Unde dai şi unde crapă: aparenţa şi interpretarea obiectivă a contractului

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 469-496.

Introducere

Văzând în art. 1266 alin. (1) din noul Cod civil doar o reafirmare, într-o terminologie perfectată, a regulii înscrise în art. 977 din vechiul Cod^[1], doctrina recentă continuă să evoce un principiu al voinţei „reale” sau „interne” în ceea ce priveşte formarea şi interpretarea contractului: atunci când există nepotrivire între intenţiile subiective ale părţilor şi voinţele declarate, exteriorizate, prevalează cele dintâi^[2]. Jurisprudenţa, la rândul său, reţine la nivel declarativ acest principiu, chiar dacă ceea ce fac instanţele în analiza contractelor diferă, de multe ori, de sondarea propriu-zisă a intenţiilor subiective ale părţilor^[3].

Ataşamentul puternic faţă de pretinsa preeminenţă a voinţei interne lasă dreptul privat român într-o poziţie excentrică în universul dreptului comparat. Este suficientă, în acest punct, observaţia că, în urma reformei din anul 2016, dreptul civil francez – leagănul concepţiei subiective sau voluntariste despre formarea şi interpretarea contractelor^[4] – a făcut cel puţin o importantă concesie concepţiei obiective sau, altfel spus, voinţei declarate. Noul art. 1188 C. civ. fr., în forma atribuită prin Ordonanţa nr. 2016-131, conservă regula tradiţională a interpretării convenţiilor conform „intenţiei comune a părţilor”, iar nu potrivit sensului literal al termenilor utilizaţi, dar adaugă, în alin. (2), o directivă reziduală de interpretare obiectivă, cu potenţialul de a deveni regula practică, aplicabilă în cazurile – frecvente în litigiile contractuale – în care părţile afirmă şi produc mijloace de probă pentru sensuri subiective divergente atribuite contractului încheiat: dacă „intenţia comună” nu poate fi decelată, contractul se interpretează în sensul pe care i l-ar da o persoană rezonabilă aflată în aceeaşi situaţie^[5].

Afirmarea în continuare a primatului voinţei interne în dreptul civil român nu este criticabilă însă doar prin anacronismul său în contextul dreptului comparat. Astfel, întâi, raţiunea pentru care această concepţie este respinsă sau, în orice caz, mult limitată în alte sisteme de drept este perfect aplicabilă şi în dreptul civil român: funcţionarea economiilor de piaţă implică securitatea operaţiunilor juridice, care, la rândul său, reclamă mecanisme prin care atât părţile, cât şi terţii, să se poată încrede în aparenţa creată de declaraţiile de voinţă, fără ca, în eficacitatea sau în conţinutul lor, aceste operaţiuni să depindă de convingerile subiective ale fiecărei părţi^[6]. Nevoia practică de certitudine este, de altfel, resortul unor fisuri doctrinare în principiul voinţei interne, apărute atât în contextul vechii legi civile^[7], cât şi în regimul noului Cod civil român^[8]. Apoi, mai important, credem că, tehnic, în actuala sa configuraţie, dreptul civil român nu mai legitimează un aşa-numit principiu al voinţei interne sau reale, care descrie inexact relaţia dintre voinţa internă şi cea declarată.

Ne propunem, în prezenta lucrare, să prezentăm schematic unele argumente pentru care, în prezent, raportul dintre voinţa declarată, aparentă, şi voinţa subiectivă, nu mai poate fi cel evocat, în general, în doctrină şi în practica judiciară: dimpotrivă, există ipoteze importante, chiar cu o posibilă preponderenţă practică, în care aparenţa creată de voinţa declarată prevalează în câmpul formării şi al interpretării contractului, protecţia voinţei interne rămânând limitată la mecanismele de înlăturare a obligativităţii contractului – în principiu, prin regimul viciilor de consimţământ – în cazul unor devieri semnificative de la înţelesul obiectiv al contractului încheiat. După o scurtă critică a ancorării principiului voinţei interne în art. 1266 alin. (1) C. civ. (§2), vom trata, în sprijinul tezei propuse, argumentele de drept substanţial care rezultă din regimul viciului de consimţământ al erorii (§3), semnalând apoi, concluziv, unele aplicaţii practice (§4). În prealabil însă, se cuvin prezentate conceptele de bază ale teoriilor subiectivă, respectiv obiectivă despre formarea şi interpretarea contractelor (§1). 

§1. Subiectiv şi obiectiv în investigarea încheierii convenţiei şi a înţelesului clauzelor acesteia

În doctrina română – inclusiv sub imperiul vechiului Cod civil –, distincţia dintre abordările subiectivă şi obiectivă cu privire la convenţii ocupă, de cele mai multe ori, partea introductivă a studiului interpretării contractului (sau al actului juridic în general), fiind reflectată în două „metode” prin care poate fi identificată voinţa părţilor. Metoda subiectivă ar tinde astfel la stabilirea voinţei reale, interne sau psihologice a părţilor, valorificând declaraţia de voinţă doar ca unul dintre mai multele mijloace posibile de sondare a intenţiilor subiective. Dimpotrivă, prin metoda obiectivă, accentul cade asupra aparenţei create de exteriorizarea voinţei: nu interesează cercetarea voinţei reale, ca fenomen psihologic, subiectiv, ci înţelegerea manifestării de voinţă prin prisma unor criterii extrinsece, obiective, cum sunt uzanţele sau echitatea^[9]. Împrejurarea că absenţa acordului subiectiv, în parte sau integral, are consecinţa nevalabilităţii contractului sau, pur şi simplu, a inexistenţei acestuia, ar face din metoda subiectivă o modalitate de promovare a securităţii statice a circuitului civil, în timp ce metoda obiectivă, tinzând la eficacitatea convenţiilor în existenţa şi conţinutul lor aparente, pe care se bazează terţii care, la rândul lor, intră în raporturi cu părţile contractului analizat, conferă prioritate securităţii dinamice a circuitului civil^[10]. Nuanţarea acestei distincţii, ţinând cont şi de exemplele furnizate de alte sisteme de drept, este oportună pentru identificarea implicaţiilor tehnice, abordate în secţiunile §3-4 infra.

Astfel, în primul rând, nu există niciun motiv pentru a limita domeniul celor două teorii (metode) la problema interpretării convenţiilor ori a actelor juridice în general. Criteriile cu ajutorul cărora se poate determina ce au stabilit părţile ca soluţie pentru o anumită problemă contractuală sunt utilizabile, în mod logic, pentru a cerceta, în prealabil, şi dacă a existat o asemenea înţelegere cu privire la o clauză sau chiar la întreaga operaţiune^[11]. Ca atare, câmpul de aplicare a analizei subiective sau, după caz, obiective a acordului de voinţe cuprinde deopotrivă formarea şi interpretarea contractului^[12]. Observaţia este importantă: dincolo de directivele de interpretare a contractului, întotdeauna evocate în relaţie cu metodele subiectivă şi obiectivă, stabilirea preferinţei legii pentru o anumită abordare nu poate face abstracţie de regulile aplicabile încheierii convenţiei, inclusiv validităţii acesteia.

În al doilea rând, distincţia dintre perspectivele subiectivă şi obiectivă în analiza formării şi a interpretării contractului poate fi încadrată în două planuri.

Probator, măsura în care un anumit sistem de drept acordă preferinţă uneia dintre aceste perspective este dictată de stricteţea regulilor de dovadă a contractelor. Bunăoară, abordarea obiectivă a dreptului englez, precum şi a sistemelor (statale) nord-americane, este asociată cu aşa-numita Parol Evidence Rule, care – într-o formulă generală – exclude mijloace extrinsece de probă pentru a suplimenta, modifica sau contrazice conţinutul unui instrument scris destinat a înregistra acordul părţilor^[13]. În plus, în ciuda respingerii sale prin Restatement^[14], o restricţie suplimentară continuă să fie aplicată de către unele jurisdicţii statale americane sub forma Plain Meaning Rule, care exclude probe extrinsece înscrisului pentru interpretarea clauzelor socotite „clare” în aparenţă^[15]. Funcţional similare au fost, istoric, constrângerile probatorii din materie contractuală fixate de art. 1341-1348 şi 1353 C. civ. napoleonian^[16], reguli înlocuite, astăzi, prin noile dispoziţii privind proba obligaţiilor^[17]. După modelul francez, şi vechiul Cod civil român, în art. 1191-1198 şi 1203, a instituit restricţii în privinţa probei actelor juridice prin declaraţii de martori sau prin prezumţii^[18]. Cu nuanţele adăugate, în timp, de doctrină şi de jurisprudenţă, aceste limite generale aplicabile probei actelor juridice au fost preluate în art. 309-310 şi – pentru prezumţiile judiciare – art. 329 C. proc. civ., cărora li se adaugă normele speciale care instituie cerinţa formei ad probationem pentru anumite acte juridice. Scopul acestor obstacole probatorii create de lege este de a promova certitudinea raporturilor juridice prin stimularea preconstituirii probelor scrise^[19], raţiune împărtăşită, de altfel, de echivalentele funcţionale din alte sisteme de drept^[20]. Din punct de vedere probator, aşadar, orice analiză a formării şi a conţinutului contractului – chiar şi în sisteme de drept asociate, tradiţional, cu aşa-numita metodă subiectivă – implică o abordară obiectivă în sensul particular că voinţa contractuală, fie aceasta chiar „reală” sau internă, nu poate fi extrasă exclusiv din declaraţiile părţilor privind intenţiile lor subiective, formulate cu ocazia unui litigiu contractual, ci numai dintr-o gamă, mai largă sau mai restrânsă, de date obiective, exterioare unor asemenea relatări: conţinutul unui înscris (de cele mai multe ori), declaraţiile unor terţi privind ceea ce şi-au spus părţile în pregătirea sau cu ocazia încheierii contractului, fapte care relevă circumstanţele contractării etc.^[21] În planul probei, de interes tehnic este, în final, glisarea sistemelor de drept între analiza textuală a voinţei părţilor, concentrată doar pe înscrisul constatator, şi analiza contextuală, care admite, în măsuri diferite, raportarea la elemente extrinsece acestui înscris^[22].

Substanţial – aşadar, în planul care ne interesează în lucrarea de faţă –, analiza subiectivă identifică existenţa acordului contractual şi sensul conţinutului acestuia prin sondarea a ceea ce, psihologic, au dorit părţile, în timp ce, într-o analiză obiectivă, este privilegiată perspectiva externă a unui subiect abstract. Dincolo de aceste formule simplificatoare, nu există, în realitate, o singură teorie subiectivă sau obiectivă.

Astfel, testul subiectiv poate, teoretic, să verifice intenţia uneia sau a celeilalte părţi contractante (ofertant, destinatar, creditor, debitor etc.), deci modul în care această parte a înţeles, în mod real, declaraţiile de voinţă şi acordul rezultat. De pildă, sistemul de drept ar putea conferi contractului înţelesul concret pe care i l-a dat ofertantul, chiar dacă sensul atribuit de către acesta cuvintelor din oferta sa deviază atât de la înţelesul comun al limbajului, cât şi de la cel asociat declaraţiei de voinţă de către destinatarul ofertei. În condiţiile în care o asemenea analiză ar subordona nejustificat o parte preferinţelor pur subiective ale celeilalte, mai cu seamă în privinţa semnificaţiei limbajului, un test subiectiv alternativ – de succes din punct de vedere istoric – este cel al „intenţiei comune” a părţilor: înţelesul contractului şi, mai general, însăşi existenţa acordului contractual decurg din întâlnirea intenţiilor subiective ale părţilor, indiferent de modul în care manifestările de voinţă ar fi înţelese din exterior^[23]. Aceasta este poziţia adoptată, de pildă, de către Pothier^[24], precum şi – fapt esenţial – motivul pentru care acesta aprecia că, în cazul erorilor asupra obiectului convenţiei (în care includea atât operaţiunea însăşi, cât şi bunurile la care aceasta se referă), dezacordul părţilor asupra acestui element fundamental înseamnă, în realitate, lipsa totală a consimţământului, deci inexistenţa oricărui contract^[25]. Produs al teoriei autonomiei de voinţă, privilegierea „intenţiei comune” a fost consacrată nu doar în (vechiul) art. 1156 C. civ. fr. (art. 977 C. civ. 1864), ci şi, cel puţin declarativ, în dreptul anglo-american de până la jumătatea secolului al XIX-lea (testul „meeting of the minds”)^[26], precum şi în §133 BGB, sub influenţa lui Savigny^[27]. 

