Un curios caz de aparență în drept ce contravine dispozițiilor constituționale – reglementarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 732-740.

§1. Subdiviziunile administrativ-teritoriale. Cadrul legal, reguli și probleme de constituționalitate

Noțiunea de subdiviziune administrativ-teritorială a cunoscut o dezvoltare proprie, având un parcurs sinuos în legislația românească, fiind dependentă de modelul de organizare administrativ-teritorială ales în diferite perioade.

Prin Legea comunelor nr. 394/1864 și Legea consiliilor județene nr. 396/1864, teritoriul țării a fost împărțit în județe, plăși și comune, acestea din urmă fiind rurale sau urbane. Ulterior, au fost realizate și alte reforme administrative, însă prin Legea din 1929 s-a introdus pentru prima oară conceptul de subdiviziune administrativ-teritorială, și anume sectorul, în vreme ce plășile au fost la rândul lor transformate în subdiviziuni. Astfel, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau sectoarele și plășile.

Prin Decretul-Lege din anul 1938 se realizează un fel de regionalizare a României și, astfel, se creează o nouă unitate administrativ-teritorială, și anume ținutul, care cuprindea mai multe județe, devenite între timp, sub imperiul acestui nou act normativ, subdiviziuni administrative, fără personalitate juridică^[1]. În baza acestui act normativ numai comunele și ținuturile aveau personalitate juridică, în vreme ce plășile erau subdiviziuni administrative de control, iar județele erau circumscripții administrative de control^[2].

Astfel, conform Constituției din 1948, teritoriul era împărțit în comune, plăși, județe și regiuni, pentru ca, mai apoi, Constituția din 1952 să împartă teritoriul în comune, orașe, raioane și regiuni. Ulterior, Constituția din 1965 a prevăzut o împărțire care s-a păstrat și în Constituția actuală a României, teritoriul fiind divizat în comune, orașe și județe, orașele mai importante putând fi declarate municipii.

Observăm că subdiviziunile administrativ-teritoriale au cunoscut o reglementare neuniformă până în anul 1965, când, prin Constituția din acel an, se reintroduce ideea de sectoare, ca subdiviziuni administrative, însă doar pentru municipiul București.

În baza Constituției din 1965, prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sectoarele au cunoscut o reglementare la nivel legislativ, actul normativ fiind încă în vigoare. De menționat este că în actuala Constituție sectoarele nu mai sunt reglementate expres, teritoriul fiind împărțit în comune, orașe și județe, în vreme ce unele orașe pot fi declarate municipii, în condițiile legii, conform art. 3 din Constituție.

În opinia noastră, noțiunea de sector nu este corectă, din perspectivă constituționalistă, și, prin urmare, ar trebui utilizată cea de „subdiviziune administrativ-teritorială”, astfel cum prevede legea fundamentală. În acest sens, singura normă constituțională ce privește subdiviziunile administrativ-teritoriale este cuprinsă în art. 121 alin. (3) din Constituție, potrivit căreia se oferă municipiilor posibilitatea de a-și constitui subdiviziuni administrativ-teritoriale, și nu sectoare.

În prezent, la nivel infra-constituțional, subdiviziunile administrativ-teritoriale sunt reglementate prin Legea nr. 2/1968 care, în art. 2 alin. (2), prevede că „Municipiul București este organizat în subdiviziuni administrativ-teritoriale numerotate, denumite sectoare”.O reglementare suplimentară regăsim și în Codul administrativ, în art. 5 lit. mm), care prevede că subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt sectoarele municipiului București sau alte subdiviziuni ale municipiilor ale căror delimitare și organizare se stabilesc prin lege.

Observăm că în actuala reglementare, sectoarele municipiului București nu au aptitudinea de a fi sigurele subdiviziuni administrativ-teritoriale permise de lege, aspect conform posibilităților oferite de art. 121 alin. (3) din Constituția României. Totodată, înțelegem că subdiviziunile administrative ale municipiilor trebuie să fie delimitate și organizate prin lege – în acest sens, conform art. 100 alin. (3) din Codul administrativ, în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale ale căror delimitare și organizare se fac potrivit legii.

