încălcarea art. 6, 8, 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1. Comisia a declarat inadmisibile, ca fiind în mod vădit neîntemeiate, a pretențiilor în legătură cu art. art. 6, 8 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1, declarând admisibil numai cererea referitoare la art. 13 din Convenție.

În legătură cu art. 8 din Convenție, Comisia a reținut că poluarea fonică gravă poate afecta bunăstarea psihică a unei persoane și poate constitui o ingerință în dreptul la viață privată și domiciliu garantat de art. 8. Această constatare a instanței europene reprezintă principiul esențial prin care se sugerează că poluarea mediului (în cauza de față, poluarea fonică a atmosferei) poate ridica probleme pe tărâmul drepturilor garantate de Convenție.

Cu toate acestea, Comisia a considerat că, în speță, nu este cazul să fie analizat nivelul de intensitate al poluării fonice care ar putea afecta dreptul garantat de Convenție prin art. 8, întrucât chiar dacă reclamanții ar putea invoca această prevedere, pretinsa ingerință ar fi justificată în temeiul paragrafului 2 al art. 8 din Convenție.

Astfel, Comisia a constatat că existența și operarea aeroportului Heathrow are, în mod necontestat, o bază legală în dreptul intern, iar activitatea desfășurată de aeroport este în interesul bunăstării economice a țării și este de asemenea necesară într-o societate democratică, oferind posibilitatea dezvoltării comerțului intern și internațional, a turismului și a transportului rapid. Continuând analiza testului justificării ingerinței, Comisia a apreciat că ingerința invocată este proporțională cu scopul legitim în legătură cu existența și funcționarea aeroportului, admițând că principiul proporționalității presupune ca ingerința statului, permisă în anumite condiții, să nu creeze o sarcină disproporționată reclamantului. Pentru a reține concluzia proporționalității ingerinței, Comisia a constatat că statul a depus eforturi rezonabile pentru a controla și reduce zgomotul generat de aeroport.

Comisia a făcut importante considerații și cu privire la efectele pe care poluarea fonică le poate avea asupra valorii locuinței reclamanților, care au invocat încălcarea art. 1 din Protocolul 1. Instanța a reținut că art. 1 din Protocolul 1 se referă în principal la exproprierile arbitrare ale bunurilor și nu implică, în principiu, garantarea unui drept de pașnică folosință a bunului într-un mediu agreabil. Cu toate acestea, Comisia a admis că frecvența și nivelul de zgomot produs de un aeroport pot afecta în mod grav valoarea bunului ce reprezintă locuința aflată într-o astfel de zonă, chiar făcând-o nevandabilă, ceea ce ar putea constitui o expropriere parțială. În cauza analizată, însă, instanța a apreciat că situația reclamanților este similară cu cea a aproape jumătate de milion de persoane și nu a fost vorba de un nivel de zgomot extrem de ridicat, motiv pentru care nu a existat niciun element care să indice faptul că valoarea locuinței s-a diminuat din cauza zgomotului într-o asemenea măsură încât să constituie o sarcină disproporționată pentru reclamanți.

Cu privire la art. 6 din Convenție, instanța a apreciat că existența unei dispoziții legale din dreptul intern care exclude de plano orice posibilitate de obținere a despăgubirilor pentru anumite inconveniente generate de transportul aerian nu atrage încălcarea dreptului de acces la instanță. Într-o asemenea situație, persoana interesată nu poate invoca un drept substanțial în dreptul intern, iar simplul fapt că, prin voința legiuitorului, o acțiune judiciară ce are la bază poluarea fonică generată de transportul aerian nu are din start nicio șansă de izbândă nu echivalează cu negarea dreptului de acces la instanță.

Statuările Comisiei din cauza Powell și Rayner c. Regatului Unit au constituit repere importante pentru constatarea inadmisibilității cererii formulate în cauza S. c. Franței^[5] din anul 1990, care a supus atenției instanței o interesantă situație de fapt și de drept. Reclamanta deținea o casă cumpărată de tatăl său încă din anul 1924, o casă într-o zonă excepțională din punct de vedere peisagistic și recreativ – Valea Loarei, însă începând cu anii 1960 în apropiere a început să fie construită și să funcționeze o centrală electrică nucleară.

Reclamanta, invocând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 și art. 8 din Convenție, a susținut că zgomotul permanent generat de centrală și construirea acestui edificiu au distrus peisajul excepțional al zonei și au dus la scăderea valorii casei sale cu peste 50%, generând astfel o încălcare a dreptului la domiciliu și viață privată. Trebuie menționat însă că, înainte de a se adresa instanței europene, reclamanta a obținut deja, în fața instanțelor interne, o despăgubire pentru prejudiciile invocate în temeiul art. 1 din Protocolul 1 și art. 8 din Convenție.

