Unele consideraţii cu privire la aplicabilitatea şi efectele aparenţei în drept, cu referire specială la materia contractului de societate (simplă)

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 326-337.

§1. Consideraţii de ordin teoretic privind eroarea comună şi invincibilă şi aparenţa în drept

După cum este cunoscut, în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ., pentru valabilitatea consimţământului oricărei persoane care este hotărâtă să încheie un anumit act juridic, este necesar ca manifestarea voinţei juridice a acesteia să fie exprimată cu scopul de a se obliga juridiceşte (consimţământul să fie serios), să fie exprimată în mod liber (fără o falsă/greşită reprezentare a realităţii materiale şi/sau juridice, spontană ori indusă, în care se va aplica acel act juridic, fără a fi dat prin constrângere fizică ori morală ori în mod lezionar) şi să fie dat în cunoştinţă de cauză, adică cu deplin discernământ. Aşadar, alături de caracterul serios şi conştient al consimţământului, emitentul acestuia trebuie să depună toate diligenţele pentru a se informa şi convinge că persoana cu care va încheia actul juridic (în cazul actului bilateral) ori cea care este vizată (în cazul actului unilateral), are un anumit drept ori o anumită calitate juridică care o îndreptăţesc pe aceasta să-şi exprime acordul, faţă de consimţământul emitentului. O falsă ori greşită cunoaştere a acelor stări de fapt sau situaţii juridice, va putea provoca o eroare-viciu de consimţământ, scuzabilă sau nu, după caz, însă, numai eroarea esenţială (în înţelesul art. 1207 C. civ.) şi scuzabilă va putea constitui temei al unei cereri de anulare a unui act juridic încheiat în astfel de circumstanţe (a se vedea art. 1208 C. civ.). 

Eroarea-viciu de consimţământ, indiferent că este imputabilă exclusiv persoanei în cauză ori dacă este provocată de către cealaltă parte (dolul) sau de către un terţ (de conivenţă cu partea), este rezultanta unui proces/mecanism de cunoaştere a realităţii materiale şi/sau juridice incorect desfăşurat/utilizat, din diverse motive, obiective ori subiective. Plecând de la o astfel de constatare, în activitatea practică, se impune cerinţa ca, părţile actelor juridice să se preocupe de o cunoaştere reală, profundă, adecvată, exactă şi completă a tuturor elementelor structurale (subiect, obiect, cauză, efecte etc.) ale fiecărui tip de act juridic pe care urmăresc să-l încheie ori să-l emită, după caz, pentru a evita intervenirea unor cauze de anulare ulterioară a acelor acte. 

Cunoaşterea părţii contractante ori a destinatarului/beneficiarului actului juridic unilateral şi a situaţiei juridice în care acesta de află (personale şi/sau reale) nu trebuie să fie una superficială, bazată doar pe aparenţe^[1] (semne ori manifestări exterioare, mai mult sau mai puţin semnificative), ci trebuie să fie una completă şi complexă, în concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept în care se află persoana vizată, aşa după cum aceasta se poate desprinde din datele, informaţiile şi documentele valabile şi opozabile terţilor. Diligenţa care trebuie manifestată, este de dorit a fi aceea a unui om prudent, informat şi preocupat de asigurarea eficienţei depline a actelor juridice pe care le încheie.

De principiu, partea care s-a aflat în eroare esenţială, cu ocazia încheierii actului juridic, este în drept să ceară anularea actului. Prin excepţie, însă, în ipoteza şi în condiţiile art. 1213 C. civ., actul juridic anulabil poate fi „salvat” şi adaptat la modul în care partea în eroare l-a înţeles. În schimb, în cazul erorii – chiar neesenţiale – provocate prin dol (omisiv, comisiv, inclusiv de către un terţ) anulabilitatea ori confirmarea actului anulabil sunt singurele modalităţi de soluţionare a unei astfel de probleme de ineficacitate a unui act juridic afectat de un astfel de viciu de consimţământ (a se vedea prevederile art. 1214-1215 C. civ.)^[2]. 