Mai mult, Codul administrativ reglementează și cu privire la posibilitatea constituirii unor noi subdiviziuni administrativ-teritoriale. În acest sens, conform art. 100 alin. (4), organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale, altele decât cele prevăzute la alin. (3) – sectoarele –, se realizează cu respectarea prevederilor capitolului V din titlul V al prezentei părți care se aplică în mod corespunzător.

Concluzionăm că, în prezent, conform actelor normative în vigoare, cu privire la subdiviziunile administrative sunt trasate câteva reguli de rang legal și una de rang constituțional.

Astfel, cuprivire la regulile de rang legal, reținem că: subdiviziunile se delimitează și se organizează prin lege; este permisă constituirea și a altor subdiviziuni administrativ-teritoriale în afara celor deja constituite – sectoarele municipiului București; organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale nou-constituite, urmează regulile aplicabile sectoarelor.

În ceea ce privește regula de rang constituțional, aceasta prevede că este posibilă constituirea unor subdiviziuni administrativ-teritorialede către autoritățile menționate în alin. (1) din art. 121.

Astfel, prin interpretarea art. 121 alin. (3) – „autoritățile prevăzute la alineatul (1) – consiliul local și primarul – se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor” – rezultă o regulă clară: autoritățile care pot decide constituirea unei subdiviziuni administrativ-teritoriale sunt consiliul local și primarul. Pe undeva este și firesc să fie așa întrucât constituantul a făcut aplicabil principiul constituțional al autonomiei locale.

Însă, din păcate, deși regula constituțională este clară, așa cum am văzut, la nivel infra-constituțional, legislația reglementează contrar regulii constituționale. Apar astfel câteva probleme ce trebuie lămurite la nivel legislativ: denumirea de sector nu trebuie să existe, fiind obligatoriu să fie folosită cea de subdiviziune administrativ-teritorială; decizia de constituire a subdiviziunilor administrativ-teritoriale trebuie să îi aparțină consiliului local și primarului unității administrativ-teritoriale; organizarea și funcționarea generală a subdiviziunilor administrativ-teritoriale trebuie reglementată prin lege, fără a include și dreptul de constituire.

A. Denumirea de sector nu trebuie să existe, fiind obligatoriu să fie folosită cea de subdiviziune administrativ-teritorială

Am arătat că, în actuala reglementare, noțiunea de sector nu este menționată în Constituția României. Astfel, teritoriul este organizat în comune, orașe și județe, în vreme ce unele orașe pot fi declarate municipii. Toate acestea poartă denumirea de unități administrativ-teritoriale. În schimb, în ceea ce privește existența unor structuri inferioare unităților administrativ-teritoriale, acestea sunt menționate în Constituție sub termenul de „subdiviziuni administrativ-teritoriale”.

Faptul că în legislația infra-constituțională încă se folosește și termenul de sector pentru a individualiza subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiului București reprezintă o imensă stângăcie juridică și o delăsare legislativă ce poate fi asimilată neglijenței. Afirmăm toate acestea atât de ferm deoarece, prin păstrarea terminologiei de sector, se arată că au fost ignorate dispozițiile constituționale.

Astfel, din perspectiva terminologiei, constituantul român a dorit o schimbare a organizării administrativ-teritoriale, oferind posibilitatea constituirii și a altor subdiviziuni administrativ-teritoriale în afară de cele care au existat conform Constituției din 1965. Arătăm că, în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Constituția României din 1965, sectoarele erau singurele subdiviziuni administrativ-teritoriale și existau doar în municipiul București: „Capitala Republicii Socialiste Romania este municipiul București, care este organizat pe sectoare”.În actuala dispoziție constituțională, s-a renunțat la terminologia de sector și a fost adoptată cea de subdiviziune administrativ-teritorială, scopul urmărit de constituant fiind acela de a permite și altor unități administrativ-teritoriale să își constituie subdiviziuni administrativ-teritoriale.