Amintind de considerentele din cauza Powell și Rayner c. Regatului Unit, Comisia a reținut că art. 1 din Protocolul 1 nu implică, în principiu, garantarea unui drept de pașnică folosință a bunului într-un mediu agreabil. Cu toate acestea, Comisia a admis că frecvența și nivelul de zgomot pot afecta în mod grav valoarea bunului ce reprezintă locuința aflată într-o astfel de zonă, chiar făcând-o nevandabilă, ceea ce ar putea constitui o expropriere parțială. De asemenea, Comisia a apreciat că zgomotul puternic poate afecta bunăstarea psihică a unei persoane și poate constitui o încălcare a dreptului la viață privată și domiciliu garantat de art. 8. Însă, ținând seama că reclamanta fusese deja despăgubită în fața instanțelor interne cu o sumă rezonabilă, Comisia a considerat ca fiind vădit neîntemeiată cererea, ingerințele nefiind disproporționate în raport cu scopul legitim reținut.

Una dintre primele și cele mai importante cauze în care Curtea a avut prilejul să își expună în mod expres viziunea cu privire la relația dintre poluarea mediului și drepturile garantate de Convenție a fost cauza Lopez Ostra c. Spaniei^[6]. Această cauză, soluționată în anul 1994, reprezintă punctul de plecare și reperul jurisprudențial care va oferi în viitor principiile prin care Curtea furnizează în mod indirect, prin ricoșeu, protecție dreptului la un mediu sănătos, folosindu-se de drepturile prevăzute de Convenție.

Și această cauză, ca multe din cele care fac referire indirect la dreptul la un mediu sănătos, are la bază poluarea atmosferei prin emiterea de zgomot, noxe, mirosuri respingătoare etc. de către anumite obiective industriale.

Astfel, reclamanta, invocând dispozițiile art. 8 și 3 din Convenție, a pretins că din cauza emisiilor de zgomot, noxe, mirosuri respingătoare etc., produse de o stație de prelucrare a deșeurilor lichide și solide industriale aflate în imediata apropriere a locuinței sale, a fost încălcat dreptul său la domiciliu, viață privată și de familie, fiind supusă unui tratament degradant.

Curtea a stabilit că, în mod evident, poluarea gravă a mediului poate afecta bunăstarea persoanelor și le poate împiedica de la folosința domiciliului lor, astfel încât să se aducă atingere vieții private și de familie, fără a pune grav în primejdie sănătatea acestora^[7].

Această concluzie la care Curtea a ajuns nu este importantă neapărat prin noutatea referirilor la influența zgomotului sau noxelor asupra vieții private, ci pentru că, pentru prima oară, Curtea reține în mod expres și clar că poluarea mediului, în general, poate afecta dreptul garantat de art. 8 din Convenție. Mai mult decât atât, importanța statuărilor din cauza Lopez Ostra c. Spaniei este relevată de faptul că, spre deosebire de cele reținute în jurisprudența anterioară, Curtea apreciază că poluarea gravă a mediului poate aduce atingere dreptului la domiciliu și viață privată, indiferent dacă sănătatea reclamanților este sau nu grav afectată.

Deci, în viziunea Curții, poluarea atmosferei sau mediului, în general, poate ridica probleme pe tărâmul Convenției, chiar și în lipsa dovezii faptului că starea de sănătate a reclamanților a fost grav afectată de poluarea invocată^[8].

Curtea a subliniat că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita încălcările arbitrare din partea autorităților publice, ci la acest angajament, mai degrabă negativ, se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private sau de familie.

În orice caz, fie că se abordează problema din perspectiva obligației pozitive a statului de a adopta măsuri rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor individului în temeiul art. 8 alin. (1) sau din perspectiva unei ingerințe a unei autorități publice care trebuie justificată în temeiul art. 8 alin. (2), principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. În ambele contexte, trebuie avut în vedere justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale particularului și ale comunității în ansamblu, evaluare în cadrul căreia statul se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Aplicând aceste principii la cauza analizată, Curtea a apreciat că pasivitatea autorităților publice care au permis ca stația de prelucrare a deșeurilor să funcționeze mult timp în lipsa unei autorizații reprezintă dovada faptului că statul nu a reușit să asigure un echilibru just între interesele bunăstării economice ale orașului – de a avea o stație de prelucrare a deșeurilor – și dreptul reclamantei la domiciliu și viață privată.

