Trei situații de intersectare a dreptului succesoral cu sistemul de carte funciară

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 210-241.

§1. Discuții despre aplicarea art. 887 alin. (3) C. civ.

1.1. Punerea problemei

Potrivit art. 887 C. civ^.[1]:

„(1) Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terților dobânditori de bună-credință.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea”^[2].

Într-o cauză judiciară relativ recentă^[3], Curtea de apel București a soluționat un recurs formulat de Ministerul justiției împotriva unei contestații [la o hotărâre a Consiliului de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România (în continuare: „Uniunea”)] soluționate de Consiliul Uniunii^[4]. Inițial, Ministerul Justiției contestase hotărârea Consiliului de disciplină, iar Consiliul Uniunii a respins contestația, motiv pentru care Ministerul Justiției a formulat recurs.

Interesant este faptul că, deși, în speță, a fost reținută săvârșirea unor abateri disciplinare de un notar public din Camera notarilor publici Oradea, iar acestuia i s-a aplicat sancțiunea amenzii, Ministerul Justiției nu a contestat sancțiunea, ci doar faptul că nu a fost reținut un număr mai mare de abateri: încă cinci față de cele constatate de Consiliul de disciplină. Curtea de apel a dat dreptate Ministerului justiției cu privire la toate cele cinci situații și le-a reținut ca fiind abateri disciplinare. Despre ultima dintre ele vom discuta în rândurile următoare.

Notarul public sancționat disciplinar a eliberat, la data de 8 martie 2017, un certificat de moștenitor cu privire la defunctul J.P. În masa succesorală exista un bun imobil înscris în cartea funciară pe numele defunctului, iar pentru dosarul notarial fusese obținut extras de carte funciară pentru autentificare. În aceeași zi, notarul public a autentificat un contract de donație, prin care moștenitorul a donat bunul imobil altei persoane. Autentificarea a fost efectuată în baza art. 213 alin. (9) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară^[5] în vigoare la acea dată, text potrivit căruia: „În baza extrasului de autentificare valabil, notarul public poate efectua acte succesive doar în aceeași zi”.

Cu privire la acestea, Ministerul Justiției a susținut următoarele: «Potrivit art. 887 alin. (1) din Codul civil drepturile reale se dobândesc fără înscriere în Cartea Funciară: „când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”, iar potrivit alineatului (3) al aceluiași articol, „în cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea”.

(…) nu este aplicabil în cauză, nefiind de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 887 alin. (1) din Codul civil, temeiul legal invocat de notarul public (…) referitor la incidența dispozițiilor art. 213 alin. (9) din Ordinul nr. 700/2014 (…).

Dispoziția legală menționată se referă la bunuri înscrise în Cartea funciară, care se înstrăinează prin acte succesive, pentru autentificarea contractelor fiind necesară solicitarea extrasului de Carte funciară pentru autentificare. De exemplu: un bun imobil înscris în Cartea funciară face obiectul unui contract de vânzare, iar, ulterior, același bun este donat de către dobânditorul acestuia. Dacă cele două acte se autentifică în aceeași zi, se poate utiliza primul extras de carte funciară pentru autentificare obținut de notarul public».

Curtea de apel a reținut următoarele: «Curtea apreciază ca fiind corectă susținerea recurentului în conformitate cu care, în situația înstrăinării unui bun dobândit prin moștenire, transmiterea proprietății bunului este posibilă numai după efectuarea înscrierii în cartea funciară a dreptului dobândit prin succesiune de cel ce dorește să înstrăineze bunul, fiind conformă art. 887 C. civ. (…)

Rezultă că, pentru a putea înstrăina, donatoarea care dobândise imobilul prin succesiune, trebuia ca mai întâi să își înscrie dreptul astfel dobândit în CF și abia ulterior se putea autentifica donația.

Curtea nu poate fi de acord cu opinia intimatului, potrivit căreia este conformă legii întocmirea unui act de transfer al dreptului de proprietate de către o persoană care a dobândit acel drept în baza unui certificat de moștenitor eliberat în aceeași zi, fără ca prealabil să se fi intabulat în cartea funciară dreptul dobândit prin moștenire, sub motivarea că legea ar permite „utilizarea aceluiași extras de carte funciară pentru mai multe operațiuni precum și efectuarea succesivă a înscrierilor”.

Faptul că art. 213 alin. (9) din Ordinul nr. 700/2014 (…) permite ca, în baza extrasului de autentificare valabil, notarul public să poată efectua acte succesive (doar) în aceeași zi nu echivalează cu o derogare de la art. 887 C. civ. Art. 213 alin. (9) are în vedere un extras cu privire la un bun care este înscris în Cartea funciară pe numele adevăratului proprietar și cu privire la care, în aceeași zi, se pot încheia acte succesive; norma are în vedere valabilitatea extrasului pe timp de o zi, iar nu modalitatea de a dispune de un bun neînscris în CF pe numele adevăratului proprietar. Așadar, atât scopul celor două norme este diferit, cât și premisele lor, art. 213 permițând ca, în ipoteza unui bun înscris în CF pe numele proprietarului și cu privire la care se eliberează un extras atestând această calitate, să se încheie în aceeași zi mai multe operațiuni; în ipoteza art. 887, în lipsa înscrierii celui care a dobândit bunul pe calea succesiunii, extrasul de CF nu va reflecta pe adevăratul proprietar, astfel încât nu se poate vorbi de operații succesive în baza aceluiași extras».

Chiar așa să stea lucrurile, cum consideră Curtea de apel? Noi credem că nu. Vom încerca în continuare să ne argumentăm poziția.

1.2. Modul de aplicare a art. 887 alin. (3) C. civ.

Deși, în speță, Consiliul de disciplină invocase art. 894 C. civ. („În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate, cel din urmă îndreptățit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu înscrierea acestuia, și înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, după caz”), nici Ministerul Justiției, nici Curtea de apel nu discută despre incidența acestui text.

Apoi, lectura hotărârii judecătorești citate mai sus surprinde și mai mult atunci când se observă că, în argumentarea sa, Consiliul de disciplină invocase opinia de înaltă autoritate științifică a prof. Marian Nicolae, ba chiar făcuse o trimitere foarte precisă la aceasta^[6], aspect, la fel, nesesizat, se pare, de Curtea de apel.

Or, profesorul Marian Nicolae explica foarte clar că sancțiunea nerespectării fostului art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare^[7] (care, la acea dată, avea următorul conținut: „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele”) nu era nulitatea (așa cum au existat unele opinii în literatura de specialitate), ci inopozabilitatea față de terți, întrucât art. 26 alin. (1) nu instituia un caz de indisponibilitate condiționată a bunurilor imobile cuprinse în cartea funciară, ci doar stabilea modalitatea de realizare a principiului relativității înscrierilor de carte funciară.

Pe această optică – arăta în continuare profesorul Nicolae – în cazul în care titularul unui drept real imobiliar opozabil fără înscriere în cartea funciară dispunea de acest drept fără a se fi înscris în prealabil în cartea funciară, deveneau automat incidente prevederile art. 23 din Legea nr. 7/1996, care, la acea dată, arăta că „[d]acă mai multe persoane și-au cedat succesiv una celeilalte dreptul real asupra unui imobil, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptățit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive odată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale întreg șirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile”^[8].

Cu alte cuvinte, translatând această soluție cu privire la normele din Codul civil, art. 887 alin. (3) C. civ. nu face altceva decât să fie o punte de legătură cu art. 893 C. civ. care consacră principiul relativității înscrierilor în cartea funciară [„Înscrierea unui drept real se poate efectua numai: a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută; b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, și-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată”]^[9].

Într-adevăr, art. 887 alin. (3) C. civ. nu ne spune că „titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele decât după ce s-a făcut înscrierea”, ci că „titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea” (s.n., A.A.M.)^[10]. Nu este vorba, așadar, de abilitatea general-abstractă de a dispune de bun, ceea ce ar putea ridica în discuție o incapacitate ori o inalienabilitate, ci despre o piedică în a dispune de bun prin sistemul de carte funciară^[11], prin urmare, despre un obstacol procedural sau, în alți termeni, despre o piedică de carte funciară.

Este cert că există situații în care drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, dar, pentru asigurarea funcțiilor sistemului de carte funciară, în special pentru respectarea principiilor publicității integrale și publicității materiale, care contribuie decisiv la dezvoltarea creditului imobiliar^[12], cartea funciară trebuie să asigure și evidența tuturor operațiunilor de constituire și transfer al drepturilor reale imobiliare^[13]. Or, acest lucru nu se poate realiza dacă registrul de publicitate nu conține o evidență a șirului de proprietari. În consecință, încălcarea art. 887 alin. (3) C. civ. va face aplicabil art. 894 C. civ.^[14].

Singura obiecție care ar putea, eventual, apărea cu privire la aplicarea art. 894 C. civ. este dată de formularea acestui text, care se referă la „cesiuni”, ceea ce pare să facă trimitere doar la actele juridice între vii. Dar, în realitate, imperativul existenței unei publicități exacte a mutațiilor dreptului de proprietate implică să interpretăm vocabula „cesiuni” ca referindu-se la „transmisiuni”^[15].

În consecință, este total eronată constatarea, citată mai sus, a Curții de apel (care, practic, nu face altceva decât să confirme interpretarea Ministerului Justiției), în sensul că „art. 213 alin. (9) (din fostul Regulament ANCPI – p.n., A.A.M.) are în vedere un extras cu privire la un bun care este înscris în cartea funciară pe numele adevăratului proprietar și cu privire la care, în aceeași zi, se pot încheia acte succesive; norma are în vedere valabilitatea extrasului pe timp de o zi, iar nu modalitatea de a dispune de un bun neînscris în cartea funciară pe numele adevăratului proprietar. Așadar, atât scopul celor două norme este diferit, cât și premisele lor, art. 213 permițând ca, în ipoteza unui bun înscris în cartea funciară pe numele proprietarului și cu privire la care se eliberează un extras atestând această calitate, să se încheie în aceeași zi mai multe operațiuni; în ipoteza art. 887, în lipsa înscrierii celui care a dobândit bunul pe calea succesiunii, extrasul de carte funciară nu va reflecta pe adevăratul proprietar, astfel încât nu se poate vorbi de operații succesive în baza aceluiași extras”^[16].