Mai mult, de parcă încălcarea nu ar fi fost suficient de gravă, lucrurile au mers și mai departe, fiind nerespectate în mod repetat și dispozițiile art. 154 alin. (1) din Constituție, ce prevăd că „Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții”. În acest sens, Legea nr. 2/1968 care reglementează existența sectoarelor ar fi trebuit în mod normal abrogată implicit. Cu toate acestea, terminologia care încalcă grav prevederile Constituției o regăsim și în Legea administrației publice nr. 69/1991, Legea nr. 215/2001, respectiv Codul administrativ.

B. Decizia de constituirea a subdiviziunilor administrativ-teritoriale trebuie să îi aparțină consiliului local și primarului unității administrativ-teritoriale

Așa cum am arătat, legiuitorul constituant prin art. 121 alin. (3) a prevăzut că autoritățile de la alin. (1), consiliile locale și primarii, se pot constitui și în subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor. În acest sens, Codul Administrativ permite ca municipiile să își constituie subdiviziuni administrativ-teritoriale^[3].

Interpretând restrictiv aceste texte, concluzia care trebuie afirmată și pe care niciun organism politic nu dorește să o recunoască este aceea că subdiviziunile administrativ-teritoriale se înființează în condițiile legii, de către consiliile locale și primarii de municipii și sunt subordonate unităților administrativ-teritoriale care le-au constituit^[4].

Acestea fiind spuse, vom dezvolta cele două rezultante care se deduc din interpretarea textelor de lege: înființarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale de către consiliile locale și primari, respectiv subordonarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale de unitățile administrativ-teritoriale care le-au constituit.

În primul rând, cu privire la înființarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale de către consiliile locale și primari, actele normative nu prevăd care ar fi „condițiile legii” pentru înființarea unor subdiviziuni administrativ-teritoriale, deși textul din Codul administrativ face trimitere la acestea în art. 100 alin. (3) – „în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale ale căror delimitare și organizare se fac potrivit legii”. În schimb, norma constituțională prevăzută în art. 121 alin. (3) este singura care reglementează modul de constituire al subdiviziunilor administrativ-teritoriale – consiliile locale și primarii se pot constitui și în subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor. Norma infra-constituțională se rezumă în a oferi posibilitatea constituirii unor subdiviziuni administrativ-teritoriale pentru ca în art. 100 alin. (4) din Codul administrativ să fie reglementat doar modul în care trebuie organizată funcționarea administrației publice locale de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale – se realizează cu respectarea prevederilor capitolului V din titlul V al prezentei părți care se aplică în mod corespunzător.

În aceste condiții, decizia de constituire a subdiviziunilor administrativ-teritoriale aparține consiliului local și primarului unității administrativ-teritoriale. În mod evident este un vid legislativ, întrucât, în prezent, nu există o lege care să impună niște criterii de admisibilitate pentru constituirea unor subdiviziuni-administrativ teritoriale, însă acest lucru nu este de natură a salva o situație profund neconstituțională, cum este cea actuală.

Practic, constituantul român a oferit norma constituțională în temeiul căreia Parlamentul ar fi putut legifera în sensul stabilirii unor criterii pentru constituirea unor subdiviziuni administrativ-teritoriale, pentru a nu exista un efect nedorit, însă decizia de constituire nu îi poate aparține legislativului. Prin actuala reglementare, nu doar că se încalcă singura normă constituțională ce privește modul de constituire al subdiviziunilor administrativ-teritoriale, dar se încalcă și principiul autonomiei locale, reglementat tot la nivel constituțional.

Este nefiresc și împotriva ordinii constituționale ca Parlamentul să decidă în numele comunităților locale o chestiune de organizare locală.

În al doilea rând, cu privire la subordonarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale față de unitățile administrativ-teritoriale care le-au constituit, o astfel de concluzie nu este doar logică, dar este și necesară. Desigur, întreaga legislație ignoră toate aceste principii constituționale, singurul motiv fiind cel politic și privește exclusiv cele 6 sectoare ale municipiului București.