Cu privire la încălcarea art. 3 din Convenție, instanța europeană a reținut că, deși situația reclamantei și a familiei sale a fost una dificilă, aceste inconveniente nu au atins gradul de intensitate al unui tratament degradant, respingând acest capăt de cerere.

În fine, trebuie menționat că, referitor la evaluarea prejudiciilor suportate de reclamantă, Curtea a introdus o anumită nuanță cu privire la daunele morale, reținând că, pe lângă inconvenientele generate de zgomot, fum și mirosuri pestilențiale, reclamanta a fost nevoită să suporte o stare de suferință și anxietate generată de faptul că situația neplăcută persista, iar starea de sănătate a fiicei sale se deteriora continuu.

La prima vedere, aceste considerente ale Curții ar putea duce la concluzia că reclamanta este despăgubită și pentru degradarea stării de sănătate a fiicei sale, mai ales că în paragraful 49 al hotărârii Curtea reține concluziile Comisiei potrivit cărora ar putea exista o legătură de cauzalitate între emisiile stației și starea de sănătate a fiicei reclamantei. Într-o astfel de situație ar fi vorba de o constatare a atingerii sănătății unei persoane în ciuda faptului că nu s-a stabilit cu certitudine o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, Curtea reținând numai că ar putea exista o astfel de legătură. O asemenea interpretare ar fi în acord cu dimensiunea probatorie a principiului precauției.

Concluzia de mai sus poate fi totuși pusă la îndoială de faptul că instanța europeană a acordat despăgubiri nu pentru degradarea stării de sănătate a fiicei reclamantei, ci pentru starea de anxietate provocată reclamantei. Numai că nu trebuie ignorat faptul că această stare de anxietate la care se referă Curtea nu este cea provocată în mod inerent de emanațiile de noxe, zgomot etc., ci instanța arată expres că această stare de angoasă a fost determinată de persistența poluării, împrejurare care s-a suprapus cu deteriorarea continuă a stării de sănătate a fiicei reclamantei. Deci, Curtea, în ciuda faptului că nu a stabilit o legătură certă de cauzalitate între poluare și starea de sănătate a fiicei reclamantei, a apreciat că temerea reclamantei că există posibilitatea ca boala fiicei sale să fie determinată sau agravată de poluarea atmosferei a fost o temere rezonabilă, iar această stare de neliniște poate fi compensată prin despăgubirile acordate.

În mod normal, Curtea nu putea acorda despăgubiri pentru daunele morale generate de constatarea de către reclamantă a degradării stării de sănătate a fiicei sale decât dacă exista o dublă legătură de cauzalitate: 1. dintre poluare și degradarea stării de sănătate a fiicei și 2. dintre starea de degradare și neliniștea resimțită. Or, dacă nu ar fi fost dovedită legătura de cauzalitate dintre poluare și degradarea stării de sănătate a fiicei, starea de anxietate a reclamantei ar fi fost nejustificată, deci nu ar fi trebuit despăgubită.

Numai că se pare că instanța europeană a considerat că nu este nevoie să existe o dovadă certă a legăturii de cauzalitate dintre poluare și starea de sănătate a fiicei, ci este suficientă numai posibilitatea rezonabilă a unei astfel de legături, posibilitate care în cauză a fost dovedită. Deci, Curtea consideră că nu este relevant dacă există sau nu o legătură de cauzalitate dintre poluare și starea de sănătate, ci esențial este ca să fi existat motive rezonabile de îngrijorare și o temere justificată care să provoace un prejudiciu de anxietate.

Motivele rezonabile de îngrijorare și caracterul justificat al temerii sunt evaluate de Curte, în speță, pe baza rapoartelor care au arătat că, deși nu este sigur, este posibil să existe o legătură de cauzalitate. Deci, dacă înșiși specialiștii obiectivi au concluzionat că poluarea poate afecta sănătatea fiicei reclamantei, cu atât mai mult persoanei implicate, prin prisma subiectivității sale, îi este permis să creadă că îi este afectată sănătatea, iar această îngrijorare este una justificată, care poate fi compensată.

În opinia noastră, ceea ce a încercat Curtea să transmită este faptul că, în măsura în care nu este stabilită în mod cert o legătură de cauzalitate între poluare și degradarea stării de sănătate, dar există totuși o probabilitate suficient de mare să existe o astfel de legătură, starea de anxietate provocată de temerea că este posibil ca poluarea îi afecteze sănătatea (cu toate că nu s-a dovedit acest lucru!) reprezintă un prejudiciu moral pentru care persoana în cauză poate fi despăgubită.

