Unele aplicații practice ale noțiunii de cauză (causa debendi) în procesul civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 167-203.

Introducere

Importanța noțiunii de cauză în procesul civil reprezintă un aspect care ne scutește de o argumentare amplă. Aproape că se impune de la sine! Simpla lectură a unui curs de procedură civilă, a unei culegeri de practică judiciară sau a audierii unei ședințe de judecată conduce în mod cert la concluzia că ne aflăm în fața unei instituții de drept procesual civil care prezintă o importantă relevanță teoretică și practică.

Cu toate acestea, textele legale fac numai trimiteri rare și oricum, tangențiale, la noțiunea de cauză. Vechiul Cod de procedură civilă prevedea că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi” [art. 294 alin. (1)]. Textul vehicula cu multă siguranță și cu efect bine determinat noțiunea de cauză ca și cum aceasta ar fi fost de la sine înțeleasă pentru cititor. Aceasta în condițiile în care noțiunea nu era nici definită și nici măcar prezentă în alt text legal din cod. În schimb, în aceeași epocă, vechiul Cod civil era mai generos atunci când stabilea că„este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate” (art. 1201). Nici noul Cod de procedură civilă nu oferă mai multe detalii asupra noțiunii de cauză. Sunt trei referiri exprese, fără însă a cuprinde o definiție legală a cauzei. Mai întâi prin raportare la condițiile litispendenței – „Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte”[art. 138 alin. (1)]. Exact aceeași prevedere se regăsește cu referire la efectul negativ al autorității de lucru judecat – „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect” [art. 431 alin. (1)]. În fine, cu referire la limitele efectului devolutiv al apelului este păstrată prevederea din vechiul Cod potrivit căreia „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi” [art. 478 alin. (3)].

Am putea spune că noțiunea de cauză este o construcție doctrinară și jurisprudențială. Totuși, după cum se poate observa, noțiunea de cauză nu a fost și nu este străină legiuitorului, dar acesta s-a ferit să o explice sau mai degrabă pare să fi considerat ca nefiind necesară o definiție. Această ultimă impresie este încurajată de faptul că, așa cum am arătat, legiuitorul s-a referit la noțiunea de cauză prin raportare la condiționarea exercițiului anumitor drepturi (acțiunea civilă sau limitele apelului). Or, de principiu, atunci când se impun limitări sau condiționări în privința unor drepturi, termenii sunt bine definiți.

Această poziție a legiuitorului este explicată prin faptul că noțiunea de cauză a fost dezvoltată în doctrina și jurisprudența vechiului și noului Cod de procedură civilă, beneficiind de repere pe care probabil redactorii codului le-au apreciat ca fiind suficiente.

În mod constant, în doctrină s-a afirmat că există o cauză a acțiunii (causa petendi), reprezentată de scopul spre care se îndreaptă demersul judiciar și o cauză a cererii (causa debendi), reprezentată de temeiurile ce stau la baza cererii. Prima ar corespunde întrebării ce se urmărește prin punerea în mișcare a acțiunii civile. Spre exemplu, punerea în acord a stării de fapt cu starea de drept, prin obținerea posesiei bunului de către titularul dreptului lipsit de atributul usus, în cazul unei acțiuni în revendicare sau înlăturarea actului juridic din circuitul juridic prin desființarea acestuia, în cazul acțiunii în declararea nulității. Cea de a doua ar corespunde întrebării ce anume justifică formularea cererii, adică ce anume susține scopul afirmat prin noțiunea de causa petendi.

Toate textele legale prezentate anterior au în vedere al doilea sens al noțiunii de cauză, respectiv ceea ce numim cauza cererii (causa debendi). Aceasta determină ideea că, în pofida importanței teoretice a ambelor noțiuni, noțiunea de cauză a cererii (causa debendi) produce consecințe mai evidente și mai energice sub aspect practic. Este și motivul pentru care analiza noastră vizează această accepțiune a cauzei.

Cauza cererii (causa debendi) reprezintă o noțiune legală, dar a cărei structură internă este definită doctrinar și jurisprudențial.

Cu toate că premisa existenței unei dezvoltări doctrinare și jurisprudențiale a noțiunii de cauză (causa debendi) în procesul civil este corectă, trebuie remarcat că aceasta prezintă o flexibilitate remarcabilă atunci când este vorba de cuprinsul ei. Așa cum vom vedea, cauza cererii (causa debendi) reprezintă un concept juridic cu anvergură europeană, ale cărui repere sunt identificabile în mai toate sistemele de drept din spațiul european, dar cu valențe diferite în funcție de evoluția în timp sau concepțiile adoptate de o anumită doctrină și jurisprudență.

§1. Noțiunea de cauză a cererii (causa debendi)

Cauza cererii (causa debendi) reprezintă un element de o deosebită însemnătate teoretică și practică deoarece produce consecințe în privința mai multor instituții de drept procesual civil, printre care avem în vedere rolul activ al judecătorului, litispendența, autoritatea de lucru judecat, apelul, recursul sau revizuirea.

Ea reprezintă un concept teoretic supus unei continue analize și reevaluări în planul structurii. Așa cum vom dezvolta în continuare, aceste reevaluări doctrinare sau jurisprudențiale conduc la mutații în toate instituțiile de drept procesual amintite anterior.

În doctrina de drept procesual civil român s-au încercat mai multe definiții ale noțiunii de cauză a cererii (causa debendi).

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu o definea ca fiind „temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere”, punând acceptul pe latura de drept a acesteia^[1].

Profesorul Ion Deleanu se raporta în egală măsură la temeiurile de fapt și de drept ale cererii, apreciind că ea reprezintă „faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părți îl prevalează”^[2].

Profesorul Ioan Leș achiesează la ideea că aceasta reprezintă situația de fapt calificată juridic. Este deosebit de importantă concluzia extrasă de profesor în sensul că „în determinarea conceptului de cauză sunt determinate doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii. Dar esențială este și constatarea că împrejurările de fapt nu pot constitui prin ele însele cauza unei acțiuni. Calificarea juridică a faptelor este cea care le convertește în surse de obligații; faptele nu au relevanță juridică”^[3].

O viziune în acord cu tendințele existente în dreptul francez și belgian este exprimată de doamna judecător Adina Nicolae, care se raportează la noțiunea de cauză ca fiind „fundamentul (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii”^[4]. Profesorul Gabriel Boroi și doamna profesor Mirela Stancu definesc cauza cererii ca fiind „instituția sau categoria juridică ori regula de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa (…) și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speță”^[5]. Într-un mod asemănător este definită cauza cererii și de domnul profesor Liviu Zidaru, însă domnia sa, în acord cu unele tendințe jurisprudențiale din dreptul francez și cu certitudinile existente în acest sens în dreptul german, înclină către a acorda prevalență motivelor de fapt în structura cauzei cererii (causa debendi) – „cauza este reprezentată de complexul faptic care determină și justifică pretenția formulată. Elementul preponderent și imutabil al cauzei este situația de fapt pretinsă, în vreme ce elementul mutabil este calificarea juridică; mutabil, deoarece instanța este datoare ca, aplicând regulile de drept incidente, pe care trebuie să le cunoască din oficiu [art. 22 alin. (1), art. 252 C. proc. civ], să dea sau să restabilească calificarea juridică corectă a raportului juridic litigios”^[6].

Observăm că și în doctrina noastră, ca de altfel și în cea din alte sisteme compatibile sub aspectul dreptului procesual civil, cauza cererii cuprinde elemente constante, cum ar fi faptul că reprezintă temeiul pretenției sau al dreptului care justifică pretenția, dar și aspecte fluctuante, în sensul că în unele definiții aceasta apare ca temeiul juridic, în altele drept un mixt între motivele de drept și cele de fapt, pentru ca în altele să precumpănească aspectul factual, chiar dacă este menținut și elementul de drept.

Doctrina noastră relevă marile curente în ceea ce privește determinarea structurii cauzei cererii:

– într-o concepție, cauza cererii are o structură preponderent juridică, de drept. În această concepție, cauza cererii este fundamentul juridic al pretențiilor, fără ca aceasta să presupună neapărat indicarea unui text legal. Poate fi o noțiune care permite identificarea regulii juridice sau principiului juridic care fundamentează cererea. Această tendință se regăsește mai puțin în doctrina actuală, deoarece acceptarea ei ar conduce la o îngrădire a rolului activ al judecătorului (prin neacceptarea schimbării cauzei) sau, dimpotrivă, la o nesocotire a principiului disponibilității (prin punerea cauzei cererii sub suverana apreciere a instanței);

– într-o altă concepție, cauza cererii este exclusiv factuală. Potrivit acestei concepții, cauza cererii se constituie din ansamblul aspectelor faptice care justifică pretenția, fără a conta în vreun fel, din această perspectivă, calificarea juridică acordată acestora de către reclamant. Această teză valorifică teoria profesorului H. Motulsky, potrivit căreia aplicarea consecventă a dictonului da mihi factum dabo tibi ius presupune că părțile sunt suveranele faptelor alegate în timp ce judecătorul este suveran în privința calificării juridice a acestora, identificării instituțiilor juridice cărora corespund faptele și aplicării regulilor de drept ce sunt asociate acestei calificări (iura novit curia). Prin urmare, instanța nu își poate întemeia hotărârea pe fapte care nu au fost alegate de părți în susținerea pretențiilor sau apărărilor, dar, în schimb, ea rămâne neîngrădită în dreptul de apreciere asupra încadrării juridice a acestora. Concepută în acest fel, cauza cererii se înfățișează drept un element la dispoziția părților, judecătorul neputând să o schimbe sau să o completeze. Această concepție a devenit proprie Casației franceze începând cu decizia în afacerea Césareo (2006). În privința cauzei, aceasta pune accentul asupra faptelor alegate de reclamant, în dauna încadrării juridice a acestora. În această concepție, chiar dacă pentru aceleași fapte ar exista și un alt temei de drept care să justifice pretențiile, cauza nu ar fi diferită, cu toate consecințele în planul autorității de lucru judecat și nu numai^[7]. Separat, dar complementar acestei concepții, prin aceeași decizie, Casația franceză a dezvoltat și teza concentrării motivelor, care impune reclamantului să pună în valoare ansamblul mijloacelor/motivelor pe care el le estimează ca fiind de natură să îi fundamenteze cererea, sub sancțiunea de a nu le mai putea valorifica printr-o cerere ulterioară^[8]. Este drept că decizia din afacerea Césareo îl vizează numai pe reclamant, dar printr-o hotărâre din anul 2007 Curtea de Casație se pronunță în sensul că „părțile” sunt obligate să prezinte instanței inițiale ansamblul de mijloace care apreciază că sunt de natură fie a fundamenta cererea, fie a justifica respingerea acesteia, totală sau parțială. Prin aceasta se extinde obligația de concentrare a motivelor de la reclamant și la pârât, asigurând în acest fel securizarea ambelor efecte (negativ și pozitiv) ale autorității de lucru judecat. În mod asemănător, inițial, jurisprudența belgiană a avut o orientare în care cauza era definită drept fundamentul juridic sau faptul juridic calificat. În această logică nu se permitea trecerea din oficiu, în interiorului aceleiași cauze a cererii, de la răspunderea întemeiată pe faptul licit (quasi-delictul) la răspunderea contractuală ori de la viciul lucrului (răspundere contractuală) la culpa aquiliana etc. Ulterior însă, în anul 1993 și 1998 au apărut decizii care au permis trecerea cu ușurință de la răspundere delictuală la contractuală sau pronunțarea pe temeiul unui delict de presă deși cererea se fonda pe quasi – delict, permițându-se judecătorului recalificarea, dar și substituirea bazei legale, fără a considera că este vorba de o altă cauză a cererii. În fine, în anul 2005 Curtea de Casație a stabilit și aici concepția factuală asupra cauzei^[9];