Viziunea este greșită. În primul rând, trebuie observat că nu există nicio diferență privind înscrierea transmisiunilor în cartea funciară între situația în care în cartea funciară este înscris defunctul, iar apoi urmează înscrierea a două transmisiuni (de la defunct la moștenitori, iar apoi de la moștenitori la terțe persoane), și situația în care în cartea funciară este înscrisă o persoană care încheie într-o zi un act translativ de proprietate, urmat, tot în aceeași zi, de un alt act translativ, de la primul dobânditor către o altă persoană.

În al doilea rând, dacă art. 894 C. civ. nu are rolul de a convinge (deși are!), nu trebuie decât să privim înspre art. 893 lit. b) C. civ. care permite înscrierea în cartea funciară „împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, și-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată”, adică fix împotriva unei persoane neînscrise în cartea funciară. Nu poate fi primită o obiecție în sensul că art. 893 lit. b) C. civ. ar trebui ignorat în această discuție, întrucât face referire la o grevare de drept, iar nu la o transmitere. În realitate, atât grevarea, cât și transmiterea reprezintă acte de dispoziție asupra dreptului real imobiliar, corelarea cu art. 894 C. civ. fiind armonioasă.

1.3. Câteva aspecte de ordin istoric

Articolul 887 C. civ. nu are calitate de noutate absolută în dreptul nostru. Am văzut că norma se regăsea ca esență și în foste forme ale Legii nr. 7/1996. În plus, anterior, art.26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare^[17] prevedea următoarele: „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, și expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea”.

Referitor la aplicarea acestui din urmă text, s-au scris următoarele: „Este adevărat că textul art. 26 (…) precizează că titularul drepturilor reale dobîndite prin moștenire nu va putea dispune de ele prin cartea funciară, decît după ce s-a făcut înscrierea; dar aceste dispoziții nu pot constitui un impediment în sistarea stării de indiviziune chiar înainte de înscrierea în cartea funciară. Sensul interdicției prevăzute de această prevedere legală este acela că în caz de înstrăinarea drepturilor dobîndite prin modurile la care se referă textul – printre care este și succesiunea, intabularea pe numele dobînditorului subsecvent nu se poate face decît după ce au fost mai întîi înscrise drepturile celui care a dobîndit în condițiile art. 26 din lege: actul de înstrăinare este valabil, dar dobînditorul poate să înscrie în cartea funciară dreptul lui de proprietate, numai după înscrierea dreptului transmițătorului. De aici se poate trage concluzia că și ieșirea din indiviziune (atît pe cale amiabilă, cît și pe calea judecătorească) poate avea loc în mod valabil chiar fără înscrierea în cartea funciară, iar cel care a dobîndit vreun drept real în urma partajului va avea posibilitatea să ceară odată cu înscrierea dreptului său și înscrierea dobîndirilor anterioare” (s.n. – A.A.M.)^[18].

În orice caz, în ce privește interpretarea și aplicarea Decretului-Lege nr. 115/1938, un rol important trebuie acordat opiniei prof. Salvator Brădeanu, unul dintre redactorii acestui decret. Reputatul autor precizează următoarele: «Sunt însă cazuri (…) când (…) dobândirea are loc independent de existența inscripțiunii (art. 26). Totuși, chiar în aceste cazuri, publicitatea fiind necesară pentru cunoașterea situațiunii juridice exacte a imobilului, îndeplinirea ei este asigurată cu ajutorul „principiului relativității” (art. 19 și 20). Potrivit acestui principiu, înscrierea unui drept se poate dobândi numai împotriva aceluia, care în momentul prezentării cererii de înscriere este titularul dreptului tabular, care face obiectul tranzacțiunii și dacă acesta din urmă consimte»^[19].

Nici legislația de carte funciară anterioară Decretului-Lege nr. 115/1938 nu era mai împovărătoare. Din contră, sub imperiul Rcf., se scriau următoarele: „pentru ca o persoană să poată dobândi vre’un drept de carte funduară, adecă dreptul său să poată fi înscris, este necesar, ca și persoana dela care a dobândit dreptul să fie înscrisă în cartea funduară, ori cel puțin să se înscrie în acelaș timp, neputând transfera nimeni mai mult drept altuia, decât are el însuși.

De la regula aceasta, se admit următoarele excepțiuni:

(…) imobilele înscrise pe numele defunctului, se intabulează, în baza contractului încheiat cu moștenitorii, direct pe cumpărători, fără a se face și transcrierea de pe defunct, pe moștenitori (…)” (s.n. – A.A.M.)^[20].

În plus, profesorul Camil Negrea (care, și el, a contribuit la redactarea Decretului-Lege nr. 115/1938) vedea, similar, sub Rcf., interdicția de a dispune prin cartea funciară ca o expresie a principiului „relativ al inscripțiunii”^[21], adică a principiului relativității înscrierilor în cartea funciară. De altfel, art. 120 lit. a) Rcf. prevedea următoarele: „În numele altuia se poate proceda în următoarele cazuri fără ca pentru aceasta să fie necesară procura: a) dacă vreun bun imobil sau drept de Cf. a fost transmis în mod succesiv mai multor persoane, în afară de Cf., ultimul achizitor poate cere transtabularea în Cf. pe numele său”.

Pe baza tuturor acestor considerente, este greu, așadar, să vedem în alt mod aplicarea art. 887 alin. (3) C. civ.^[22].

1.4. Necesitatea certificatului de atestare fiscală

Urmare a considerațiilor expuse, opinăm că, în speța amintită mai sus, soluționată de Curtea de apel București, notarul public nu a fost deloc în culpă cu privire la aplicarea art. 887 alin. (3) C. civ. Aceasta nu înseamnă însă că situația din speță a fost gestionată impecabil de către acesta.

Nu există în hotărârea judecătorească referiri la analize suplimentare, însă, după părerea noastră, mai interesant ar fi fost de verificat de către inspectorii de control din Ministerul Justiției respectarea art. 159 alin. (5) din C. proc. fisc.^[23]: „Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepția cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul”.

Acest articol reprezintă motivul pentru care, în general, notarii publici nu autentifică, în aceeași zi în care a fost eliberat un certificat de moștenitor, acte translative de proprietate prin care moștenitorii înstrăinează bunuri imobile sau mijloace de transport incluse în masa succesorală.

Nu este vorba, așadar, de teama de art. 887 alin. (3) C. civ., ci de necesitatea ca înstrăinătorul dintr-un contract translativ de proprietate asupra unui bun imobil sau mijloc de transport să prezinte certificat de atestare fiscală conform legii. După cum se desprinde din lectura art. 159 alin. (5) C. proc. fisc. certificatul de atestare fiscală trebuie să se obțină de către proprietar și să ateste că au fost achitate, tot de același proprietar, obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Aceste obligații pot să nu fie legate doar de bunul înstrăinat, ci – întrucât textul nu distinge – este vorba de orice fel de obligații datorate de acel proprietar bugetului local, precum, de pildă, impozite datorate pentru alte bunuri decât cel înstrăinat sau amenzi.

Or, pentru eliberarea certificatului de moștenitor, certificatul de atestare fiscală necesar dezbaterii procedurii succesorale este eliberat pe numele defunctului și atestă achitarea de către defunct a obligațiilor datorate bugetului local. În plus, acest certificat de atestare fiscală are un regim juridic parțial diferit (de exemplu, conform art. 160 C. proc. fisc.). În consecință, acest certificat de atestare fiscală obținut pentru dezbaterea succesorală nu poate fi folosit de către moștenitori pentru înstrăinare, pentru simplul motiv că, ei fiind proprietari ca urmare a deschiderii moștenirii, nu există (încă) certificate de atestare fiscală eliberate pe numele lor.

Așa fiind, pentru respectarea art. 159 alin. (5) C. proc. fisc., după eliberarea certificatului de moștenitor, moștenitorii trebuie să se prezinte în fața direcției de impozite și taxe locale și să solicite modificarea rolului fiscal. Apoi, dacă doresc în continuare înstrăinarea bunului imobil sau mijlocului de transport inclus în masa succesorală, trebuie să solicite certificate de atestare fiscală, pentru înstrăinare, în care să figureze ei ca proprietari. Abia apoi se poate instrumenta actul de înstrăinare a bunului respectiv.

Este, deci, foarte puțin probabil ca toate aceste operațiuni să se poată efectua într-o singură zi^[24]. Nu este însă exclus. Se pot întâlni, cu titlu de excepție (în special în localități mai mici), cazuri în care, de pildă, în cursul unei dimineți are loc eliberarea certificatului de moștenitor, apoi moștenitorii se prezintă la direcția de impozite și taxe locale și reușesc modificarea rolului fiscal și obținerea unor noi certificate de atestare fiscală, astfel încât, după-amiază sau seara, să se poată înstrăina bunul în cauză. Totul depinde de eficiența funcționarilor publici și de volumul lor de activitate.

§2. Observații despre înscrierile în cartea funciară întemeiate pe obligațiile defunctului

Potrivit art. 895 C. civ.: „Înscrierile întemeiate pe obligațiile defunctului se vor putea săvârși și după ce dreptul a fost înscris pe numele moștenitorului, însă numai în măsura în care moștenitorul este ținut de aceste obligații”.

Originile normei în dreptul aplicabil pe teritoriul țării noastre se află la art. 72 Rcf., care avea următorul conținut:

„Obligațiunile defunctului (datoriile din moștenire) pot fi întabulate sau prenotate asupra vreunui bun sau drept din Cf., aparținător moștenirii, atâta timp cât defunctul sau eredele său sunt înscriși în Cf. ca proprietari ai bunului sau ai dreptului.

Dacă însă o astfel de întabulațiune sau prenotațiune se cere numai după predarea moștenirei (transcrierea imobilelor din moștenire pe numele eredelui, conform Rcf. 1870 – p.n., A.A.M.), ea poate fi admisă numai într’atâta, întrucât eredele este dator să garanteze pentru datorie.

Totodată însă, intabulațiunea sau prenotațiunea vreunei datorii de a defunctului, făcută după predarea moștenirii (transcrierea imobilelor din moștenire pe numele eredului, conform Rcf. 1870 – p.n., A.A.M.), are rang după creditorii eredelui înscriși mai înainte”^[25].

După cum s-a spus în aplicarea art. 72 Rcf., în astfel de ipoteze, „dreptul se dobândește contra unei persoane care nu figurează în c.f. ca antecesor tabular”^[26], iar, ca exemplu de aplicare, se oferea situația unei ipoteci (adăugăm noi: legală sau convențională) care garanta o datorie a defunctului și care se putea intabula chiar dacă dreptul real ipotecat fusese înscris pe numele moștenitorului^[27].