La rândul lor, testele obiective se pot concentra, teoretic, asupra înţelesului care ar fi atribuit declaraţiei de voinţă sau acordului contractual de către o persoană rezonabilă aflată în poziţia uneia sau a celeilalte dintre părţi (creditor, debitor, ofertant, destinatar al ofertei etc.), ori asupra percepţiei pe care ar putea să o aibă, din exterior, o persoană rezonabilă care are cunoştinţă de toate împrejurările de fapt relevante pentru situaţia oricăreia dintre părţi. Această „obiectivitate detaşată”^[28] este, de pildă, nucleul interpretării obiective contextuale descrise, în dreptul englez contemporan, de către Lordul Hoffmann, în cauza Investors Compensation Scheme Ltd v. West Bromwich Building Society^[29]: contractul trebuie interpretat în sensul pe care i l-ar da o persoană rezonabilă care cunoaşte întreaga „matrice factuală”, adică toate împrejurările de fapt care au caracterizat situaţia părţilor şi care ar fi de natură să influenţeze înţelesul termenilor folosiţi, cu excepţia negocierilor precontractuale şi a simplelor declaraţii privind intenţiile subiective. Excluderea tradiţională, din „contextul” interpretării, a acestor negocieri şi declaraţii, are o dublă raţiune în sistemul englez de common law: pe de o parte, este foarte dificil să se distingă, în procesul de încheiere a contractului, între declaraţii care descriu doar aspiraţiile proprii uneia dintre părţi şi cele care, într-adevăr, reflectă un consens, fie şi provizoriu; pe de altă parte, luarea în considerare a acestor elemente ar încuraja un comportament strategic în etapa precontractuală, părţile fiind stimulate să „îngroaşe” corespondenţa în speranţa că, manifestând propria înţelegere asupra aspectelor negociate, vor putea influenţa interpretarea dată ulterior convenţiei, în eventualitatea unui litigiu^[30]. 

Testul obiectiv utilizat în dreptul englez se regăseşte – cu o funcţie reziduală şi cu nuanţa importantă a includerii negocierilor precontractuale în contextul relevant pentru interpretare – în proiecte academice internaţionale, precum şi în reglementări internaţionale obligatorii sau standardizate (instrumente de soft law). În general, este proclamată întâietatea „intenţiei comune” a părţilor contractante, fie aceasta şi diferită de înţelesul obişnuit al termenilor utilizaţi^[31], însă analiza obiectivă a manifestării părţilor, ţinând cont de toate împrejurările relevante, urmează a fi aplicată ori de câte ori nu se poate discerne o asemenea voinţă subiectivă comună^[32]. Unele instrumente adaugă un criteriu intermediar de interpretare, în fond o întrepătrundere a abordărilor subiectivă şi obiectivă: dacă o parte a atribuit cuvintelor sau expresiilor sale un sens particular, contractul va primi acest sens, dacă cealaltă parte a cunoscut efectiv (test subiectiv) sau, după împrejurări, trebuia să cunoască – cu alte cuvinte, nu ar fi putut ignora în mod inocent (test obiectiv) – semnificaţia specifică astfel ataşată convenţiei^[33]. Ipoteza este, în general, ilustrată prin situaţia de fapt a unui important precedent din dreptul englez, Hartog v. Collin & Shields^[34], în care vânzătorul unor piei de iepure argentinian, contrar întregului context al contractului şi în special uzanţelor pieţei, a oferit din eroare bunurile la un preţ stabilit pe livră în loc de obişnuitul preţ pe bucată, rezultând un preţ final de aproximativ o treime din valoarea de piaţă^[35]. S-a reţinut că destinatarul ofertei nu putea să nu fi cunoscut faptul că în cuprinsul ofertei se strecurase o eroare de exprimare a preţului^[36]. 

Similar sub aspect funcţional este mecanismul propus de §201 din Restatement (Second) of Contracts: dacă părţile au ataşat aceeaşi semnificaţie unei promisiuni (declaraţii) sau unui acord ori unei clauze, aceasta va fi interpretată în sensul comun atribuit de către părţi; dacă, în schimb, părţile au avut percepţii subiective diferite, va prevala înţelesul avut în vedere de către una dintre ele dacă aceasta nu a cunoscut şi nu avea motive să cunoască o semnificaţie diferită atribuită de către cealaltă parte, în timp ce aceasta din urmă, dimpotrivă, cunoştea sau avea motive să cunoască semnificaţia atribuită de către prima parte.

După modelul instrumentelor internaţionale, art. 1188 C. civ. fr., în forma primită în urma reformei din anul 2016, îmbină testul subiectiv tradiţional al „intenţiei comune” cu testul obiectiv rezidual al percepţiei pe care ar avea-o asupra contractului o persoană rezonabilă aflată în situaţia părţilor contractante^[37]. Deşi, declarativ, obiectivul principal al interpretării rămâne stabilirea intenţiei subiective comune, rolul practic al acestei reguli este limitat. Astfel cum se arată, de exemplu, în comentariile Principiilor UNIDROIT – unul dintre modelele actualului art. 1188 C. civ. fr. – este improbabil, în general, ca părţile să utilizeze cuvinte sau expresii într-un sens diferit de înţelesul lor obişnuit şi, în orice caz, o parte care a atribuit convenţiei o semnificaţie atipică va avea mari dificultăţi în a dovedi, în eventualitatea unui litigiu, că această semnificaţie a fost împărtăşită de către cealaltă parte la data contractării^[38]. 

În acest context, se poate observa o convergenţă funcţională a soluţiilor contemporane majore identificabile, în dreptul comparat, în ceea ce priveşte analiza formării şi a înţelesului contractului. 

Astfel, în primul rând, în cazurile – mai puţin probabile în practică – în care se dovedeşte cu succes că ambele părţi au perceput în acelaşi fel anumite elemente de conţinut al contractului sau însăşi existenţa ori inexistenţa intenţiei de a contracta, această percepţie subiectivă comună prevalează, indiferent de aparenţa obiectivă creată de declaraţiile/manifestarea de voinţă. În Franţa, în sistemul Restatement (Second) of Contracts şi în principalele reglementări sau proiecte academice internaţionale, acesta ar fi, pur şi simplu, rezultatul identificării „intenţiei comune”, deci al aplicării regulii primare din materia interpretării. În dreptul englez, al cincilea principiu al interpretării contextuale permite instanţei să extragă din context un înţeles propriu părţilor contractante, diferit de sensul aparent generat de deficienţele limbajului folosit^[39], rămânând pur teoretică problema de a şti dacă acesta este tot rezultatul unei intepretări obiective – sensul atipic împărtăşit de către părţi este demonstrat de contextul încheierii convenţiei – sau constituie un caz rezidual de interpretare subiectivă admis de dreptul englez^[40]. Sistemul german, în fine, ar ajunge la aceeaşi concluzie în condiţiile în care principiul bunei-credinţe în interpretarea contractului, ca principal temei al analizei obiective, nu pretinde o deviere de la o înţelegere subiectivă comună, diferită de sensul obiectiv al declaraţiilor de voinţă^[41]. 

În al doilea rând, atunci când nu poate fi stabilită o voinţă subiectivă comună a părţilor, va prevala sensul obiectiv ce poate fi atribuit, în mod rezonabil, voinţei declarate sau aparente, ţinând cont de elementele relevante care descriu contextul încheierii contractului (inclusiv, în cele mai multe sisteme, de negocierile părţilor).

§2. Art. 1266 alin. (1) C. civ. are semnificaţia preeminenţei voinţei interne?

În sistemul dreptului civil român, textul art. 1266 alin. (1) C. civ. este îndeobşte invocat drept principală dovadă a ataşamentului noii legi civile generale faţă de principiul voinţei interne sau reale^[42]. Conform acestei norme, „[c]ontractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. Redactorii textului au preferat astfel sintagma „voinţă concordantă” celei de „intenţie comună” a părţilor, utilizată în art. 977 C. civ. 1864, după modelul (fostului) art. 1156 C. civ. fr. din anul 1804, însă criticată în doctrină pentru considerentul că intenţiile părţilor sunt adesea divergente, trebuind căutat acordul la care s-a ajuns în mod real, subiectiv^[43], deci mijlocul voit de către părţi, în comun, pentru atingerea obiectivelor proprii.

Este aceasta, într-adevăr, doar o nouă haină terminologică a principiului voinţei reale? Foarte probabil, în redactarea actualului art. 1266 alin. (1) C. civ. au fost avute în vedere, între alte elemente, criticile formulate în doctrină în privinţa exprimării art. 977 C. civ. din anul 1864. Credem însă că s-a dorit, în plan substanţial, şi o legitimare a interpretării obiective a convenţiilor, necesară prin prisma altor instituţii ale noului Cod. Astfel, dată fiind bivalenţa noţiunii de voinţă în normele noului Cod civil, cercetarea „voinţei concordante” nu presupune în mod necesar sondarea înţelegerii subiective pe care fiecare parte a atribuit-o contractului, cu urmarea că tot ceea ce se poate spune cu certitudine despre art. 1266 alin. (1) C. civ. este că impune, în detrimentul unei interpretări literale sau textuale, o abordare contextuală a sensului contractului, perfect compatibilă şi cu o teorie obiectivă a formării şi a interpretării convenţiilor.

2.1. Semnificaţiile posibile ale sintagmei „voinţă concordantă”

În litera sa, expresia „voinţă concordantă” nu desemnează necesarmente voinţa subiectivă comună a părţilor. Două observaţii ne conduc la această concluzie.

Întâi, noţiunea de „voinţă” nu este limitată, în Codul civil, la sensul său primar, de fenomen psihic constând în orientarea conştientă a activităţii agentului către realizarea unui anumit scop^[44], ci are şi înţelesul secundar de manifestare obiectivă, exterioară, care generează aparenţa fenomenului psihic, intern. Aceasta este voinţa „declarată”, la care, de regulă prin sintagma „declaraţie de voinţă”, face referire Codul civil, de pildă în materia viciului de consimţământ al erorii, al cărui regim juridic este aplicabil şi atunci când falsa reprezentare a părţii poartă asupra acestei declaraţii, emisă sau transmisă în discordanţă cu voinţa reală (art. 1211 C. civ.), precum şi în reglementarea pactului de opţiune [art. 1278 alin. (1) C. civ.]. Bivalenţa noţiunii tehnice de „voinţă” în Codul civil lipseşte art. 1266 alin. (1) C. civ. de implicaţii determinante în ceea ce priveşte pretinsa încorporare a unui principiu al voinţei interne sau reale. În orice caz, ea spune mult mai puţin despre opţiunea legiuitorului decât ar fi făcut-o exprimarea mai plastică – „intenţia comună” – folosită în art. 977 C. civ. 1864. 

Apoi, nici calificativul „concordantă” nu justifică asocierea art. 1266 alin. (1) C. civ. cu un principiu al voinţei reale. Convergenţa voinţelor contractanţilor se poate verifica, desigur, atât la nivel subiectiv, deci prin prisma a ceea ce părţile intenţionează în mod real, cât şi la nivelul obiectiv al aparenţei generate de declaraţiile de voinţă. Mai mult, există contracte eficace, cel puţin provizoriu, în care întâlnirea voinţelor părţilor se produce doar în acest plan obiectiv^[45], părţile fiind în dezacord subiectiv chiar şi asupra coordonatelor fundamentale ale operaţiunii, aspect tratat în secţiunea IV infra ca argument esenţial pentru rolul important pe care Codul civil îl rezervă analizei obiective a formării şi a interpretării contractului. 

În sinteză, credem că textul art. 1266 alin. (1) nu impune o teorie subiectivă a interpretării (şi, prin extensie, a formării) contractului, în ciuda revendicării acestei norme în descrierile doctrinare ale principiului voinţei interne. Dimpotrivă, regula este compatibilă cu ambele metode de analiză a contractului, subiectivă şi obiectivă. Desigur, argumentul de text nu este hotărâtor – se poate replica, de exemplu, că legiuitorul a preferat expresia descriptivă „declaraţie de voinţă” atunci când a dorit să se refere la voinţa declarată, aparentă. Interpretarea gramaticală a art. 1266 alin. (1) C. civ. este însă coroborată de argumentele tehnice tratate în continuare şi extrase din regimul juridic al viciului de consimţământ al erorii. 