Prin excepţie, de la regula anulabilităţii actului afectat de o eroare – viciu de consimţământ care este provocată de cealaltă parte ori de către un terţ (în această ultimă ipoteză, în conivenţă cu partea), legiuitorul român, valorificând şi preluând o îndelungată tradiţie şi practică judiciară^[3], a implementat şi consacrat, prin prevederile art. 17 alin. (2) C. civ., soluţia salvgardării actului juridic afectat de o eroare comună şi invincibilă şi care poate crea o aparenţă în drept, aptă să producă efecte juridice legitime. În acest sens, prevederile alin. 2 al art. 17, dispun: „[…] când cineva împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce faţă de cel aflat în eroare, acelaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza nici un prejudiciu”.

Cu alte cuvinte, în anumite situaţii, chiar dacă percepţia părţilor unui anumit act juridic cu privire la unele elemente structurale ale acelui act juridic nu este conformă cu situaţia de fapt şi de drept reală, adică este una eronată, dar este apreciată ca fiind cea reală şi de către o anumită sferă de persoane, altele decât părţile, la cererea persoanei interesate, instanţa sesizată va putea aprecia dacă este cazul să valideze actul încheiat în astfel de condiţii, aşa cum a fost încheiat ori să-l anuleze, dacă o astfel de soluţie nu ar fi deloc prejudiciantă pentru partea al cărui consimţământ a fost afectat de eroarea comună şi invincibilă. Aşadar, încheierea unui act juridic, în condiţiile în care toate părţile au fost în eroare, ca efect al unei situaţii aparente care a creat impresia eronată că ar fi reală, poate constitui o cauză legitimă de validare a unui astfel de act juridic, evident, doar pe baza unei analize complexe a implicaţiilor unei astfel de soluţii asupra securităţii raporturilor juridice generate de acel act. 

Din păcate, legiuitorul român nu a găsit de cuviinţă să definească, într-un mod clar şi explicit, noţiunile de aparenţă în drept şi cea de eroare comună şi învincibilă, astfel încât a fost necesar să o facă doctrina, pe baza studierii practicii juridice din materia menţionată. 

Conform doctrinei, aparenţa în drept presupune, de principiu, ca „o persoană, fără a fi titularul real a unui drept, îndeplinind un act juridic în această calitate – de fapt, fără a avea o calitate reală – actul îşi produce efecte juridice, chiar împotriva titularului veritabil al dreptului, care, cel mult, eventual, se va putea prevala de inopozabilitatea actului”^[4]. 

Utilizarea teoriei aparenţei în drept, ca suport teoretic pentru validarea unui act juridic încheiat în condiţii de eroare comună şi invincibilă, aşa cum s-a remarcat de către diverşi cercetători ai domeniului, are un caracter subsidiar, întrucât nu poate fi justificată decât atunci când legiuitorul nu prevede el însuşi o altă soluţie pentru astfel de situaţii. În esenţă, ea îşi are fundamentul în principiul constituţional al bunei-credinţe la încheierea actelor juridice. 

Teoria aparenţei în drept se bazează pe „ideea că existenţa unor semne exterioare ostensibile este de natură să inculce terţilor credinţa în realitatea unei situaţii juridice, determinând, în condiţiile prevăzute de lege, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitatea juridică. Se tinde astfel la asigurarea securităţii operaţiunilor juridice”^[5]. Sunt oferite, în acest sens, exemplele creditorului aparent, al moştenitorului aparent, al unui mandatar aparent, al simulaţiei^[6], al posesiunii etc. 

În structura mecanismului juridic al aparenţei în drept ar trebui să regăsim cel puţin două componente definitorii: o componentă factuală, constând în exercitarea în fapt de către titularul aparent a prerogativelor dreptului pe care-l invocă ca fiind al său şi o componentă psihologică, constând în convingerea eronată că titularul aparent este, în realitate, cel adevărat şi că terţul dobânditor a contractat de la adevăratul titular. De cele mai multe ori, izvoarele unei situaţii de aparenţă în drept, sunt unele publice: publicitatea juridică, realizată prin diverse sisteme (cărţi funciare, diverse registre specializate), anumite acte juridice (contracte, testament etc.) ori doar situaţii de fapt.