Astfel, reclamantul nu va fi despăgubit propriu-zis pentru prejudiciul suferit ca urmare a degradării sănătății sale (întrucât nu a fost dovedită legătura de cauzalitate necesară), ci pentru starea de neliniște și incertitudine în care s-a aflat din cauza reprezentării și conștientizării unei rezonabile posibilități ca poluarea să influențeze starea sa de sănătate, cu toate că o astfel de legătură de cauzalitate nu va fi în mod cert dovedită.

Viziunea Curții reprezintă o soluție de mijloc: nici nu poate fi considerată o aplicare întocmai a dimensiunii probatorii a principiului precauției, pentru că nu se acordă despăgubiri pentru degradarea sănătății, reținând a fi suficientă numai posibilitatea unei legături de cauzalitate, dar nici nu se neagă de plano posibilitatea unei indemnizări în anumite condiții. Poate fi vorba de o formă atenuată a aplicării principiului precauției în materia legăturii de cauzalitate dintre poluare și prejudiciul constând în starea justificată rezonabil de neliniște, generată de poluare.

(…)

Cauza Hatton și alții c. Regatului Unit^[9] a oferit prilejul Curții să facă o nouă analiză în legătură cu poluarea fonică generată de marile aeroporturi. Reclamanții, care locuiau în apropierea aeroportului Heathrow, au invocat faptul că zgomotul produs în timpul nopții de activitatea aeroportului a adus atingere dreptului la viață privată și de familie, încălcându-se art. 8 și 13 din Convenție.

Curtea a reținut că nu este recunoscut de către Convenție în mod explicit și direct un drept la un mediu sănătos și liniștit, însă atunci când o persoană este în mod direct și grav afectată de zgomot sau alt tip de poluare, art. 8 al Convenției devine aplicabil. Articolul 8 al Convenției poate fi aplicat în cauze de mediu indiferent dacă poluarea este direct cauzată de stat sau responsabilitatea statului este atrasă de incapacitatea acestuia de a reglementa în mod adecvat activitatea privată generatoare de poluare.

Deși nu a negat realitatea inconvenientelor invocate de reclamanți, instanța europeană, ca și în cauza Powell și Rayner, a făcut referire la considerente de bunăstare economică națională care ar putea justifica ingerințele pretinse, activitatea aeroportului având un impact asupra economiei întregii țări. La analiza caracterului rezonabil și proporțional al ingerinței, instanța a considerat foarte important și faptul că cei 2-3 % din numărul populației afectate din zona respectivă ar fi avut posibilitatea să se mute din acea zonă fără mari pierderi financiare.

Așadar, statul trebuie să depună eforturi continue de a păstra un just echilibru între dreptul la viață privată și de familie al indivizilor și celelalte interese generale ale statului, fie ele și economice. Referitor la acest aspect, statul se bucură de o largă marjă de apreciere cu privire la modalitățile concrete de asigurare a unui astfel de just echilibru între drepturile și interesele contrarii, mai ales în materia politicilor de mediu, unde autoritățile naționale sunt cele mai potrivite pentru a evalua condițiile și nevoile interne.

În exercitarea marjei de apreciere cu privire la modalitățile concrete de asigurare a justului echilibru între drepturile și interesele contrarii, statele trebuie să țină seama de exigențele privind protecția mediului, iar Curtea, la rândul său, va analiza modalitatea de exercitare a marjei de apreciere. În acest, Curtea a arătat că nu ar fi adecvat pentru această instanță să adopte o abordare specială recunoscând un statut special al drepturilor omului în domeniul protecției mediului.

În legătură cu latura procedurală, Curtea a stabilit că în întregul proces decizional în domeniul complex al mediului și economiei, statele trebuie în mod obligatoriu să efectueze cercetări și studii adecvate care să le permită să evalueze și să păstreze un just echilibru între interesele contrare ce intră în conflict. În cauza analizată, instanța europeană a constatat că aceste exigențe au fost satisfăcute întrucât autoritățile britanice au monitorizat constant situația și au implementat o serie de măsuri de diminuare a zgomotului.

Așadar, în legătură cu art. 8 din Convenție, Curtea a stabilit că nu există niciun aspect substanțial sau procedural care să ducă la concluzia încălcării dispozițiilor convenționale invocate.

(…)

În cauza Moreno Gómez c. Spaniei^[10], invocând art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns de poluarea acustică produsă de zgomotul^[11] intolerabil generat de barurile și discotecile din cartierul în care acesta locuia.

Curtea a reținut că dreptul la respectarea domiciliului nu înseamnă numai posibilitatea de a beneficia de spațiul fizic în discuție, ci și de a beneficia în liniște de acest spațiu^[12]. Astfel, ingerințele în dreptul la domiciliu nu sunt limitate numai la cele fizice și concrete, cum ar fi intrarea unor persoane neautorizate, ci includ și pe cele care nu sunt fizice, cum ar fi zgomotul, mirosurile și alte forme de ingerințe.