2.2. Semnificaţiile pe care le atribuim art. 1266 C. civ.

Dacă art. 1266 alin. (1) nu constituie expresia principiului voinţei reale, care este totuşi înţelesul acestei norme? Textul său, citit în lumina exemplelor oferite, istoric, de alte sisteme de drept, furnizează un răspuns facil: la stabilirea „voinţei concordante” a părţilor, interpretul nu se poate baza pe simpla interpretare textuală (literală) a declaraţiilor de voinţă, „agăţându-se” de sensul obişnuit al cuvintelor folosite, ci este dator să efectueze o interpretare contextuală. Aceasta pare să fi fost, de altfel, semnificaţia originară a regulii enunţate de către Pothier, care respingea interpretarea bazată pe „sensul gramatical al termenilor”, dând ca exemplu situaţia în care, printr-o (nouă) locaţiune, se închiriază casa locatorului pentru chiria stipulată în „precedenta închiriere”, din contractele anterioare dintre aceleaşi părţi rezultând, însă, că acestea trebuie să fi dorit doar închirierea unui „mic apartament” din acea casă, apartamentul – iar nu întreaga casă – fiind bunul închiriat anterior^[46]. Art. 1266 alin. (1) C. civ. nu trebuie înţeles, aşadar, decât ca o reflectare contemporană a ideii că limbajul contractual depinde în mod esenţial de contextul în care este exprimat. Aceeaşi premisă a analizei formării şi a conţinutului contractului, tradiţională în abordarea subiectivă a dreptului francez, tinde, astăzi, la o vocaţie universală, regăsindu-se, de pildă, în §133 BGB, în respingerea Plain Meaning Rule prin Restatement (Second) of Contracts, în interpretarea obiectivă contextuală din dreptul englez şi în cele mai importante reglementări sau proiecte academice internaţionale de drept civil.

În aceeaşi cheie trebuie înţeleasă norma din art. 1266 alin. (2) C. civ., care enumeră, exemplificativ, mai multe criterii pentru stabilirea „voinţei concordante”, anume scopul contractului, negocierile părţilor, practicile statornicite între acestea şi comportamentul ulterior încheierii contractului. Toate acestea sunt criterii ale unei analize contextuale a acordului contractual, iar nu necesarmente ale unei interpretări subiective destinate să surprindă voinţa „reală” a părţilor. Mai mult, ne întrebăm dacă utilitatea art. 1266 alin. (2) nu a fost percepută de către redactori tocmai în legitimarea unei abordări obiective. Într-adevăr, norma nu prezintă nicio importanţă dacă este înţeleasă ca autorizând exploatarea, pentru proba voinţei reale, a împrejurărilor factuale enumerate în text: toate împrejurările relevante care descriu contextul contractului sunt tot atâtea fapte pe care se pot întemeia prezumţiile instanţei privind intenţiile subiective ale părţilor, ştiut fiind că restricţiile privind utilizarea declaraţiilor de martori şi a prezumţiilor în materia actelor juridice nu se aplică în ceea ce priveşte lămurirea înţelesului actului^[47]. Cu alte cuvinte, sub aspect probator, cu sau fără art. 1266 alin. (2) C. civ., instanţa ar fi fost oricum îndreptăţită (şi îndatorată, conform primului alineat al aceluiaşi articol) să stabilească voinţa părţilor cercetând atât conţinutul înscrisului constatator al convenţiei, cât şi „circumstanţele cauzei străine de textul actului”^[48]. Ca atare, credem că interesul practic al acestei norme priveşte tocmai aspectul substanţial al autorizării implicite a unei interpretări obiective a convenţiei în acele situaţii în care probele administrate nu permit filtrarea unei voinţe subiective comune: elementele de context precum negocierile părţilor, practicile statornicite între acestea ori conduita lor după contractare devin astfel criterii prin prisma cărora se va judeca sensul aparent pe care un observator rezonabil l-ar putea atribui convenţiei.

În concluzie, apreciem că art. 1266 alin. (1) C. civ. nu justifică, în realitate, un pretins principiu al voinţei interne, ci concentrează o directivă de interpretare contextuală care poate fi deopotrivă subiectivă sau obiectivă. În mod corespunzător, complementul acestei norme – alin. (2) al aceluiaşi articol – îndeplineşte funcţia de temei implicit pentru interpretarea obiectivă, similar textului mult mai clar al actualului art. 1188 alin. (2) C. civ. fr. În următoarea secţiune, vom prezenta motivele tehnice pentru care credem că analiza obiectivă a formării şi a conţinutului contractului, cel puţin cu un rol rezidual, este, în plus, chiar o necesitate tehnică în noul Cod civil român. 

§3. Regimul juridic al erorii impune analiza obiectivă a formării şi a interpretării contractului atunci când nu se poate stabili o voinţă subiectivă (reală) concordantă

Mai multe elemente de regim juridic al contractului potrivit noului Cod civil trădează înglobarea, cu funcţie reziduală, a unei analize obiective a contractului, în detrimentul voinţei interne. De pildă, ineficacitatea actului de revocare a unei oferte irevocabile, conform art. 1191 alin. (2) C. civ., este specifică abordării obiective a procesului de formare a convenţiei atunci când voinţa subiectivă actuală a ofertantului nu mai corespunde conţinutului declaraţiei sale de voinţă: cea din urmă va prevala, revocarea neputând împiedica încheierea contractului^[49]. Aceeaşi abordare se întrevede prin eficacitatea ofertei, ca regulă, chiar şi în caz de deces sau de incapacitate a ofertantului, ipoteze în care nu poate subzista o voinţă subiectivă valabilă corespunzătoare declaraţiei de voinţă [art. 1195 alin. (2) C. civ.]^[50]. Din sfera regimului juridic al contractului, determinante pentru implementarea abordării obiective în noul Cod civil sunt, însă, regulile aplicabile viciului de consimţământ al erorii, în special: (i) aplicarea sancţiunii anulabilităţii pentru toate formele viciului de consimţământ al erorii; (ii) aplicarea regimului erorii şi atunci când aceasta poartă asupra declaraţiei de voinţă ori atunci când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul altei persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă. 

3.1. Sancţiunea viciului de consimţământ al erorii

Prin art. 1207 alin. (1) şi art. 1251, noul Cod civil generalizează sancţiunea nulităţii relative a contractului în cazul viciului de consimţământ al erorii. La originea acestei schimbări de optică se află, cu certitudine, critica doctrinară a aplicabilităţii nulităţii absolute în ipotezele de aşa-numită eroare-obstacol, atunci când reprezentarea greşită a părţii vizează natura convenţiei încheiate (error in negotio) sau identitatea bunului care constituie obiectul prestaţiei (error in corpore). În lipsa unor prevederi exprese în Codul civil napoleonian şi în Codul civil român din anul 1864, însăşi incidenţa nulităţii absolute era o regulă pretoriană^[51], pusă în discuţie de doctrina mai recentă, franceză şi română, pentru motivul că, precum orice altă formă de eroare, aşa-numita eroare-obstacol nu lezează decât interese particulare, fiind potrivită, aşadar, sancţiunea anulabilităţii, care permite părţii lezate să acţioneze potrivit propriului interes, exercitându-şi dreptul de critică împotriva convenţiei sau confirmând-o^[52]. În mod notabil însă se considera că o asemenea anulabilitate ar fi trebuit să aibă particularitatea de a putea fi invocată de către ambele părţi (sau toate părţile), nu ca urmare a vreunui caracter absolut al sancţiunii, ci pentru că, prin ipoteză, fiecare parte se află în eroare, reprezentându-şi greşit înţelegerea pe care cealaltă parte a avut-o asupra naturii contractului sau asupra identităţii bunului la care acesta se referă^[53]. Acest specific al anulabilităţii pentru vechile forme de eroare-obstacol pare a fi însuşit, uneori, şi de doctrina recentă, în cadrul sancţionator instituit de noul Cod civil pentru viciul de consimţământ al erorii^[54].

Deşi, în acest context, redactorii noului Cod civil au dorit, cel mai probabil, doar o proporţionalizare a sancţiunii cu natura intereselor ocrotite în ipotezele de eroare, credem că, indirect, acest regim sancţionator demonstrează necesitatea tehnică a abordării obiective a contractului în astfel de situaţii. Într-adevăr, amintim că raţiunea pentru care practica reţinea sancţiunea nulităţii absolute pentru error in negotio şi error in corpore era împrejurarea că, în aceste cazuri, lipseşte cu totul consimţământul părţilor, care, în realitate, sunt în dezacord asupra unei chestiuni obiectiv esenţiale, fiind împiedicată chiar formarea convenţiei^[55]. Mai mult, însăşi exploatarea nulităţii absolute ca sancţiune pentru eroare-obstacol era, în realitate, un reflex al respingerii teoriei inexistenţei actului juridic. În schimb, Pothier^[56] şi mulţi dintre comentatorii timpurii ai Codului civil napoleonian^[57] nu ezitau să arate că, în astfel de cazuri de eroare „distructivă” de voinţă, nu există deloc convenţie: lipseşte „acordul de idei, întâlnirea de voinţe, consensus in idem placitum”^[58]. Concepţia era în perfectă concordanţă cu primatul voinţei interne. Dacă tot ceea ce contează este întâlnirea intenţiilor subiective, reale ale părţilor, indiferent de aparenţa creată prin materializarea (obiectivarea) unui consimţământ, dezacordul subiectiv care vizează chiar coordonatele fundamentale ale operaţiunii – însăşi natura acesteia sau bunul la care se referă – echivalează cu absenţa vreunei convenţii. 

Or, aplicarea aceluiaşi model subiectiv de analiză a formării şi a conţinutului convenţiei devine o imposibilitate dacă, inclusiv pentru astfel de divergenţe (subiective) fundamentale, sancţiunea aplicabilă este anulabilitatea. Astfel, în regimul noului Cod civil, dacă, de pildă, o parte crede că încheie o vânzare, iar cealaltă îşi reprezintă doar o locaţiune cu plata în avans a întregii chirii, simpla anulabilitate a convenţiei implică, în mod necesar, că s-a format un contract, cu un anumit conţinut şi cu o eficacitate provizorie, deoarece – independent de controversele care încă urmăresc efectele nulităţii absolute^[59] – este necontestat că nulitatea relativă nu operează de plin drept, ci este condiţională, acţionând, aşadar, doar amiabil sau, în absenţa înţelegerii părţilor, printr-o hotărâre a judecătorului^[60]. De vreme ce, subiectiv, părţile nu s-au înţeles deloc asupra operaţiunii – căci, în exemplul descris, nici măcar nu au intenţionat aceeaşi operaţiune! –, acest contract, provizoriu eficace, nu poate rezulta dintr-o voinţă subiectivă convergentă: în termenii art. 1266 alin. (1) C. civ., prin raportare la planul subiectiv (al intenţiilor reale), „voinţa concordantă” nu există. Dar, existând o aparenţă de acord, rămâne ca operaţiunea rezultată, ab initio eficace şi supusă doar anulabilităţii, să fie construită doar pe baza declaraţiilor de voinţă concordante, deci în urma unei analize obiective^[61]. În exemplul menţionat, va exista, după caz, o vânzare sau o locaţiune ori, teoretic, chiar o terţă operaţiune, în funcţie de înţelesul obiectiv care, în mod rezonabil, poate fi acordat manifestării rezultate din declaraţiile de voinţă ale părţilor, ţinând seama de întregul context al încheierii contractului.

Regimul anulabilităţii contractului încheiat în condiţiile unei erori fundamentale – error in negotio sau error in corpore – nu impune doar sub aspect teoretic analiza obiectivă a contractului încheiat. Dimpotrivă, întâietatea voinţei declarate în astfel de cazuri este necesară sub aspect practic.

Bunăoară, întâi, eficacitatea provizorie a convenţiei înseamnă că, atât timp cât nu s-a convenit asupra anulării şi aceasta nu a fost dispusă pe cale judiciară, părţile trebuie să execute convenţia, ceea ce implică determinarea naturii şi a conţinutului acesteia. Reluând exemplul de mai sus, dacă o parte a crezut că dă în locaţiune un autoturism cu plata chiriei în avans, iar cealaltă şi-a reprezentat că achiziţionează bunul, executarea convenţiei, fie şi provizorie, nu este de conceput decât dacă manifestarea voinţelor părţilor primeşte înţelesul său obiectiv, unic (stabil), atribuit în context. În lipsa acestui reper fix, nu se poate şti, de pildă, dacă a operat un transfer al dreptului de proprietate asupra bunului – în principiu, imediat şi automat, cu ocazia încheierii contractului (art. 1674 C. civ., efect al vânzării) – sau dacă partea care primeşte stăpânirea bunului are o obligaţie de a efectua reparaţii de întreţinere curentă (art. 1802 C. civ., efect al locaţiunii) ori, în calitate de proprietar, este în principiu liberă să aleagă dacă şi când doreşte să efectueze asemenea reparaţii.