– în fine, există și concepția conform căreia cauza cererii reprezintă un mixt între motivele de fapt și cele de drept care susțin pretenția. În această concepție, cauza cererii reprezintă ansamblul faptic care fundamentează pretențiile, dar care primește o anumită încadrare/calificare juridică (ex. un anumit eveniment precum tulburarea dreptului de folosință asupra bunului cumpărat venită din partea unui terț este încadrat în noțiunea juridică de evicțiune care susține pretenția de daune împotriva vânzătorului). Părțile sunt suverane în delimitarea faptelor care sunt considerate ca susținând pretenția sau, după caz, apărarea. În principiu, instanța nu poate adăuga fapte pe care părțile nu le-au adus în discuție. Desigur, a nu se înțelege că prin aceasta se știrbește instanței dreptul de a stabili adevărul asupra faptelor pe care părțile își întemeiază pretențiile sau apărările. Dreptul judecătorului de a administra probe din oficiu, chiar și împotriva voinței părților, rămâne, dar cu privire la acele fapte determinate de părți ca formând cauza cererii. Dacă componenta faptică a cauzei este la discreția părților, în privința componentei juridice sau de drept acestea pot înainta, de regulă, simple propuneri. Instanța nu este însă ținută de calificarea juridică propusă de părți. Acesta poate să fie sau nu acceptată de către instanță. Desigur, în toate cazurile instanța ar fi obligată să pună în discuția părților o eventuală reevaluare a calificării juridice propuse de acestea. Prin urmare, în această concepție, cauza cererii este o noțiune complexă, care reunește deopotrivă faptele și calificarea juridică a acestora și care se definește printr-o cooperare dintre părți și judecător, fiecare păstrând o zonă de suveranitate asupra unei anumite componente. Această concepție a fost proprie Casației franceze în perioada anilor ’90, dar a fost înlocuită treptat cu o concepție mai extinsă asupra cauzei pentru care, spre exemplu, mandatul, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză etc. sunt numai motive noi, dar care nu schimbă cauza cererii.

În orice caz, cauza cererii (causa debendi) nu se confundă cu: cauza acțiunii (causa petendi); dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărește; obiectul cererii sau pretenția (ex. atunci când se cere plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru îmbogățire fără o justă cauză, numai plata este obiectul, iar titlul cu care se cere – împrumut, plată nedatorată, îmbogățire fără justă cauză etc. – face deja parte din cauza cererii); mijlocul de probă care conduce la dovedirea unei situații de fapt; mijlocul procedural (calea procedurală) folosit/ă (ex. acțiunea în constatare, cererea de ordonanță de plată, cererea întemeiată pe procedura privind cereri de valoare redusă, contestație la executare etc.). Prin urmare, este greșită percepția că utilizând alt mijloc procedural cererea ar avea o altă cauză. Este rezultatul confuziei între temeiul de drept (cum era definită cauza la un anumit moment) și calea procedurală aleasă pentru valorificarea dreptului. Desigur, uneori exercițiul unei noi căi procedurale ar putea fi permis, dar nu pentru că ne-am afla în fața unei cauze diferite, ci pentru alte motive, cum ar fi o dispoziție specială a legii [ex. art. 1021 alin. (3) C. proc. civ.].

Cauza cererii nu se confundă nici cu motivele sau argumentele. Acestea susțin o anumită situație de fapt ori calificarea juridică a acesteia. Spre exemplu, într-o cerere având ca obiect anularea unui act juridic, cauza cererii ar fi reprezentată de afectarea consimțământului la încheierea actului și eventual (numai în cazul adepților structurii mixte a cauzei) încadrarea acestei situații în conceptul juridic de dol. Motivele sunt cele care ne indică împrejurarea că nu s-a realizat o informare completă a celui care a încheiat actul, că aspectele asupra cărora nu a fost informat erau importante și că această omisiune a fost făcută în mod intenționat de către cocontractant sau de reprezentantul acestuia ori chiar de către un terț, însă cu știința cocontractantului, că sub aspect juridic dolul poate fi realizat și prin omisiune, chiar și atunci când provine de la un terț^[10]. După cum se observă, motivele pot fi de fapt, de drept sau mixte, atunci când cuprind reguli de drept a căror aplicare depinde de calificarea dată unui anumit fapt, aspect ce are importanță mai ales în privința recursului. La aceste motive se pot asocia diferite argumente, precum cel desprins din faptul că anumite elemente faptice din care rezultă indicații date de vânzător reprezentatului său cu privire la modul de prezentare al informațiilor, aspect ce ar fi de natură să denote că omisiunea prezentării lor nu a fost întâmplătoare, indicarea unei jurisprudențe sau doctrine care să conducă la ideea că aspectele omise sunt dintre cele apreciate ca fiind normal a fi comunicate într-un contract de genul celui în cauză, faptul că vânzătorul era profesionist și deci trebuia să știe care sunt informațiile importante la încheierea unui atare contract, indicarea unor texte legale sau a unei practici comerciale care arată că aceste informații trebuiau prezentate chiar fără o anumită cerere etc. Chiar și deosebirea dintre motive și argumente este de o mare însemnătate, deoarece în timp ce motivele au un regim legal de invocare (cerere de chemare în judecată, întâmpinare, apel, recurs etc.), în privința argumentelor nu a existat o preocupare a legiuitorului, astfel că pe lângă faptul că pot fi aduse oricând (desigur, cu limitările determinate de necesitatea unor probe sau de natura recursului, care permite numai argumente în drept), în practică, ele scapă uneori chiar contradictorialității (indicarea unor argumente de doctrină sau jurisprudență direct în concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor)^[11].

Sub nicio formă nu poate fi confundată cauza cererii cu mijloacele de probă care susțin motivele de fapt sau mixte. Prin urmare, apariția unui dovezi, chiar determinante, care nu a fost valorificată în cadrul procesului finalizat prin hotărâre definitivă nu este de natură a permite formularea unei noi cereri, dacă se întemeiază pe aceleași temeiuri faptice și de drept. Spre exemplu, odată respinsă cererea de revendicare, apreciindu-se că reclamantul nu a dovedit că deține un titlu translativ de proprietate, acesta nu mai poate reveni cu o nouă cerere în care să valorifice cauza dobândirii dreptului prin transmisiune de la proprietarul anterior, chiar dacă ar prezenta dovezi noi. Pentru acestea, dacă erau întrunite condițiile legale, ar fi trebuit folosită calea revizuirii. Desigur, el poate formula o cerere întemeiată pe o cauză distinctă, precum dobândirea prin uzucapiune sau alt mod prevăzut de lege.

Așa cum rezultă din aspectele prezentate, în primul rând, cauza cererii (causa debendi) reprezintă un concept fluid, care își schimbă structura prin raportare la o anumită doctrină și jurisprudență, cu mutații în timp și prin raportare la particularitățile fiecărui sistem juridic. Totuși, așa cum am arătat, cauza cererii nu reprezintă o noțiune exclusiv doctrinară sau jurisprudențială, deoarece există texte legale care se referă la aceasta, iar din sensul și efectele acestor dispoziții putem deduce anumite opțiuni ale legiuitorului și cu privire la structura cauzei. Astfel, putem trage anumite concluzii cu privire la concepția asupra structurii cauzei din modul în care este reglementat rolul activ al judecătorului sau limitele efectului devolutiv al apelului, dar nu numai.

În al doilea rând, observăm că o opțiune asupra structurii cauzei cererii generează influențe asupra acelor instituții de drept procesual civil, care depind de cauza cererii (causa debendi), cum ar fi autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului negativ al acesteia.

Evaluând aceste duble și interdependente influențe, am apreciat că, prin raportare la contextul legislativ și jurisprudențial actual în dreptul nostru, cea mai potrivită definire a cauzei cererii este aceea de ansamblul faptelor pe care părțile își întemeiază cererile și apărările (situația de fapt), calificat juridic^[12]. Am optat pentru structura mixtă, factuală și juridică, a cauzei cererii, deoarece am apreciat că aceasta corespunde concepției dreptului nostru asupra altor instituții în care cauza își are un rol important. Este drept că în dreptul francez, precum și în cel belgian, ambele apropiate de sistemul nostru, prin valorificarea tezelor profesorului Motulsky, jurisprudența și o parte semnificativă a doctrinei evoluează spre o cauză pur factuală^[13]. Vom reflecta aceste tendințe și în analiza noastră. Totuși, nu le-am îmbrățișat, deoarece, pe de o parte, aceste tendințe se confruntă cu contestații chiar în spațiul juridic unde funcționează, iar pe de altă parte, efectele implementării nefiltrate a acestora în sistemul nostru ar conduce la posibile disfuncționalități la nivelul practicii profesioniștilor dreptului, cu consecințe nefaste pentru justițiabili. Am rămas adeptul preluării temperate a instituțiilor sau tendințelor din spațiul european, prin filtrul compatibilității cu ansamblul conceptelor dreptului intern și realităților profesionale și sociale din spațiul nostru. Aceste implicații ale îmbrățișării unei anumite structuri a cauzei cererii asupra altor instituții vor fi prezentate în continuare.

§2. Aplicații practice ale noțiunii de cauză (causa debendi)

Cauza cererii prezintă o particularitate interesantă sub aspectul teoriei și practicii dreptului. Ea reprezintă un concept juridic a cărui structură internă este gestionabilă la nivel doctrinar și jurisprudențial, dar ale cărui efecte asupra altor instituții de drept procesual civil sunt reglementate la nivel legal.

În continuare, vom încerca să determinăm modul în care o anumită concepție asupra structurii cauzei juridice influențează aplicarea regulilor de drept cu care aceasta interferează. Demersul nu are un scop pur teoretic. Dimpotrivă, el urmărește consecințe practice. Vom urmări dacă adoptarea unei anumite concepții asupra cauzei cererii produce efecte asupra altor instituții ale dreptului, dacă aceste efecte sunt compatibile cu reglementarea în ansamblu a respectivelor instituții, dar și cu așteptările pe care le au de la acestea practicienii dreptului și, nu în ultimul rând, părțile. Atunci când adoptăm o concepție factuală asupra cauzei cererii (causa debendi) trebuie să corelăm aceasta și cu modul în care jurisprudența reflectă exercitarea de către instanțe a atributului de calificare sau recalificare juridică a faptelor, precum și cu consecințele ce ar decurge din alegerea greșită de către reprezentanții convenționali ai părților a calificării juridice, neurmată de exercitarea rolului activ din partea instanței. Dacă și cum s-ar putea repara aceasta în căile de atac? Desigur, acest aspect este numai unul cu caracter exemplificativ. În esență, acceptarea unei teorii asupra structurii cauzei este un demers complex, care trebuie să țină seama de consecințele practice și sociale ale opțiunii teoretice. Vom revedea din această perspectivă diferite norme de drept procesual, menționând că această analiză nu este una care să epuizeze aplicațiile practice ale noțiunii de cauză a cererii (causa debendi).

2.1. Rolul activ al judecătorului și principiul disponibilității

Structura bivalentă a cauzei juridice ne conduce în mod logic la dificilul echilibru între dreptul judecătorului de a acționa ex officio și aria de suveranitate decizională a părților, care definește principiul disponibilității.