Reamintind principiile din cauzele Lopez Ostra, Hatton, Powell și Rayner, instanța europeană a stabilit că în ciuda adoptării regulamentului referitor la zgomot, care ar fi fost în principiu adecvat să asigure respectarea dreptului reclamantului, autoritățile spaniole au tolerat constant și chiar au contribuit la încălcarea regulilor în discuție.

Reținând încălcarea art. 8 din Convenție, Curtea a arătat că simpla adoptare a unor norme legale nu poate servi adecvat scopului acestora dacă aceste norme nu sunt puse în aplicare concretă. Or, Curtea oferă protecție unor drepturi efective, nu teoretice și iluzorii.

(…)

În cauza Dees c. Ungariei^[13] reclamanta, invocând dreptul său la domiciliu și viață privată, s-a plâns de inconvenientele produse de zgomotul și vibrațiile generate de traficul rutier de pe strada sa.

Pentru a reduce aceste inconveniente, autoritățile ungare, începând cu anul 1998, au construit 3 rute ocolitoare, au introdus limite de viteză de 40 Km/h și intersecții adiacente semaforizate și au interzis accesul vehiculelor grele în acea zonă.

În ciuda acestor eforturi și deși a recunoscut dificultatea reală a situației autorităților în legătură cu gestionarea infrastructurii și a traficului, Curtea a apreciat totuși că aceste măsuri s-au dovedit a fi ineficiente, expunând reclamanta la un nivel de zgomot peste limitele admise pentru o perioadă lungă de timp, motiv pentru care a reținut încălcarea art. 8 din Convenție. Totodată, instanța europeană a constatat încălcarea art. 6 din Convenție ca urmare a nerespectării unui termen rezonabil de soluționare a acțiunii judiciare interne a reclamantei, litigiu care a durat din anul 1999 până în anul 2005.

(…)

Cauza Grimkovskaya c. Ucrainei^[14] a adus în fața Curții un caz de poluare atmosferică prin zgomote, vibrație și emisii toxice produse de traficul rutier desfășurat pe o autostradă care a fost redirecționată pe o porțiune improprie a străzii pe care locuia reclamantul.

Analizând aplicabilitatea art. 8 din Convenție, Curtea a reținut că reclamantul nu a dovedit dincolo de orice dubiu că inconvenientele invocate au existat și au atins pragul de gravitate necesar. Cu toate acestea, instanța a reținut că un studiu oficial a stabilit că porțiunea de drum din apropierea locuinței reclamantului era grav deteriorată, iar în acea zonă era un trafic intens de aproximativ 100 de vehicule pe oră. În aceste condiții, Curtea nu a considerat implauzibil ca reclamantul să fi suportat într-o anumită măsură inconveniente generate de zgomot și vibrații. Același studiu a stabilit că peste jumătate din vehiculele examinate emiteau noxe peste limitele legale, aceste emisii incluzând cupru și plumb, substanțe care au fost identificate în solul din apropierea locuinței reclamantului. În acest context, Curtea a considerat important să rețină că fiul reclamantului a fost diagnosticat cu intoxicație de plumb și cupru.

Trebuie astfel observat că instanța a atenuat regula de probațiune „dincolo de orice dubiu” și, aplicând principiul precauției, ținând seama de începutul de dovadă reprezentat de studiul oficial citat, Curtea a considerat ca fiind sarcina statului să dovedească contrariul celor susținute de reclamant.

Astfel, instanța a arătat că „guvernul nu a furnizat nicio probă care să combată autenticitatea și corectitudinea diagnosticului fiului reclamantului și nu a propus nicio explicație plauzibilă în legătură cu cauza intoxicării cu plumb și cupru pentru a contracara susținerea reclamantului că există o legătură directă de cauzalitate între acest diagnostic și exploatarea autostrăzii” (s.n., CRM). Este pentru prima dată când Curtea, în mod neechivoc, face aplicarea principiului precauției sub aspectul regulii de probațiune, iar o asemenea interpretare reprezintă o evoluție importantă pentru protejarea adecvată a dreptului la un mediu sănătos.

Cercetând încălcarea invocată a art. 8 din Convenție, prin prisma procesului decizional, Curtea a stabilit că nu a fost dovedită efectuarea unui studiu de impact asupra mediului prealabil redirecționării autostrăzii pe strada reclamantului, iar ulterior autoritățile nu au luat nicio măsură care să se dovedească efectivă și suficientă pentru diminuarea poluării.