Apoi, în ceea ce priveşte valorificarea nulităţii relative sau înlăturarea acesteia, în absenţa unei analize obiective a acordului în ipotezele clasice de eroare-obstacol – concluzia putând fi extinsă însă pentru viciul de consimţământ al erorii în general –, nu se poate determina nici cine poate invoca anulabilitatea şi nici, în consecinţă, cine poate confirma convenţia [art. 1263 alin. (2) C. civ.] ori poate determina adaptarea acesteia [art. 1213 alin. (1) C. civ.]. Un exemplu ipotetic ilustrează această împrejurare: Primus este proprietarul unui autoturism Ferrari, dar şi al unui Trabant în stare perfectă, primul său autoturism, cu o enormă valoare afectivă, unicul de tipul său rămas în circulaţie; dacă Secundus, dorind să achiziţioneze autoturismul Ferrari, îi face lui Primus o ofertă substanţială pentru cumpărarea „autoturismului de colecţie”, iar Primus, cu inima grea pentru despărţirea de Trabantul său, acceptă în credinţa că vinde acest din urmă autoturism, nu există un acord subiectiv al părţilor asupra obiectului prestaţiei vânzătorului. Presupunând că, în funcţie de situaţia de fapt, caracterul scuzabil al confuziei nu trebuie exclus, contractul ar fi doar anulabil, deci ar avea un conţinut actual, prin prisma căruia este provizoriu eficace şi prin a cărui îndeplinire (de către partea aflată în eroare) va putea fi confirmat. Dar care este acest conţinut, de vreme ce cumpărătorul a voit să achiziţioneze un Ferrari, iar vânzătorul a înţeles că vinde un Trabant? Corelativ, cine s-a înşelat asupra identităţii bunului vândut, putând solicita anularea contractului dacă sunt îndeplinite toate cerinţele erorii? Cine – în oglindă – este îndreptăţit ca, acceptând înţelesul subiectiv al celeilalte părţi, să determine adaptarea contractului? Aceste probleme nu pot primi o soluţie decât prin analiza obiectivă a acordului de voinţe. În exemplul dat, sensul convenţiei, în ceea ce priveşte identitatea obiectului prestaţiei, va fi cel care, în mod rezonabil, putea fi atribuit voinţelor declarate – acordului asupra „autoturismului de colecţie” – ţinând seama de toate elementele relevante privind contextul încheierii contractului. De exemplu, în lipsa altor indicii, adecvarea obiectivă a preţului pentru autoturisme Ferrari de tipul celui deţinut de către Primus va putea indica acest bun ca obiect al prestaţiei, chiar dacă, în perspectiva lui Primus, preţul substanţial reflecta valoarea afectivă ataşată autoturismului Trabant şi natura de unicat a acestuia. În acest caz, Primus, a cărui voinţă a deviat de la sensul obiectiv al convenţiei, ar fi partea aflată în eroare, îndreptăţită, la alegerea sa, să anuleze vânzarea ori să o confirme. În mod corespunzător, Secundus ar putea determina adaptarea contractului prin acceptarea autoturismului Trabant ca obiect al prestaţiei, modificând astfel conţinutul provizoriu al convenţiei.

Prin prisma teoriei voinţei reale, s-ar putea reproşa concluziei de mai sus că ignoră soluţia alternativă de a considera că ambele părţi sunt în eroare şi, prin urmare, ambele ar putea invoca nulitatea relativă. Pentru a evalua această teză, trebuie observat că, în absenţa oricărei analize obiective a convenţiei, fiecare dintre părţile din exemplul evocat nu ar putea fi în eroare decât asupra înţelesului dat convenţiei de către cealaltă parte: Primus crede, greşit, că Secundus doreşte să cumpere Trabantul; Secundus crede, tot eronat, că Primus doreşte să vândă autoturismul Ferrari. Într-adevăr, reţinerea acestei erori bilaterale în ipotezele „clasice” de eroare-obstacol este tributară analizei subiective, deci principiului voinţei reale^[62]. Această alternativă trebuie respinsă, credem, ca un nonsens juridic. Problema raţionamentului nu este aceea că permite ambelor părţi să invoce anulabilitatea pentru eroare – erori bilaterale sau multilaterale pot exista şi în contextul analizei obiective, chiar dacă sunt mult mai rare –, ci împrejurarea că, în general, lasă neinteligibil contractul, tocmai că nu poate fi identificată în mod exact, cu un conţinut „stabil”, convenţia eficace. Mai exact, teza că fiecare parte este în eroare asupra înţelesului subiectiv atribuit convenţiei de către cealaltă parte permite situaţii absurde în care acelaşi contract are, simultan, două naturi juridice şi două conţinuturi.

Astfel, prin prisma analizei subiective a contractului, deci dacă se apreciază că „realitatea” fals reprezentată de către fiecare parte este înţelegerea celeilalte părţi, confirmarea convenţiei de către oricare parte nu poate echivala decât cu un acord pentru eficacitatea operaţiunii în sensul pe care i l-a ataşat cealaltă parte – nu există, în metoda subiectivă, niciun „terţ” sens al convenţiei, aceasta având fie configuraţia imaginată de către o parte, fie aceea pe care şi-a reprezentat-o cocontractantul. Mai departe, dacă ambele părţi sunt îndreptăţite să invoce nulitatea relativă pentru un asemenea dezacord subiectiv, ambele au, totodată, facultatea de a confirma. Or, confirmarea „încrucişată” a contractului de către părţi ar conduce la o construcţie absurdă: contractul „validat” prin stingerea drepturilor de a invoca nulitatea ar trebui să aibă, în acelaşi timp, şi înţelesul pe care i l-a conferit o parte, şi sensul diferit atribuit de către cealaltă parte. Reluând exemplul de mai sus, confirmarea contractului de către Primus ar presupune validarea unei vânzări în care obiectul prestaţiei vânzătorului rămâne cel înţeles de către Secundus, deci autoturismul Ferrari; în acelaşi timp, renunţarea de către Secundus, prin confirmare, la propriul drept de a obţine anularea contractului ar face ca obiectul derivat al vânzării să fie cel imaginat de către Primus, deci autoturismul Trabant. 

Ordinea în care părţile recurg la confirmarea convenţiei nu ar furniza un remediu satisfăcător pentru acest rezultat absurd, căci confirmarea de către o parte nu poate aduce atingere dreptului propriu al celeilalte de a invoca nulitatea relativă [art. 1265 alin. (2) C. civ.], deci nici facultăţii celei din urmă părţi de a confirma actul, renunţând la invocarea nulităţii. Aşadar, posibilitatea unei părţi de a confirma nu poate fi suprimată prin confirmarea anterioară săvârşită de cocontractant. Situaţia nu ar putea fi remediată nici prin ideea că, odată confirmat contractul de către o parte, cealaltă parte, a cărei înţelegere cu privire la contract ar prevala, nu ar mai avea interesul de a face propria confirmare. Nu pot fi excluse ipotezele practice în care partea care îşi vede „validată” propria reprezentare subiectivă asupra contractului are totuşi interesul ca actul consolidat să fie cel pe care şi l-a reprezentat cealaltă parte (autorul primei confirmări). În exemplul evocat, chiar dacă Primus confirmă vânzarea pentru autoturismul Ferrari, împrejurări survenite contractului pot genera interesul lui Secundus de a primi autoturismul Trabant – deci cel pe care Primus îl înţelesese ca obiect al prestaţiei – e.g., ca urmare a apariţiei unei oportunităţi de valorificare profitabilă prin revânzarea către un terţ colecţionar. În fond, orice confirmare a unui act anulabil se bazează, ca raţiune practică, pe împrejurarea că actul, deşi afectat ab initio de o cauză de anulabilitate, este, la momentul confirmării, compatibil cu interesul părţii îndreptăţite să obţină anularea.

Singura situaţie în care, prin prisma unei analize subiective, contractul poate dobândi un înţeles fix, stabil, este cea – excepţională – în care confirmarea realizată de către una dintre părţi îndeplineşte, în acelaşi timp, toate cerinţele unei adaptări a contractului în caz de eroare (art. 1213 C. civ.). Astfel, presupunând o acceptare a eficacităţii contractului în înţelesul subiectiv pe care i l-a dat cealaltă parte, confirmarea, în ipoteza analizată, s-ar suprapune într-adevăr cu o adaptare, care, în abstract, are efectul de a stinge dreptul celeilalte părţi de a obţine anularea, conform art. 1213 alin. (3) C. civ. Ca atare, cu condiţia efectuării confirmării în termenul de 3 luni calculat de la data la care partea a fost informată cu privire la reprezentarea subiectivă a convenţiei de către cocontractant, acelaşi act de „achiesare” la înţelegerea celeilalte părţi va constitui, deopotrivă, o adaptare şi o renunţare la dreptul propriu de a invoca nulitatea relativă. Fiind stins prin adaptare dreptul celeilalte părţi de a se prevala de anulabilitate, va fi înlăturată şi posibilitatea unei confirmări „încrucişate”, iar contractul se va consolida cu înţelesul pe care i l-a atribuit această parte. După împlinirea termenului de adaptare, această remediere a ambiguităţii contractului nu mai este posibilă.

În sinteză, analiza subiectivă a contractului în ipotezele tradiţionale de eroare-obstacol, cu consecinţa existenţei unei erori bilaterale (sau multilaterale) vizând, pentru fiecare parte, reprezentarea subiectivă pe care cealaltă parte a avut-o despre contract, este inacceptabilă pentru că, în cele mai multe cazuri, permite rezultatul absurd al dedublării naturii şi/sau a conţinutului aceluiaşi contract^[63].

Dimpotrivă, această problemă sistemică nu se manifestă în contextul unei analize obiective a acordului de voinţe. Subliniem astfel că şi în acest caz este posibil ca eroarea să fie bilaterală sau multilaterală, dar falsa reprezentare a fiecărei părţi – dacă vizează un element intrinsec contractului (natura, obiectul prestaţiei etc.)^[64] – nu cade asupra modului în care cealaltă parte a înţeles operaţiunea, ci asupra sensului obiectiv, unic, al contractului încheiat. Acestuia i se asociază, aşadar, nu două, ci trei sensuri posibile: întâi, prin ipoteză, există reprezentări divergente ale părţilor asupra convenţiei încheiate – dacă părţile se găsesc într-un acord subiectiv deplin şi demonstrabil, acest sens comun va prevala, oricât de îndepărtat ar fi de aparenţa creată de limbajul contractual, deci nu va exista situaţia-premisă a unei analize obiective; apoi, există un înţeles terţ, obiectiv, care se poate atribui în mod rezonabil contractului în context – dacă nu există un sens terţ al operaţiunii sau, altfel spus, înţelesul obiectiv se suprapune cu reprezentarea uneia dintre părţi, nu poate exista eroarea bilaterală sau multilaterală, căci această parte nu va fi avut nicio falsă reprezentare a realităţii. Pentru acest motiv, chiar dacă ambele părţi au dreptul de a invoca anulabilitatea, confirmările lor sunt deplin convergente: ele validează sensul obiectiv al contractului, deja eficace în mod provizoriu. Pentru ilustrare, poate fi îmbogăţit exemplul prezentat mai sus: pe lângă autoturismele Ferrari şi Trabant, Primus are şi un al treilea autoturism de colecţie, un Rolls-Royce; Primus (care intenţionează să vândă Trabantul) şi Secundus (care intenţionează să cumpere autoturismul Ferrari), cu ocazia redactării contractului, indică bunul vândut, eronat, prin preluarea datelor de identificare ale autoturismului Rolls-Royce (serie de motor, număr de înmatriculare etc.). Există, în acest caz, o eroare bilaterală: Primus vrea să vândă un Trabant, Secundus vrea să cumpere un Ferrari, iar contractul, înţeles obiectiv – singura soluţie în prezenţa unui dezacord subiectiv – se referă la un Rolls-Royce. Dacă Primus confirmă, el validează această înfăţişare obiectivă a contractului. Dacă Secundus confirmă actul, la rândul său, este validată aceeaşi operaţiune, i.e. vânzarea autoturismului Rolls-Royce. Nici adaptarea contractului nu „strică” rezultatul convergent. Dacă oricare dintre părţi preia iniţiativa adaptării contractului, declarându-se de acord cu sensul pe care l-a atribuit acestuia cealaltă parte sau executând contractul cu acest înţeles, conţinutul contractului se va definitiva în configuraţia înţeleasă de cea din urmă parte. Operaţiunea se produce în doi paşi logici: întâi, manifestarea de voinţă în sensul adaptării – presupunând că este făcută în cunoştinţă de cauză în privinţa erorii proprii a autorului său – va determina o confirmare tacită, partea care are această iniţiativă renunţând la propriul drept de a invoca anulabilitatea; mai departe, prin efectul adaptării, are loc o modificare propriu-zisă a conţinutului contractului, de la cel provizoriu, obiectiv, la cel subiectiv perceput de către cealaltă parte, stingându-se dreptul acestei părţi de a invoca nulitatea. Fiind suprimate drepturile ambelor părţi de a obţine anularea, nu mai este posibilă vreo altă confirmare sau adaptare, deci nu mai poate fi pus în discuţie sensul consolidat al contractului (înţelesul pe care i l-a atribuit cocontractantul părţii care a recurs la adaptare). Aşadar, nu se manifestă, în niciun moment, paradoxul unui dublu înţeles al aceluiaşi contract, la care conduce modelul subiectiv. 