Ca efect al validării judecătoreşti a unei situaţii aparente cu semnificaţie juridică, se vor putea produce cel puţin 2 categorii de efecte juridice: 1) terţului contractant indus în eroare de către elementele aparente ale situaţiei avute în vedere, nu-i vor fi opozabile situaţiile necunoscute lui precum şi celui cu care a contractat şi 2) opozabilitatea actului juridic încheiat în condiţii de eroare comună şi invincibilă, faţă de adevăratul titular al dreptului transmis^[7]  

Cu privire la eroarea comună şi invincibilă, apreciem că, în lipsa unor prevederi explicative, dar având în vedere unele consideraţii ale doctrinei, mai veche sau mai nouă, ar trebui să o înţelegem ca fiind acea situaţie – consecinţă a perceperii de bună -credinţă, dar eronate, a unei situaţii aparente – în care se află atât titularul aparent al dreptului care urmează a fi transmis/constituit etc., cât şi terţul dobânditor, eroare legitimă şi scuzabilă care, într-o situaţie dată, nu ar fi putut fi evitată, în pofida diligenţelor rezonabile efectuate. 

Pentru ca eroarea să poată produce efectele generice reglementate de prevederile art. 17 alin. (2) C. civ., este necesar să îndeplinească cumulativ două cerinţe: caracterul comun părţilor (dar, nu numai lor) şi caracterul invincibil. 

Aşa după cum s-a remarcat în doctrină^[8], eroarea comună nu trebuie să fie una de care trebuie să fie afectate toate persoanele (eroare universală), ci doar una colectivă şi care nu trebuie calificată ca atare după numărul celor afectaţi de ea, ci după probabilitatea ca oricare om prudent şi diligent, care s-ar fi aflat în situaţia dată, să fi fost convins că aparenţa creată şi percepută, într-o modalitate concretă, corespunde realităţii. Părţile actului juridic afectat de o eroare comună şi invincibilă trebuie să fie de bună-credinţă. 

Eroarea comună va deveni şi invincibilă^[9], dacă se va putea dovedi de către partea interesată, că nu ar fi putut fi înlăturată de către nicio altă persoană. Dovedirea unei erori comune şi invincibile, are semnificaţia şi efectul dovedirii, în concret, a lipsei oricărui instrument/mijloc de cunoaştere reală a situaţiei acoperită de aparenţa creată, pe o cale sau alta^[10].

Chiar dacă eroarea comună şi invincibilă în care s-ar putea afla părţile unui anumit act juridic, trebuie să fie legitimă şi scuzabilă şi să aibă la baza buna lor credinţă, spre deosebire de aceasta (buna-credinţă), eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă, aşa cum prevede, fără echivoc, art. 17 alin. (3) C. civ. 

O astfel de soluţie probatorie, contrară dreptului comun în materia bunei-credinţe, reprezentat de art. 14 alin. (2) C. civ., s-ar putea justifica, prin caracterul excepţional şi exorbitant al validării unor acte juridice afectate de viciul de consimţământ al erorii (doar) comune şi invincibile. Aşa fiind, sarcina probei întrunirii cerinţelor erorii comune şi invincibile va reveni terţului interesat, parte a actului juridic încheiat în astfel de condiţii.

Ţinând seama de regulile şi principiile care guvernează efectele înregistrărilor, anumitor acte şi fapte juridice în diverse registre publice, mai exact, de publicitate legală (cărţi funciare, arhivă electronică, registrul acţionarilor etc.) din raţiuni care ţin de fundamentele speciale ale validării actelor juridice afectate de viciul de consimţământ al erorii, legiuitorul român prin prevederile art. 17 alin. (4) C. civ., a exclus de la aplicare mecanismul juridic al erorii comune şi invincibile, în materie de carte funciară, precum şi în alte materii care reglementează un sistem de publicitate.

Ca o concluzie, de maximă generalitate, privind, esenţa, mecanismul juridic şi limitele de aplicare a soluţiei normative a erorii comune şi invincibile, îmi îngădui să redau, ad litteram, afirmaţia unui cercetător al domeniului conform căreia: „în prezenţa art. 17 C. civ., teoria clasică a aparenţei va fi invariabil susceptibilă de aplicare atunci când se probează că cunoaşterea posibilă a unei situaţii juridice preexistente a fost exclusă. Dacă se demonstrează exclusiv că depunerea diligenţelor presupuse de cunoaşterea impusă nu a fost de natură a înlătura aparenţa inexactă, terţul interesat va trebui să poată invoca o aplicaţie specială a teoriei aparenţei, pentru care este suficientă eroarea scuzabilă (e.g. art. 1342 C. civ.)”.