Curtea a arătat că în lumina Convenției de la Aarhus, art. 8 din Convenție trebuie interpretat în sensul că trebuie să ofere posibilitatea oricărei persoane interesate de a ataca în fața unui organ independent orice act administrativ sau omisiune a autorităților care aduce atingere dreptului său.

În acest context, instanța europeană a constatat că hotărârile instanțelor interne pronunțate în demersurile judiciare inițiate de reclamant nu conțin motivarea respingerii principalelor argumente ale reclamantei referitoare la nelegalitatea și arbitrariul deciziei contestate și ale politicii de mediu conduse de municipalitate, situație care dovedește faptul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a prezenta punctul său de vedere în fața unui organ independent, încălcându-se art. 8 din Convenție.

Considerăm că merită să subliniem faptul că instanța europeană a analizat dreptul de acces la o instanță în probleme de mediu nu din perspectiva art. 6 din Convenție, așa cum ar fi fost de așteptat și așa cum a solicitat însuși reclamantul, ci pe tărâmul art. 8 din Convenție, considerând că dreptul de acces la o instanță în probleme de mediu reprezintă o garanție a dreptului la viață privată.

(…)

În cauza Flamenbaum c. Franței^[15] reclamanții au susținut că poluarea fonică produsă de aeroportul din aproprierea locuinței lor (500-2500 m), a cărui pistă a fost extinsă, a adus atingere dreptului lor la viață privată și de familie și dreptului la proprietate.

Ca și în cauzele Powell și Rayner și Hatton, Curtea a constatat că funcționarea și extinderea aeroportului în discuție reprezintă un scop legitim și de interes general.

Analizând procesul decizional^[16] în urma căruia aeroportul a fost extins, Curtea a reținut că nu există niciun element care să ducă la concluzia că art. 8 al Convenției a fost încălcat, întrucât executarea proiectului a fost precedată de diferite studii și cercetări care au fost aduse la cunoștința publicului, fiind asigurat accesul la aceste informații, precum și accesul la instanță pentru a ataca actele administrative în cauză.

De asemenea, ținând seama de măsurile concrete pe care autoritățile le-au adoptat pentru limitarea inconvenientelor produse de zgomot asupra locuitorilor din zonă, instanța europeană a apreciat că statul a reușit să păstreze un just echilibru între drepturile și interesele concurente ale reclamanților și ale societății în general. Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea a constatat că reclamanții nu au dovedit în mod convingător faptul că valoarea locuințelor lor s-a diminuat din cauza deciziei de extindere a aeroportului.

Cauza Mileva c. Bulgariei^[17] oferă un alt exemplu în care poluarea fonică generează un litigiu care nu a putut fi tranșat în mod satisfăcător pentru reclamante decât în fața instanței europene. În cauză, reclamantele s-au plâns de încălcarea art. 8 din Convenție ca urmare a poluării fonice generate de un club de jocuri pe calculator care își desfășura activitatea în apartamentul de la parterul blocului în care reclamantele locuiau la etajul superior.

Curtea a apreciat că, în ciuda numeroaselor sesizări primite, autoritățile nu și-au respectat obligația pozitivă de a lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea dreptului la viață privată al reclamantelor. Din contră, autoritățile bulgare au contribuit într-o anumită măsură la menținerea situației, întrucât, deși printr-o decizie se dispusese interzicerea funcționării clubului în spațiul în cauză, această decizie nu a fost pusă niciodată în executare ca urmare a suspendării efectelor sale.

În schimb, în cauza Galev c. Bulgariei^[18], instanța europeană a apreciat că reclamantul nu a dovedit că zgomotul și emisiile olfactive produse de activitatea desfășurată de un cabinet stomatologic au depășit nivelul obișnuit și specific într-un bloc de apartamente dintr-un oraș modern. Astfel, se pare că, atunci când evaluează pragul minim de gravitate al ingerinței provocate de zgomot sau emisii olfactive, a cărui atingere atrage aplicabilitatea art. 8 din Convenție, instanța europeană consideră drept reper inconveniențele obișnuite pe care le presupune în mod rezonabil conviețuirea într-un oraș modern.

De asemenea, în recenta cauză Chiș c. României^[19], Curtea a considerat că nu a fost atins pragul minim de gravitate nici în cazul zgomotului produs de activitatea desfășurată de un bar situat într-un bloc de apartamente. În orice caz, chiar dacă ar fi fost atins pragul de gravitate necesar, Curtea a considerat că statul și-a respectat întocmai obligația pozitivă, întrucât, la sesizarea reclamantului, autoritățile române au suspendat, iar apoi anulat autorizația de funcționare, poliția a efectuat controale frecvente și a aplicat amenzi, iar reclamantul a avut posibilitatea atacării în instanță a deciziilor referitoare la autorizația de funcționare a barului.