Mai tranșant se pune problema dacă poate judecătorul să schimbe cauza cererii. Iar dacă poate, care ar fi consecințele procesuale ale unei omisiuni în exercitarea acestui atribut?

Răspunsul la această chestiune stă în mare măsură în decelarea corectă și în ambianța normelor interne a dictonului da mihi factum dabo tibi ius.

Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. De asemenea, judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar nu celor indicate de părți, cu limitele prevăzute în art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În privința situației de fapt (corespunzătoare lui da mihi factum), judecătorul este limitat în rolul său. El nu ar putea să adauge la situația de fapt apreciată ca fundament al cererii sau apărării. Spre exemplu, dacă reclamantul prezintă ca temei al cererii în revendicare contractul de vânzare, instanța nu ar putea aduce în discuție posesia îndelungată care ar conduce la uzucapiune sau dacă reclamantul își întemeiază cererea de rezoluțiune pe încălcarea unei anumite obligații contractuale, instanța nu ar putea aduce în dezbatere încălcarea altor obligații de către cocontractant etc. Totuși, judecătorul poate, în virtutea rolului său activ, să contribuie la lămurirea situației de fapt sau la stabilirea veridicității situației de fapt pe care părțile își sprijină pretențiile și apărările (ex. să procedeze la administrarea de probe din oficiu). De asemenea, judecătorul este îndreptățit să procedeze la lămurirea anumitor împrejurări de fapt prin punerea acestora în dezbatere, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare [art. 22 alin. (2)]. Credem că nu este vorba de o completare sau o substituire a situației de fapt pe care părțile își întemeiază cererile și apărările. Textul are în vedere mai degrabă acele împrejurări care sunt în arealul situației de fapt configurate de părți, dar pe care părțile nu le-au exprimat în mod fățiș în actele procesuale ale acestora. Credem că, de fapt, este vorba de ceea ce în doctrina franceză poartă denumirea de faits adventices – împrejurări care adesea se deduc din piesele produse de părți, dar pe care părțile nu le indică în mod expres ca fiind motive care susțin cererile sau apărările acestora^[14]. Spre exemplu, partea susține existența unei posesii îndelungate care conduce la uzucapiune și depune în cadrul probei prin înscrisuri un proces-verbal de constatare a unei contravenții legate de modul de împrejmuire a terenului și care ar putea conduce la exercitarea posesiei în epoca respectivă. Cu toate că partea nu a valorificat în cerere argumentul conform căruia faptul posesiei ar fi fost cert la acea dată, instanța poate pune în discuție această împrejurare de fapt extrasă tangențial din înscrisurile și informațiile aflate la dosar și, evident, poate solicita lărgirea probatoriului, dacă este cazul. Se observă aici că judecătorul nu depășește granițele factuale fixate de reclamant (căci el a invocat stăpânirea în fapt o perioadă îndelungată), ci în interiorul acestor granițe scoate la lumină și clarifică fapte care configurează pe deplin imaginea prezentată de reclamant. În mod excepțional, judecătorul procedează chiar la dezvoltarea situației de fapt, atunci când identifică o posibilă încălcare a normelor de ordine publică (inclusiv cea de protecție precum în materia drepturilor privind protecția consumatorului), iar pentru clarificarea respectării acestora este necesar să stabilească și aspecte de fapt. În aceste cazuri însă, este necesar ca judecătorul să indice cu exactitate ordinea publică la care se referă și aspectele de fapt ce urmează a fi clarificate, iar nu să procedeze la o simplă explorare în ideea identificării unor posibile astfel de încălcări.

În privința situației de drept, ca parte componentă a cauzei, judecătorul este în principiu suveran, dar și aici trebuie văzut cum anume această suveranitate va fi influențată de structura cauzei.

Asupra calificării juridice a faptelor^[15], judecătorul are următoarele atribuții:

– dacă reclamantul nu a dat o calificare juridică a faptelor, judecătorul este dator să o stabilească (desigur, cu respectarea contradictorialității)^[16];

– dacă reclamantul a dat o calificare juridică, dar aceasta este greșită prin raportare la faptele alegate, judecătorul poate determina calificarea corectă. Spre exemplu, descrierea faptelor indică o eroare asupra substanței, deși reclamantul vorbește despre dol sau faptele indică o răspundere delictuală/cvasidelictuală, deși reclamantul își întemeiază cererea pe răspunderea contractuală etc.^[17]. El însă trebuie să pună aceasta în discuția părților, neputând proceda ca atare în etapa deliberării^[18]. Părțile au dreptul să contribuie cu argumente atât la fixarea calificării juridice, cât și la judecarea cererii în raport cu o anumită calificare în drept. Apărările lor diferă adesea în funcție de condițiile legale impuse de calificarea juridică adoptată;

– nu poate, fără acordul titularului cererii, să determine o modificare a cauzei, dacă aceasta implică schimbarea obiectului cererii. Spre exemplu, s-a solicitat nulitatea absolută, dar situația de fapt indică o nulitate relativă ori s-a solicitat nulitatea, dar situația de fapt determină o rezoluțiune^[19];

– poate stabili denumirea exactă a căii de atac, chiar dacă partea a dat acesteia o denumire greșită. Spre exemplu, se declară apel, deși legea stabilește că hotărârea atacată este supusă numai recursului;

– nu poate să intervină atunci când părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile [art. 22 alin. (5)]. Spre exemplu, părțile stabilesc limitarea dezbaterilor numai în privința răspunderii contractuale, fără a lua în seamă o eventuală trecere către faptul juridic licit generator de răspundere.

Dincolo de problema dreptului judecătorului de a acționa ex officio, credem că cel puțin la fel de importantă este cea a obligativității ca judecătorul să procedeze la exercitarea atribuțiilor în privința calificării actelor și faptelor și a sancțiunilor care intervin în caz contrar.

La nivel declarativ lucrurile sunt clare. În mod obișnuit spunem că atunci când legea conferă anumite atribuții care configurează funcția jurisdicțională, acestea nu pot fi simple facultăți. Judecătorul este obligat să exercite plenitudinea atributelor puterii sale. Dreptul de apreciere cade numai asupra încadrării situației în sfera lui ex officio și a aplicării concrete a legii, iar nu asupra oportunității intervenției sale. Astfel, indiferent că textul legal folosește formulări de tip imperativ, precum „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică”ori „are îndatorirea să stăruie” sau unele care ar conduce la idea unui drept de opțiune, precum „judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii”, acestea stabilesc veritabile îndatoriri pentru judecător, care, așa cum arătam, nu își poate personaliza funcția jurisdicțională.

Sub acest al doilea aspect, jurisprudența noastră, dezvoltată mai ales sub imperiul noului Cod de procedură civilă, pare tentată să adopte o poziție de rol activ temperat. Este adevărat că temperarea rolului activ nu intervine prin limitarea sferei acestuia, care rămâne una destul de amplă. Aceasta decurge mai ales din inexistența unui instrument eficient de sancționare a neexercitării rolului activ, aspect care pare să nu fie o simplă greșeală a legiuitorului, ci chiar o concepție menită să responsabilizeze părțile. Sunt cazuri în care în mod expres legiuitorul a stabilit că neexercitarea rolului activ nu poate fi invocată de părți ca motiv pentru atacarea hotărârii [ex. art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii]. Chiar dacă în alte situații legiuitorul nu a stabilit această regulă, ea se impune uneori din jocul altor texte legale, care condiționează comportamentul procesual a părților și limitele dezbaterilor în căile de atac. Spre exemplu, atunci când judecătorul nu pune în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane [art. 78 alin. (2) C. proc. civ.], iar viciul nerespectării unui litisconsorțiu procesual necesar se relevă direct în apel, pentru reclamant consecințele sunt iremediabile. El nu poate obține nici trimiterea spre rejudecare, dacă la prima instanță cererea s-a judecat pe fond [art. 480 alin. (3) C. proc. civ.] și nici îndrepta lucrurile prin introducerea terțului direct în apel [art. 478 alin. (3) C. proc. civ.]. El își va vedea cererea respinsă ca inadmisibilă, dacă situația concretă din speță nu îi permite să se prevaleze de principiul non reformatio in peius. Prin urmare, se pare că legiuitorul a văzut rolul activ ca un mijloc de echilibrare al deficitului de capacitate în conducerea procesului, dar nu a dorit să îi confere efecte atât de energice încât să înlăture responsabilitatea pe care părțile o au față de propriile obligații procesuale [art. 10 și art. 14 alin. (2) și (3) C. proc. civ.]. Legiuitorul s-a ferit ca invocarea neexercitării rolului activ să reprezinte un „cec în alb” pentru obținerea unei casări a hotărârii.

În opinia noastră, este importantă distincția între calificarea/recalificarea faptelor prin invocarea unui fundament juridic pertinent pentru rezolvarea procesului și simpla relevare a unui motiv de drept prin introducerea în ecuația procesului a unei noi reguli de drept. Sunt două aspecte apropiate ca metodă, dar distincte. Calificarea/recalificarea ansamblului situației de fapt ar trebui să conducă, în mod obișnuit, la un motiv de drept nou. Dar nu și invers! Invocarea unui motiv nou nu ține întotdeauna de o recalificare a situației de fapt, acest motiv putând să se circumscrie calificării inițiale. În jurisprudența casației franceze, în privința calificării sau recalificării juridice a faptelor se recunoaște o simplă facultate judecătorului. Inițial, Curtea a sancționat pentru lipsă de bază legală faptul că instanța a respins cererea de rezoluțiune pentru viciul lucrului fără a observa din oficiu existența unui dol, care se putea extrage din situația de fapt prezentată de reclamant, deși nu a fost în mod special indicat ca și instituție juridică. Această practică a fost abandonată. Curtea decide în mod curent că judecătorul nu este obligat să identifice dispozițiile legale de natură a justifica cererea atunci când este sesizat cu un fundament determinat. Este facultativ! Ar rezulta că instanța este ținută în mod obligatoriu de a ridica un motiv de drept pur numai dacă nu a fost sesizată cu un anumit fundament al pretențiilor. Jurisprudența casației franceze pare că a rămas destul de conservatoare în privința rolului activ al judecătorului. Aceasta a apreciat ca fiind motivată hotărârea de respingere a cererii fundamentate pe viciul lucrului vândut (a cărei probă nu a fost realizată), curtea nefiind ținută de a căuta și o eventuală acțiune fondată pe obligația de a livra un produs conform stipulațiilor contractului. Potrivit hotărârii din afacerea Dauvin (2007), instanța „nu are obligația de a schimba denumirea sau fundamentul juridic al cererilor părților”^[20]. Ar rezulta că judecătorul trebuie să verifice dacă motivele de drept invocate de parte sunt cele aplicabile situației de fapt calificate juridic (obligație), dar nu este obligat (are numai o facultate) de a identifica regulile de drept aplicabile. Dacă s-ar fi apreciat că recalificarea juridică a faptelor este o obligație pentru instanță, ar fi trebui să rețină lipsa de bază legală a hotărârii.

În privința motivelor de drept care nu conduc neapărat la un fundament diferit al pretențiilor sunt interesante distincțiile făcute de casația franceză. Judecătorul are o obligație de invocare numai atunci când sunt norme de ordine publică, inclusiv de protecție (cum sunt cele din materia protecției consumatorilor). În schimb, el are facultatea de a invoca motivele de drept pur^[21].

Jurisprudența internă nu are o statuare clară de principiu asupra limitelor rolului activ al judecătorului și nici asupra caracterului obligatoriu sau facultativ al acestuia. Așa cum am arătat, declarativ, rolul activ este unul obligatoriu, incompatibil cu noțiunea de facultativ, deoarece decurge din exercițiul funcției jurisdicționale.