Din păcate, ca o reminiscență a vechiului sistem normativ, singurele subdiviziuni din România sunt sectoarele municipiului București. Cu toate acestea, după adoptarea Constituției din 1991, situația sectoarelor municipiului București trebuia reanalizată. Subordonarea sectoarelor față de municipiu a fost sugerată și de către art. 85 din Legea nr. 215/2001, dispoziție menținută și de Codul administrativ în art. 169 alin. (1): „Hotărârile Consiliului General al Municipiului București și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii și pentru autoritățile administrației publice locale organizate în sectoarele municipiului București”. S-a arătat în doctrină că o astfel de dispoziție consacră o formă indirectă de subordonare a autorităților alese la nivelul sectoarelor capitalei față de cele alese la nivelul Capitalei^[5].

Astfel, organizarea, funcționarea și atribuțiile consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București nu se pot realiza conform principiului autonomiei locale, nefiind posibilă asimilarea consiliului local al unui sector, cu cel al unei comune sau al unui oraș, cum nu se poate asimila nici Consiliul General al Municipiului București, cu un consiliu județean ale cărui raporturi cu consiliile locale ale comunelor și orașelor se bazează pe acest principiu^[6].

În aceste condiții, este firesc ca subdiviziunile administrativ-teritoriale să fie subordonate unităților administrativ-teritoriale ce le-au constituit. În fond, nu discutăm de mai multe unități administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală. În realitate, când o unitate administrativ-teritorială își propune să constituie o subdiviziune administrativ-teritorială, motivul îl reprezintă o gestiune mai bună a intereselor locale, dar acest lucru nu trebuie să fie de natură a crea senzația că există mai multe orașe într-unul singur, cum este cazul regretabil al municipiului București. Astfel, deși există o singură unitate administrativ-teritorială, prin tratarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale ca fiind autonome se creează o situație inacceptabilă, aceea a unei guvernări locale în 7 administrații independente.

C. Organizarea și funcționarea generală a subdiviziunilor administrativ-teritoriale trebuie reglementată prin lege, fără a include și dreptul de constituire

În opinia noastră, așa cum am arătat deja, legea trebuie să se rezume în a reglementa doar condițiile legale în care un municipiu își poate constitui subdiviziuni administrativ-teritoriale. O astfel de soluție ar fi conformă dispozițiilor constituționale și ar constitui și o frână în calea unei tendințe abuzive de a constitui subdiviziuni administrativ-teritoriale „la liber”. Însă, din păcate, legea nu prevede astfel de condiții. Mai mult, aceasta prevede numărul de subdiviziuni pe care le va avea un anumit municipiu (București).

Observăm astfel că Parlamentul a fost cel care a constituit subdiviziunile municipiului București și tot acesta a stabilit câte subdiviziuni administrativ-teritoriale vor fi. Astfel, organele enumerate la art. 121 alin. (3) aferente municipiului București nu vor putea modifica subdiviziunile administrativ-teritoriale de la nivelul sectoarelor prin hotărâri, întrucât asemenea acte, având o forță juridică inferioară, ar fi contrare Legii fundamentale.

Logica simplă, ne face să concluzionăm că, din moment ce Constituția oferă competența constituirii subdiviziunilor administrativ-teritoriale, către consiliile locale și primarii municipiilor, tot aceste entități ar fi competente să le și decidă existența.

Din păcate, în prezent, existența sectoarelor municipiului București este neconstituțională, acestea neputând lua naștere prin efectul legii, ci doar prin constituirea lor de către Consiliul General al municipiului București și de primarul general al capitalei, astfel cum prevede Constituția pentru constituirea oricărei subdiviziuni administrativ-teritoriale^[7]. Într-o opinie contrară, am fi nevoiți să admitem că municipii ca Timișoara, Iași, Cluj-Napoca nu vor putea să își constituie subdiviziuni administrativ-teritoriale decât prin introducerea acestora în lege, deși textul constituțional le permite. Astfel, în interpretarea pe care în prezent doctrina o îmbrățișează, ar rezulta că orice municipiu, pentru a-și constitui subdiviziuni administrativ-teritoriale, ar fi nevoit să o facă cu sprijinul Parlamentului, aspect cu totul inadmisibil.