Concluzionând, considerăm că sancţiunea anulabilităţii contractului pentru toate formele viciului de consimţământ al erorii presupune, în mod necesar, analiza obiectivă a formării şi a conţinutului contractului atunci când voinţele subiective ale părţilor sunt divergente.

3.2. Sancţionarea erorii de comunicare sau de transmitere a declaraţiei de voinţă nu este explicabilă decât în prezenţa analizei obiective a contractului

Considerentele prezentate în secţiunea precedentă sunt coroborate de art. 1211 C. civ., care prevede expres aplicabilitatea regimului juridic al erorii şi în cazul în care aceasta „poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă”. Puţin analizate în doctrina română, aceste forme de eroare sunt consacrate şi valorificate în sisteme de drept care prioritizează analiza obiectivă a formării şi a conţinutului contractului, de pildă în dreptul german^[65]. Un celebru exemplu jurisprudenţial din acest sistem este util pentru problema tratată: reprezentantul unei şcoli a comandat o cantitate de „25 Gros” de hârtie igienică, acţionând cu convingerea că termenul „Gros” însemna un pachet de două bucăţi, în timp ce, în piaţa relevantă, cuvântul avea semnificaţia tehnică de 12 pachete a câte 12 bucăţi. Aşadar, printr-o greşită „traducere” a voinţei sale interne în formularul de comandă, reprezentantul, care dorea să achiziţioneze 50 de bucăţi, a solicitat, obiectiv, nu mai puţin de 3600 de bucăţi. Acţiunea ulterioară a furnizorului pentru plata preţului a fost respinsă însă ca urmare a invocării erorii asupra semnificaţiei declaraţiei de voinţă^[66].

Credem că – dincolo de afinitatea de reglementare cu un sistem de drept îndeobşte considerat a da preeminenţă voinţei declarate – sancţionarea formelor de eroare vizate de art. 1211 C. civ. este necesarmente legată de analiza obiectivă a contractului în situaţiile în care voinţele subiective ale părţilor sunt divergente. Concluzia poate fi dedusă din cercetarea ipotezei art. 1211.

Astfel, în primul rând, subliniem că această ipoteză nu include cazurile în care, deşi a apărut, de o parte sau chiar de ambele părţi (ori pentru toate părţile), o greşeală de exteriorizare a voinţei interne prin declaraţia de voinţă ori de comunicare a unei declaraţii de voinţă corecte în forma sa originară, părţile se găsesc într-un acord subiectiv demonstrabil asupra operaţiunii lor. Preluând exemplul amintit, dacă, din context, şi furnizorul bunurilor ar fi înţeles că, în ciuda sensului tehnic al cuvintelor din formularul de comandă, şcoala dorea să cumpere 25 de pachete a câte două bucăţi, iar această identitate de voinţe subiective ar putea fi dovedită, atunci contractul va fi fost încheiat pentru aceste 25 de pachete. Nu ar fi necesară, în acest caz, decât aplicarea art. 1266 alin. (1) C. civ.: există o voinţă (subiectivă) concordantă, care trebuie să prevaleze faţă de termenii utilizaţi de către părţi. Articolul 1211 C. civ. ar fi inaplicabil, contractul fiind valabil.

În al doilea rând, dintre toate situaţiile în care voinţele subiective ale părţilor sunt divergente, norma analizată face aplicabile regulile erorii acelei subcategorii de ipoteze în care intenţia reală a unei părţi deviază de la înţelesul declaraţiei sale de voinţă, astfel cum aceasta a fost emisă sau denaturată în procesul de comunicare. Or, în sine, sancţionarea acestei nepotriviri dintre voinţa internă şi voinţa declarată (aparentă, obiectivă) presupune că, în cazurile de divergenţă între intenţiile subiective ale părţilor – vizate de art. 1211 C. civ. –, sensul acordului rezultat din declaraţiile de voinţă nu poate fi decât cel obiectiv sau aparent, iar nu cel subiectiv perceput de către una dintre părţi.

Un mod mai simplu de a exprima aceeaşi idee este următorul: legea nu are a se preocupa de o nepotrivire între voinţa reală a unei părţi şi declaraţia sa de voinţă – deci voinţa aparentă – decât dacă aceasta din urmă este cea care contează pentru producerea efectelor juridice, legându-l juridic pe emitent la consecinţele rezultate din înţelesul obiectiv al declaraţiei. Într-adevăr, astfel cum s-a arătat mai sus, prin prisma unei analize subiective a contractului în cazurile de eroare, părţile sunt socotite a se înşela, fiecare, asupra reprezentării subiective pe care cealaltă a avut-o despre operaţiunea juridică, astfel cum rezultă în mod necesar şi din opinia doctrinară potrivit căreia, în situaţiile tradiţionale de eroare-obstacol, fiecare parte este în eroare şi poate invoca anulabilitatea. Ca atare, dacă sensul contractului în ipoteza neînţelegerii subiective ar fi stabilit tot prin apel la voinţa internă – a uneia sau a celeilalte dintre părţi –, faptul că un contractant se înşală asupra sensului declaraţiei sale de voinţă (un sens obiectiv, aparent) este, în sine, complet irelevant. O asemenea împrejurare poate conta doar incidental, atunci când sensul obiectiv al declaraţiei de voinţă a părţii aflate în eroare se întâmplă să coincidă cu înţelegerea subiectivă a celeilalte părţi. În acest caz însă, ceea ce se sancţionează, într-o analiză subiectivă, nu este incompatibilitatea voinţei interne cu voinţa declarată, ci nepotrivirea voinţelor interne. Folosind exemplul evocat mai sus, ar fi lipsit de orice importanţă, prin prisma teoriei voinţei reale, faptul că şcoala care comandă „25 Gros” şi-a reprezentat greşit sensul tehnic, obiectiv, al termenului folosit în formularul de comandă; ceea ce ar conta – şi ar trebui dovedit – ar fi împrejurarea că partea şi-a reprezentat greşit înţelegerea subiectivă pe care furnizorul o avea cu privire la aceeaşi terminologie. La o primă vedere, distincţia poate părea lipsită de miză pentru că, întâmplător, în acest exemplu sensul obiectiv al contractului coincide cu reprezentarea subiectivă a furnizorului. În realitate, implicaţiile practice ale analizei obiective a contractului în situaţiile de dezacord subiectiv sunt dintre cele mai importante, astfel cum se va arăta în continuare.

În sinteză, aşadar, sancţionarea expresă a devierii voinţei subiective de la cea aparentă (declarată) conform art. 1211 C. civ. este un argument determinant în sensul că acordul de voinţe se analizează obiectiv în situaţiile în care nu se poate dovedi că părţile au avut aceeaşi reprezentare asupra operaţiunii juridice. 

Concluzii şi aplicaţii practice

Am încercat să demonstrăm, în prezenta lucrare, că afirmarea în continuare a unui principiu al voinţei interne sau reale deformează realitatea instituţiilor noului Cod civil. Orice s-ar fi putut spune despre ataşamentul Codului civil din anul 1864 – urmând modelul său francez – faţă de preeminenţa voinţei interne, noua lege civilă generală a adus, în regimul juridic al contractului, mai multe modificări de substanţă care impun o analiză obiectivă a formării şi a conţinutului contractului, prioritizând voinţa declarată sau obiectivă, ori de câte ori părţile se găsesc într-un dezacord subiectiv. Aşadar, chiar şi fără o normă atât de clară precum cea din actualul art. 1188 alin. (2) C. civ. fr., noul Cod civil român impune o soluţie funcţional identică, bazată pe distincţia dintre cazurile în care există o voinţă subiectivă comună demonstrabilă şi cele în care o astfel de convergenţă nu poate fi stabilită.

Într-o primă ipoteză, atunci când se poate dovedi înţelegerea subiectivă comună pe care părţile au avut-o cu privire la operaţiunea încheiată, existenţa (formarea) contractului şi conţinutul acestuia decurg din această voinţă subiectivă concordantă, indiferent de ceea ce, obiectiv, ar fi înţeles un observator detaşat din manifestarea de voinţe, privită în contextul emiterii sale^[67]. Articolul 1166 alin. (1) C. civ., în sensul său tradiţional, constituie temeiul acestei rezolvări. 

Într-o a doua ipoteză, dacă şi în măsura în care nu se poate dovedi identitatea de percepţie subiectivă a părţilor asupra operaţiunii, existenţa şi conţinutul contractului trebuie stabilite pe baza unei analize obiective şi contextuale. Prin urmare, când părţile nu se înţeleg subiectiv, operaţiunea va primi sensul aparent pe care i l-ar asocia un observator rezonabil familiarizat cu întregul context relevant: tratativele precontractuale, practicile părţilor, comportamentul ulterior încheierii contractului şi orice alte asemenea elemente. Temeiul acestei analize obiective este acelaşi art. 1266 alin. (1) C. civ. – căci, în ipoteza amintită, a dezacordului subiectiv, „voinţa concordantă” nu poate fi decât voinţa declarată sau aparentă –, corelat cu alin. (2), a cărui funcţie este, credem, tocmai aceea de a autoriza o astfel de analiză şi de a enunţa, exemplificativ, criterii substanţiale (elemente de context) pentru evaluarea obiectivă a operaţiunii. Desigur, şi atunci când contractul este înţeles obiectiv, voinţa internă continuă să fie protejată, dar într-un plan secund, prin posibilitatea părţii de a „scăpa” de contractul care nu corespunde intenţiilor sale reale, în principiu prin apelul la anulabilitate pentru vicii de consimţământ.

În acest cadru, două argumente pledează împotriva aşa-numitului principiu al voinţei interne. Întâi, dificultatea de a proba o voinţă subiectivă concordantă într-un proces în care, de regulă, părţile pretind post factum sensuri diferite ale contractului, face ca domeniul practic al abordării obiective să fie mai extins decât cel al analizei subiective. Prin urmare, suspectăm că, afirmând invariabil o căutare a „voinţei reale” a părţilor, instanţele se angajează de cele mai multe ori într-o evaluare obiectivă contextuală^[68]. Apoi, analiza subiectivă, concentrată pe cercetarea pretinsei voinţe interne, poate fi redusă, practic, la o analiză obiectivă puternic contextualizată: pe măsura sporirii cunoştinţelor despre împrejurările în care s-a efectuat operaţiunea, sensul obiectiv al declaraţiei de voinţă – înţeles nu textual, ci contextual – tinde la identitatea cu voinţa internă. Bunăoară, un observator rezonabil care ştie că, în limbajul privat al părţilor, „bolid” înseamnă autoturismul Trabant al vânzătorului, ar înţelege că vânzarea „bolidului” are ca obiect derivat autoturismul Trabant, iar nu o altă maşină a vânzătorului, aptă, prin performanţele tehnice, a fi calificată drept „bolid”. Această apetenţă a metodei obiective contextuale de a absorbi sub aspect practic analiza voinţei reale este demonstrată de faptul că principiile interpretării din dreptul englez permit a se da întâietate intenţiilor subiective ale părţilor, dacă ele rezultă din context, oricât de grav ar fi „defectul” limbajului folosit. În consecinţă, nu este exagerată, credem, afirmaţia că raportul dintre voinţa subiectivă şi voinţa declarată este, în noul Cod civil, inversul celui care ar rezulta din principiul voinţei interne; dacă statuarea unui „principiu al voinţei declarate” ar marca, poate, o ruptură prea adâncă de tradiţia dreptului civil român, ar fi, în orice caz, potrivită cel puţin afirmarea unui echilibru creat, în Codul civil, între voinţa internă şi cea declarată, fiecare prevalând într-o ipoteză determinată.