Sub aspect practic însă, jurisprudența nu mai este la fel de constantă în privința sancționării pentru neexercitarea rolului activ. Or, tocmai în această privință casația franceză tratează „facultativitatea” funcțiilor ex officio.

În doctrina noastră s-a arătat cu temei că atunci când legea prevede că judecătorul „poate” să invoce un aspect din oficiu, aceasta nu reprezintă o simplă facultate. Cu atât mai mult în cazul calificării faptelor, când legea prevede că el „dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor”. Totuși, este de remarcat că și la noi, în pofida caracterului obligatoriu al intervenției judecătorului, uneori legea prevede, așa cum am arătat, că neexercitarea atribuțiilor nu poate fi invocată de către părți [art. 254 alin. (6) C. proc. civ.]. Alteori, chiar în lipsa unei astfel de prevederi, deficitul de calificare/recalificare juridică ar putea să se lovească de faptul că în recurs instanța nu poate recalifica actele sau faptele, deoarece aceasta nu s-ar încadra în noțiunea de aplicare greșită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

Am putea spune că instanțele noastre de casație nu au ezitat să sancționeze lipsa exercitării atribuției de calificare juridică a faptelor atunci când susținerile reclamantului erau în neconcordanță cu temeiul juridic indicat și conduceau cu claritate la încadrarea în altă instituție a dreptului^[22]. În aceste cazuri, instanțele de recurs se prevalează de regulă de motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totuși, există o rezervă în sancționarea neintervenției judecătorului de fond în cazul în care reclamantul a indicat în mod expres și motivat temeiul de drept, acesta nefiind operant, însă faptele ar fi putut produce efecte în contextul unui temei de drept diferit^[23]. Deosebirea este conferită de faptul că, în acest al doilea caz, nepotrivirea dintre situația de fapt și cea juridică nu provine dintr-o neînțelegere a instituției juridice, ci mai curând din neînțelegerea efectelor juridice pe care le produc faptele alegate cuplată cu o eventuală neidentificare a efectelor pe care acestea ar fi apte să le producă în planul altei încadrări juridice. Aici rolul activ al judecătorului s-ar apropia în mod periculos de conceperea unei cereri, ci mai puțin de înlăturarea discrepanțelor interne și manifeste ale acesteia. De asemenea, instanțele au rețineri să procedeze la recalificarea juridică a faptelor atunci când aceasta presupune o modificare a obiectului cererii și care ar ieși din sfera unei simple „denumiri greșite” conferite de parte.

Sintetizând discuțiile și tendințele jurisprudențiale și doctrinare interne și europene, apreciem că:

– judecătorul nu poate schimba cauza cererii (causa debendi). Părțile rămân suverane în privința faptelor pe care înțeleg să își sprijine pretențiile și apărările. Judecătorul nu le poate completa. Desigur, instanța le poate aprofunda și poate administra probe, chiar și din oficiu, pentru stabilirea caracterului adevărat al acestora, precum și pentru a le clarifica. În schimb, judecătorul are o suveranitate, limitată însă, în privința temeiului de drept. El este îndreptățit să identifice temeiul de drept atunci când partea nu l-a indicat și, de asemenea, să pună în acord situația de fapt complet descrisă de parte cu încadrarea juridică la care aceasta tinde, dar pe care partea nu o indică cu exactitate sau o indică în mod eronat. În privința îndreptățirii judecătorului de a interveni ex officio pentru a completa cererea cu temeiuri de drept alternative sau pentru a corecta eventuale greșeli de judecată pe care reclamantul le-a făcut în aprecierea efectelor juridice pe care le produc faptele sau actele deduse judecății, atunci când reclamantul (lato sensu) și-a asumat conștient și motivat o anumită încadrare juridică a acestora, practica internă nu este bine conturată, ezitând între: intervenția judecătorului poate avea loc (nu ar fi sancționată), dar neexercitarea dreptului de intervenție nu este sancționat prin casarea hotărârii (ii) și intervenția judecătorului se reduce la punerea în discuția părților a temeiului alternativ, dar față de opoziția titularului cererii, o schimbarea temeiului de drept nu ar fi posibilă, deoarece s-ar proceda la o încălcare a principiului disponibilității (ii). În ceea ce ne privește, deși recunoaștem că a doua orientare este mai apropiată de spiritul rolului activ așa cum este înțeles în mediul juridic, prevederile legale conduc către prima orientare, care de altfel corespunde și jurisprudenței casației franceze;

– judecătorul nu va proceda la schimbarea denumirii unei cereri atunci când aceasta implică schimbarea obiectului cererii sau dreptul de a învesti instanța (dreptul de inițiativă). Spre exemplu, apreciem că judecătorul nu poate schimba, împotriva voinței titularului cererii, o întâmpinare în cerere reconvențională, chiar dacă actul procedural respectiv cuprinde și pretenții, sau o cerere de intervenție accesorie în cerere de intervenție principală. Aici nu este vorba de o calificare sau recalificare a faptelor deduse judecății. Este vorba de o calificare a cererilor și actelor de procedură. Or, în această privință, în afara unor prevederi exprese, părțile au dreptul suveran de a aprecia dacă doresc sau nu să învestească instanța cu o cerere. Desigur, judecătorul, în virtutea rolului activ, trebuie să pună în vedere nepotrivirea dintre denumirea căii de atac pe care partea a înțeles să o exercite și cuprinsul actului procedural, dar o învestire a instanței cu o cerere ține de voința expresă a părții, care își asumă în cele din urmă și consecințele colaterale acestui demers (plata taxei judiciare de timbru, eventuala opunere în viitor a efectului negativ al autorității de lucru judecat etc.). În cazul denumirii greșite a căilor de atac, lucrurile sunt diferite. Judecătorul trebuie să procedeze la calificarea cererii, independent de voința titularului cererii. Aceasta pentru că, în aceste cazuri nu este vorba de alegerea greșită a unui mijloc procedural, ci de invocarea unui mijloc procedural inexistent! Dacă legea nu prevede recursul sau apelul într-o anumită materie nu este de acceptat ca partea să impună dorința de a se judeca, fie și numai pentru a se respinge ca inadmisibilă, o anumită cale de atac. Aici instanța are un drept suveran de calificare și totodată o obligație în acest sens;

– în privința motivelor care se subsumează cauzei juridice stabilite de părți, judecătorul este îndreptățit și obligat să invoce din oficiu așa numitele motive de drept pur^[24]. Când faptele corespund regulii de drept și au fost complet înfățișate de părți este obligatoriu ca instanța să identifice regula de drept. În schimb, când faptele nu au fost complet prezentate, nu există o obligație a judecătorului de a identifica acele fapte care ar pune în joc o anumită regulă de drept. Oricum, motivele care implică aprecierea faptelor nu pot fi invocate direct în recurs.

2.2. Litispendența

Litispendența reprezintă un mijloc procedural care previne existența unor hotărâri contrare, asigurând în mod preventiv imutabilitatea lucrului judecat prin unicitatea dezbaterii asupra lucrului litigios. Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat, ea nu are drept premisă existența unor cereri succesive, ci a unor cereri concomitente.

Analizând comparativ cerințele pentru operabilitatea litispendenței și cele pentru reținerea autorității de lucru judecat se poate extrage concluzia că litispendența joacă numai în prezența triplei identități de obiect, părți și cauză, precum efectul negativ al autorității de lucru judecat. Ea nu pare a se manifesta în cazul unei identități de chestiune litigioasă^[25]. Este și normal! Părțile, obiectul și cauza reprezintă elemente care teoretic sunt cunoscute în etapa de început a cercetării procesului, în timp ce chestiunile litigioase decurg adesea din apărări care pot fi făcute în cursul cercetării procesului sau chiar până la închiderea dezbaterilor și își dezvăluie caracterul imutabilității abia prin dezlegarea lor într-un considerent decizoriu al hotărârii judecătorești. Totuși se observă că doctrina acceptă o așa numită litispendență parțială în situații precum acelea în care obiectul unui proces este subînțeles în celălalt sau când un capăt de cerere se regăsește în ambele procese (litispendența parțială)^[26]. Aceasta nu este de natură să afecteze cele anterior reținute, deoarece se menține identitatea de obiect, specifică efectului negativ al autorității de lucru judecat, atât că aceasta este parțială.

Din punctul nostru de vedere, pentru a exista litispendență trebuie ca în cele două procese să existe cereri cu triplă identitate, iar nu simple apărări fie ele și unele care îmbracă forma autonomă a unor chestiuni litigioase (ex. excepția de nulitate a actului dedus judecății). Acceptăm existența unei identități de materie litigioasă, dar o reunire a pricinilor este greu de acomodat cu faptul că litispendența ar opera inclusiv în apel. Or, chestiunile deduse pe cale de apărare sunt dependente și interconectate cu cererile din dosarul în care au fost invocate. Ele nu ar putea fi extrase și reunite, pentru a opera o litispendență parțială (așa cum se poate întâmpla în cazul identității parțiale de obiect). Cu atât mai puțin s-ar putea face aceasta în apel, atunci când deja suntem în prezența unei hotărâri care cuprinde și alte dezlegări în afara chestiunilor litigioase în discuție^[27].

Recunoaștem că există un plus de dificultate în abordarea practică a litispendenței față de autoritatea de lucru judecat. În cazul autorității de lucru judecat există o hotărâre judecătorească, ceea ce facilitează verificarea condiției cauzei, în timp ce în cazul litispendenței această verificare se face anticipativ, aceasta putând însă suferi mutații în privința calificării juridice^[28]. Ansamblul faptic pe care reclamantul își întemeiază cererea reprezintă, așa cum am văzut, partea stabilă a cauzei cererii, în timp ce calificarea juridică stă sub semnul schimbării în tot cursul procesului, iar potrivit unor opinii chiar și în apel. Prin urmare, va proceda, atunci când este cazul, mai întâi la o calificare a faptelor, urmată de o determinare a cauzei cererii, pentru a stabili identitatea de cauză. În caz contrar, ar trebui acceptată reunirea pricinilor în baza simplei identități a situației de fapt, numai că această soluție prezintă dezavantajul unei semnificative vulnerabilizări a dublului grad de jurisdicție în cazul reunirii cererilor aflate în față unor instanțe învestite în etape procedurale diferite (primă instanță/apel).

Oricum, fie că litispendența se invocă prin raportare la calificarea juridică propusă de reclamanții din cele două pricini, fie că judecătorul se raportează la situația de fapt prezentată în cele două pricini, fără a se concentra asupra calificării juridice, apreciem că reunirea pricinilor este ireversibilă. Prin urmare, o calificare juridică diferită survenită nu mai are relevanță pentru că ea va opera în mod unitar.

2.3. Autoritatea de lucru judecat

Cei care conferă noțiunii de cauză o structură univalentă, exclusiv sau eminamente cauzală, atunci când este vorba de efectul negativ al autorității de lucru judecat, apreciază că nu ar reprezenta o schimbare a cauzei cererii simpla identificare a altui temei de drept, ca urmare a unei calificări diferite a aceleiași situații de fapt. Practic, dacă într-o nouă cerere situația de fapt alegată în cea precedentă (dezlegată în mod definitiv) rămâne aceeași, pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat nu ar prezenta relevanță încadrarea juridică diferită^[29]. Spre exemplu, expunerea unei situații de fapt a fost încadrată inițial în răspunderea contractuală, apreciind reclamantul că există un act adițional reprezentat de un accept tacit al cocontractantului la efectuarea unor lucrări suplimentare. Ulterior, după ce instanța a respins cererea, arătând că între părți nu există un act adițional care să justifice tragerea la răspundere pe tărâm contractual, reclamantul inițiază un nou demers prin care solicită aceleași pretenții (plata unei sume de bani) în temeiul îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso).