§2. Teoria aparenței în drept – colacul de salvare al unei imense greșeli de legiferare

Am observat cum subdiviziunile administrativ-teritoriale, deși sunt reglementate la nivel constituțional, ele sunt încă captive unor legi care au ignorat necesitatea punerii în acord a unei situații de fapt, cu cea de drept.

Astfel, din păcate, în prezent, când discutăm despre subdiviziuni administrativ-teritoriale, avem în vedere doar situația sectoarelor municipiului București. Fără a relua analiza, vom reaminti aspectele pe care deja le-am detaliat: a) denumirea de sector este în afara sferei constituționale; b) păstrarea acestor structuri prin efectul Legii nr. 2/1968 este o gravă eroare legislativă, acest act normativ trebuind să fi fost abrogat implicit ca efect al adoptării Constituției din 1991; c) decizia de constituire a subdiviziunilor administrativ-teritoriale aparține unităților administrativ-teritoriale (consiliul local și primar), și nu Parlamentului; d) subdiviziunile administrativ-teritoriale trebuie să fie subordonate unităților administrativ-teritoriale care le-au constituit; e) Parlamentul trebuie să se rezume în a reglementa doar condițiile de funcționare ale unei subdiviziuni administrativ-teritoriale și, eventual, să impună doar niște condiții minimale pentru constituire.

În aceste condiții, întreaga existență a actualelor sectoare ale municipiului București este vădit și profund neconstituțională, în vreme ce legea, în forma ei actuală, este la rândul ei neconstituțională întrucât încalcă principiul autonomiei locale și dispozițiile art. 121 alin. (3) din Constituție.

În aceste condiții, se ridică două probleme: una legată de constituționalitate și una legată de efectele actelor juridice emise de către autoritățile administrative de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește problema constituționalității, este greu de crezut că, în viitor, Curtea Constituțională a României va tranșa problema sectoarelor municipiului București atât de brutal și de abrupt. O decizie prin care s-ar constata neconstituționalitatea acestora ar arunca securitatea circuitului civil în aer. Însă acest lucru nu înseamnă că o astfel de soluție nu ar fi posibilă, ea fiind în realitate chiar necesară. Nu este posibil ca factorul politic să fie mai important decât factorul juridic, iar salvarea sectoarelor municipiului București nu se poate realiza închizând ochii în fața unor acte normative neconstituționale. Din acest motiv, suntem de părere că soluția cea mai înțeleaptă o reprezintă o profundă reformă administrativă, prin intervenția legislativului, în sensul reglementării corecte a tuturor subdiviziunilor administrativ-teritoriale.

Cu toate acestea, în cazul în care s-ar pronunța o decizie prin care s-ar constata neconstituționalitatea actualului cadru normativ, aceasta nu ar produce efecte ex tunc. Conform dispozițiilor art. 145 alin. (1) din Constituție, deciziile prin care este constatată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe în vigoare produc efecte de la momentul publicării în Monitorul Oficial, deci pentru viitor. Mai mult, dispozițiile constituționale oferă un termen de 45 din zile în care Parlamentul ar avea timp să pună în acord actul normativ cu decizia Curții. O astfel de situație ar face ca existența sectoarelor să nu fie pusă definitiv în pericol, ci doar ar obliga Parlamentul să efectueze modificările legislative la care am făcut referire. Doar în situația în care, după trecerea acestui interval de timp, perioadă în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate, Parlamentul nu ar pune în acord dispozițiile neconstituționale cu decizia Curții, ca sancțiune juridică, norma constituțională prevede încetarea efectelor de drept. Într-o asemenea situație, deloc plăcută, efectele cu privire la situația sectoarelor ar fi totale și devastatoare pentru siguranța circuitului civil.