În cauza Fägerskiöld c. Suediei^[20], instanța europeană a considerat de asemenea că poluarea fonică produsă de funcționarea unor turbine eoliene^[21] amplasate în apropierea casei reclamantului nu a atins pragul minim de gravitate pentru a putea fi considerat o ingerință în dreptul la viață privată și de familie.

De asemenea, poluarea fonică a atmosferei a fost pusă în discuție și în cauza Zammit Maempel c. Maltei^[22] unde reclamantul se plângea de zgomotul produs de artificiile și dispozitivele pirotehnice folosite cu ocazia unor sărbători anuale timp de două săptămâni. Curtea a apreciat că, deși împrejurarea invocată reprezintă o ingerință, aceasta este justificată, iar statul a păstrat un just echilibru între interesele economice și culturale ale comunității și dreptul reclamantului la viață privată.

În cauza Martínez Martínez și Pino Manzano c. Spaniei^[23], Curtea a avut prilejul să constate că, în situațiile de poluare fonică invocate ca fiind încălcări ale dreptului la viață privată și domiciliu, este deosebit de importantă și conduita reclamantului. Astfel, instanța europeană a reținut că reclamantul nu se poate plânge de inconvenientele produse de exploatarea unei cariere de piatră, atât timp cât el însuși a creat situația periculoasă și s-a expus unui astfel de risc alegând să locuiască într-o zonă industrială care nu era destinată locuințelor rezidențiale.

Într-o altă recentă cauză de poluare fonică, Bor c. Ungariei^[24], reclamantul a sesizat cu succes instanța europeană cu privire la zgomotul excesiv și constant produs de trenurile care circulau pe o cale ferată din apropierea locuinței sale.

Curtea a constatat că există o încălcare a art. 8 din Convenție, întrucât, timp de 16 ani, autoritățile și instanțele naționale nu au luat măsuri concrete și efective pentru a se asigura că reclamantul nu suferă o sarcină disproporționată prin expunerea continuă la zgomotul produs de activitatea feroviară. Simpla existență a unui sistem de sancțiuni nu este suficientă dacă sancțiunile nu sunt aplicate la timp și în mod efectiv.

La aceeaşi concluzie a ajuns Curtea și în cauze similare – Oluić c. Croației^[25] și Udovičić c. Croației^[26] – generate de poluarea fonică produsă de funcționarea unui bar în clădirea în care reclamanții locuiau. Instanța a constatat că există o încălcare a art. 8 din Convenție, întrucât, timp de mulți ani, autoritățile și instanțele naționale nu au luat măsuri concrete și efective pentru a se asigura că reclamantul nu suferă o sarcină disproporționată prin expunerea continuă la zgomotul excesiv produs de funcționarea barului.

(…)

Recenta cauză Jugheli și alții c. Georgiei^[27] aduce în discuție din nou poluarea atmosferei generată de emisiile toxice și zgomotul produse de o centrală termică amplasată la aproximativ 4 metri de locuința reclamanților.

Reținând aplicabilitatea art. 8 din Convenție, Curtea a considerat că, presupunând chiar că poluarea atmosferei nu ar fi cauzat niciun prejudiciu cuantificabil asupra sănătății reclamanților, aceasta i-ar fi putut face totuși vulnerabili la diferite boli și, în orice caz, a afectat calitatea vieții private în interiorul domiciliului reclamanților.

Principala problemă sesizată de Curte a fost lipsa efectivă a unor reglementări legale aplicabile activității periculoase a centralei termice și incapacitatea autorităților de a aborda problema poluării generate.

Instanța a reamintit faptul că statele au obligația de a institui reglementări legale și administrative specifice, adecvate riscului potențial al activității desfășurate și trebuie să gestioneze și să reglementeze concret autorizarea, instalarea, funcționarea, securitatea și controlul activității, asigurându-se că sunt luate măsuri efective pentru protecția persoanelor expuse riscului.

Instanța a observat că, în cauza analizată, statul nu a dovedit existența unor studii relevante de evaluare a impactului asupra mediului sau alte documente informative cu privire la poluarea atmosferei generată de centrala termică. De asemenea, în ciuda diferitelor recomandări, autoritățile nu s-au conformat și nu au instalat niciun fel de echipamente tehnice de reducere a emisiilor toxice.

Astfel, statul și-a depășit limitele discreționare de apreciere și nu a reușit să păstreze un just echilibru între interesele individuale ale reclamanților și cele ale comunității, motiv pentru care Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție.