Este relevantă sub acest aspect hotărârea din cauza Césareo, în care Curtea de Casație franceză a reținut că efectul negativ al autorității de lucru judecat joacă și atunci când reclamantul formulează aceleași pretenții, în baza acelorași fapte alegate, dar cu schimbarea temeiului juridic. Așa cum am arătat anterior, în esență, reclamantul a lucrat pentru tatăl său fără a fi remunerat pentru activitatea desfășurată. După decesul tatălui său, acesta a formulat o cerere împotriva fratelui său, în calitate de comoștenitor, solicitând plata activității depuse în serviciul defunctului. El și-a întemeiat cererea pe unele dispoziții speciale aflate în Codul rural. Cererea a fost respinsă cu motivarea că activitatea depusă nu a fost în cadrul unei exploatări agricole. Printr-o nouă cerere, reclamantul a revenit, solicitând aceeași sumă, în baza acelorași fapte, dar în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Casația franceză a validat teza curții de apel, ca instanță de fond, conform căreia „cauza este aceeași, întrucât cererile succesive urmăresc obținerea aceleiași despăgubiri pentru munca prestată în aceeași perioadă, deosebindu-se doar de motivul invocat (…); motivele nu constituie un element al autorității de lucru judecat și sunt doar instrumentele cauzei, prin faptul că își demonstrează existența, fie că sunt extrase din fapte sau deduse dintr-un text sau dintr-un concept juridic, astfel încât prezentarea unui nou motiv nu are ca rezultat crearea unui obstacol în calea autorității lucrului judecat, întrucât cauza cererii rămâne aceeași” (i); „că îi revine reclamantului să prezinte, de îndată ce se desfășoară procedura aferentă primei cereri, toate motivele pe care le consideră de natură să o susțină” (ii).

O asemenea soluție este susținută de o serie de argumente printre care amintim: asigurarea unei veritabile imutabilități a lucrului dezlegat, prin eliminarea riscului ca reclamantul să încerce în mod succesiv mai multe posibile temeiuri juridice pentru una și aceeași dispută (i), stabilitatea raporturilor civile prin reducerea duratei incertitudinii derivate din existența unei dispute nedezlegate în mod definitiv și efectiv (ii), reducerea procesivității și, pe cale de consecință, a încărcării sistemului judiciar cu procese repetitive, derivate din aceeași dispută (iii), eliminarea riscului unor soluții care, deși explicabile sub aspect pur juridic, ar putea fi percepute în plan social ca fiind expresia unei inconsecvențe la nivelul sistemului judiciar (iv).

Totuși, adoptarea unei structuri exclusiv sau dominant faptuale a cauzei cererii nu credem că este de natură să conducă per se la extinderea în dreptul român a jurisprudenței franceze determinate de hotărârea denumită în doctrină Césareo. Aceasta, pentru că în absența unei calificări/recalificări a situației de fapt de către judecătorul primei hotărâri, ar trebui să reținem efectul negativ al autorității de lucru judecat prin raportare la un temei eventual, dar neantamat în hotărârea inițială, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, chiar acceptând că cererea ulterioară ar avea o cauză identică cu cea care a stat la baza primei hotărâri, ca urmare a identității ansamblului factual ce motivează cele două cereri, nu putem omite faptul că autoritatea de lucru judecat se raportează la hotărârea pronunțată, iar nu la cererea de chemare în judecată. Or, prin ipoteză, în hotărârea judecătorească nu este reflectată dezlegarea instanței asupra temeiului de drept alternativ din simplul motiv că instanța nu a procedat la analiza acestuia. Prin urmare, indiferent de încadrările în drept pe care ipotetic le permitea situația de fapt prezentată de reclamant, definitoriu pentru reținerea autorității de lucru judecat este ceea ce în final a dezlegat instanța prin hotărârea judecătorească, deoarece vorbim de un efect al acestui din urmă act de procedură, iar nu de un efect al cererii de chemare în judecată.

La o atentă privire, observăm că în cazul casației franceze, pentru a se obține extinderea efectului extinctiv al autorității de lucru judecat și la alte temeiuri de drept ce s-ar baza pe una și aceeași situație de fapt, nu s-a folosit numai concepția structurii eminamente factuale a cauzei cererii. Aceasta era necesară, dar nicidecum suficientă! În realitate, această concepție a fost acompaniată de o veritabilă obligație a reclamantului de a proceda la o concentrare a motivelor, în sensul că acesta este obligat să prezintă toate posibilele încadrări juridice care pot fi extrase din situația de fapt alegată. Ulterior, el nu poate veni cu o nouă cerere bazată pe aceeași situație de fapt, chiar dacă este încadrată în mod diferit sub aspectul temeiului de drept sau instituției de drept la care se raportează. Această obligație de concentrare a motivelor/mijloacelor este impusă pe cale pretoriană, dar își găsește argumentarea în regula conform căreia reclamantul trebuie să prezinte în mod corect și complet situația de fapt și situația de drept.

Din perspectiva dreptului intern, nu cunoaștem o obligație a reclamantului de a concentra toate fundamentele unei pretenții în aceeași cerere. Pe cale de consecință, fundamentele neutilizate pot sta la baza unei alte cereri care va avea o cauză diferită, în sensul componentei juridice, chiar dacă situația de fapt este identică. În măsura în care judecătorul nu a schimbat calificarea juridică sau nu a recalificat cererea, apreciem că orice altă calificare juridică care nu a format obiectul judecății contradictorii nu intră în sfera autorității de lucru judecat.

Observăm că dispozițiile art. 14 alin. (2) C. proc. civ. se referă la o obligație a părților de a-și face cunoscute reciproc „motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile sau apărările”. Chestiunea obligativității expunerii complete a situației de drept este pusă în cheia contradictorialității, în sensul de a nu fi utilizată fără garanția cunoașterii reciproce a acestora, și nu ca o obligație generală în sarcina părții. De asemenea, dispozițiile art. 14 alin. (3) C. proc. civ. consacră o obligație generală de expunere completă numai în privința situației de fapt – „au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet”. Nici art. 12 C. proc. civ. nu credem că poate fi valorificat, deoarece lipsa menționării unui temei de drept corespondent situației de fapt prezentate nu decurge neapărat dintr-o rea-credință a părții.

Se poate observa și faptul că dreptului nostru procesual nu îi este străină teza concentrării motivelor/mijloacelor. Aceasta este materializată în prevederi precum cea care obligă, sub sancțiunea decăderii, pe cel care invocă nulitatea unui act de procedură să indice toate motive de nulitate ce îi sunt cunoscute (art. 178 C. proc. civ.)^[30] sau cea care stabilește inadmisibilitatea invocării într-o contestație în anulare a motivelor existente la data precedentei contestații împotriva aceleiași hotărâri [art. 504 alin. (3) C. proc. civ.]. În deplină cunoaștere a tendințelor de ordonare a procedurii prin comprimarea susținerilor, legiuitorul nu a optat pentru soluția extinderii obligației de concentrare a motivelor/mijloacelor din spațiul procesual în cel al dreptului substanțial, adică în planul posibilelor încadrări juridice de care ar fi susceptibilă situația de fapt pe care se întemeiază cererea. Nici noi nu ar trebui să procedăm altfel, deoarece interpretarea ar depăși intenția legii.

Nu este nici de dorit un import insuficient adaptat în jurisprudența noastră a obligației de concentrare a motivelor/mijloacelor, fără o analiză a armonizării acesteia cu practica profesională și cu concepțiile asupra altor instituții de drept procesual asupra cărora ar urma să se răsfrângă efectele adoptării unei atare poziții jurisprudențiale.

În primul rând, teoria concentrării motivelor/mijloacelor presupune că reclamantul nu identifică în mod corect sau complet figura juridică ce corespunde situației de fapt pe care își întemeiază cererea, în caz de eșec, o nouă cerere s-ar lovi de existența efectului negativ al autorității de lucru judecat. Aceasta înseamnă că, în dorința de a evita un asemenea risc (cu posibile consecințe și în planul răspunderii profesionale, în cazul cererii făcute prin avocat), părțile vor indica temeiuri de drept alternative, cel mai probabil cu titlu subsidiar. Instanțele se pot trezi sub asediul multitudinii de variante de judecată care implică analiza îndeplinirii condițiilor fiecărei instituții de drept în parte.

În al doilea rând, acceptând teoria concentrării motivelor în sfera dreptului intern, ar trebui să acceptăm și existența unei autorități de lucru judecat implicite. Or, sub acest aspect doctrina și jurisprudența noastră au arătat mai multă rezervă decât cea franceză. Apreciem că autoritatea de lucru judecat își are susținerea în dezbaterea efectivă și contradictorie a aspectelor tranșate și nu funcționează ca o sancțiune procesuală pentru ceea ce nu s-ar fi invocat, chiar și atunci când într-o logică conceptuală ideală s-ar fi putut sau ar fi trebuit invocat. De altfel, dacă s-ar accepta teza autorității de lucru judecat implicite, s-ar contrazice chiar rațiunea și temeiul acestui efect/atribut (în unele opinii) al hotărârii judecătorești. S-ar consacra ca fiind tranșat un aspect nedezlegat de instanță și s-ar ajunge la consacrarea imutabilității unui „lucru nejudecat”^[31]. Tocmai de aceea, este propriu sistemului nostru juridic aplicarea autorității de lucru judecat (sub aspectul efectului negativ sau pozitiv) numai asupra acelor aspecte care au format obiectul dezbaterii contradictorii și au primit o dezlegare expresă în hotărârea judecătorească^[32]. Cu titlu excepțional, se acceptă extensiunea autorității de lucru judecat asupra chestiunilor rezolvate în mod implicit, dar numai cu condiția ca lucrul implicit să fi format obiectul dezbaterilor contradictorii, iar soluția finală să nu poată fi înțeleasă fără a considera ca rezolvat de o anumită manieră și acel aspect^[33].

În al treilea rând, credem că teoria concentrării motivelor (fundamentelor cererii) este în mod greșit pusă în legătură cu autoritatea de lucru judecat, deoarece este evident că nu există un „lucru judecat” în legătură cu ceea ce reclamantul s-a abținut sau a omis să deducă judecății și nici judecătorul, în virtutea rolului activ nu a pus în discuția părților și în legătură cu care hotărârea nu cuprinde nicio dezlegare. În realitate, așa cum bine s-a observat în doctrina noastră, această teorie operează ca o veritabilă decădere (forclusion) substanțială pentru lipsa de diligență în îndeplinirea unei obligații de concentrare a materiei litigioase^[34].