Ulterior Rcf., un text mai apropiat de forma actuală a art. 895 C. civ. a existat la art. 21 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare: „Înscrierile întemeiate pe obligațiile defunctului se vor putea săvârși și după ce dreptul moștenitorului a fost înscris, în măsura în care se dovedește că moștenitorul este ținut de aceste obligații”. În doctrina care analiza acest din urmă act normativ (în acel moment, în stadiul de proiect) s-a oferit următorul exemplu practic de aplicare a textului: „A face un contract de vânzare față de B, dar înainte de a se înscrie vânzarea A moare. Moștenitorii săi dobândesc succesiunea, dar vor trebui să facă și ei înscrierea. B va putea face înscrierea după ce au înscris moștenitorii, căci el poate înscrie în raport numai cu obligația ce o au moștenitorii față de defunct”^[28].

Într-o formă aproape identică, soluția a fost preluată încă de la prima versiune a Legii nr. 7/1996, al cărei art. 26 avea următorul conținut illo tempore:„Înscrierile întemeiate pe obligațiile defunctului se vor putea face și după ce dreptul moștenitorului a fost înscris, în măsura în care se dovedește că moștenitorul este ținut de aceste obligații”. În aplicarea acestui text, profesorul Nicolae scria următoarele: „moartea nu constituie o piedică pentru a se obține înscrieri în cartea funciară asupra bunurilor lui de cuius, pentru obligațiile acestuia din urmă contractate înainte de deces (de exemplu, vânduse imobilul ori îl grevase cu un drept real în folosul altuia sau chiar îl închiriase în favoarea altei persoane, iar înscrierile nu fuseseră operate în cartea funciară); în felul acesta sunt salvate și drepturile terților achizitori, dându-se satisfacție, de data aceasta, principiului securității dinamice a circuitului civil”^[29].

După cum se observă, art. 895 C. civ. consacră, practic, o excepție de la regula principiului relativității înscrierilor de carte funciară, reglementat de art. 893 C. civ. Are el însă vreo aplicabilitate concretă în prezent? Credem că da, dar anumite dispoziții normative și poate o abordare excesiv de formalistă asupra chestiunii au rolul de a diminua serios relevanța practică^[30].

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, „Notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar este obligat să ceară, din oficiu, înscrierea în cartea funciară. În acest scop va trimite cererea de înscriere a actului respectiv, în ziua întocmirii lui sau cel mai târziu în următoarea zi lucrătoare, la biroul teritorial în a cărui rază de activitate se află imobilul (…)”^[31]. Iar, conform art. 1244 C. civ.: „În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”.

Desigur că pot exista excepții datorate erorii umane, dar acestea sunt destul de rare în practica notarială și, deci, ca regulă, nu există constituiri sau transmisiuni de drepturi reale imobiliare consimțite de o persoană fără ca notarul public să ceară înscrierea în cartea funciară a respectivului act.

Așadar, este destul de improbabil ca defunctul, titular de drept real tabular, să fi consimțit în timpul vieții la o convenție constitutivă sau translativă de drepturi reale imobiliare care să nu fie înscrisă în cartea funciară, iar moștenitorul, după dezbaterea succesorală și intabularea sa liberă de sarcini, să fie radiat din cartea funciară sau să își vadă dreptul grevat, prin aplicarea art. 895 C. civ., la solicitarea dobânditorului din actul încheiat de defunct.

În schimb, atunci când este vorba despre operațiuni juridice care pot fi constatate și prin înscrisuri sub semnătură privată (de exemplu, contracte de locațiune sau comodat, care se notează în cartea funciară), atunci chestiunea poate fi mai delicată pentru moștenitorul care, în urma dezbaterii succesorale, a fost înscris în cartea funciară. Într-adevăr, dacă defunctul a încheiat în timpul vieții astfel de operațiuni, beneficiarul lor se poate prezenta la biroul de cadastru și publicitate imobiliară cu înscrisul constatator sub semnătură privată (în care, prin ipoteză, figurează ca părți beneficiarul și defunctul și este menționat bunul imobil în cauză, cu număr cadastral și de carte funciară) și solicita înscrierea pe numele său în cartea funciară, contra moștenitorului. Situația este similară și dacă operațiunile respective se încheie, la dorința părților, în formă autentică, dar nu intră în domeniul de aplicare a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (spre pildă, o promisiune de vânzare sau un contract de locațiune), cazuri în care notarul public poate (la solicitarea părților), dar nu este obligat să solicite înscrierea respectivului act în cartea funciară.

Problema aici este următoarea: dacă dreptul moștenitorului a fost înscris în cartea funciară în baza unui certificat de moștenitor sau unei hotărâri judecătorești privind dezbaterea succesorală, care nu conțin nicio referire cu privire la pasivul succesoral (de pildă, în cazul contractului de locațiune sau al unei promisiuni bilaterale de înstrăinare, ar fi vorba despre obligația de a face de care este ținut locatorul, respectiv promitentul înstrăinător – în prezent decedat, prin ipoteză – cu privire la un imobil), va admite registratorul de carte funciară cererea prin care se solicită aplicarea art. 895 C. civ. (articol care conține nuanțarea: „numai în măsura în care moștenitorul este ținut de aceste obligații”)?

Noi socotim că răspunsul ar trebui să fie afirmativ, întrucât pasivul succesoral nu este obligatoriu de menționat în certificatul de moștenitor și nici în hotărârea judecătorească privind dezbaterea succesorală. Într-adevăr, de pildă, art. 113 alin. (2) lit. m) LNP arată că încheierea finală [pe baza căreia se redactează certificatul de moștenitor conform art. 116 alin. (1) LNP] va cuprinde mențiuni despre „masa succesorală declarată: bunuri mobile, bunuri imobile și pasivul succesiunii” (s.n. – A.A.M.). Or, dacă succesibilul nu declară pasivul succesoral, notarul public nu are, de principiu, cum să ia cunoștință despre acesta^[32].

Apoi, redactarea art. 1114 C. civ. nu trimite în vreun fel la rubrica „pasiv succesoral” din cadrul unui certificat de moștenitor, aplicarea textului din Codul civil fiind generală, chiar dacă nu se face referire în certificatul de moștenitor la existența unui pasiv succesoral. Conform art. 1114 alin. (2) C. civ.: „Moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia”.

Anticipăm totuși unele rezerve în practica registratorilor de carte funciară, din cauză că temerea de răspundere, frecventă deseori la practicienii dreptului, ar putea duce la argumentul că, în lipsa unei confirmări din partea organului competent pentru dezbaterea succesorală, nu poate fi certă, în cazul respectiv, aplicarea art. 1114 alin. (2) C. civ. Argumentul poate fi ușor îndepărtat dacă avem în vedere că principiul legalității înscrierilor în cartea funciară vizează faptul că registratorul nu este ținut să facă verificări suplimentare în afară de verificările asupra înscrisurilor care i-au fost prezentate^[33]. Or, dacă moștenitorii în cauză sunt legali ori sunt legatari universali sau cu titlu universal și nu rezultă din înscrisurile prezentate alte informații, registratorul de carte funciară ar trebui să considere aplicabil în speță art. 1114 alin. (2) C. civ. Un argument suplimentar poate fi și diferența de redactare dintre 895 C. civ. și versiunile normei din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv Legea nr. 7/1996, art. 895 C. civ. referindu-se la „măsura în care moștenitorul este ținut de aceste obligații”, iar nu la „măsura în care se dovedește că moștenitorul este ținut de aceste obligații” (s.n. – A.A.M.).

Situația legatarului cu titlu particular este ușor diferită. Art. 1114 alin. (3) teza I C. civ. prevede că legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Articolul 1114 alin. (3) teza II C. civ. instituie niște excepții de la această soluție^[34], dar apreciem că, dacă incidența acestora nu rezultă din înscrisurile prezentate pentru înscrierea în cartea funciară (întocmite cu respectarea tuturor cerințelor de formă și de fond, acestea din urmă în măsura în care rezultă din conținutul înscrisurilor), registratorul va trebui să facă aplicarea tezei I de la art. 1114 alin. (3) C. civ. Dacă, totuși, din acele înscrisuri prezentate rezultă că legatarul cu titlu particular este ținut de datoria defunctului cu privire la înscrierea care se solicită, atunci nouă ni se pare art. 895 C. civ. de aplicare directă, pe cale grațioasă, în fața biroului de cadastru și publicitate imobiliară competent^[35].

Un exemplu poate ilustra mai bine ideea. Primus, proprietar tabular, încheie cu Secundus o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la un bun imobil, care nu se notează în cartea funciară. Ulterior (eventual, cu acordul lui Secundus, pentru a preveni orice controverse legate de inalienabilitatea subînțeleasă generată de promisiune, care, oricum, este discutabil dacă se aplică în materie de legat), Primus îl instituie pe Tertius legatar cu titlu particular asupra bunului imobil și dispune prin testament [conform art. 1114 alin. (3) lit. a) C. civ.] ca Tertius să preia și obligația de a încheia contractul promis. După decesul lui Primus, dezbat procedura succesorală unicul moștenitor legal, Quartus, și legatarul cu titlu particular, Tertius, și se eliberează certificat de moștenitor în care figurează ambii moștenitori, cu precizarea concretă a drepturilor care revin fiecăruia. De asemenea, în certificatul de moștenitor se precizează și faptul că Tertius, potrivit voinței testatorului, preia obligația de a încheia contractul promis. Într-o astfel de situație, ni se pare că, după intabularea lui Tertius, Secundus poate cere direct biroului de cadastru și publicitate imobiliară notarea promisiunii sale [desigur, cu respectarea art. 906 alin. (1) teza finală C. civ.]^[36].

Pentru a conchide, deși nu ar trebui să depindă de acest lucru, utilizarea art. 895 C. civ. ar fi poate mai facilă dacă persoanele abilitate să dezbată procedura succesorală ar introduce, în înscrisurile întocmite, mențiuni despre obligațiile asumate de defunct care sunt susceptibile de a duce la înscrieri de carte funciară.

§3. Ipoteca legală a legatarilor cu titlu particular

3.1. Aspecte generale

Potrivit art. 2386 pct. 7 C. civ., beneficiază de ipotecă legală legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moștenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia.