§2. Aspecte şi modalităţi ale aparentei în drept, în materia societăţii simple

În cadrul acestui capitol, voi analiza conţinutul a două articole din Codul civil, respectiv art. 1921 şi art. 1922, referitoare la anumite aspecte ale efectelor pe care le poate genera societatea simplă, pentru a putea aprecia dacă, în acele materii, aparenţa în drept, creată de către un anumit tip de eroare, poate fi guvernată sau nu de regulile statornicite de art. 17 C. civ.

1. În prealabil, îmi îngădui să remarc şi să subliniez, alături de alţi cercetători ai domeniului, că, în cadrul noului Cod civil, contractul de societate, în general, precum şi cel de societate simplă, în particular, au dobândit o nouă, amplă, complexă şi chiar „revoluţionară” reglementare (73 de articole dedicate acestui tip de contract şi entitate juridică)^[11], împrejurare care, în aprecierea mea, subliniază importanţa acestui tip de contract în cadrul unei societăţi libere şi democratice, bazată pe o economie de piaţă (de tip capitalist).

2. Primul articol pe care l-am avut în vedere este art. 1921, articol plasat în Titlul IX, „Diferite contracte speciale”, în cadrul Secţiunii 2, intitulată „Societatea simplă”, parag. 2, intitulat „Efectele contractului de societate”, Subtitlul III, intitulat „Obligaţiile asociaţilor faţă de terţi”, din cadrul Capitolului VII intitulat „Contractul de societate”. 

Potrivit prevederilor acestui articol cu 2 alineate, intitulat „Răspunderea asociaţilor aparenţi” – [alin. (1)]:

„Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat”,

iar, conform prevederilor alin. (2):

„Societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat sau în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru inducerea terţului în eroare”.

O primă idee pe care o putem extrage din textele citate este aceea că principalul lor obiect de reglementare este acela al regimului special al răspunderii faţă de terţi, a unei categorii atipice de asociaţi ai societăţi simple, respectiv a asociaţilor aparenţi, noţiune care nu este însă definită de nicio reglementare. 

În lipsa unei necesare definiţii legale, în opinia mea, în cadrul şi în limitele prevederilor Codului civil referitoare la contractul de societate^[12], asociatul aparent^[13] ar putea fi acea persoană fizică sau juridică, care nu este parte (fondator ori asociat subsecvent) al unui contract de societate, fiind un terţ, atât prin raportare la asociaţii autentici, cât şi faţă de societate, ca entitate juridică fără personalitate juridică şi care, pe cale directă (comisivă, prin diverse manopere dolosive) ori indirectă (omisivă), lasă să se înţeleagă sau creează o aparenţă dificil de înlăturat prin care îşi arogă, fără drept, calitatea de asociat real şi acţionează într-o astfel de calitate şi/sau ca asociat-reprezentant al unei anumite societăţi simple. 

O a doua idee este aceea că astfel de persoane care-şi arogă o calitate juridică nereală, îşi creează şi se folosesc de un statut juridic mincinos, respectiv acela de asociat real sau autentic, cu intenţia şi cu scopul imediat de a crea o aparenţă convingătoare, astfel încât, un terţ vizat, să fie indus în eroare să accepte o anumită ofertă, să încheie un anumit act juridic etc., cu acel impostor. 

Putem afirma că, în astfel de situaţii, dacă se încheie cu un terţ un act juridic în legătură cu o societate simplă ori cu calitatea de asociat al unei astfel de societăţi, ne vom afla în situaţia unui act juridic anulabil pentru un viciu de consimţământ provocat prin dol (acţiuni dolosive, comisive şi/sau omisive, după caz, de către un asociat aparent, a se vedea prevederile art. 1214 C. civ.). Aşadar, chiar dacă asociatul aparent, prin manevrele pe care le efectuează, simulând calitatea de asociat real (autentic) reuşeşte să creeze o aparenţă convingătoare care-l determină pe terţul vizat să încheie un anumit act ori o anumită operaţiune, cu convingerea eronată că are de a face cu un asociat real, o astfel de aparenţă nu este de natură să creeze o eroare comună şi invincibilă care să-l îndreptăţească pe terţul contractant de bună-credinţă, să se prevaleze de prevederile art. 17 alin. (2) C. civ., solicitând, pe un astfel de temei juridic, validarea actului încheiat cu asociatul aparent. O astfel de concluzie se impune cu necesitate, întrucât, deşi avem de a face cu o aparenţă convingătoare, eroarea în care se poate afla terţul, pe de o parte, este rezultatul unui dol omisiv ori comisiv, deci al unor acţiuni/inacţiuni frauduloase, bazate pe rea-credinţă, iar pe de altă parte, eroarea în care a fost indus nu este comună (colectivă) chiar dacă ar fi (doar) invincibilă. Terţul victimă a dolului produs de către asociatul aparent, va fi prezumat a fi fost de bună-credinţă^[14], însă, deoarece dolul nu se prezumă [art. 1214 alin. (4) C. civ.], va fi obligat să facă dovada dolului, prin orice mijloc de probă admisibil^[15]. 