În ceea ce privește problema referitoare la efectele actelor juridice emise de către autoritățile administrative de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale, discuția privește instituția nulității. Astfel, în situația în care am admite că existența sectoarelor și, implicit, a autorităților administrative locale de la nivelul acestora, este nelegală, s-ar putea pune problema aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În aceste condiții, ar fi oare lovite de nulitate toate actele juridice emise de aceste autorități?

În opinia noastră, o astfel de teză nu poate fi susținută din două motive.

În primul rând, anularea actelor administrative trebuie analizată de către instanțele de contencios administrativ, iar fundamentul unei astfel de nulități, ar fi în strânsă legătură cu invocarea unei excepții de neconstituționalitate ce ar privi legea în baza căruia a putut fi emis actul administrativ. În acest sens, anterior anulării actului administrativ, ar trebui declarată neconstituționalitatea dispozițiilor care reglementează sectoarele municipiului București.

În al doilea rând, considerăm că pentru siguranța circuitului civil, ne-am afla într-o veritabilă situație exceptată de la aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, fiind posibilă chiar aplicarea principiului error communis facit ius.

Astfel, putem considera că suntem într-un veritabil caz de aparență în drept.

Aparența în drept este regula potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o situație considerată în mod public ca fiind însăși realitatea trebuie ocrotiți juridicește^[8]. În acest sens, aparența în drept apare în multe situații reglementate de Codul civil, printre acestea fiind situația moștenitorului aparent sau chiar simulația^[9]. Cu totul specială este situația avută în vedere de principiul error communis facit ius. În acest sens, s-a subliniat în doctrină caracterul excepțional al aplicării acestei teorii, determinat de ideea esențială pe care se întemeiază aparența, respectiv credința comună și invincibilă, condiție care nu se prezumă (deci trebuie probată)^[10].

Situația sectoarele municipiului București a generat o adevărată error communis faci ius inclusiv în plan procesual. În acest sens, practica judiciară este în mod greșit fundamentată, majoritatea instanțelor acceptând o falsă capacitate procesuală a sectoarelor, acestea fiind reprezentate de către primarul de sector. În realitate, conform art. 96 alin. (2) din Codul administrativ, subdiviziunile administrative-teritoriale sunt doar subiecte juridice de drept fiscal, în schimb, singurele entități care au capacitate procesuală sunt unitățile administrativ-teritoriale. Această veritabilă aparență a sectoarelor să extinde în toate domeniile dreptului, aspect extrem de problematic. În aceste condiții, ca o concluzie a tuturor argumentelor pe care le-am oferit cu privire la reglementarea precară și neconstituțională a sectoarelor, considerăm că această imensă greșeală de legiferare ce a fost menținută după anul 1991, poate fi salvată din punct de vedere juridic prin aplicarea teoriei aparenței în drept, aspect care nu exclude însă nevoia de legiferare și de punere în acord a legislației cu norma constituțională.

Note de subsol

^[1] E. Cernea, Tradiții ale administrației regionale românești, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 3.

^[2] Ibidem.

^[3] V. Soare, Probleme de interpretare privind constituționalitatea și capacitatea juridică a subdiviziunilor administrativ-teritoriale, A.U.B. seria Drept, 2019, p. 126-133

^[4] V. Soare, Asociațiile de dezvoltare intercomunitară – un hibrid instituțional între dreptul public si dreptul privat. Analiza comparativă România și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Ed. Hamangiu, 2020, p. 124.

^[5] D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 364.

^[6] V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a rev. și adăug., Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 821.

^[7] V. Soare, op. cit., A.U.B. seria Drept, 2019, p. 126-133.

^[8] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Introducere, ed. a 8-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 134.

^[9] Pentru mai multe informații privind aparența în materia simulației, a se vedea Fl.A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003.

^[10] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil – comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 17.