Această ipotecă legală nu prezintă un caracter de noutate atât de puternic pe cât ar părea la prima vedere. Într-adevăr, art. 902 C. civ. 1864 cuprindea următoarele: „(1) Erezii testatorului sau orice altă persoană obligată a plăti un legat sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporție cu partea ce ia din succesiune. (2) Sunt datori ipotecari pentru tot, până în concurența valorii imobilelor ce dețin” (s.n., A.A.M.)^[37]. De asemenea, art. 1743 alin. (1) C. civ. 1864 avea următorul conținut: „Creditorii și legatarii, care cer separația patrimoniului defunctului, conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în fața creditorilor erezilor sau reprezentanților defunctului, prin inscripția acestui privilegiu, în termen de șase luni de la data deschiderii succesiunii”^[38].

În prezent, Codul civil oferă o ipotecă legală doar legatarilor cu titlu particular, asupra imobilelor din moștenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia. Ipoteca legală poate presupune existența unor legate pentru bunuri de gen (în special sume de bani)^[39], dar se poate imagina și pentru garantarea unor obligații de a face sau de a nu face, întrucât și acestea pot face obiectul unui legat cu titlu particular^[40]. În ce privește bunul individual determinat, art. 1059 alin. (1) C. civ. dictează că legatarul cu titlu particular al unui astfel de bun dobândește proprietatea acestuia de la data deschiderii moștenirii și, deci, este clar că, în atare situație, legatarul nu poate avea ipotecă legală asupra unui bun proprietatea sa. Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanțe asupra moștenirii [art. 1059 alin. (2) teza I C. civ.], iar, într-un asemenea caz, devine posibilă ipoteca legală.

În afară de ipoteca legală, legatarul cu titlu particular beneficiază și de art. 1156 alin. (5) C. civ.: „Din bunurile moștenirii atribuite la partaj, precum și din cele care le iau locul în patrimoniul moștenitorului, creditorii moștenirii vor fi plătiți cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului”. Cele două preferințe nu sunt interdependente, iar legatarul va putea, bunăoară, să renunțe la ipoteca legală, urmând să beneficieze doar de cauza de preferință de la art. 1156 alin. (5) C. civ.

3.2. Bunurile grevate de ipoteca legală

Vor fi grevate de ipotecă doar imobilele din moștenire cuvenite celui obligat la executarea legatului. Ca regulă succesorală, persoana obligată la executarea legatului cu titlu particular poate fi un moștenitor universal sau cu titlu universal, dar și un alt legatar cu titlu particular care a fost însărcinat cu plata legatului ori un terț debitor, dacă legatul are ca obiect creanța testatorului împotriva acelui terț^[41]. Cazul din urmă (în care, de exemplu, credem că intră și situația frecvent întâlnită în care defunctul a testat sumele dintr-un cont de depozit bancar, ipoteză în care proprietatea sumelor de bani este a instituției de credit, defunctul având doar un drept de creanță la restituirea sumelor) nu interesează însă aplicarea art. 2386 pct. 7 C. civ., fiindcă ipoteca legală ia naștere numai împotriva unui moștenitor care dobândește prin succesiune unul ori mai multe bunuri imobile, simplul debitor al unei creanțe lăsate ca legat neintrând, prin ipoteză, în această categorie.

Persoana obligată la plata legatelor cu titlu particular poate fi executorul testamentar? Unii autori par să considere că doar în acest caz există ipoteca legală^[42]. Soluția ni se pare greșită pentru că, după cum am văzut, există persoane obligate la executarea legatului chiar și în lipsa desemnării unui executor, iar art. 2386 pct. 7 C. civ. nu cere decât pe cineva „obligat la executarea legatului”.

Dar dacă totuși s-a desemnat un executor testamentar care și-a acceptat misiunea (art. 1077 C. civ.), atunci se pune problema dacă el poate executa^[43] legatele cu titlu particular. Chestiunea ar trebui să fie de mai mică importanță în cazul ipotecii legale discutate, deoarece art. 2386 pct. 7 C. civ. cere ca, într-un astfel de caz, executorul testamentar să și dobândească imobile din moștenire, dar, cu toate acestea, rezolvarea cu titlu general a interogației poate lămuri mai bine rolul executorului testamentar în sistemul nostru actual.

În doctrina cu cea mai mare autoritate în materia succesorală sub imperiul Codului civil de la 1864 s-a opinat că „[e]xecutorul testamentar poate proceda, de exemplu, la predarea legatelor numai în condițiile Codului civil (…), deci numai dacă este învestit cu calitatea de sezinar”^[44]. Or, în prezent, nu se mai face nicio referire expresă la acordarea unei sezine executorului testamentar, nici prin lege, nici prin voința testatorului.

De asemenea, art. 1080 alin. (1) lit. d) C. civ. arată că executorul este obligat doar să depună diligențe pentru executarea testamentului și, pornind de la acest text, unii autori statuează în mod tranșant că, „spre deosebire de reglementarea vechiului Cod civil, executorul testamentar nu poate achita legatele cu titlu particular, indiferent dacă au ca obiect bunuri mobile sau imobile”^[45], practic, el putând doar să stăruie pentru sau să supravegheze executarea legatelor.

În ce ne privește, credem că, din contră, executorul testamentar poate executa legatele cu titlu particular. În primul rând, ca argument de text, art. 1077 alin. (1) teza I C. civ. arată că „[t]estatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispozițiilor testamentare” (s.n. – A.A.M.).

În al doilea rând, art. 1079 alin. (1) C. civ. oferă executorului „dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moștenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept”. După noi, referirea la noțiunea de administrare a unui patrimoniu (de fapt, masă patrimonială) poate duce inclusiv la ideea posibilității încheierii unor acte de dispoziție (precum plata legatelor cu titlu particular), deoarece se admite că actele de dispoziție pot reprezenta acte de administrare în sens larg a unei mase patrimoniale^[46]. În orice caz, după părerea noastră, întrucât trebuie asigurată respectarea voinței defunctului, plata legatelor cu titlu particular trebuie subsumată ideii de bună administrare a masei patrimoniale succesorale^[47].

În al treilea rând, concluzia noastră socotim că decurge și din observațiile de la art. 821 și art. 822 din amendamentele C. civ.^[48].

În plus, art. 256 din Regulamentul de aplicare a LNP^[49] arată că: „În cazul eliberării unui certificat de executor testamentar, notarul public va constata în cuprinsul acestuia calitatea executorului testamentar, întinderea drepturilor și obligațiilor cu care a fost învestit de către testator, modalitățile de predare a legatelor și, după caz, de lichidare a pasivului succesoral” (s.n. – A.A.M.). Acest text, teoretic, și-ar putea găsi aplicare și în interpretarea în care executorul testamentar doar supraveghează executarea (predarea/plata/achitarea) legatelor, dar ni se pare cel puțin bizar ca un certificat care îl vizează doar pe executorul testamentar să cuprindă chestiuni care constau în obligații ale altor părți. În orice caz, chestiunea executării legatelor cu titlu particular de către executor trebuie să ia în calcul și specificul legatului în concret, întrucât, de exemplu, un legat cu titlu particular care constă într-o obligație de a nu face stipulată contra unui legatar cu titlu universal, face imposibilă executarea de către executorul testamentar.

Cele de mai sus ar viza interpretarea în lipsa voinței testatorului. Dacă există voința testatorului, noi credem, oricum, că, de principiu, executorul testamentar poate fi împuternicit cu executarea legatelor. Este real că art. 1080 alin. (1) lit. e) teza I C. civ. precizează doar că executorul testamentar „va plăti datoriile moștenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament”, or, plata legatelor cu titlu particular este văzută ca o sarcină a moștenirii, iar nu ca o datorie a moștenirii (înțeleasă ca obligație patrimonială a defunctului care, indiferent de izvorul ei, exista în patrimoniul defunctului la data deschiderii moștenirii)^[50]. Găsim totuși dificil de înțeles de ce testatorul ar putea stipula că executorul testamentar este autorizat să plătească o datorie a moștenirii, iar nu și o sarcină a moștenirii, deoarece se pot imagina, spre pildă, legate de bunuri de gen cu titlu particular care să apese valoric mai puțin asupra moștenirii decât o datorie a succesiunii.

Așa fiind, întrucât noi socotim că, după caz, executorul testamentar poate fi obligat să execute legatele cu titlu particular^[51], se poate ridica problema ipotecii legale. Articolul 2386 pct. 7 C. civ. cere ca ipoteca să greveze imobilele din moștenire cuvenite celui obligat la executarea legatului. De aceea, executorul testamentar și-ar putea vedea imobile grevate de ipotecă, dar doar dacă el a dobândit astfel de imobile prin moștenire^[52] (legală ori testamentară, inclusiv prin legat care remunerează calitatea de executor). În ipoteza în care executor testamentar este desemnată o persoană căreia nu i se cuvine niciun bun imobil din succesiune, ipoteca legală nu poate lua naștere cu privire la acel executor.

3.3. Înscrierea în cartea funciară

Actele normative cu incidență în domeniu nu ne oferă repere cu privire la înscrierea în cartea funciară a ipotecii legale reglementate de art. 2386 pct. 7 C. civ.

În primul rând, în lipsa unei norme în sens contrar, socotim că ipoteca legală a legatarului se poate înscrie în cartea funciară oricând, cu condiția să existe înscrisurile necesare, așadar nu doar la momentul în care „executorul testamentar refuză predarea legatului”^[53]. Oricum, după cum am văzut, nici nu este obligatorie numirea unui executor testamentar pentru nașterea ipotecii.

În al doilea rând, trebuie aflat care sunt acele înscrisuri necesare înscrierii. S-a susținut în literatura de specialitate că ipoteca legală s-ar putea înscrie în cartea funciară în baza testamentului autentic ce conține legatul, pentru că, în ipoteza unui testament olograf, s-ar încălca art. 888 C. civ. („Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”) și deci ar fi nevoie de un certificat de moștenitor ori de o hotărâre judecătorească^[54].

Nu putem împărtăși această opinie. Deși art. 888 C. civ. se cuvine, într-adevăr, respectat, totuși, în aprecierea noastră, se impune în toate cazurile un certificat de moștenitor ori consimțământul exprimat în altă formă autentică de către cei obligați la plata legatului sau o hotărâre judecătorească. Într-adevăr, înscrierea unei ipoteci legale doar în baza testamentului autentic ar fi periculoasă, pentru că registratorul de carte funciară nu poate cunoaște dacă legatarul a acceptat sau a renunțat la legat. Este de discutat dacă cererea de înscriere a ipotecii este un act de acceptare tacită. Răspunsul ar fi mai degrabă negativ, pentru că cererea de înscriere în cartea funciară nu este un act care poate fi făcut doar în calitate de moștenitor, cum cere art. 1108 alin. (3) C. civ. Procedura succesorală notarială, la fel ca dezbaterea succesorală efectuată de instanța de judecată, implică, pe lângă efectuarea de probatoriu pentru a determina opțiunile succesorale, și verificarea registrelor naționale notariale care pot conține înregistrări de opțiuni succesorale, dar și mențiuni privind eventuale revocări ale testamentului. Un registrator de carte funciară nu efectuează astfel de verificări.