În al patrulea rând, teoria concentrării motivelor/mijloacelor creează o ruptură în echilibrul dintre responsabilitățile părților și cele ale judecătorului. Partea care nu are diligența, știința și inspirația de a indica toate posibilele calificări juridice ale situației de fapt este grav sancționată prin interdicția de a încerca o altă formulă juridică pe calea unei noi cereri. Desigur, acest posibil efect derivat se poate atenua prin exercitarea rolului activ al judecătorului, care ar pune în discuție recalificarea temeiului invocat de parte. Însă, am văzut că neexercitarea acestui atribut al judecătorului nu are o regulă atât de fermă în planul sancțiunilor. Chiar dacă ne inspiră în privința obligativității concentrării motivelor, casația franceză a rămas totuși destul de conservatoare în privința rolului activ al judecătorului. S-a apreciat ca fiind motivată hotărârea de respingere a cererii fundamentate pe viciul lucrului vândut (a cărei probă nu a fost realizată), Curtea nefiind ținută de a căuta și o eventuală acțiune fondată pe obligația de a livra un produs conform stipulațiilor contractului. Ar rezulta că judecătorul trebuie să verifice dacă motivele de drept invocate de parte sunt cele aplicabile situației de fapt calificate juridic (obligație), dar nu este obligat (are numai o facultate) de a identifica regulile de drept aplicabile. Mai exact judecătorul „nu are obligația de a schimba denumirea sau fundamentul juridic al cererilor părților”^[35].

În fine, observăm că exacerbarea obligațiilor părților, deși conduce în mod firesc la disciplină procesuală, trebuie acompaniată de un sistem de larg și facil acces la avocat. Așa cum am arătat cu altă ocazie și cum s-a reținut în doctrină, în sistemul francez, ca de altfel și în alte sisteme care dezvoltă jurisprudențial teoria concentrării motivelor (menționăm pe cel belgian și german), reprezentarea/asistarea obligatorie prin/de avocat reprezintă regula. Ea este extinsă nu numai la nivelul instanțelor superioare, în căile de atac, ci și la instanțele de fond, cu excepția anumitor categorii de litigii cu impact minor, în care reprezentarea specializată este facultativă^[36]. Or, în cazul nostru, pentru motive pe care nu le reluăm acum, Curtea Constituțională a decis că sunt neconstituționale textele legale care prevăd obligativitatea reprezentării prin avocat în faza recursului în casație. Cu asemenea concepții despre sensul legilor de procedură, extinderea teoriei concentrării mijloacelor în dreptul nostru procesual ar fi precum apariția unui Trabant la cursele de Formula 1.

Dincolo de aceste dispute sensibile, este cert că nu este permisă reluarea procesului în baza unor probe noi (ex. s-a solicitat revendicarea, în baza unei act de vânzare care nu s-a depus și, respingându-se cererea, se formulează o nouă cerere cu depunerea actului respectiv; se formulează o nouă cerere, deoarece s-a descoperit faptul că cel care a dobândit un bun, în calitate de succesor al autorului său, nu avea calitate de moștenitor etc.), dar este permisă reluarea procesului atunci când vorbim de o cauză distinctă, a cărei dovadă, desigur, implică noi mijloace de probă (ex. s-a respins cererea de revendicare întemeiată pe existența unui contract translativ de proprietate, dar este deschisă o cerere cu același obiect, întemeiată pe uzucapiune).

2.4. Limitele efectului devolutiv al apelului (tantum devolutum quantum iudicatum)

În sistemul francez, care a dezvoltat pe cale pretoriană teoria concentrării motivelor, limitele efectului devolutiv al apelului sunt trasate ușor diferit de dreptul nostru. Acesta este mult mai permisiv în privința efectului devolutiv al apelului, în sensul că interpretarea pe care o conferă limitei tantum devolutum quantum iudicatum este mult mai laxă decât cea din dreptul nostru.

Se acceptă în dreptul francez că în apel partea se poate replia, căutând un alt temei juridic pentru situația de fapt prezentată la prima instanță. De asemenea, judecătorul din apel este îndreptățit să schimbe temeiul juridic sub imperiul căruia s-a judecat cererea. Și o parte a doctrinei noastre este tentată să accepte o astfel de interpretare^[37], mai ales prin valorificarea art. 478 alin. (4) C. proc. civ., deși în definitiv acesta se referă la explicitarea pretențiilor^[38]. Totuși, jurisprudența rămâne destul de rezervată în a permite părții care a susținut inițial un temei contractual să „vireze” spre unul delictual sau quasi-delictual ori celei care a invocat inițial viciul lucrului să invoce neconformitatea produsului cu specificațiile acestuia sau celei care a invocat inițial răspunderea delictuală pentru fapta proprie să îi permită recalificarea în răspundere pentru fapta comitentului. Cel mai adesea instanțele noastre, exacerbând natura de control judiciar a apelului și diminuând rolul devolutiv al acestuia, ar considera că această repoziționare a părții ar conduce la o judecată pe alte premise decât cele avute în vedere de prima instanță, ceea ce ar genera în mod efectiv o primă judecată în fond.

Exercitarea din oficiu a atribuțiilor de recalificare a faptelor este în genere acceptată de instanțele de apel, dar numai atunci când opțiunea pentru o anumită calificare nu era foarte clar exprimată de parte la prima instanță. În schimb, dacă la prima instanță partea și-a asumat în mod clar și neechivoc o anumită calificare, iar instanța nu a pus în discuție o recalificare a acesteia, tendința este a nu se interveni direct în apel.

Instanțele sunt mai deschise atunci când este vorba de recalificarea actului sau faptului dedus judecății în apel (în loc de contract de vânzare se recalifică ca fiind un contract de schimb cu sultă) decât recalificarea care determină schimbarea instituției juridice din care derivă pretențiile sau a naturii raportului juridic obligațional dedus judecății.

2.5. Determinarea sferei controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs (casație)

În opinia noastră, instanța de recurs nu poate proceda la o calificare sau recalificare juridică a actelor sau faptelor deduse judecății. Prin urmare, instanța de recurs nu ar putea ajunge la concluzia că un act calificat ca fiind de vânzare ar fi totuși unul de schimb sau dacă suma avansată de reclamant ar avea natura de arvună – confirmatorie sau penalizatoare etc. Acestea nu se încadrează în motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu este vorba de aplicarea legii, ci de interpretarea faptelor lato sensu sub aspectul relevanței lor juridice. Aplicarea legii reprezintă o operațiune ulterioară fixării instituțiilor de drept asupra cărora se aplică^[39].

Instanța de casare poate eventual să caseze, pe motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., eventuala lipsă a unei calificări date de instanța de fond, atunci când reclamantul nu a indicat un anumit temei de drept nici măcar în forma enunțării principiilor acestuia sau atunci când instanța de fond s-a raportat la alte reguli de drept decât cele corespunzătoare calificării juridice date de parte, fără însă a proceda de o manieră clară și neechivocă la recalificarea temeiului în drept indicat de reclamant.

Apreciem că este corectă și de urmat teza casației franceze potrivit căreia instanța de fond „nu are obligația (în sensul că nu poate fi sancționată în caz de neintervenție – n.n.) de a schimba denumirea sau fundamentul juridic al cererilor părților”^[40] și că judecătorul nu este obligat să identifice dispozițiile legale de natură a justifica cererea atunci când este sesizat cu un fundament determinat. Intervenția judecătorului, în baza rolului activ, este posibilă, dar absența ei nu este cenzurabilă prin intermediul casării.

În privința motivelor neinvocate la instanța de fond reținem că, potrivit opiniei noastre, există obligativitatea pentru judecător de a invoca din oficiu motivele de drept a căror aplicare este comandată de faptele invocate de părți în susținerea pretențiilor, în cazul în care temeiul de drept nu este identificat deloc sau în mod neclar. Credem că poate interveni casarea și atunci când reclamantul a indicat incorect temeiul de drept, dacă temeiul juridic real ar putea fi dedus din simpla examinare a faptelor prezentate de reclamant, iar instanța s-a abținut de la a pune în discuție schimbarea temeiului de drept, dar a sancționat alegerea greșită a acestuia de către reclamant. Aici se poate pune în discuție motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – „insuficientă motivare”. În ambele ipoteze anterior prezentate, este însă necesar ca în apel să fi fost efectuate critici cu privire la lipsa de rol activ din partea judecătorului de primă instanță, deoarece în caz contrar motivul de recurs ar fi inadmisibil prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim că acestea se aplică deopotrivă părților și judecătorului.

În privința motivelor de drept care ar decurge din ceea ce doctrina franceză numește faits adventices, apreciem că judecătorul poate să opereze recalificarea, dar lipsa de intervenție nu poate fi sancționată prin casarea hotărârii, deoarece ne-am afla în fața unui mixt – factual și de drept – care iese din sfera conceptului de legalitate.

Instanța de recurs poate proceda la invocarea din oficiu a motivelor de drept pur (indiferent de natura imperativă sau supletivă a acestora), dar numai în măsura în care acestea nu determină o cauză diferită, inclusiv sub aspectul temeiului juridic.

2.6. Conturarea condițiilor de aplicabilitate a motivului de revizuire reprezentat de existența unor hotărâri contrare

Reținerea unei cauze a cererii pur factuale sau preponderent factuale ar duce în dreptul nostru intern la o mutație în privința modului în care concepem astăzi condițiile de admisibilitate ale revizuirii pentru hotărâri contrare.

Acceptarea dominației elementului factual în structura cauzei cererii ar trebui să ne conducă de bună seamă la ideea întrunirii condițiilor revizuirii în acele situații în care situația de fapt a rămas aceeași, dar în a doua cerere a operat o schimbare în privința calificării juridice a acesteia.

În măsura în care calificarea alternativă ar fi fost pusă în discuție și ar fi primit o dezlegare din partea primei instanțe, credem că nu s-ar pune problema de a nu se reține autoritatea de lucru judecat. Aceasta chiar și atunci când reclamantul nu a acceptat calificarea instanței. Desigur, este necesar ca recalificarea să fi fost pusă în discuția părților, iar nu să apară direct în considerentele hotărârii.

În cazul însă în care vorbim de o potențială calificare a situației de fapt, care însă nu a fost relevată de părți sau de instanță în primul proces, nu credem că se poate formula revizuire în măsura în care într-un proces ulterior aceasta ar fi valorificată cu privire la aceeași situație de fapt. Aceasta, pentru că, așa cum am arătat anterior, apreciem că teoria concentrării motivelor nu este proprie sistemului nostru procesual. Așa cum am arătat, s-ar ajunge la a se considera judecat ceea ce în realitate nu a fost judecat.

Apreciem că este închisă calea revizuirii și atunci când partea a invocat temeiul de drept alternativ, dar prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestuia. Este adevărat că partea putea exercita calea de atac de reformare, dar aceasta nu ar duce la sancțiunea imposibilității valorificării temeiului alternativ/subsidiar pe calea separată a unei noi cereri, ci numai la deficitul de a nu putea avea succes în chiar dosarul inițial.

Concluzii

Cauza cererii (causa debendi) reprezintă un concept care are o structură bivalentă, care în esență se regăsește în definirea acesteia drept situația de fapt pe care reclamantul își întemeiază pretenții, calificată juridic. Ea reprezintă rodul unei cooperări dintre părți și judecător, fiecare având o suveranitate limitată asupra unei părți.

Cauza nu este pur factuală și nici măcar preponderent factuală. Este drept că situația de fapt reprezintă elementul stabil al cauzei deoarece limitele acesteia sunt trasate prin voința părților, potrivit principiului disponibilității.

Rolul activ al judecătorului se manifestă în special asupra laturii juridice a cauzei cererii, unde suveranitatea sa (iura novit curia) prevalează asupra voinței părții cu privire la o anumită calificare juridică a faptelor. Și aici, suveranitatea nu este absolută, ea putând fi limitată de posibila afectare a obiectului cererii, de rezerva dreptului de inițiativă pe care îl păstrează părțile, voința comună a părților, dar și estompată de faptul că există o diferență între natura energică a dreptului de intervenție al judecătorului și limitele în care neexercitarea atributelor ex officio ar putea fi efectiv cenzurată în căile de atac.