Din teza că analiza formării şi a conţinutului convenţiilor este una obiectivă atunci când nu se poate stabili o voinţă subiectivă concordantă rezultă consecinţe tehnice importante în regimul juridic al contractului. Ne oprim, în continuare, doar asupra a două exemple.

În primul rând, teza prezentată oferă un cadru mai clar pentru evaluarea acelei condiţii de validitate a consimţământului care constă în existenţa intenţiei de a produce efecte juridice. În condiţiile în care Codul civil nu detaliază această cerinţă – concentrată în caracterul „serios” al consimţământului, evocat de art. 1204 C. civ. –, se consideră, de exemplu, că nu există un consimţământ dat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când manifestarea de voinţă este făcută în glumă sau din prietenie, curtoazie ori pură complezenţă, şi nici atunci când manifestarea de voinţă este emisă cu o rezervă mintală cunoscută destinatarului^[69], sancţiunea în asemenea situaţii fiind nulitatea absolută^[70]. Această perspectivă tradiţională asupra caracterului serios al consimţământului este problematică. Pe de o parte, a reţine un contract – fie şi lovit de nulitate absolută – în situaţii în care, în mod demonstrabil, ambele părţi au înţeles că nu încheie un contract, presupune o deformare a realităţii. Pe de altă parte, rămâne neclară situaţia în care, deşi nu se poate dovedi că o parte a cunoscut efectiv rezerva celeilalte părţi, înţeleasă în sens larg – reprezentarea unei glume, dorinţa de a consimţi doar din complezenţă sau orice altfel de rezervă internă –, comportamentul celei din urmă părţi a creat aparenţa rezervei, care, în consecinţă, ar fi trebuit să fie cunoscută. Este suficient, pentru ilustrare, truismul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi în materie de umor: ceea ce unei părţi i se pare a fi o voinţă serioasă poate fi, pentru majoritatea persoanelor, o glumă transparentă. Aceste probleme pot primi o rezolvare mai precisă odată ce este admis rolul analizei obiective a formării contractului. Se disting, astfel, două ipoteze majore. 

Dacă, în procesul ulterior în care se ridică problemă existenţei şi a validităţii contractului, se poate dovedi că rezerva uneia dintre părţi a fost efectiv cunoscută celeilalte, reprezentările subiective ale părţilor sunt concordante: nu există niciun contract, fie acesta şi nul. Mai mult, aceasta fiind ipoteza prevalenţei voinţei subiective, nici nu contează, în plan teoretic, dacă rezerva a fost exteriorizată în vreun fel. O promisiune cinică de a ajuta un prieten pentru a-şi muta bunurile în noua locuinţă, în schimbul unei sume de bani, nu implică formarea vreunui contract dacă ambele părţi, cunoscând umorul negru şi lenea colosală a autorului promisiunii, au ştiut că acesta nu avea nicio intenţie de a se angaja la un asemenea efort, iar concluzia rămâne aceeaşi chiar dacă un observator rezonabil ar fi şocat să afle că promisiunea a fost o glumă. În situaţia rezervei efectiv cunoscute celeilalte părţi – şi dovedită ca atare –, în discuţie nu este un contract nul absolut. Pur şi simplu, nu există niciun contract.

Dacă, în schimb, nu se poate stabili că ambele părţi au înţeles declaraţia de voinţă ca fiind neserioasă, posibila operaţiune nu poate fi analizată decât obiectiv, ceea ce impune a diferenţia între rezervele aparente, obiectivate, şi cele ascunse. În cazul unei rezerve aparente de aşa manieră încât, din exterior, un observator rezonabil ar fi înţeles că partea nu are intenţia de a se obliga – ceea ce echivalează cu a spune că cealaltă parte a ignorat culpabil această lipsă a stării de angajament juridic –, nu va exista niciun contract. Aparenţa, care primează în acest caz, este aceea a absenţei vreunui acord animat de intenţia de a produce efecte juridice. Dimpotrivă, dacă rezerva este ascunsă, aşa încât contextul nu lasă să se înţeleagă, obiectiv, decât că s-a dorit un contract, se va considera că acesta s-a format, de principiu în mod valabil, cu excepţia situaţiei în care partea care nu a avut această intenţie s-a înşelat în mod scuzabil asupra semnificaţiei declaraţiei sale de voinţă şi ar putea, în consecinţă, să invoce anulabilitatea contractului.

Rezultă că, acceptând implicaţiile analizei obiective a contractului, sancţiunea caracterului neserios al consimţământului poate fi rezumată astfel: lipsa intenţiei părţii de a se angaja juridic, efectiv cunoscută celeilalte părţi sau doar obiectivată (aparentă), împiedică formarea contractului sau, altfel spus, determină inexistenţa acestuia^[71]; lipsa aceleiaşi intenţii, când rămâne ascunsă, poate determina nulitatea relativă a contractului în cazurile (puţin probabile) în care se poate invoca o eroare scuzabilă asupra sensului angajant al declaraţiei de voinţă.

În al doilea rând, exploatarea analizei obiective oferă soluţii pentru probleme particulare aflate la confluenţa viciului de consimţământ al erorii cu materia obiectului contractului. Mai exact, printr-o abordare obiectivă, se va ajunge la sancţiunea nulităţii absolute a contractului, pentru nevalabilitatea obiectului, în cazuri în care teoria voinţei subiective ar sugera existenţa unui contract anulabil. Problema apare în cazurile de error in negotio, care vizează deci obiectul convenţiei, şi de error in corpore, privitoare la identitatea obiectului prestaţiei. Astfel, eroarea este îndeobşte prezentată ca o falsă reprezentare a „realităţii” la încheierea unui act juridic^[72], dar, astfel cum s-a arătat în secţiunea 3.1 supra, în cazurile clasice de eroare-obstacol, părţile nefiind în acord subiectiv asupra naturii sau obiectului convenţiei ori asupra bunului, această realitate nu este necesarmente cea pe care şi-a reprezentat-o o parte sau cealaltă, ci este realitatea obiectivă, aparentă, desprinsă din analiza obiectivă a actului^[73]. Pe scurt, latura obiectivă a operaţiunii – obiectul actului, obiectele obligaţiilor, obiectele prestaţiilor –, care trebuie evaluată prin prisma condiţiilor de validitate a obiectului, nu este aceea înţeleasă de către o parte sau cealaltă, ci aceea care rezultă, rezonabil, din declaraţiile de voinţă concordante. Dacă, pentru obiectul (lato sensu) astfel identificat, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1225 şi urm. C. civ., sancţiunea este nulitatea absolută a contractului, iar nu nulitatea relativă pentru eroare, reprezentarea greşită a părţii sau a părţilor rămânând irelevantă.

Adaptarea unui interesant exemplu jurisprudenţial din dreptul englez, din secolul al XIX-lea, ilustrează această concluzie. Părţile s-au înţeles că vânzătorul va transmite cumpărătorului bumbacul care avea să sosească „ex Peerless” – cu nava Peerless – din Bombay (Mumbai). Fără cunoştinţa părţilor însă, două nave cu denumirea Peerless, ambele transportând bumbac, erau deja programate pentru plecare din Bombay, una în luna octombrie şi cealaltă în decembrie. Cumpărătorul a avut în vedere nava programată pentru luna octombrie, în timp ce vânzătorul intenţionase să se angajeze la a transmite încărcătura celui de-al doilea transport. Vânzătorul a încercat să predea bumbacul sosit cu a doua navă, iar cumpărătorul a refuzat recepţia bunurilor şi plata preţului. Fără o motivare, Court of Exchequer a respins acţiunea vânzătorului în plata preţului^[74], deznodământ controversat în dreptul englez, explicaţiile posibile fiind eroarea comună a părţilor sau – mai curând – ambiguitatea obiectivă a contractului, care nu permite a se „imputa” părţilor un acord^[75]. Ce rezolvare ar primi o astfel de speţă potrivit noului Cod civil român? Întâi, se observă că părţile intenţionaseră vânzarea unui (întreg) gen limitat, identificat prin contract ca fiind bumbacul ce urma a sosi cu nava Peerless. Părţile au înţeles diferit însă acest obiect al prestaţiei vânzătorului. În lipsa unui acord subiectiv, obiectul prestaţiei nu este nici cel prefigurat de către cumpărător, nici cel avut în vedere de către vânzător, ci trebuie extras din declaraţiile de voinţă concordante. Or, obiectiv, în lipsa oricăror elemente de context care să permită o particularizare, genul limitat înstrăinat – deci însăşi prestaţia de a da aceste bunuri – nu este nici determinat, nici determinabil: nu se poate şti, în lipsa unui nou acord al părţilor, dacă au a fi transmise cumpărătorului bunurile din transportul programat în luna octombrie sau cele ce urmează a sosi în luna decembrie. Prin urmare, contractul este nul pentru nerespectarea cerinţelor obiectului, iar nu anulabil pentru error in corpore, astfel cum ar rezulta dintr-o analiză subiectivă, care, aplicată consecvent, ar concluziona că obiectul prestaţiei este determinat, fiind ori cel prefigurat de către vânzător, ori cel avut în vedere de către cumpărător.

Prin acestea şi prin alte aplicaţii, folosirea metodei obiective de analiză a formării şi a conţinutului contractului compatibilizează noul Cod civil cu soluţiile altor sisteme de drept – inclusiv, astăzi, cel francez – care, în interesul certitudinii juridice, necesară economiei de piaţă, acordă un rol important aparenţei create de acordul contractual declarat, conferind întâietate acesteia în ipoteze practice importante şi lăsând voinţa subiectivă în planul secund al protecţiei conferite prin regimul viciilor de consimţământ. 

Note de subsol

^[1] „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

^[2] A se vedea, de exemplu, C. Zamşa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1330; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 197-199; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 117-119; P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 324-325; C.T. Ungureanu, I.-A. Toader, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, p. 186-187; I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 114-115; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 151-152. Toţi autorii admit însă excepţii de la principiul amintit, deduse, de pildă, din regimul juridic al simulaţiei sau din restricţiile de probă a actelor juridice.

^[3] T. Prahova, s. a II-a civ., dec. nr. 2367 din 10 decembrie 2020, www.rolii.ro, accesat la 1 septembrie 2021: „În dreptul român, între voinţa reală (internă) şi manifestarea de voinţă (voinţa declarată) prevalează, în principiu, voinţa reală. (…) [P]otrivit art. 4.1 din contract, apelanta pârâtă s-a obligat să presteze servicii de consultanţă în vederea realizării unui audit energetic. (…) De asemenea, apelanta a şi realizat auditul energetic la o singură locaţie aparţinând UAT Comarnic. Faţă de atitudinea apelantei, este de necontestat că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a se realiza un audit energetic la toate locaţiile puse la dispoziţie de către intimata reclamantă şi nu doar de a se acorda o simplă consultanţă, întrucât, dacă voinţa reală a părţilor ar fi fost aceea de a se încheia un contract pentru o simplă consultanţă, apelanta nu ar fi avut niciun motiv să realizeze auditul energetic la o locaţie”. În speţă, instanţa a afirmat această descoperire a voinţei „reale” pe baza comportamentului antreprenorului ulterior încheierii contractului în contextul în care din alte părţi ale hotărârii rezultă existenţa unor probe privind o intenţie subiectivă a antreprenorului de a contracta doar pentru servicii de consultanţă în vederea realizării auditului energetic al clădirilor, iar nu pentru audit însuşi (oferte identice de preţ transmise mai multor unităţi administrativ-teritoriale, ceea ce, în argumentaţia antreprenorului, demonstra că s-a intenţionat doar oferirea consultanţei, iar nu a prestaţiei de audit energetic care depindea, în întindere şi complexitate, de numărul şi suprafeţele construcţiilor aflate în proprietatea fiecărei unităţi administrativ-teritoriale vizate de oferte).

^[4] A se vedea, de exemplu, L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 146-148 şi 543-544; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II (Teoria drepturilor subiective civile), Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, p. 366.