În al doilea rând, soluția implică un grad de pericol chiar și atunci când legatarul prezintă biroului de cadastru și publicitate imobiliară dovada (de regulă, autentică a) acceptării legatului, pentru că legatul poate fi lovit de anumite cauze de ineficacitate care nu se pot stabili decât ca urmare a dezbaterii moștenirii.

Așadar, opinăm că înscrierea în cartea funciară se poate face în baza unui certificat de moștenitor ori a unei hotărâri judecătorești. Nu se ridică probleme dacă notarul constată acordul celor obligați la plata legatului și face mențiune despre ipoteca legală și nici atunci când instanța dictează înscrierea ipotecii. Însă ce se întâmplă dacă certificatul de moștenitor ori hotărârea judecătorească nu face nicio referire la înscriere, dar constată totuși existența unui legatar cu titlu particular? Apreciem că, în acest caz, se poate aplica art. 37 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 („În toate cazurile când prin lege se acordă un privilegiu imobiliar sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau creanțe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepția situației în care părțile renunță în mod expres la acest beneficiu; înscrierea privilegiului sau a ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului din care rezultă creanța privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripție ipotecară”) și, în consecință, înscrierea se va putea face din oficiu^[55].

În orice caz, nu vedem nicio problemă dacă acordul pentru înscriere al celor obligați la plata legatului s-ar da prin act autentic ulterior eliberării certificatului de moștenitor ori pronunțării hotărârii judecătorești.

Concluzii

După părerea noastră (din păcate, contrară unui segment important din practica judiciară) art. 887 alin. (3) C. civ. nu oprește autentificarea de acte translative de drepturi reale imobiliare care au fost incluse în masa succesorală menționată într-un certificat de moștenitor eliberat în aceeași zi cu cea în care se dorește autentificarea. Acest lucru se impune grație art. 893 lit. b) și art. 894 C. civ. care consacră, pentru respectarea principiului relativității înscrierilor în cartea funciară, posibilitatea ca o persoană să-și înscrie dreptul în cartea funciară în urma unor transmisiuni succesive, cu condiția înscrierii concomitente a tuturor dobândirilor succesive anterioare. Din acest motiv este de discutat chiar dacă nu ar fi mai util ca art. 887 alin. (3) C. civ. să fie abrogat de lege ferenda, art. 885 alin. (1) C. civ. (corelat cu art. 56 LPA) și art. 894 C. civ. fiind suficiente după părerea noastră în aceste discuții.

Articolul 895 C. civ. își poate găsi aplicabilitate în prezent, însă aceasta ar fi ușurată, din perspectiva activității registratorilor de carte funciară, dacă înscrisurile eliberate în urma dezbaterilor succesorale ar conține mențiuni despre obligațiile defunctului care sunt susceptibile de a duce la înscrieri în cartea funciară.

În ce privește ipoteca legală a legatarului cu titlu particular, utilizarea ei (în prezent, aproape inexistentă) ar putea fi facilitată de reglementarea, prin Legea nr. 7/1996 ori prin Regulamentul ANCPI, a înscrisurilor necesare intabulării. De lege ferenda, s-ar cuveni și reformarea substanțială a rolului executorului testamentar^[56] în dreptul nostru, în sensul sporirii puterilor acestuia.

Note de subsol

^[1] Prima parte a prezentului studiu reprezintă dezvoltarea materialului întocmit pentru intervenția noastră în cadrul conferinței Drept, Studii Europene și Relații Internaționale – Universalitatea patentă a dreptului succesoral. Lex succesionis între tradiție legislativă și valori moderne (ed. a 11-a), organizată de Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București în zilele de 18-19 mai 2023.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (în continuare: „C. civ.”) a fost republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 și a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 (publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 și citată în continuare: „LPA”).

^[2] Textul are ca sursă de inspirație și art. 656 C. civ. elv., potrivit căruia: „(1) L’inscription au registre foncier est nécessaire pour l’acquisition de la propriété foncière. (2) Celui qui acquiert un immeuble par occupation, succession, expropriation, exécution forcée ou jugement en devient toutefois propriétaire avant l’inscription, mais il n’en peut disposer dans le registre foncier qu’après que cette formalité a été remplie”. A se vedea și V. Rossel, F.-H. Mentha, Manuel du droit civil suisse, t.2, Des droits réels. Titre final. Lois et ordonnances complémentaires. Tables, Librairie Payot & C^ie, Lausanne, 1911, p. 7, respectiv p. 361-385.

O soluție similară, însă nu identică cu cea de la art. 656 alin. (2) C. civ. elv., se regăsește în sistemul ABGB (de exemplu, în acest sistem, fuziunea persoanelor juridice reprezintă o excepție de la principiul efectului constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară, excepție care ar fi foarte utilă de lege ferenda și pentru legislația noastră, alături de divizare). A se vedea, pentru unele dezvoltări, Ș. Mircioiu, Transferul dreptului de proprietate prin vânzare. Studiu de drept comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 248.

^[3] C.A. București, s. a IX-a de cont. adm. și fisc., dec. civ. nr. 2689 din 9 decembrie 2021, nepublicată.

^[4] Căile de atac împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină din cadrul Uniunii sunt reglementate de art. 75 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018 (în continuare: „LNP”).

^[5] Aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (în continuare: „ANCPI”) nr. 700/2014 (M. Of. nr. 571 bis din 31 iulie 2014) și abrogat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr. 600/2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară (M. Of. nr. 125 și 125 bis din 14 februarie 2023). În continuare, regulamentul va fi citat: „Regulament ANCPI”. Este de precizat că art. 207 alin. (9) din Regulamentul ANCPI are același conținut cu cel de la art. 213 alin. (9) din regulamentul anterior, discutat în text.

^[6] M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Noile cărți funciare, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 302 și urm.

^[7] Republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015.

^[8] M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, op. cit., p. 304. Opinia este împărtășită și de C. Cucu, Legislația cadastrului și a publicității imobiliare. Comentarii și explicații, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2007, p. 124, cu precizarea că p. 122-123 conțin unele mențiuni imprecise.

Adde I. Albu,Noile cărți funciare, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 86: „un drept real imobiliar, deși valabil dobândit fără înscriere, nu poate fi transmis de către dobânditor altuia tot fără înscriere, ci numai prin înscrierea prealabilă sau concomitentă a dreptului, în cartea funciară” (s.n., A.A.M.).

^[9] Pentru această idee, a se vedea și A.-A. Chiș, Publicitatea imobiliară în concepția noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 86, respectiv p. 208.

Este, așadar, eronată o afirmație de tipul „titularii acestor drepturi nu pot dispune de ele, prin cartea funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea, iar orice act de dispoziție în afara cărții funciare nu are nicio valoare juridică” (s.n., A.A.M.) [A. Trăilescu, Comentariul art. 887 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1069].

^[10] Nuanța scapă uneori în literatura de specialitate, dar și în practica Curții Constituționale.

A se vedea, de exemplu (fără însă să influențeze, credem noi, soluția susținută de autor), Tr. Dârjan, Notă la C.A. Cluj, s. I civ., dec. nr. 3938 din 10 octombrie 2013, în R.R.D.J. nr. 1/2014, disponibilă la adresa www.sintact.ro, accesată ultima oară la data de 21 februarie 2023: „dreptul de proprietate se dobândește și fără înscrierea lui în cartea funciară în caz de vânzare silită (…), însă titularul său nu poate dispune de drept decât după înscrierea sa în cartea funciară, așa cum rezultă din dispozițiile art. 887 NCC, iar lipsirea adjudecatarului de atributul de dispoziție (prin refuzul intabulării dreptului de proprietate pentru lipsa dovezii privind plata, de către debitorul executat silit, a impozitului pe venitul rezultat din transferul proprietății imobiliare – p.n., A.A.M.) este o ingerință în substanța dreptului de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Adde C.C.R., dec. nr. 73 din 8 februarie 2007 (M. Of. nr. 198 din 22 martie 2007), unde se scrie, referitor la fostul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, că, „(…) deși opozabil terților, niciun act de dispoziție nu poate fi încheiat de către titularul acestui drept fără realizarea publicității instituite de Legea nr. 7/1996 (…)”.

^[11] Chestiunea, oricum, vizează actele de dispoziție, iar nu și actele de conservare ori administrare (a se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. I, Introducere în publicitatea imobiliară, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 391, nota 5 și practica judiciară citată acolo).

^[12] A se vedea și J. Popu, Indreptariu pentru lucrarile pregătitóre la introducerea cartiloru funduare in Transilvani’a, scrisu pentru proprietarii romani, J. Stein, Cluj, 1868, p. 2.

^[13] Pentru unele detalii, a se vedea A. Herlea, Desvoltarea sistemelor de publicitate funciară, în Observatorul social-economic nr. 4-6/1944, p. 570-572.

^[14] O normă similară art. 894 C. civ. se regăsește în dreptul austriac, în art. 22 GBG, într-o formă chiar mai eficientă după părerea noastră. După cum s-a arătat (Ș. Mircioiu, op. cit., p. 250): „art. 22 GBG nu reprezintă decât un mijloc tehnic de simplificare a întregului proces și de minimalizare a costurilor aferente unui șir întreg de intabulări succesive. În ipoteza unor înstrăinări extratabulare succesive a unor imobile sau a altor drepturi tabulare, nu vor mai fi înscrise toate înstrăinările succesive, ci ultimul dobânditor va fi intabulat direct după primul antecesor tabular. (…) ultimul dobânditor trebuie să facă dovada existenței întregului lanț succesiv de acte juridice obligaționale (…) toate înscrisurile care dovedesc șirul neîntrerupt de transmisiuni succesive trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare unor intabulări distincte valabile”. După cum se poate observa, deși în final se ajunge la același rezultat precum art. 894 C. civ., acesta din urmă impune „înscrierea dobândirilor succesive”, în vreme ce dreptul austriac nu pare să aibă o prevedere procedurală similară, intabulându-se doar ultimul dobânditor, în ciuda depunerii înscrisurilor justificative pentru toate dobândirile succesive.

Important pentru demersul nostru este și faptul că art. 22 GBG este văzut în literatura de specialitate austriacă (citată în ibidem) nu ca o excepție de la principiul intabulării în cartea funciară, ci, eventual, ca o excepție de la principiul relativității înscrierilor.