Note de subsol

^[1] Comisia, cauza Arrondelle c. Regatului Unit, Cererea nr. 7889/77, Decizia de admisibilitate din 15 iulie 1980, Hotărârea din 13 mai 1982.

^[2] CEDO, cauza Zimmermann și Steiner c. Elveției, Cererea nr. 9737/79, Hotărârea din 18 iulie 1983.

^[3] Comisia, cauza Baggs c. Regatului Unit, Cererea nr. 9310/81, Decizia de admisibilitate din 16 octombrie 1985, Hotărârea din 8 iulie 1987.

^[4] Comisia, cauza Powell și Rayner c. Regatului Unit, Cererea nr. 9310/81, Decizia de admisibilitate din 16 octombrie 1985, Hotărârea din 21 februarie 1990.

^[5] Comisia, cauza S. c. Franței, Cererea nr. 13728/88, Decizia de inadmisibilitate din 17 mai 1990.

^[6] CEDO, cauza Lopez Ostra c. Spaniei, Cererea nr. 16798/1990, Hotărârea din 9 decembrie 1994.

^[7] Ibidem, parag. 51.

^[8] Desigur că o asemenea dovadă nu este indiferentă Curții în evaluările sale, putând, spre exemplu, cântări semnificativ la stabilirea despăgubirilor.

^[9] CEDO, cauza Hatton și alții c. Regatului Unit, Cererea nr. 36022/97, Hotărârea din 8 iulie 2003.

^[10] CEDO, cauza Moreno Gómez c. Spaniei, Cererea nr. 4143/02, Hotărârea din 16 noiembrie 2004.

^[11] Pentru situație de fapt similară, a se vedea CEDO, cauza Borysiewicz c. Poloniei, Cererea nr. 71146/01, Hotărârea din 1 octombrie 2008. În această cauză, Curtea a reținut că nu s-a putut stabili că nivelul de zgomot pretins a atins pragul de gravitate consacrat în jurisprudența privind protecția mediului, astfel încât cererea reclamantului a fost considerată vădit neîntemeiată.

^[12] Pentru o hotărâre foarte recentă și similară, a se vedea CEDO, cauza Cuenca Zarzoso c. Spaniei, Cererea nr. 23383/12, Hotărârea din 16 ianuarie 2018.

^[13] CEDO, cauza Dees c. Ungariei, Cererea nr. 2345/06, Hotărârea din 9 noiembrie 2010.

^[14] CEDO, cauza Grimkovskaya și alții c. Ucrainei, Cererea nr. 38182/03, Hotărârea din 21 iulie 2011.

^[15] CEDO, cauza Flamenbaum și alții c. Franței, Cererile nr. 3675/04 și 23264/04, Hotărârea din 13 decembrie 2012.

^[16] Pentru o recentă cauză similară, a se vedea CEDO, cauza Eckenbrecht și Ruhmer c. Germaniei, Cererea nr. 25330/2010, Hotărârea din 10 iunie 2014.

^[17] CEDO, cauza Mileva și alții c. Bulgariei, Cererile nr. 43449/02 și 21475/04, Hotărârea din 25 noiembrie 2010.

^[18] CEDO, cauza Galev și alții c. Bulgariei, Cererea nr. 18324/04, Decizia de inadmisibilitate din 29 septembrie 2009.

^[19] CEDO, cauza Chiș c. României, Cererea nr. 55396/07, Decizia de inadmisibilitate din 9 septembrie 2014.

^[20] CEDO, cauza Fägerskiöld c. Suediei, Cererea nr. 37664/04, Decizia de inadmisibilitate din 26 februarie 2008.

^[21] Există în prezent pe rolul Curții o cauză similară, Vecbaštika și alții c. Letoniei, Cererea nr. 52499/11, disponibilă online la adresa http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-147757.

^[22] CEDO, cauza Zammit Maempel c. Maltei, Cererea nr. 24202/10, Hotărârea din 22 noiembrie 2011.

^[23] CEDO, cauza Martínez Martínez și Pino Manzano c. Spaniei, Cererea nr. 61654/08, Hotărârea din 3 iulie 2012.

^[24] CEDO, cauza Bor c. Ungariei, Cererea nr. 50474/08, Hotărârea din 18 iunie 2013.

^[25] CEDO, cauza Oluić c. Croației, Cererea nr. 61260/08, Hotărârea din 20 mai 2010.

^[26] CEDO, cauza Udovičić c. Croației, Cererea nr. 27310/09, Hotărârea din 24 aprilie 2014.

^[27] CEDO, cauza Jugheli și alții c. Georgiei, Cererea nr. 38342/05, Hotărârea din 13 iulie 2017.