În privința litispendenței, spre deosebire de autoritatea de lucru judecat, identitatea de cauză se verifică în mod anticipativ. Dacă este cazul, judecătorul învestit cu excepția litispendenței va proceda în prealabil la calificarea juridică a faptelor și stabilirea cauzei cererii pentru a verifica condițiile litispendenței.

Autoritatea de lucru judecat nu ar trebui afectată de teza conform căreia cauza ar reprezenta exclusiv sau preponderent situația de fapt (teza cauzei factuale). Autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect al hotărârii judecătorești, iar nu al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, nu are importanță că situația de fapt prezentată în cerere putea primi diferite calificări juridice. Esențial este dacă acestea au fost sau nu dezlegate de instanța inițial învestită. În realitate, autoritatea de lucru judecat nu este influențată de teza factualității structurii cauzei, ci de obligația de concentrare a motivelor de drept, care ar impune reclamantului să prezinte toate motivele de drept care ar susține pretențiile deduse judecății prin cerere, neputând ca pentru acestea să formuleze ulterior o nouă cerere cu temei de drept diferit. Dreptul nostru nu cunoaște obligația generală a concentrării motivelor de drept, deși conceptul nu îi este străin, fiind materializat în cazuri particulare.

În apel instanța poate recalifica faptele, intervenind în acest mod indirect asupra cauzei cererii, dar practica arată o rezervă față de o astfel de intervenție atunci când reclamantul și-a asumat în mod neechivoc un anumit temei de drept al cererii.

Instanțele de recurs în principiu nu pot recurge la calificarea juridică a faptelor, dar pot interveni, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care instanțele de fond stabilesc o anumită calificare juridică nemotivând adecvat (inclusiv prin trimiterea la anumite texte legale care stabilesc modalitatea de interpretare a convențiilor sau la anumite standarde ori la regulile privind aprecierea probelor) sau atunci când nu califică juridic o cerere în care partea nu a indicat în mod clar un anumit temei de drept sau a făcut trimitere la instituții de drept inexistente sau vădit incompatibile cu situația de fapt prezentată.

Influențele concepției asupra cauzei cererii (causa debendi) manifestate în privința autorității de lucru judecat se răsfrâng și asupra revizuirii pentru motivul existenței unor hotărâri potrivnice.

Note de subsol

^[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 275. Aceeași abordare o regăsim și în I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, EDP, București, 1983, p. 529-531.

^[2] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 39.

^[3] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 569.

^[4] A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1191.

^[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 697.

^[6] Gh.L. Zidaru, în Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, p. 377.

^[7] Hotărârea Césareo este emblematică pentru apropierea jurisprudenței franceze de concepția exclusiv factuală asupra cauzei cererii, apropiată de teoria profesorului H. Motulsky. În concret, reclamantul a lucrat pentru tatăl său fără a fi remunerat pentru activitatea desfășurată. După decesul tatălui său, acesta a formulat o cerere împotriva fratelui său, în calitate de comoștenitor, solicitând plata activității depuse în serviciul defunctului. El și-a întemeiat cererea pe unele dispoziții speciale aflate în Codul rural. Cererea a fost respinsă cu motivarea că activitatea depusă nu a fost în cadrul unei exploatări agricole. Printr-o nouă cerere, reclamantul a revenit solicitând aceeași sumă, în baza acelorași fapte, dar în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. În esență, el a arătat că în pofida existenței unei identități în privința ansamblului faptic prezentat în cele două cereri, nu există autoritate de lucru judecat a primei hotărâri, deoarece nu există identitate sub aspectul temeiului juridic. Totuși, Curtea de Casație a apreciat că există autoritate de lucru judecat deoarece există o identitate a situației de fapt care stă la baza ambelor cereri. Implicit, Casația a validat teza factuală a curții de apel care stabilea că „motivele nu constituie un element al autorității de lucru judecat și sunt doar instrumentele cauzei, prin faptul că își demonstrează existența, fie că sunt extrase din fapte sau deduse dintr-un text sau dintr-un concept juridic, astfel încât prezentarea unui nou motiv nu are ca rezultat un obstacol în calea autorității lucrului, întrucât cauza cererii rămâne aceeași”. Ce este însă foarte important, Curtea de Casație a statuat că exista obligația reclamantului de a prezenta instanței sesizate cu prima cerere toate motivele/mijloacele pe care le estima ca fiind de natură să îi fundamenteze (în drept) cererea. Această obligație de concentrare a motivelor a fost confirmată și întărită prin hotărâri ulterioare ale Casației franceze.

^[8] C. Bléry, Concentration des demandes et office du juge: une nouvelle donne au sein des principes directeurs du procès? (Du renouvellement des rôles du juge et des parties quant au droit lors d’un procès), în Liber amicorum Jq. Héron, LGDJ, Paris, 2008, p. 111-124.

^[9] Jq.v. Compernolle, Le rôle actif dans l’application de la règle de droit: la consécration par la jurisprudence belge de la conception factuelle de la cause de la demande, în Liber amicorum Jq. Héron, op. cit., p. 477-483.

^[10] Potrivit unei linii de gândire, în cazul unei cereri având ca obiect nulitatea actului, cauza este reprezentată de viciul de consimțământ, în timp ce eroarea, dolul sau violența ar reprezenta mijloace de susținere ale cauzei (P. Vasilescu, apud I. Leș, Noul Cod…, op. cit., p. 568). În altă gândire, eroarea, dolul sau violența, ca forme distincte ale viciului de consimțământ, formează tot atâtea cauze juridice (causa debendi) – Al. Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 154.

^[11] Argumentele sunt definite ca fiind operațiuni logice care constau în a pune în relație două sau mai multe noțiuni, în vederea obținerii convingerii unui auditoriu/cititor asupra caracterului fondat al tezei dezvoltate – Fr. Martineau, Petit traite d’argumentation judiciaires, ed. a 2-a, Dalloz, 2006, p. 26.

^[12] De altfel, în mai multe decizii de speță, instanța supremă se raportează la această definiție a cauzei (ex. I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1693 din 17 septembrie 2020, în SJ nr. 1-2/2021, p. 7-10).

^[13] L. Cadiet, Jq. Normand, S.A. Mekki, Théorie générale du procès, ed. a 2-a, PUF, Paris, 2013, p. 764. Jq. v. Compernolle, op. cit., p. 477-483. Spre o astfel de structură a cauzei cererii pare a înclina și o parte a doctrinei noastre. A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Gh.L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 65-77.

^[14] Potrivit doctrinei franceze faits adventices reprezintă o expresie doctrinară atribuită profesorului H. Motulsky care desemnează ansamblul de fapte aflate în dezbatere pe care părțile nu le-au invocat în mod special în susținerea pretențiilor lor – S. Guinchard, Fr. Ferrand, C. Chainais, Procédure civile, ed. a 2-a, Dalloz, Paris, 2011, p. 304. În mod apropiat se arată că acestea corespund unor elemente comunicate de părți judecătorului, chiar dacă nu s-au sprijinit pe acestea – S.A. Mekki, Y. Strinkler, Procédure civile, PUF, Paris, 2014, p. 369.

^[15] Despre calificarea juridică și calificarea faptelor, a se vedea J.L. Bergel, Méthodologie juridique, ed. a 2-a, PUF, Paris, p. 101-136.

^[16] S.A. Mekki, Y. Strickler, op. cit., p. 502-511.

^[17] În această privință, se pune problema dacă judecătorul este îndreptățit la schimbarea temeiului juridic și atunci când titularul cererii se opune la aceasta. Practica cunoaște mai multe cazuri în care instanțele au apreciat că rolul activ al judecătorului sub aspectul schimbării temeiului de drept al cererii nu ar merge și dincolo de voința expresă și neechivocă a părții care a formulat-o. În doctrină, s-a arătat că această tendință nu se justifică față de faptul că legea nu distinge atunci când conferă judecătorului puterea de a recalifica faptele. În plus, art. 22 alin. (5) C. proc. civ. stabilește acordul expres al părților drept condiție a limitării atributului judecătorului de a schimba temeiul juridic al cererii. Prin urmare, a contrario, simpla opunere a reclamantului (sau titularului cererii) ar fi insuficientă. În acest sens, a se vedea A.A. Chiș, Gh.L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, op. cit., p. 86. Apreciem corectă observația doctrinară. Totuși, nu suntem de acord cu extinderea atributului ex officio dincolo de voința expresă a părții atunci când aceasta ar afecta opțiunea părții de a învesti sau nu instanța cu o anumită cerere. Spre exemplu, ne delimităm de practica conform căreia instanța, chiar în contra poziției titularului cererii, ar putea proceda la transformarea unei cereri de intervenție din principală în accesorie sau invers ori la recalificarea unei apărări cuprinse în întâmpinare ca fiind cerere reconvențională. Acestea situații nu țin de aplicarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ., deoarece acolo este în discuție numai schimbarea temeiului de drept al cererii. Aici discutăm de componenta din dreptul de dispoziție al părții care privește dreptul de inițiativă, adică învestirea instanței cu o cerere. Or, în privința acesteia, sub rezerva unor prevederi expres contrare, dreptul de dispoziție al părții care a formulat cererea este suveran și nu are nevoie de un acord expres al celeilalte părți pentru a se opune judecătorului. Pentru diferențele între dreptul de inițiativă și dreptul părților de a propune un anumit temei juridic al cererii și despre o anume autonomizare a dreptului de inițiativă față de principiul disponibilității, a se vedea H. Boularbah, Le principe d’initiative, în Les principes directeurs du procès en droit comparé à l’aune de la pensée de Moutolsky, Dalloz, Paris, 2019, p. 301-310.

^[18] În acest sens, într-o speță în care reclamantul a solicitat nulitatea actului pentru lipsa cauzei, instanța supremă a stabilit „că prin reținerea incidenței cauzei de nulitate privind eroarea obstacol, direct în considerentele deciziei recurate, au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul avea obligația să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, situație care atrage și nerespectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare” (I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1278 din 18 mai 2023, disponibilă pe www.scj.ro).

^[19] Desigur, se poate spune că în aceste cazuri obiectul este reprezentat de desființarea actului, adică scoaterea lui din sfera circuitului juridic, în timp ce motivele sunt de nulitate relativă sau absolută ori de rezoluțiune, după caz, în funcție de calificarea care este dată faptelor prezentate. Deși recunoaștem că această teză este atrăgătoare prin generozitatea ei față de părțile aflate în necunoaștere de drept, credem că trebuie privită cu unele rezerve în dreptul nostru, deoarece ar dilua peste măsură noțiunea de obiect, confundând-o cu cea de cauză a acțiunii (causa petendi), definită ca fiind scopul spre care tinde reclamantul prin punerea în mișcare a acțiunii. Noi apreciem că este de datoria reclamantului să își precizeze obiectul cererii, iar în cazul persistenței în instituția juridică neasociată cauzei cererii se poate proceda la judecata în limitele fixate de reclamant. Aici nu este vorba de aplicarea art. 22 alin. (5), deoarece nu vorbim de o schimbare a temeiului, ci de eventuala schimbare a obiectului cererii, caz în care ar juca art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

^[20] S.A. Mekki, Y. Strickler, op. cit., p. 373. Această soluție vine în contra doctrinei care îl invocă pe H. Motulsky, în sensul că instanța ar avea o veritabilă obligație de „completare” a temeiului de drept atunci când acesta poate fi extras din situația de fapt prezentată de reclamant. Ce este drept, așa cum observa R. Perrot, punerea unei obligații pe seama instanței este de natură a oferi în multe cazuri un motiv de recurs facil părții nemulțumite. Poziția simplei facultăți a instanței și punerea la adăpost a hotărârii de un recurs întemeiat pe simpla neexercitare a rolului activ în privința identificării unui temei de drept alternativ pare să fie preferată pentru sistemul de drept.