În condiţiile dreptului comun (ale art. 1214 C. civ., referitoare la dol şi la regimul său juridic), terţul indus în eroare va putea cere, la alegerea sa, să execute actul încheiat, sau să ceară anularea actului, pe temeiul răspunderii delictuale a asociatului aparent, răspundere care, însă, va fi fel cu aceea a unui asociat real (autentic) al societăţii simple în legătură cu care a fost încheiat acel act, adică o răspundere delictuală de tip special. 

Sunt părere că, efectul cel mai specific şi mai spectaculos, din punct de vedere juridic, al unei situaţii de tipul celei expuse şi analizate în cele precedente, este acela al asimilării, sub aspectul regimului juridic al răspunderii faţă de terţi, a asociatului aparent cu cea a asociatului real sau autentic (a se vedea, în sensul acestei afirmaţii prevederile art. 1920 C. civ., intitulat „obligaţiile faţă de creditorii societăţii”). 

Cu alte cuvinte, aparenţa în drept, creată de către un asociat aparent, prin operaţiuni dolosive, chiar dacă nu creează o eroare comună şi invincibilă, în sensul prevederilor art. 17 alin. (2) C. civ., care să-l îndreptăţească pe terţ să ceară validarea actului juridic încheiat are, totuşi, un efect specific, agravarea răspunderii delictuale a asociatului aparent faţă de terţ, în sensul asimilării ei cu aceea a unui asociat real şi care o diferenţiază, în mod evident, faţă dreptul comun în materie de aparenţă în drept.

O altă idee importantă pe care o putem desprinde, de data aceasta, din conţinutul textului alin. (2) al art. 1921 C. civ., este aceea că, şi societatea simplă, ca structură organizatorică fără personalitate juridică, poate să răspundă delictual şi solidar faţă de terţul indus în eroare, împreună cu asociatul aparent, în ipoteza în care în mod complice, i-a dat motive terţului să-l considere pe impostor asociatul său real (autentic) ori, chiar dacă nu a fost complice a acestuia, ştia despre caracterul dolosiv al operaţiunilor de inducere în eroare şi a fost reticentă în a lua măsurile de împiedicare a unor astfel de operaţiuni. Societatea simplă, în astfel de situaţii, se va putea face vinovată, la rândul ei, de dol comisiv şi/sau prin reticenţă, după caz. Săvârşind astfel de operaţiuni frauduloase, împreună cu asociatul aparent, societatea simplă, va răspunde solidar faţă de terţul indus în eroare, în condiţiile dreptului comun, dar şi ale prevederilor speciale în materie de societate simplă^[16]. 

3. Un al doilea articol din Codul civil, pe care l-am supus analizei, este art. 1922, conform căruia, „Asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună- credinţă ca şi ceilalţi asociaţi”. 

O primă observaţie, care se impune de la sine, în gândirea mea, este aceea că nici una dintre reglementările conţinute de Codul civil nu defineşte în vreun fel noţiunea de asociat ocult, pe de o parte, iar pe de altă parte, se poate naşte întrebarea dacă, actualul regim juridic al contractului de societate, permite existenţa unor astfel de asociaţi, în condiţiile în care, prevederile art. 1908, statuează că „un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi, care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1901”. În aceeaşi ordine de idei, să mai observăm că actualul Cod civil, utilizează trei termeni diferiţi pentru a desemna conceptul/noţiunea de asociat al unei societăţi: asociat (real, autentic, de jure – n.n.), asociat aparent (fals asociat – n.n.) şi asociat ocult (asociat ascuns ori necunoscut – n.n.), împrejurare care este de natură să genereze anumite dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea prevederilor legale aferente. 