^[15] Pentru o excelentă aplicație a acestei idei, a se vedea Jud. Calafat, sent. civ. nr. 1136 din 13 octombrie 2015, disponibilă la adresa www.rolii.ro, accesată ultima oară la data de 22 martie 2023: „instanța apreciază (contrar celor susținute de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară – p.n., A.A.M.) că nu a existat niciun impediment la intabularea actului de partaj voluntar, atâta timp cât s-a admis cererea de intabulare a certificatului de moștenitor privind un imobil pentru care este înființată cartea funciară și care avea număr cadastral, iar în cauză este vorba de dreptul de proprietate dobândit prin moștenire legală, care, conform art. 887 alin. (1) noul C. civ., se dobândește fără înscrierea în cartea funciară (…).

Potrivit celor menționate în certificatul de moștenitor (…) masa succesorală a defunctului NM a revenit în cote egale celor doi moștenitori, CE și NV, iar aceștia, în ziua dezbaterii succesiunii autorului și după eliberarea certificatului de moștenitor au înțeles să iasă din indiviziune încheind actul de partaj voluntar (…)”.

^[16] Este de semnalat și că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în baza extrasului de carte funciară pentru autentificare, notarul public poate efectua toate operațiunile notariale necesare întocmirii actului în vederea căruia acesta a fost solicitat.

^[17] Publicat în M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938 și abrogat prin art. 230 lit. g) LPA.

^[18] G. Kovacs, Notă la Trib. jud. Sibiu, dec. nr. 1083 din 23 decembrie 1969, în I.-D. Chiș, Cartea funciară, vol. II, Noul Cod civil, Jurisprudență și doctrină din periodicele juridice românești. 1886-2011, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 376.

Decizia tribunalului din această speță era greșită [„dacă în regimul de carte funciară nu se poate dispune asupra drepturilor reale decît după ce s-a făcut înscrierea în cartea funciară, nici sistarea stării de indiviziune nu poate avea loc fără această înscriere”], ceea ce era destul de surprinzător având în vedere că, sub imperiul Regulamentelor de carte funduară din 1855 și 1870 (în continuare: „Rcf.”) aplicabile în teritoriile unde era în vigoare dreptul maghiar și cel austriac, practica judecătorească era destul de stabilă în această chestiune. A se vedea, de exemplu, Cas., s. I, dec. nr. 1847 din 11 iulie 1929, în ibidem, p. 325-326: „în codul civil austriac – capit. VIII parag. 535, 547 și urm. – se enunță și un alt principiu de drept conform căruia proprietatea unui imobil se dobândește (…) și prin succesiune, succesorul care a acceptat succesiunea și a fost prin decret trimis în posesiune, fiind considerat cu efect retroactiv proprietar al bunurilor succesorale din momentul deschiderei succesiunei, deci chiar înainte de a fi intabulat în registru funciar.

Că deci, succesorul universal fiind considerat de lege proprietar, înainte de a se înscrie dreptul lui câștigat prin succesiune universală, urmează, că el din moment ce a primit decretul de trimiterea sa în posesiunea succesiunei, poate cere eșire din indiviziunea ce există între el și alte persoane cu privire la imobilele aparținătoare succesiunei, chiar și înainte de înscrierea drepturilor recunoscute prin acel decret.

Că așa fiind, urmează că în speță numai prin greșita aplicare a dispozițiunilor sus arătate a codului civil și violarea principiilor de drept consacrate prin acele dispozițiuni ale legei, Tribunalul a respins acțiunea de eșire din indiviziune intentată de recurent pe motiv, că acestea nu erau încă intabulate în registrul funciar în momentul intentărei acțiunei, deoarece ele devenind coproprietare prin succesiune pe 1/2 din imobilul în litigiu erau în drept să ceară eșirea din indiviziune chiar înainte de incorporarea lor în registrul funciar”.

Similar, dar sub imperiul Codului civil bucovinean, a se vedea Cas., s. I, dec. nr. 3103 din 14 decembrie 1938, în ibidem, p. 357-362.

Or, chestiunea este deosebit de importantă, deoarece situația în care în cartea funciară este înscris defunctul, succesiunea a fost dezbătută (fără ca moștenitorii să fie înscriși în cartea funciară), iar în final se formulează în instanță o acțiune de partaj, nu ar trebui să difere față de o situație cu aceeași premisă, dar în care la final se depune la notar o cerere de autentificare a unui act de partaj între moștenitori. În fond, procedurile notariale sunt forme speciale de proceduri necontencioase, iar art. 165 LNP prevede că această lege se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Din păcate, după cum am putut vedea, cu unele excepții, jurisprudența (deși părea stabilă sub Rcf.) este în regres; a se vedea șiC.A. Alba-Iulia, dec. nr. 638 din 27 aprilie 1998, în ibidem, p. 382, dar și Jud. Cluj-Napoca, sent. civ. nr. 7015 din 13 octombrie 2017, disponibilă la adresa www.rolii.ro, accesată ultima oară la data de 22 martie 2023, unde se reține că la „încheierea convenției de partaj, drepturile izvorâte din Titlul de proprietate (…), din certificatul de moștenitor (…) și din certificatele de moștenitor suplimentare (…) ar fi trebuit să fi fost deja înscrise în CF, pentru a se putea respecta dispozițiile art. 887 alin. (3) NCC”.

^[19] S.A. Brădeanu, Către o nouă legislațiune funciară, Tipografia „Viața literară”, București, 1938, p. 83, precum și idem, Problema introducerii cărților funduare în Vechiul Regat și Basarabia,în Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate. 1926-1936, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” S.A., București, 1936, p. 419-420.

^[20] L.I. Anca, Cartea funduară. Manual pentru cursurile și examenele de conducători de carte funduară cuprinzând: conducerea și administrarea cărților funduare, dispozițiunile referitoare la taxele de timbru și adunarea datelor statistice, Tipografia Fondul Cărților Funduare, Cluj, 1924, p. 17. Deși autorul nu dezvoltă opinia, socotim că ea decurgea din art. 73 Rcf. 1870: „Dacă bunul imobil, sau dreptul de c.f., aparținător vreunei moșteniri se vinde, ori se cedează, înainte de a fi fost transcris pe erede, înscrierea în Cf. a primitorului se face nemijlocit după defunct”. Art. 73 Rcf. 1855 avea un conținut similar, cerându-se în plus doar „învoirea instanței, care ține desbaterea”.

Această soluție este de certă utilitate practică și ar trebui preluată și în sistemul nostru de drept, cu atât mai mult cu cât ea există și în dreptul german. A se vedea F. Bauer, Cărțile funciare germane, în R.R.D.P. nr. 4/2007, p. 26, text și nota 35, unde se arată, drept excepție de la principiul relativității înscrierilor în c.f., art. 40 din GBO (Grundbuchordnung), potrivit căruia, dacă un moștenitor vrea să înstrăineze un drept real imobiliar moștenit, el poate transmite proprietatea asupra acestuia fără înscrierea sa prealabilă, așadar moștenitorul „nu trebuie să înceapă procedura înscrierii sale care este fără folos pentru el dacă pierde dreptul său imediat”.

^[21] C. Negrea, Legiuirile civile locale rămase în vigoare după extinderea legislației civile a Vechiului Regat. Cartea I. Introducere. Partea I: cărțile funciare. Curs ținut la Facultatea de Drept din Cluj-Sibiu, în anul școlar 1943/1944, Librăria „Cartea românească din Cluj”, Sibiu, 1944, p. 105. A se vedea și art. 71 Rcf., precum și Șt. Laday, Cărțile funduare, ed. a II-a, Institutul de Arte Grafice „Cultura”, Cluj, 1927, p. 95.

^[22] Ni se pare mai mult decât utilă și cercetarea demersului de elaborare a Codului civil. Inițial, proiectul Codului civil, într-o formă adoptată de Senat, conținea art. 651 cu următorul cuprins: „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din succesiune, accesiune ori vânzare silită sau când se dobândesc prin efectul legii ori prin expropriere pentru cauză de utilitate publică. Cu toate acestea, drepturile astfel dobândite se vor înscrie însă în prealabil dacă titularul înțelege să dispună de ele prin cartea funciară” (s.n. – A.A.M.).

Ulterior, în procesul legislativ, acest articol a fost modificat. A se vedea comentariul nr. 3 corespunzător art. 651 [care, după modificare, avea la alin. (3) o formă identică celei de la art. 887 alin. (3) C. civ. din prezent] din propunerile de amendamente la proiectul noului Cod civil adoptat de Senat (propunerile au fost disponibile la adresa http://www.just.ro/sections/comunicate/comunicatedecembrie2008/5decembriev2/tabid/957/Default.aspx, accesată ultima oară la data de 29 mai 2012): „(…) În privința redactării acestei prevederi, se impune îmbunătățirea sa nu numai din punct de vedere gramatical, ci și juridic, prin eliminarea condiției înscrierii în prealabil în cartea funciară. Este posibilă și înscrierea concomitentă a înstrăinătorului și terțului achizitor (a se vedea art. 655 din Proiect)” (s.n. – A.A.M.). Iar art. 655 din forma proiectului după amendamente este identic cu art. 894 C. civ. din prezent.

^[23] Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015).

^[24] Din acest motiv, nu se poate utiliza, în astfel de ipoteze, nici art. 113 alin. (3) LNP: „Dacă moștenitorii și-au împărțit bunurile prin bună-învoială, în încheiere (este vorba de încheierea finală din procedura succesorală notarială – p.n., A.A.M.) se va arăta modul de împărțeală și bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărțeală va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, în una dintre formele prescrise de lege”.

Textul oricum nu se folosește pentru bunuri imobile în practica notarială, dar nu pentru motivul amintit de noi, ci pentru alt motiv. Se consideră deseori că partajul imobiliar nu poate fi constatat prin încheierea finală, deoarece acesta impune formă autentică, potrivit art. 680 alin. (2) C. civ., iar încheierea finală nu este înscris autentic, ci doar are forța probantă a înscrisului autentic, conform art. 113 alin. (2) teza I LNP. O astfel de viziune este însă eronată, din moment ce înscrisul autentic este un concept care ține, ca principiu și în primul rând, de proba raporturilor juridice. A spune că un înscris are forța probantă a înscrisului autentic înseamnă că acel înscris este autentic, iar formularea mai ciudată se explică doar prin intenția de a delimita acest înscris de înscrisul instrumentat prin procedura autentificării. A accepta o optică în sensul că un înscris poate să nu fie autentic, dar să aibă, în același timp, forța probantă a înscrisului autentic este fundamental greșită și ar duce la concluzia că, ierarhizând înscrisurile, hotărârea judecătorească este de un nivel inferior actului autentificat de notar, din moment ce hotărârea are („doar”) forța probantă a unui înscris autentic conform art. 434 C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015).