^[5] Prevederea este inspirată din art. 5.101 (3) al Principiilor Dreptului European al Contractelor (PECL), art. II.-8:101 (3) din Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (DCFR) şi art. 4.1 (2) al Principiilor UNIDROIT; a se vedea titlul I, cap. III din Rapport au Président de la République relatif à l’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations (J.O.R.F. nr. 0035 din 11 februarie 2016), disponibil în baza de date Legifrance, www.legifrance.gouv.fr, accesat la 1 septembrie 2021.

^[6] A se vedea, de exemplu, pentru dreptul englez, E. McKendrick, Contract Law, Palgrave Macmillan, Basingstoke 2013, p. 17; pentru dreptul german, B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, The German Law of Contract. A Comparative Treatise, Hart Publishing, Oxford, 2006, p. 134; pentru dreptul (statal) nord-american, W. Barnes, The French Subjective Theory of Contract: Separating Rhetoric from Reality, Tulane Law Review, vol. 83 (2008), p. 365-366 şi nota 32.

^[7] L. Pop, op. cit., p. 548-552, autorul susţinând o metodă mixtă de interpretare, explicativă sau subiectivă în ceea ce priveşte înţelegerea clauzelor convenite de către părţi şi creatoare sau obiectivă în ceea ce priveşte suplinirea lacunelor de reglementare lăsate de către părţi.

^[8] M. Nicolae, op. cit., p. 477: cu privire la art. 1266 alin. (1) C. civ., autorul arată că „[p]rin voinţa concordantă a părţilor se înţelege voinţa lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală şi nici cea internă (ascunsă, nemanifestată) a acestora. Această voinţă comună se stabileşte nu după sensul literal al termenilor, ci după voinţa lor declarată, stabilită ţinând seama de ansamblul circumstanţelor”.

^[9] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 362-363; L. Pop, op. cit., p. 543-545; M. Nicolae, op. cit., p. 366; C.T. Ungureanu, I.-A. Toader, op. cit., p. 186-187. 

^[10] L. Pop, op. cit., p. 544-545; M. Nicolae, loc. cit., nota 9 supra.

^[11] Pentru o aplicare a distincţiei dintre teoria subiectivă şi cea obiectivă în materia formării contractului, a se vedea, de exemplu, L. Pop, op. cit., p. 144-149. 

^[12] Pentru această abordare, a se vedea, de exemplu, J.M. Perillo, The Origins of the Objective Theory of Contract Formation and Interpretation, Fordham Law Review, vol. 69 (2000), nr. 2, p. 427-477 (cu referire la raportul celor două teorii în dreptul anglo-american); W. Barnes, op. cit., p. 359-393.

^[13] E. Peel, The Law of Contract (Treitel on the Law of Contract), ed. a 12-a, Sweet & Maxwell, Londra, 2007, p. 213 (pentru numeroasele excepţii de la această regulă, a se vedea p. 214-223). În Statele Unite, Restatement (Second) of the Law of Contracts tratează Parol Evidence Rule ca o regulă de drept substanţial care, în măsura prevăzută în §213, atrage încetarea efectelor (discharge) înţelegerilor orale sau scrise prealabile acordului integrat în înscris; a se vedea American Law Institute, Restatement (Second) of the Law of Contract, American Law Institute Publishers, St. Paul, 1981, vol. II, §213, p. 129-130 şi comentariul a. 

^[14] Restatement (Second) of the Law of Contract, nota 13, supra, p. 125-126, §212 şi comentariul b. 

^[15] A se vedea, de exemplu, CISG-AC Opinion no. 3, Parol Evidence Rule, Plain Meaning Rule, Contractual Merger Clause and the CISG, 23 octombrie 2004, raportor R. Hyland, Pace International Law Review, vol. 17 (2005), nr. 1, p. 67-68.

^[16] Idem, p. 66.

^[17] A se vedea Titlul IV bis (De la preuve des obligations) din Cartea a III-a (Des différents manières dont on acquiert la propriété) a Codului civil francez, în forma stabilită prin Ordonanţa nr. 2016-131, precum şi Rapport au Président de la République relatif à l’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016, nota 5 supra.

^[18] Pentru analiza acestor restricţii, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român (Restitutio), vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 443-448, nr. 1049-1067 şi 1069.

^[19] M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 969. 

^[20] Dorinţa de certitudine juridică a fost catalizatorul versiunilor „dure” ale Parol Evidence Rule şi Plain Meaning Rule în dreptul american „clasic” (formalist) socotit a rezulta, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, din hotărârile, respectiv comentariile unor jurişti precum Oliver Wendell Homes Jr., Learned Hand sau Samuel Williston, precum şi din primul Restatement of Contracts (1932); a se vedea D.P. O’Gorman, Learned Hand and the Objective Theory of Contract Interpretation, The University of New Hampshire Law Review, vol. 18 (2019), p. 75-80.

^[21] J.M. Perillo, op. cit., p. 430-431. 

^[22] Pentru această distincţie, a se vedea A. Schwartz, R.E. Scott, Contract Interpretation Redux, Yale Law Journal, vol. 119 (2010), p. 926-964, în special p. 957-963. 

^[23] Pentru aceste teste subiective, a se vedea J.M. Perillo, op. cit., p. 429-430.

^[24] R.J. Pothier, Traité des obligations, t. I, Thomine et Fortic, Paris, 1821, p. 86, nr. 91.

^[25] Idem, p. 21-22, nr. 17: dacă o persoană înţelege să vândă un bun, iar cealaltă înţelege să îl primească cu titlul de împrumut sau de dar, nu există nici vânzare, nici împrumut, nici donaţie; dacă o persoană înţelege să vândă sau să doneze un anumit bun, iar cealaltă înţelege să cumpere un alt bun sau să accepte donaţia altui bun, nu există nici vânzare, nici donaţie; dacă, în fine, o persoană înţelege să vândă un bun pentru un anumit preţ, iar cealaltă înţelege să cumpere pentru un preţ mai mic, nu există vânzare – în toate aceste cazuri, nu există deloc consimţământ.

^[26] S-a argumentat că, prin rezultatele judiciare concrete, sistemul de common law a manifestat întotdeauna o preferinţă pentru analiza obiectivă a contractului, în ciuda unei îmbrăţişări trecătoare a terminologiei teoriilor subiective până la jumătatea secolului al XIX-lea; a se vedea J.M. Perillo, op. cit., p. 427-432; D.P. O’Gorman, op. cit., p. 79-80.

^[27] §133 BGB impune ca, la interpretarea unei declaraţii de voinţă, să se stabilească intenţia reală, iar nu sensul literal al declaraţiei. Importanţa practică a acestei dispoziţii, considerată a fi o expresie a teoriei subiective promovate de către Savigny, a fost însă puternic limitată prin alte texte ale BGB, în mod special §157, care pretinde interpretarea contractelor în acord cu cerinţele bunei-credinţe, ţinând cont şi de uzanţe. În practică, cea din urmă dispoziţie a permis instanţelor să generalizeze o analiză obiectivă. Pentru aceste aspecte, a se vedea B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 133-134.

^[28] E. McKendrick, op. cit., p. 21.

^[29] (1998) 1 WLR 896, House of Lords, în A. Burrows, A Casebook on Contracts, ed. a 3-a, Hart Publishing, Oxford, 2011, p. 223-225. În speţă, în vederea valorificării anumitor pretenţii împotriva unor consultanţi financiari, societăţi de construcţii şi avocaţi, mai mulţi investitori şi-au cesionat drepturile către o entitate creată în acest scop – Investors Compensation Scheme –, însă din cesiuni au fost excluse „any claim (whether sounding in rescission for undue influence or otherwise)” împotriva societăţilor de construcţii, în anumite condiţii. În acţiunea în daune-interese formulată de către Investors Compensation Scheme împotriva unei asemenea societăţi de construcţii, s-a pus problema de a şti dacă au fost excluse de la cesiune orice pretenţii împotriva societăţii sau doar dreptul de a obţine anularea („rescission”), indiferent de motiv. Cu majoritate, instanţa supremă – fostul Comitet de Apel din Camera Lorzilor – a hotărât că au fost excluse din cesiune (reţinute de către investitori) doar pretenţiile având ca obiect anularea contractelor încheiate cu societăţile de construcţii, în ciuda formulării utilizate în cesiuni, în principal pentru că excluderea tocmai a daunelor-interese din acest mecanism destinat a compensa prejudiciile suferite de către investitori ar fi fost un nonsens din punct de vedere comercial. Practic, printr-o interpretare obiectivă şi contextuală, clauza care excludea transferul oricăror pretenţii (în anulare sau de altă natură) împotriva societăţilor de construcţii a fost înţeleasă ca referindu-se doar la cererile în anulare, ceea ce a şi determinat o energică opinie minoritară, motivată prin ideea că nicio regulă a dreptului englez nu permite judecătorului să scoată în afara parantezei cuvintele pe care, în mod clar, părţile au înţeles să le separe astfel.

^[30] Chartbrook Ltd v Persimmon Homes Ltd (2009) UKHL 38, în A. Burrows, op. cit., p. 226-230, în special parag. 38. 

^[31] A se vedea, de exemplu, art. 8 alin. (1) CVIM, art. 4.1 (1) din Principiile UNIDROIT (2016), art. 5:101 (1) PECL şi art. II.-8:101 (1) DCFR. 

^[32] Art. 8 alin. (2) CVIM, art. 4.1 (2) din Principiile UNIDROIT (2016), art. 5:101 (3) PECL şi art. II.-8:101 (3) DCFR. 

^[33] Art. 8 alin. (1) CVIM, art. 5:101 (2) PECL şi art. II.-8:101 (2) DCFR.

^[34] (1939) 3 All ER 566, King’s Bench Division, în A. Burrows, op. cit., p. 629-630.

^[35] Pentru acest exemplu, a se vedea C. von Bar, E. Clive, H. Schulte-Nölke (ed.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. Draft Common Frame of Reference (DCFR), Outline Edition, 2009, p. 239, disponibilă online pe site-ul Consiliului European al Barourilor, www.ccbe.eu, accesat la 1 septembrie 2021.

^[36] Deşi exemplul a fost preluat în dreptul comparat pentru a ilustra încheierea unui contract cu sensul subiectiv atribuit de către una dintre părţi (i.e., cu preţul stabilit pe bucată, în situaţia de fapt descrisă), acest precedent are o semnificaţie diferită în dreptul englez. Ipoteza marchează un caz excepţional în care eroarea unilaterală invalidează contractul, în sensul său aparent sau obiectiv. În speţă, nu s-a reţinut un contract valabil format cu înţelesul dat de către una dintre părţi şi cunoscut (sau necesar a fi cunoscut) de către cealaltă. A se vedea, de exemplu, E. McKendrick, op. cit., p. 53. Acesta este însă un rezultat al dezvoltării cazuistice a sistemului de common law, din precedente mai recente rezultând că, în principiu, se poate identifica un contract valabil încheiat cu sensul voit de către părţi, confirmat de context, chiar dacă a existat un „defect” de limbaj în exprimarea acestei voinţe (a se vedea şi nota 29 supra).

^[37] M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, vol. I (Contrat et engagement unilatéral), P.U.F., Paris, 2016, p. 562-563; A. Bénabent, Droit des obligations, ed. a 15-a, LGDJ, Montchrestien, 2016, p. 232.

^[38] International Institute for the Unification of Private Law, UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts, UNIDROIT, Roma, 2016, p. 137, comentariul 1; lucrarea este disponibilă online la adresa https://www.unidroit.org/instruments/commercial-contracts/unidroit-principles-2016, accesat la 1 septembrie 2021.

^[39] A se vedea al cincilea principiu de interpretare enunţat de către Lordul Hoffmann, în A. Burrows, op. cit., p. 224.

^[40] Pentru această controversă, a se vedea, de exemplu, E. McKendrick, op. cit., p. 20-21.