Într-o încercare de definire a noţiunii de asociat ocult, în doctrină s-a afirmat că, „Asociaţii oculţi sunt persoane a căror existenţă este păstrată secretă în relaţia cu terţii, deşi ei sunt asociaţi autentici, semnatari ai contractului de asociere. Lipsa exteriorizării calităţii lor nu echivalează cu lipsa calităţii de asociat … Practic, o societate simplă care ocultează unul sau mai mulţi asociaţi este o formă de simulaţie prin interpunere de persoane, devoalarea asociaţilor oculţi putând-se face prin acţiunea în simulaţie”^[17]. 

Din perspectiva unei comentatoare a prevederilor art. 1922 C. civ., „asociaţii oculţi sunt persoane a căror existenţă este păstrată secretă în relaţia cu terţii, deşi ei sunt parte a unui contract de societate. Lipsa exteriorizării calităţii de asociaţi nu echivalează cu însăşi lipsa calităţii de asociat”^[18]. 

Un alt cercetător al domeniului, s-a exprimat în sensul că, „Asociaţii oculţi … (adică asociaţii din umbră, stăpânii reali ai afacerii sau co-stăpânii reali ai afacerii) … Devoalarea calităţii de asociat poate să releve şi o societate nulă, pentru fraudă la lege …”^[19]. 

În această ordine de idei, se impune să ne reamintim că interpunerea de persoane este una dintre modalităţile prin care se poate exercita un mandat fără reprezentare, specie a contractului de mandat, prin care, mandatarul (prête-nom) încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu, dar pe socoteala, ori în contul sau pe cheltuiala mandantului (a se vedea prevederile art. 2039 şi urm. C. civ.). Mandatarul care-şi „împrumută” numele unei anumite persoane (în ipoteza pe care o analizăm, aşa numitului asociat ocult) îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din actele pe care le încheie în nume propriu, chiar dacă terţii, într-o anumită situaţie concretă, au cunoştinţă despre existenţa mandatului fără reprezentare. 

Opiniez că, în mod practic, pentru dobândirea calităţii de asociat ocult al unei societăţi simple, mecanismul juridic prin care se poate realiza un astfel de deziderat, este acela al încheierii unui contract de mandat fără reprezentare (actul juridic ocult, cunoscut, în principiu, doar de către părţi) prin care mandantul – persoană care vrea să devină asociat ocult – îl împuterniceşte pe mandatarul său, să consimtă, în nume propriu, la încheierea contractului de societate ori la dobândirea subsecventă a calităţii de asociat, în condiţiile legii şi ale contractului iniţial şi să exercite toate drepturile şi obligaţiile derivate dintr-o astfel de calitate, în aceiaşi modalitate. 

Dacă, într-o situaţie concretă, se recurge la un astfel de mecanism juridic, de principiu legitim, se vor putea naşte câteva întrebări fireşti, după părerea mea: Mandatarul fără reprezentare (prête-nom), va deveni un asociat autentic/real al societăţii sau doar unul aparent/nereal? Utilizând un astfel de procedeu juridic – simulatoriu, de altfel – nu se încalcă în mod indirect, interdicţia reglementată de art. 1908, care necesită acordul tuturor celorlalţi asociaţi pentru ca mandantul, în ipoteză, să devină asociat? Dacă mandatarul fără reprezentare (prête-nom) dezvăluie societăţii persoana mandantului său şi conţinutul mandatului primit, în condiţiile art. 2039 alin. (1) C. civ., mai poate fi considerată acea persoană un asociat ocult?

În măsura în care, legea permite dobândirea calităţii de asociat ocult al unei societăţi simple prin mecanismul juridic al mandatului fără reprezentare, cu alte cuvinte, dacă se poate susţine că o astfel de simulaţie prin interpunere de persoane^[20] nu este o operaţiune ilicită, în principiu, ar trebui să raţionăm în sensul că asociatul real este unul ocult iar asociatul mandatarul fără reprezentare (asociatul-prête-nom) este doar unul aparent. Dacă un astfel de raţionament este unul corect, ar trebui să concluzionăm că, în astfel de situaţii, aparenţa creată de către asociatul- prête-nom este una legitimă (actul ostensibil de asociere la societatea vizată), de această dată, disimulând un raport juridic de mandat fără reprezentare (actul ocult), care-i permite unui terţ să devină asociat ocult al unei societăţi simple, în baza acordului simulatoriu dintre mandant şi mandatar^[21]. 