Potrivit autorilor, totuși, judecătorul ar avea o obligație de a invoca din oficiu motive de drept dacă este o normă expresă în acest sens sau este vorba de un motiv de drept pur. Se întâmplă astfel în materia clauzelor abuzive în privința cărora CJUE a stabilit obligativitatea invocării din oficiu de către instanțe.

^[21] A se vedea si Jq. Héron, Droit judiciaire privé, ed. a 3-a, Ed. Montchrestien, Paris, 2006, p. 213. În privința modului de exercitare a rolului activ sunt două situații: când faptele corespund regulii de drept și au fost complet înfățișate de părți este obligatoriu ca instanța să identifice regula de drept – ne aflăm în situația unui motiv de drept pur (i); când faptele nu au fost complet prezentate, nu există o obligație a judecătorului de a identifica acele fapte care ar pune în joc o anumită regulă de drept (ii). Este însă de menționat că aceste opinii au fost expuse anterior hotărârii casației franceze invocate mai sus.

^[22] Într-o astfel de situație Curtea de apel, ca instanță de recurs, a apreciat că „în cazul în care reclamantul este lipsit de pregătire și asistență juridică, instanța de fond era datoare să lămurească obiectul acțiunii cu care a fost învestită, nefiind suficientă solicitarea unei precizări de acțiune fără explicațiile aferente legate de natura precizării solicitate, în vederea unei calificări precise a acesteia, indiferent de terminologia folosită, în funcție de intenția neechivocă a părții. În speță, reclamantul (nejurist și neasistat de avocat), deși a solicitat constant aplicarea art. 1091 alin. (4) C. civ. (art. 845 C. civ. de la 1864) privitoare la prezumarea deghizării unei donații în vânzare-cumpărare în anumite situații, cu referire la contractul încheiat între pârât și defuncta mamă a acestuia și a reclamantului, ba chiar inițial s-a exprimat destul de limpede că solicită constatarea deghizării unei donații prin respectivul contract și (într-o formulare improprie), și după precizarea acțiunii la cererea tribunalului, dincolo de folosirea inadecvată a noțiunii de «anulare», din cuprinsul cererii și temeiul de drept invocat rezultă că finalitatea acesteia era tot aceea de a se da eficiență prezumției relative legale și a se constata simulația” (CA. București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1385A din 7 noiembrie 2018, disponibilă pe www.juridice.ro, la data de 14.01.2019).

^[23] S-a reținut „în cazul în care obiectul principal al acțiunii formulate îl reprezintă pretenția de restituire a unor echipamente tehnice de securitate, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului de prestări servicii de pază și securitate încheiat între părți, fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care caracterizează conținutul și natura dreptului de proprietate și acțiunea în revendicare, cauza acțiunii presupune analiza exclusivă a premiselor acțiunii în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deține bunul fără drept. În situația în care instanța de apel a estompat aceste trăsături și a transpus cauza acțiunii într-o răspundere contractuală, soluționând cauza pe acest temei, nu a examinat fondul pricinii potrivit limitelor învestirii sale. Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanța de apel, determină o îndepărtare a raționamentului judiciar de la cauza acțiunii, așa cum a fost stabilită de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, și imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.” (I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1811 din 22 septembrie 2021, în SJ nr. 39-40/2021, p. 10).

^[24] Gh.L. Zidaru, în Drept procesual civil, Ed. Solomon, București, 2020, p. 530.

^[25] Pentru legătura dintre noțiunile de autoritate de lucru judecat și identitate de chestiune litigioasă a se vedea, H. Vizioz, Étude de procédure, Dalloz, Paris, 2011, p. 251-258.

^[26] P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Țerek, Iași, 1940, p. 228; Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod…, op. cit., p. 568.

^[27] Sunt de analizat observațiile pe care le face domnul profesor Liviu Zidaru cu privire la modul în care ar trebui interpretate condițiile litispendenței (Gh.L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 634-637). Potrivit domniei sale, noțiunea de obiect și cauză ar trebui interpretate mai larg decât în cazul autorității de lucru judecat. În legătură cu exemplele care valorifică identitatea parțială de obiect sau caracterul subînțeles al obiectului unei cereri în obiectul celeilalte cereri nu avem nicio rezervă că acestea sunt încadrabile în sfera litispendenței. La fel și în cazul celor în care cauza cererii este identică în ambele cereri, dar exprimată în mod diferit sau diferențele de cauză sunt pur formale. Sunt însă mai greu de acceptat în sfera litispendenței interne exemplele care valorifică ideea identității de chestiune litigioasă (ex. o cerere de constatare a inexistenței unui contract și o cerere privind executarea contractului respectiv). Acestea sunt de deplin aplicabile în litispendența internațională, inclusiv în dreptul Uniunii Europene. Cu siguranță că între acestea există o identitate de chestiune litigioasă. Înlocuirea noțiunilor de obiect și cauză (contopirea celor două noțiunii este de inspirație germană) cu cea de chestiune litigioasă este în principiu corectă și se manifestă natural atunci când justifică reunirea în cadrul aceluiași sistem jurisdicțional, în sensul suspendării unei proces sau al atribuirii competenței internaționale (în planul dreptului Uniunii Europene), dar importată la nivelul competenței interne ar fi de natură să afecteze funcționalitatea altor instituții de drept procesual, precum limitele efectului devolutiv al apelului, dublul grad de jurisdicție ori regimul unitar de control al hotărârilor judecătorești. În legătură cu competența determinată potrivit dreptului Uniunii Europene s-a explicat că există o autonomizare a noțiunii de litispendență, diferită de cea existentă în dreptul național, caracterizată prin interpretarea mai largă a obiectului și cauzei cererii [Fr. Ferrand, Compétence européenne, în Droit et pratique de la procédure civile (dir. S. Guichard), Dalloz, Paris, 2006, p. 294-296].

^[28] Susținem caracterul obiectiv și automatic al mecanismului litispendenței, în sensul că aceasta se apreciază prin raportare la cererile, iar nu și prin raportare la apărările părților.

^[29] Pornind de la adagiul da mihi facto dabo tibi ius și dezvoltările lui H. Motulsky asupra separării clare a rolurilor în cadrul procesului, în sensul că părților le-ar reveni exclusiv faptele (situația de fapt), iar judecătorului i-ar reveni în mod exclusiv calificarea juridică, s-au dezvoltat teorii conform cărora cauza cererii ar fi reprezentată exclusiv de situația de fapt prezentată de reclamant, deoarece numai asupra acesteia reclamantul deține controlul, în virtutea principiului disponibilității. Calificarea juridică a faptelor, adică aplicarea tiparului dreptului (norme sau reguli de drept) asupra situației de fapt ar reprezenta un apanaj exclusiv al judecătorului, părțile putând cel mult să propună în acest domeniu, motiv pentru care nu ar trebui să se afle în structura noțiunii de cauză. În acest context teoretic, strict în analiza condiției triplei identități în materia autorității de lucru judecat, se ajunge la concluzia conform căreia există identitate de cauză și în situația în care calificarea dată situației de fapt este diferită față de cea din cererea inițială, dacă se întemeiază pe aceeași situație de fapt (I. Delicostopoulos, C. Delicostopoulos, L’autorité de la chose jugée et les faits, în Justices et droit du procès du légalisme procédural à l’humanisme processuel: mélanges en l’honneur de Serge Guinchard, Dalloz, Paris, 2010, p. 681-691; S. Guinchard, Fr. Ferrand, C. Chainais, Procédure civile, op. cit., p. 107-110, iar în doctrina internă Gh.L. Zidaru, în Drept procesual civil, op. cit., 2020, p. 377). Totuși, tendința de factualizare excesivă a cauzei juridice a cererii presupune pericolul de a se reține autoritatea de lucru judecat pentru orice posibilă calificare juridică pe care ar fi putut să o primească o situație de fapt prezentată, cu toate că poate nici măcar judecătorul nu a avut în vedere o atare calificare. Pe bună dreptate, o parte a doctrinei noastre a rămas rezervată față de această tendință, arătând că această teorie conduce la o contopire a cauzei și obiectului cererii, sub conceptul generos de „materie litigioasă”. Numai că aceasta, în sistemul nostru juridic, ar însemna încălcarea limitelor judecății și a regulii de drept care stabilește obiectul și cauza ca fiind condiții distincte ale autorității de lucru judecat – A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 82.

^[30] A se vedea, Tr.C. Briciu, P. Pop, Nulitățile procedurale quid novi, sau câteva aspecte despre invocarea simultană a cauzelor de nulitate a actelor de procedură civilă, în Dreptul procesual civil și dreptul substanțial la începutul mileniului al III-lea, in memoriam Viorel Mihai Ciobanu, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 830-838.

^[31] În acest sens s-a pronunțat tranșant marele procedurist Jq. Héron, exemplificând printr-o cerere formulată de părinte împotriva fiului său privind acordarea pensiei cuvenite potrivit legii franceze; în măsura în care prin hotărârea finală fiul ar fi condamnat la plata pensiei, dar în cursul procesului nu a fost abordată problema faptului că părintele și-ar fi încălcat grav propriile obligații, această chestiune nu ar fi acoperită de autoritatea de lucru judecat, deoarece se apreciază că, în orice caz, greșeala judecătorului de a nu fi examinat această problemă face să nu existe autoritate de lucru judecat asupra unei eventuale încălcări de către părinte a propriilor obligații – Jq. Héron, op. cit., p. 269.

^[32] Această poziție a fost afirmată și de casația franceză, care a sancționat în mai multe rânduri instanțele de fond care au extins autoritatea de lucru judecat „la ceea ce a fost implicit judecat, fiind o consecință necesară a dispozitivului” – S.A. Mekki, Y. Strickler, op. cit., p. 766.

^[33] A se vedea A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, op. cit., p. 258 – „Această rezolvare implicită este necesar însă, să fie precedată de dezbateri ale părților (care să-și fi spus așadar cuvântul pe aspectul respectiv), pentru că în absența contradictorialității dezbaterilor și a respectării dreptului la apărare nu poate funcționa autoritatea de lucru judecat”. Pentru alte situații, în care, pentru aceleași motive, s-a acceptat prin excepție caracterul implicit al autorității de lucru judecat, a se vedea A. Nicolae, Aspecte de practică judiciară referitoare la autoritatea de lucru judecat, în Dreptul procesual civil și dreptul substanțial la începutul mileniului al III-lea, in memoriam Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., p. 723-725.

^[34] A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, op. cit., p. 79.

^[35] S.A. Mekki, Y. Strickler, op. cit., p. 373.

^[36] A se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod…, vol. I, op. cit., p. 40-46.

^[37] A.A. Chiș, Gh.L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, op. cit., p. 110-112.

^[38] În legătură cu sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4), a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, Gh.L. Zidaru, Unele considerații referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noțiunii de „explicitare a pretențiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC și asupra invocării necompetenței în această cale de atac, disponibil pe www.juridice.ro (la data de 23 iulie 2015).

^[39] Pentru dezvoltarea acestei opinii, a se vedea Tr.C. Briciu, Aspecte de evoluție privind controlul casației asupra calificării juridice a faptelor. La limita dintre legalitate și temeinicie, în 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 75-88.

^[40] S.A. Mekki, Y. Strickler, op. cit., p. 373.