^[41] B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 135, ipoteza fiind ilustrată printr-o celebră speţă în care părţile încheiaseră o vânzare pentru carne de balenă, folosind, eronat, cuvântul norvegian care desemna carnea de rechin. În concret, pârâtul vânduse reclamantului, în 1916, 214 butoaie de „Haakjöringsköd” de pe un anumit vas, ambele părţi crezând că termenul – care desemna corect mărfurile transportate pe vas, respectiv carnea de rechin – înseamnă carne de balenă. La sosirea mărfurilor în portul Hamburg, a fost dispusă confiscarea acestora la un preţ de confiscare mult inferior preţului plătit de către cumpărător, în condiţiile în care, dimpotrivă, carnea de balenă nu ar fi fost supusă confiscării. Cumpărătorul a pretins, ulterior, că este îndreptăţit la o sumă egală cu diferenţa dintre preţul vânzării şi preţul de confiscare, ca urmare a predării unor bunuri diferite de cele promise. S-a reţinut că, într-adevăr, părţile au contractat pentru carne de balenă, existând doar o eroare în declararea intenţiei, astfel încât vânzătorul este răspunzător ca urmare a livrării altor bunuri. Pentru un extras din hotărârea Reichsgericht din anul 1920, a se vedea B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 647-648. 

^[42] A se vedea nota 2 supra. 

^[43] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 55.

^[44] Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012, p. 1205.

^[45] Credem că acesta este motivul implicit pentru care s-a afirmat, în doctrina recentă, că art. 1266 alin. (1) C. civ. se referă tocmai la voinţa declarată comună, iar nu la intenţiile subiective ale părţilor; a se vedea M. Nicolae, loc. cit. nota 8 supra.

^[46] R.J. Pothier, op. cit., p. 86, nr. 91. Exemple similare, bazate pe conţinutul operaţiunilor anterioare dintre aceleaşi părţi, erau date de către primii comentatori ai Codului civil francez; a se vedea, de exemplu, A. Duranton, Traité des contrats et des obligations en général, t. I, Imprimerie de P. Gueffier, Paris, 1819, p. 513-514, nr. 374.

^[47] În regimul vechiului Cod civil, printr-o jurisprudenţă consolidată, această excepţie era dedusă din formularea art. 1191 alin. (2) (corelat, pentru prezumţiile simple, cu art. 1203), care excludea dovada cu martori „în contra sau peste” conţinutul actului, socotindu-se că niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă atunci când se tinde doar la interpretarea unei clauze neclare; a se vedea, de exemplu, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 127. În noul Cod de procedură civilă, autorizarea utilizării declaraţiilor de martori şi a prezumţiilor pentru interpretare rezultă din art. 309 alin. (4) pct. 6 şi alin. (5); a se vedea, pentru sfera de aplicare a acestei autorizări, M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 972 şi 976; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 515-516 şi 520.

^[48] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 518, nr. 1272.

^[49] Soluţia este aceeaşi în dreptul german; a se vedea B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 65. În contrast, dreptul francez, chiar admiţând rolul analizei obiective prin art. 1188 alin. (2) C. civ. fr., rămâne ataşat protecţiei voinţei interne în materia revocării ofertei, aceasta împiedicând încheierea contractului – şi expunându-l pe ofertant doar unei răspunderi extracontractuale – chiar dacă intervine înainte de împlinirea termenului în care ofertantul s-a obligat să o menţină sau, în lipsă, înainte de împlinirea unui termen rezonabil (art. 1116 C. civ. fr.); a se vedea şi M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 304-305. Diferenţa de tratament este esenţială: în sistemul ineficacităţii revocării, încheierea contractului îl expune pe ofertant, în caz de refuz de executare, unei răspunderi contractuale prin care cealaltă parte va fi îndreptăţită să obţină, în esenţă, beneficiile aşteptate de pe urma contractului (fiindu-i ocrotit interesul pozitiv). Dimpotrivă, în sistemul răspunderii extracontractuale consecutive unei revocări ilicite, dar eficace a ofertei, cealaltă parte va fi ocrotită în limita interesului său negativ, nefiind îndreptăţită la compensarea avantajelor aşteptate de pe urma contractului [a se vedea art. 1116 alin. (3) C. civ. fr.].

^[50] Comparativ, art. 1117 alin. (2) C. civ. fr. prevede caducitatea ofertei în caz de incapacitate sau de deces al autorului său, regulă explicată tocmai prin „dispariţia” voinţei (subiective) valabile; a se vedea M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 306.

^[51] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 498-499, nr. 1220.

^[52] A se vedea, de exemplu, G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 158; L. Pop, op. cit., p. 239; M. Nicolae, op. cit., p. 381, nota 225.

^[53] D. Cosma, op. cit., p. 156.

^[54] A se vedea, de exemplu, P. Vasilescu, op. cit., p. 347: „Inovaţia legii în materie constă tocmai în sancţionarea acestei erori esenţiale cu nulitatea relativă (…), poate una dublă, invocată (simultan sau pe rând) de fiecare contractant”.

^[55] G. Boroi, op. cit., p. 176.

^[56] R.J. Pothier, loc. cit., nota 25 supra.

^[57] A se vedea, de exemplu, V. Marcadé, Explication théorique et pratique du Code civil, ed. a 7-a, Delamotte et fils, Paris, 1873, p. 366, nr. 406; G. Baudry-Lacantinerie, L. Barde, Traité théorique et pratique de droit civil. Des obligations, tome premier, Librairire de la Société du recueil général des lois et des arrêts, Paris, 1897, p. 65-66, nr. 52.

^[58] V. Marcadé, loc. cit.

^[59] Pentru acestea, a se vedea, de exemplu, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 324-325; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 276 (unde sunt reluate argumentele respingerii în principiu a categoriei nulităţilor de drept, nefiind abordate, însă, contraargumentele doctrinei recente).

^[60] M. Nicolae, op. cit., p. 548-549 şi 566.

^[61] În dreptul german, pentru aceleaşi raţiuni, anulabilitatea contractului pentru eroare este socotită un corolar al interpretării obiective a contractului; a se vedea B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 288. 

^[62] A se vedea notele 53-54 supra. 

^[63] Considerentele din text privesc formele aşa-numitei erori-obstacol pentru că, presupunând un dezacord subiectiv fundamental între părţi, acestea ilustrează cel mai bine inadecvarea analizei subiective a contractului şi necesitatea tehnică a abordării subiective. Concluziile pot fi extinse însă mutatis mutandis, pentru alte cazuri de eroare, chiar dacă divergenţa voinţelor interne este numai parţială.

^[64] Eroarea poate să privească şi elemente extrinsece actului, precum ar fi o împrejurare de fapt de care depinde motivul determinant pentru care o parte a dorit să realizeze operaţiunea. În acest caz însă, problema unei „variabilităţi” a naturii sau a conţinutului contractului nu se pune pentru că părţile înţeleg identic operaţiunea, deci, în fapt, sunt în acord subiectiv, iar confirmarea nu face decât să consolideze acest sens unic împărtăşit de părţi. De exemplu, dacă o persoană promite să cumpere un apartament într-un anumit oraş în credinţa greşită că a primit o ofertă de angajare în acea localitate, dar oferta se dovedeşte ulterior a fi fost un fals, părţile pot fi în deplin acord asupra naturii şi conţinutului operaţiunii, promitentul-cumpărător înşelându-se asupra unui element extrinsec.

^[65] A se vedea, de exemplu, §119-120 BGB şi B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 291-292.

^[66] LG Hanau NJW 1979, în B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 291 şi 770-771. Este importantă observaţia că, în dreptul german, anulabilitatea pentru eroare nu este condiţionată de caracterul scuzabil al erorii. Culpa lui errans atrage doar obligarea sa la despăgubiri faţă de destinatarul declaraţiei de voinţă sau de terţul care s-a încrezut în validitatea declaraţiei, sub condiţia bunei-credinţe a acestuia, conform §122 BGB. Din acest punct de vedere, sistemul de drept civil român este chiar „mai” obiectiv decât dreptul german, de vreme ce filtrul suplimentar al erorii scuzabile limitează cazurile în care partea poate „scăpa” de un contract ca urmare a erorii, deci limitează însăşi protecţia voinţei subiective.

^[67] Pentru o aplicaţie, a se vedea, de exemplu, I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1781 din 31 octombrie 2016, www.scj.ro. În speţă, pentru încheierea unui contract de asigurare, asiguratul a menţionat în „cererea-chestionar” că nu există autorizaţia PSI pentru clădirea ce urma a fi asigurată. Asigurătorul a luat cunoştinţă de chestionar şi a acceptat contractarea asigurării, dar una dintre numeroasele condiţii generale excludea plata despăgubirii în cazul lipsei autorizaţiei PSI. În litigiul ulterior, generat de refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea după distrugerea bunului într-un incendiu, instanţa a reţinut că „se relevă existenţa unei contradicţii între manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă a părţilor”, din probele administrate rezultând că s-a intenţionat asigurarea împotriva incendiului în ciuda lipsei autorizaţiei PSI, chiar dacă voinţa declarată, reflectată în clauza din condiţiile generale, excludea plata despăgubirii în această ipoteză.

^[68] Exemplele abundă în jurisprudenţă. De pildă, într-o cauză în care un consultant se angajase faţă de o companie la a rămâne la dispoziţia acesteia 200 de zile pe an, în medie 4 zile pe săptămână, cu calculul remuneraţiei prin raportare la numărul de zile de activitate şi cu menţiunea că „serviciile vor fi furnizate (…) în conformitate cu cerinţele companiei”, dar şi – în mod esenţial – cu asumarea de către consultant a unor obligaţii de exclusivitate şi de neconcurenţă, s-a decis că societatea beneficiară avea totuşi obligaţia de a asigura posibilitatea activităţii pentru minim 200 de zile pe an, cu plata remuneraţiei corespunzătoare (societatea, din raţiuni privind propria activitate, îl solicitase pe consultant doar 7 zile, pretinzând că, potrivit contractului, remuneraţia este datorată doar pentru această perioadă). Invocând art. 977 C. civ. 1864, instanţa a efectuat, totuşi, o evaluare pur obiectivă a contractului, reţinând, în esenţă, că ar fi iraţională asumarea, de către un consultant, a unor obligaţii de exclusivitate şi de neconcurenţă, de natură să împiedice exercitarea profesiei – deci obţinerea de venituri – în altă parte, dacă nu ar exista garanţia contractuală a unei activităţi (deci a unei remuneraţii) pe care trebuie să o permită beneficiarul exclusivităţii şi al neconcurenţei: „(…) este de neconceput ca o obligaţie de exclusivitate şi neconcurenţă, ca şi obligaţia de a se pune la dispoziţia unei companii un anumit număr de zile pe an, să existe fără dreptul de a fi remunerat corespunzător, în condiţiile în care consultantul nu îşi poate desfăşura activitatea în altă parte. Cu alte cuvinte, asumarea unei obligaţii de a presta servicii exclusiv în favoarea unui beneficiar ar rămâne de neînţeles în condiţiile în care compania ar putea lansa comenzile de lucru aşa cum doreşte, pentru un număr de zile stabilit aleatoriu, fără ca cel angajat să aibă prefigurarea veniturilor sale, renunţând la beneficiul desfăşurării altor activităţi pentru o remuneraţie care ar putea să fie, cel mult, estimată” (I.C.C.J., s. II civ., dec. nr. 2863 din 2 octombrie 2014, www.scj.ro).

^[69] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 155-156.

^[70] Idem, p. 156; D. Cosma, op. cit., p. 120; C.T. Ungureanu, I.-A. Toader, op. cit., p. 190.

^[71] De altfel, în doctrina recentă s-a afirmat că lipsa consimţământului serios trebuie asociată mai degrabă cu inexistenţa actului juridic decât cu nulitatea acestuia; a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 373. 

^[72] A se vedea, exemplificativ, O. Ungureanu, op. cit., p. 207; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 157.

^[73] Afirmaţia este adevărată şi pentru alte cazuri de eroare, în afara erorii-obstacol, dacă şi în măsura în care părţile nu sunt în acord subiectiv, însă, în principiu, aceste alte cazuri nu interferează cu condiţiile de validitate privind obiectul convenţiei. De exemplu, dacă vânzarea unui autoturism identifică exact bunul prin număr de înmatriculare, serie de şasiu şi serie de motor, dar cumpărătorul crede, greşit, că autoturismul are tracţiune integrală (eroare asupra calităţilor obiectului prestaţiei), vânzătorul va datora autoturismul indicat în contract, fără tracţiune integrală, căci acesta este sensul obiectiv incontestabil al acordului de voinţe. Întrucât operaţiunea şi obiectul prestaţiei respectă cerinţele prevăzute de art. 1225 şi urm. C. civ., nu se va pune însă problema unei nevalabilităţi a contractului pentru un viciu al obiectului.

^[74] Raffles v. Wichelhaus (1864) 2 H&C 906, în A. Burrows, op. cit., p. 627.

^[75] E. McKendrick, op. cit., p. 53.