Dacă societatea nu cunoaşte identitatea mandantului care doreşte să devină asociat ocult şi nici mandatul încredinţat asociatului aparent, cel dintâi, pentru societatea simplă, va fi şi va rămâne un terţ. Aceiaşi calitate o va avea şi faţă de terţii cu care societatea şi asociaţii ei intră în raporturi juridice, aşa încât, cred că, într-o astfel de situaţie, nu se poate vorbi de o încălcare a interdicţiei impuse de art. 1908 alin. (1) C. civ. Dacă persoana mandantului care doreşte să devină asociat va fi cunoscută societăţii, o astfel de împrejurare ar putea echivala cu o aprobare a dobândirii calităţii de asociat real ori, în caz de opunere din partea asociaţilor reali, la o astfel de intenţie, ineficacitatea mandatului primit de către mandatarul prête-nom.

În situaţia în care identitatea asociatului ocult, va deveni cunoscută societăţii simple şi chiar terţilor de bună-credinţă cu care aceasta încheie acte juridice, la nevoie, cu titlul de sancţiune specifică, asociatului ocult îi va fi antrenată răspunderea faţă de acei terţi, ca şi când ar fi un asociat real/autentic, în condiţiile Codului civil referitoare la răspunderea asociaţilor faţă de terţi. Pentru justificarea unei astfel de soluţii mai severe, de altfel, din perspectiva răspunderii juridice, în doctrina s-a afirmat că „răspunderea acestora este fundamentată pe calitatea de asociat pe care aceste persoane o au în mod real, fiind irelevant pentru terţii de bună-credinţă că ea nu a fost exteriorizată”^[22].

Ţinând seama de împrejurarea că dobândirea calităţii de asociat ocult al unei societăţi simple, prin mecanismul juridic al mandatului fără reprezentare, respectiv al unei simulaţii, de principiu licite, prin interpunerea de persoane, se poate naşte şi o altă întrebare: Care este natura răspunderii unui astfel de asociat? Delictuală ori contractuală? Răspunsul cred că ar trebui diferenţiat, în raport cu natura izvorului juridic al răspunderii asociaţilor cunoscuţi ori a societăţii, ca entitate juridică, deoarece în condiţiile evocate de art. 1922 C. civ., aparenţa creată prin interpunerea de persoane realizată printr-un contract de mandat fără reprezentare precum şi prin semnarea unui contract de societate simplă, iniţială ori subsecventă, nu este rezultatul unor operaţiuni ilicite, dolosive, de tipul celor avute în vedere de art. 1921^[23]. 

§3. Concluzie

Fără pretenţia că am reuşit să identific, să prezint şi să evaluez în mod corect, toate ori măcar câteva dintre principalele probleme pe care le poate genera, în teorie şi practică, aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) C. civ., referitoare la aparenţa în drept, cu referire specială şi limitată, în acest studiu, la problematica societăţii simple (art. 1921-1922) îndrăznesc să sper că am reuşit, măcar parţial, să supun atenţiei teoreticienilor şi practicienilor dreptului particularităţile şi specificul unui astfel de instrument juridic subsidiar care, în lipsa unor prevederi legale exprese, poate fi utilizat în mod legitim, pentru salvgardarea şi asigurarea echilibrului static şi a celui dinamic al raporturilor juridice de natură diversă.Aparenţa în drept, deşi este calificată ca fiind un instrument ori mecanism juridic de excepţie, în mod neîndoielnic, în destul de numeroase categorii de situaţii, îşi poate demonstra flexibilitatea şi utilitatea practică, motiv pentru care continuarea şi aprofundarea cercetării ei, necesară şi mereu actuală.

Note de subsol

^[1] Pentru o analiză amplă şi complexă a aparenţei în procesul cunoaşterii, în general şi, în cel al încheierii actelor juridice, în special, a se vedea, spre exemplu: M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă. Opozabiitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 5-181. 

^[2] A se vedea pentru o analiză a mecanismelor juridice de adaptare a actelor juridice afectate de anumite vicii de consimţământ, spre exemplu: T. Prescure, R. Matefi, Remediile legale speciale aplicabile actelor juridice afectate de anumite vicii de consimţâmânt, în Revista Universul Juridic nr. 12/2018. 

^[3] A se vedea cu privire la originile şi sursele de inspiraţie ale mecanismului aparenţei în drept, aplicabil în cazul în care intervine o eroare comună si invincibilă, a se vedea, spre exemplu: I. Deleanu, în volumul „Prolegomene juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 134-135. 