De altfel, certificatul de moștenitor se redactează pe baza încheierii finale din procedura succesorală notarială [art. 116 alin. (1) LNP], iar, în sensul corect, că certificatul de moștenitor este un înscris notarial autentic, a se vedea J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 357, precum și D.A. Popescu, Forma actelor de opțiune succesorală din perspectiva dreptului internațional privat, în M.D. Bob (coord.), 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială,Ed. Monitorul Oficial, București, 2016, p. 130-131, nota 32.

Din păcate, practica judiciară este, și aici, deseori eronată (cel puțin în motivările hotărârilor judecătorești). A se vedea, de pildă, Jud. Marghita, sent. civ. nr. 891 din 24 iunie 2014, disponibilă la adresa www.rolii.ro, accesată ultima oară la data de 22 martie 2023: «Dispozițiile legale privitoare la încheierea finală au fost modificate (…) după intrarea în vigoare a Codului civil prin Legea nr. 77/2012, încheierea finală dobândind forța probantă a unui act autentic. Încheierea finală nu este însă un act autentic în sensul art. 89 și urm. din Legea nr. 36/1996, legea menționând doar faptul că încheierea are forța probantă a unui act autentic. (…)

În cazul în care nu s-a emis certificat de moștenitor, partajul fiind efectuat în cadrul procedurii succesorale, sunt aplicabile dispozițiile (…) din Legea 36/1995. Deși „împărțeala” la care se face referire în (…) Legea 36/1995 este practic tot un partaj, această „împărțeală” poate avea însă efecte mai ample, respectiv caracterul retroactiv al drepturilor dobândite, în acord cu prevederile art. 1114 C. civ.

Având în vedere posibilitatea unor interpretări diferite a dispozițiilor legale incidente, este de preferat ca notarul public să aleagă interpretarea care ar pune la adăpost actul notarial încheiat de eventuala contestare a validității acestuia de către o persoană interesată, însă, tocmai din cauza posibilității unor interpretări diferite, registratorul de carte funciară nu putea invoca în cauză nulitatea absolută a actului de partaj. Sub acest aspect este de reținut și faptul că, potrivit înscrisurilor depuse de petent (…), prin încheierea nr. xxxxx/17.12.2013, B.M. a admis cererea de înscriere a dreptului de proprietate dobândit prin moștenire și partaj deși convenția de partaj nu era încheiată în formă autentică, luându-se act de împărțeala efectuată de moștenitori tot în cadrul certificatului de moștenitor».

^[25] I. Papp, P. Balașiu, Cartea funduară. Colecție de legi, regulamente, ordonanțe și formulare, referitoare la cărțile funduare din Ardeal, vol. I, Tipografia „Carmen”, Petru B. Barițiu, Cluj, 1922, p. 64.

^[26] Șt. Laday, op. cit., p. 98, în continuare precizându-se că este vorba despre „o urmare a articolului 547 din codul civil austriac, după care moștenitorul se consideră ca aceeași persoană cu defunctul”.

^[27] A se vedea ibidem, pct. b) cu precizarea însă că, din cauza, credem noi, a unei erori materiale, autorul se referă la o datorie a moștenitorului (iar nu a defunctului), deși ipoteza datoriei moștenitorului fusese abordată un paragraf mai sus, la pct. a).

^[28] C. Bărbulescu, P. Popescu, Gh. Tudor (ed.), Garanțiile reale imobiliare și cartea funciară. Curs de drept civil aprofundat. Pentru studenții anului IV Licență și Doctoratul juridic. După notele luate de la Cursul ținut în anul 1936-1937 de D-nii Prof. Gh. Tabacovici și Tr. Ionașcu, Universitatea Mihăileană Iași. Facultatea de Drept, p. 71.

^[29] M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, op. cit., p. 197. Pentru un exemplu în care, în timpul vieții, defunctul încheiase un contract de constituire a unui drept de uzufruct, a se vedea C. Cucu, op. cit., p. 111-112.

^[30] De altfel, la cunoștința noastră, nu se solicită foarte mult instanțelor de judecată să facă aplicarea art. 895 C. civ. Nici sub Rcf. situația nu părea să fie diferită. A se vedea I.-D. Chiș, op. cit., p. 542-546, unde se citează, sub art. 895 C. civ., doar două soluții de practică judiciară pronunțate în aplicarea Rcf., dar care ni se pare că nu fac o realmente punere în practică a normei discutate.

Sub regimul actual, din câte am putut noi observa, cel mai frecvent art. 895 C. civ. se invocă în materie de intabulări succesive atunci când este vorba inițial despre o moștenire (transmisiunea fiind de la defunct la moștenitor, iar apoi de la moștenitor la o terță persoană) (a se vedea, de exemplu, Jud. Râmnicu Vâlcea, s. civ., sent. nr. 3842 din 26 iulie 2023, Jud. Carei, sent. civ. nr. 582 din 6 mai 2019 sau Trib. Timiș, s. I civ., dec. nr. 855 din 22 iulie 2020, toate disponibile la adresa www.rejust.ro, accesată ultima oară la data de 15 august 2023), dar aceasta reprezintă, de fapt, o chestiune care ține de art. 894 C. civ., iar nu de art. 895 C. civ., care are un total alt domeniu de aplicare.

Alteori, art. 895 C. civ. s-a invocat astfel încât instanța să dezbată procedura succesorală, iar apoi să o subroge pe reclamantă în „drepturile pârâtei (unicul moștenitor – p.n., A.A.M.) de a face demersurile necesare pentru obținerea actelor, respectiv avizelor conform Legii nr. 17/2014 privind imobilul înscris în CF nr. 100988 Săcășeni, nr. cad. 100988, în natură teren extravilan în suprafață de 18600 mp” (Jud. Carei, sent. civ. nr. 1044 din 9 septembrie 2019, disponibilă la adresa www.rejust.ro, accesată ultima oară la data de 15 august 2023), ceea ce, iarăși, nu are nicio legătură, de fapt, cu ce prescrie art. 895 C. civ.

^[31] Similară ar trebui să fie și situația instanțelor de judecată, numai că art. 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 («Hotărârea judecătorească definitivă prin care se constituie sau se transmite un drept real imobiliar, ce poartă mențiunea „conform cu originalul”, se comunică de îndată, din oficiu, biroului teritorial de către instanța de fond, în vederea notării în cartea funciară sau în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, după caz») se referă inexplicabil după noi la o notare, iar nu la o intabulare.

Iar art. 35 alin. (7) din același act normativ ni se pare și mai dificil de înțeles: «Hotărârea judecătorească definitivă cu privire la imobilele înscrise în cartea funciară și la actele care au stat la baza operațiunilor de carte funciară, ce poartă mențiunea „conform cu originalul”, se comunică de îndată, din oficiu, biroului teritorial de către instanța de fond, în vederea notării în cartea funciară sau în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, după caz. Această notare se radiază concomitent cu efectuarea, la cerere, a rectificării înscrierii din cartea funciară».

^[32] După părerea noastră, notarul public este ținut de voința succesibilului ca participant la procedura succesorală notarială chiar și atunci când află din înscrisurile depuse la dosarul succesoral (de pildă, certificate de atestare fiscală sau verificări la Registrul național notarial de evidență a creditorilor persoanelor fizice și a opozițiilor la efectuarea partajului succesoral) că defunctul figurează în anumite evidențe ca fiind debitor. Aceasta, deoarece evidențele respective pot fi (și deseori sunt) eronate sau neactualizate în mod corespunzător, iar succesibilul (moștenitorul) deseori plănuiește, după dezbaterea succesorală, să conteste existența acelor debite.

Așa fiind, credem că notarul public, în astfel de situații, dacă succesibilul (sau succesibilii, dacă sunt mai mulți, dar în acest caz doar prin acordul lor unanim) solicită acest lucru, nu este obligat să treacă datoriile respective la rubrica de pasiv succesoral. Apreciem însă că, în certificatul de moștenitor, ar trebui totuși să existe o precizare despre existența mențiunii acelor datorii și despre intenția moștenitorului de a contesta existența acestora, întrucât, altminteri, notarul și-ar nesocoti obligația de la art. 9 alin. (1) LNP: „Notarii publici și instituțiile prevăzute la art. 8 care desfășoară activitate notarială au obligația să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte spre a se convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele” (s.n. – A.A.M.).

^[33] A se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, op. cit., p. 206.

^[34] Unii autori nici nu iau în considerare posibilitatea ca un legatar cu titlu particular să fie ținut de obligațiile defunctului; a se vedea C. Cucu, op. cit., p. 111 sau P. Demény, Cărțile funciare, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1993, p. 31. Alteori, în mod corect, se observă că, referitor la art. 895 C. civ., fără să se facă vreo distincție, este vorba despre obligațiile „transmise pe cale succesorală” (M. Mîneran, Comentariile Codului civil. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice. Cartea funciară, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 76).

^[35] Contra, a se vedea A.-A. Chiș, op. cit., p. 209-210, care consideră că împotriva legatarului cu titlu particular s-ar putea exercita doar o acțiune în rectificare.

^[36] Este de discutat și dacă Secundus nu ar putea cere respectiva notare, chiar și în lipsa stipulării de către testator că Tertius va fi cel ținut să încheie contractul promis. Aceasta, deoarece moștenitorul legal nu dobândește bunul imobil și, prin urmare, prin natura lucrurilor, nu poate încheia contractul promis. În orice caz, art. 1282 alin. (2) C. civ. („Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților”) nu credem că ne ajută, deoarece se referă la transmiterea obligațiilor odată cu bunul doar în „cazurile prevăzute de lege”.

^[37] A se vedea D.A. Popescu, Garanțiile imobiliare, în B.N.P. nr. 2/1998, p. 17.

^[38] Deși o parte dintre instanțe vedeau aici un veritabil privilegiu special imobiliar (a se vedea, de ex., Cas. I, 5/902, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IV, Ed. All Beck, București, 2002, p. 243, nr. 10), aplicarea textului era controversată, unii autori neadmițând opinia instanțelor (a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, Tipografia Curții Regale, București, 1926, p. 582).

În sensul că art. 1743 C. civ. 1864 nu instituia un privilegiu, a se vedea și Trib. Dolj, s. com., 5 Nov. 12/90, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 240-241, nr. 2.

A se vedea și C. Bărbulescu, P. Popescu, Gh. Tudor (ed.), op. cit., p. 149-150, pentru ideea că separația de patrimonii era un privilegiu, dar: a) unul căruia practica judiciară îi oferea o prerogativă de urmărire; b) din care decurgea privilegiul legatarului cu titlu particular, care, potrivit unei doctrine, era de fapt ipotecă legală. Adde, pentru unele amănunte, și ibidem, p. 152.

^[39] B. Vișinoiu, Comentariul art. 2386 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2777.

^[40] Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, ed. a III-a, actualizată și completată, vol. III, Transmisiunea și partajul moștenirii, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 120, respectiv p. 122.

^[41] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 475-476. Adde Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 144.

^[42] B. Vișinoiu, Comentariul art. 2386 C. civ., op. cit., p. 2777 (cu unele nuanțări care totuși ni se par neclare).

^[43] Aspectul terminologic este problematic. În materie de legate, constant se folosesc termenii: „predare”, „achitare”, „executare”, „plată”. Întrucât discutăm de art. 2386 pct. 7 C. civ., noi vom prefera ultimii doi termeni, folosiți de acest text, dar, în opinia noastră, toți cei patru termeni amintiți mai sus sunt echivalenți, nuanța fiind dată doar de tipul obligației de care este ținut moștenitorul sau cel obligat să execute legatul, față de legatar. De exemplu, dacă prin legat cu titlu particular s-a dispus de proprietatea unui bun individual determinat, ni se pare mai corectă vocabula „predare” decât „plată” sau „executare”, datorită art. 1059 alin. (1) C. civ., pentru că legatarul a primit deja dreptul de proprietate, fiind nevoie doar de punerea sa în posesie. În ce privește legatele cu titlu particular de bunuri de gen, se pune problema plății sau executării ori achitării acestora. Eventual, pentru ilustrarea mai clară a unor concepte, se poate face distincție între predarea detenției materiale asupra bunului care face obiectul legatului și predarea însuși legatului, aceasta din urmă în sensul de executare integrală a obligațiilor pe care cel ținut la executarea legatului le are față de legatar (executare care, de pildă, poate implica necesitatea stingerii obligației prin plată, care presupune inclusiv o manifestare de voință și nu doar un fapt juridic).

A se vedea și Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 133, text și nota 1, unde se consideră noțiunea de „predare a legatelor” sinonimă cu cea de „executare a legatelor”.

Cu toate acestea, există și alte perspective. A se vedea D. Chirică, Terții din perspectiva dreptului succesoral și al liberalităților, în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 270, nota 35: «„Predarea legatelor” nu trebuie confundată cu „executarea legatelor”, așa cum se mai întâmplă uneori (…). Într-adevăr, în vreme ce „predarea legatelor” se referă la trimiterea în posesie, adică la dobândirea sezinei (a exercițiului efectiv al drepturilor conferite prin legat) în urma verificării titlului de moștenitor al legatarilor cu titlu particular de către moștenitorii sezinari sau însezinați (art. 1128 și 1129 C. civ.), și se rezolvă printr-un act juridic (acela de însezinare a legatarilor cu titlu particular, care constă fie în acordul de voință al celor care fac verificarea titlului legatarului, fie în hotărârea judecătorească care constată drepturile legatarului), „executarea legatelor” se referă la plata efectivă a legatului, care este un fapt juridic subsecvent însezinării legatarului (…). În esență, așadar, „predarea legatelor” nu se confundă cu transmiterea stăpânirii materiale a obiectului legatelor cu titlu particular celor gratificați de defunct». Adde ibidem, p. 265, nota 26: „Predarea și executarea legatelor nu se confundă. Într-adevăr, în vreme ce predarea legatelor are ca obiect verificarea și recunoașterea calității de legatar, care se fac de către moștenitorii sezinari sau de către moștenitorii nesezinari trimiși în posesie, executarea legatelor are ca obiect plata legatelor, care nu se poate face decât subsecvent predării”.

^[44] Fr. Deak, op. cit., p. 281. La p. 282 autorul indică însă că această „sezină” nu era altceva decât o detenție precară, fără a fi confundată cu sezina conferită de lege moștenitorilor care erau rude în linie directă cu defunctul.

^[45] C. Macovei, M.C. Dobrilă, Comentariul art. 1080 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1277. În același sens, a se vedea J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 170, unde, deși se introduce o nuanță neclară referitoare la legatele având ca obiect sume de bani, se afirmă, cu titlu general, că, întrucât nu are sezina bunurilor succesorale, executorul testamentar „are doar atribuția minoră de a supraveghea operațiunea de predare a legatelor”, predare care „va cădea în sarcina moștenitorilor universali sau a celor cu titlu universal”.

^[46] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 326.

Noțiunea de administrare prevăzută de art. 1079 C. civ. ar trebui să presupună și aplicarea, în completare, a art. 792 și urm. C. civ., dar, după cum s-a arătat, reglementarea de la art. 1080 C. civ. blochează serios un astfel de raționament (D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 357). În sensul că nu se aplică regimul administrării bunurilor altuia (și că legiuitorul intenționat nu a făcut trimitere la acesta în secțiunea referitoare la execuțiunea testamentară), deoarece executorul nu beneficiază de puteri de reprezentare, a se vedea V. Stoica, Despre puterea de reprezentare, în R.R.D.P. nr. 2/2019, p. 39.

^[47] Iar administrarea prevăzută de art. 1079 C. civ. implică luarea în posesie a bunurilor succesorale (cum corect se arată în D. Chirică, Tratat de drept civil, op. cit., p. 352, nota 2), aceasta ducând însă la dificultăți practice prin suprapunerea cu administrarea care derivă din sezină (ibidem, p. 356-357). În ce ne privește, întrucât se bazează pe voința defunctului, puterea de administrare a executorului testamentar o limitează, în cadrul instituției execuțiunii testamentare, pe cea a sezinarilor.

^[48] Art. 821 dobândea, ca urmare a amendamentelor, un cuprins identic art. 1079 C. civ. actual, iar observațiile de la acest articol conțin următoarele: „Pentru o mai bună tehnică legislativă, alin. (1) din Proiect, care conține două teze, a fost transformat în două alineate distincte. În alin. (1) s-a precizat că termenul de administrare a patrimoniului succesoral este de 2 ani întrucât s-a apreciat că averea succesorală poate conține multe bunuri, legatele pot fi numeroase și dificil de adus la îndeplinire și, de aceea, termenul de un an se poate dovedi insuficient. În plus, la alin. (3) s-a prevăzut posibilitatea pentru instanța de judecată de a prelungi termenul de 2 ani cu perioade succesive de câte un an, însă numai pentru motive temeinice.

Alineatul (2) din Proiect se elimină ca inoportun în raport cu principiul respectării dispozițiilor de ultimă voință ale testatorului și cu diversitatea dispozițiilor testamentare pe care executorul testamentar poate fi chemat să le îndeplinească.Dacă executorul testamentar are doar obligația executării legatelor, dispoziția este inutilă, întrucât prin executare încetează și misiunea sa. Dacă însă el trebuie să îndeplinească și alte operațiuni (de exemplu, cele privitoare la memoria defunctului, cum ar fi realizarea unei statui și amplasarea acesteia într-un anumit loc etc.), atunci simpla oferire a sumelor pentru executarea legatelor este insuficientă pentru asigurarea respectării dispozițiilor testamentare. De altfel, această prevedere nu există în CCF (Codul civil francez – p.n., A.A.M.) după modificarea din anul 2006” (s.n., A.A.M.).

Articolul 822 avea și el, ulterior formulării de amendamente, un conținut similar art. 1080 C. civ. actual, iar alin. (3) al observațiilor conținea următoarele: „Alineatul (2) din Proiect se elimină ca fiind în contradicție cu alineatul (3) din același Proiect. Dacă testatorul a dispus ca executorul să procedeze la partajarea bunurilor moștenirii, este evident că executorul poate să procedeze la stabilirea loturilor copărtașilor. De asemenea, executorul testamentar poate să aprecieze cu privire la oportunitatea predării parțiale sau totale a legatelor. Oricum, moștenitorii trebuie să aprobe proiectul prezentat de către executor, ceea ce înseamnă că drepturile lor sunt pe deplin protejate” (s.n., A.A.M.).

^[49] Aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/C/2013 (M. Of. nr. 479 din 1 august 2013).

^[50] Fr. Deak, R. Popescu, op. cit, p. 117-120.

^[51] În sensul că executorul testamentar „nu are dreptul de a face predarea legatelor particulare, ci doar plata acestora”, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil, op. cit., p. 520.

^[52] În literatura de specialitate (B. Vișinoiu, Comentariul art. 2386 C. civ., op. cit., p. 2777) s-au precizat următoarele: „[î]n cazul în care imobilul obiect al ipotecii revine prin mecanismul transferului succesoral atât executorului, cât și legatarului cu titlu particular, nici ipoteca legală instituită de art. 2386 pct. 7 C. civ. (…) și nici acțiunea în revendicare imobiliară nu pot fi utilizate de către legatar dacă executorul refuză predarea legatului”. Faptul că legatarul cu titlu particular asupra unor bunuri de gen primește o cotă-parte dintr-un bun imobil, iar executorul testamentar primește și el o altă cotă, după părerea noastră, face foarte posibilă nașterea ipotecii legale prevăzute de art. 2386 pct. 7 C. civ., iar legatarul va putea înscrie în cartea funciară ipoteca respectivă asupra cotei-părți primite de executor. În cazul în care legatul nu se execută, legatarul va putea cere executarea silită în care să folosească ipoteca. Oricum, în niciun caz nu vedem relevanța unei acțiuni în revendicare imobiliară.

Din rândurile care urmează pasajului citat, autorul pare însă că are în vedere ipoteza în care cotele-părți deținute de executor și legatar nu sunt determinate, ceea ce este, totuși, o altă problemă.

^[53] Ibidem.

^[54] A.A. Chiș, Obiectul cărții funciare în lumina noului Cod civil – dispoziții speciale privind înscrierea drepturilor tabulare, în R.R.D.P. nr. 3/2012, p. 92.

^[55] Similar, a se vedea B. Vișinoiu, Comentariul art. 2386 C. civ., op. cit., p. 2778.

^[56] Care, în prezent, are o poziție chiar „mai firavă decât sub imperiul Codului civil anterior” (J. Kocsis, P. Vasilescu, op. cit., p. 171).