^[4] I. Deleanu, op. cit., p. 134.

^[5] Idem, p. 135.

^[6] Pentru o lucrare monografică dedicată, în principal, simulaţiei dar, incidental, şi aparenţei în drept, a se vedea, spre exemplu: Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003. 

^[7] Idem, p. 136.

^[8] Idem, p. 137-138.

^[9] Se apreciază că eroarea nu ar trebui să fie în mod absolut invincibilă, ci doar limitată (relativă) la cerinţele generale şi/sau speciale impuse de lege terţilor de a se informa din anumite surse, înainte de a proceda la încheierea unui anumit act juridic. 

^[10] A se vedea, în acest sens, M. David, op. cit., p. 44. 

^[11] A se vedea, spre exemplu, în sensul acestei afirmaţii, studiul efctuat de către S. Cristea, având titlul: Contractul de societate în noul Cod civil român (art. 1881-1954). Comparaţie cu Codul civil de la 1865”, publicat în Revista Tribuna Juridică, volumul 2, numărul din iunie 2012, precum şi: T. Prescure, Curs de contracte civile, conform Codului civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 165-197. 

^[12] Pentru unele succinte comentarii cu privire la răspunderea asociaţilor aparenţi, a se vedea, spre exemplu: Ghe. Piperea, în volumul colectiv: Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1947-1948, şi I. Popa, Contracte civile, vol. II, Ed. Notarom, Bucureşti, 2018, p. 134. 

^[13] Un astfel de asociat ar putea fi foarte potrivit denumit asociat fals sau impostor, având în vedere că aparenţa pe care o crează, în mod deliberat/intenţionat, este una falsă şi poate avea un scop ilicit.

^[14] Pentru o opinie contrară, a se vedea: I. Popa, op. cit., p. 134. 

^[15] Aşa după cum s-a remarcat de către un cercetător al domeniului, în mod firesc, „răspunderea asociatului aparent nu poate fi angajată faţă de tertii de rea-credinţă, adică faţă de acei co-contractanţi care au fost constienţi de aparenţa înşelătoare şi au acceptat să contracteze cu asociatul aparent” (Ghe. Piperea, op. cit., p. 1948). 

^[16] În doctrină, s-a afirmat, relativ la această ultimă ipoteză evocată de art. 1921, că răspunderea societăţii simple este una „pentru fapta proprie, şi nicidecum o răspundere pentru fapta altei persoane (a asociatului aparent)” a se vedea: C.M. Niţă, în lucrarea colectivă: Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. III. Art. 1650-266, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 291) afirmaţie care este corectă, dar care nu ar trebui să excludă şi o posibilă răspundere solidară, aşa cum am menţionat. 

^[17] I. Popa, op. cit., p. 134-135.

^[18] C.M. Niţă, în lucrarea colectivă: Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. III. Art. 1650-266, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 291. 

^[19] Ghe. Piperea, op. cit., p. 1948. 

^[20] Cu privire la mandatul fără reprezentare, la mecanismul şi efectele sale juridice, a se vedea, spre exemplu: V. Nemeş, G. Fierbinţeanu, Dreptul contractelor civile şi comerciale. Teorie, jurisprudenţă, modele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 353-354. 

^[21] Pentru situaţia în care terţii interesati, asociaţii cunoscuti ori chiar societatea simplă, ca entitate juridică, vor avea interesul şi vor intenţiona să devoaleze existenţa contractului de mandat fără reprezentare şi a acordului simulatoriu dintre mandantul-asociat ocult şi mandatarul-asociatul aparent, vor putea utiliza procedura acţiunii in simulaţie, fie cale principală fie pe cale incidentală după caz. În acest sens, a se vedea, pentru ample şi laborioase explicaţii, spre exemplu: Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Acţiunea în declararea simulaţiei (Partea I), studiu publicat online Revista Universul juridic.ro, Premium, din 27.08.2021. 

^[22] I. Popa, op. cit., p. 135.

^[23] „Răspunderea asociatilor oculţi este fundamentată pe calitatea de asociat pe care o au aceste persoane, fiind irelevant pentru terţii de bună-credinţă faptul că ea nu a fost exteritorizată” (C.M. Niţă, op. cit., p. 291) afirmaţie care, însă, nu este de natură să lămurească deplin dilema menţionată, în aprecierea mea.