Unele considerații privitoare la regimul comunității convenționale în dreptul român

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 145-168.

§1. Reglementare

Matca regimului matrimonial^[1] al comunității convenționale este reprezentată de dispozițiile art. 366-368 C. civ.

În măsura compatibilității cu clauzele convenției matrimoniale, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu prevederile art. 339-365 din același act normativ (referitoare la regimul comunității legale).

Cu toate că art. 368 C. civ. nu o spune expres, sunt deopotrivă complinitoare dispozițiile comune care reglementează regimul matrimonial în general (cuprinse în intervalul marcat de art. 312-338 C. civ.), după cum nu poate fi ignorată conformarea la normele regimului primar^[2].

§2. Izvor și fizionomie

Regimul comunității convenționale are ca unic izvor^[3] înțelegerea viitorilor soți sau, după caz, a soților, materializată în convenția matrimonială^[4].

În configurarea acestui regim matrimonial, voința părților este țărmuită de dispozițiile art. 367 C. civ., text de lege care prevede expres și limitativ^[5] elementele ce formează obiectul convenției matrimoniale asupra cărora viitorii soți/soții pot să-și manifeste voința. Acestea se referă la compoziția comunității, gestiunea și lichidarea acesteia.

Deși dă conținut regimului matrimonial al comunității convenționale și poate fi precumpănitoare, voința părților nu este primordială, în sensul că tiparul preexistă, fiind reprezentat de regimul comunității legale, pe care viitorii soți/soții îl adaptează, pe cale convențională, propriilor interese, în limitele îngăduite de lege.

Libertatea conferită părților de art. 367 C. civ. de a deroga de la regimul comunității legale cu privire la unul sau mai multe dintre aspectele menționate generează diversitatea regimului comunității convenționale^[6], spre deosebire de comunitatea legală, caracterizată prin unicitate de conținut.

În cazul ambelor regimuri comunitare (ca, de altfel, și în cazul separației de bunuri, inclusiv al separației de bunuri cu participare la achiziții) sunt aplicabile aceleași reguli imperative ce constituie regimul primar^[7], iar principiul dominant îl reprezintă egalitatea între soți^[8].

Configurația inițială a convenției matrimoniale poate fi ajustată voluntar de către părți^[9] pe parcursul aplicării regimului matrimonial analizat, acestea având și posibilitatea schimbării regimului matrimonial, în condițiile legii.

§3. Compoziția patrimoniilor soților

3.1. Precizări prealabile

Potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., orice persoană (fizică sau juridică) este titulară a unui patrimoniu^[10], acesta incluzând toate drepturile (activul patrimonial) și datoriile (pasivul patrimonial), evaluabile în bani și care aparțin acelei persoane^[11].

Această formulă normativă este pe deplin aplicabilă și soților, în cazul cărora încheierea căsătoriei nu unifică propriu-zis cele două patrimonii și nici nu generează un al treilea patrimoniu^[12], mutația intervenită vizând, în situația regimurilor matrimoniale de comunitate, existența în patrimoniul fiecărui soț atât a drepturilor asupra bunurilor comune și a bunurilor proprii, cât și a datoriilor comune și a celor proprii.

Prin urmare, regimurile matrimoniale de comunitate presupun existența a trei mase patrimoniale^[13]: a) masa bunurilor comune; b) masa bunurilor proprii ale soțului; c) masa bunurilor proprii ale soției.

Nu întotdeauna aceste mase de bunuri ale soților sunt clar delimitate, în sensul că, pe lângă bunurile comune în devălmășie, soții pot să dobândească din fonduri proprii și bunuri în coproprietate pe cote-părți^[14], situație în care fiecare cotă-parte din bun aparține masei de bunuri proprii a soțului proprietar^[15].

Din cele arătate mai sus rezultă că nu trebuie confundată unicitatea patrimoniului cu divizibilitatea acestuia, care implică un regim juridic diferit elementelor sale împărțite în mai multe grupe, mase, categorii de drepturi și obligații^[16].

Altfel spus, chiar „dacă patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este și indivizibil, în sensul că toate componentele sale ar avea unul și același regim juridic”^[17].

Noțiunea de bunuri este definită de art. 535 C. civ. ca reprezentând „lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”,art. 542 din același cod extinzând sfera de aplicare a normelor privitoare la bunuri și asupra drepturilor purtând asupra bunurilor.

Bunurile pot fi privite atât ut singuli, cât și ca universalitate juridică, iar între acestea și patrimoniu există o relație de tipul parte-întreg.

Fiind constituită pe structura regimului comunității legale, comunitatea convențională are două componente: (i) activul matrimonial – care include bunurile comune (stăpânite în devălmășie^[18]) și bunurile proprii ale soților; (ii) pasivul matrimonial – format din datoriile comune și datoriile proprii ale soților.

Potrivit dispozițiilor art. 367 lit. a) și b) C. civ., prin convenția matrimonială părțile pot extinde sau restrânge comunitatea de bunuri.

3.2. Baza de referință

3.2.1. Activul comunitar

Punctul de plecare îl reprezintă comunitatea legală, care este o comunitate parțială, în sensul existenței a două categorii de bunuri (comune și proprii) și a două categorii de datorii (comune și proprii).

De principiu, în conformitate cu dispozițiile art. 339 C. civ., sunt bunuri comune în devălmășie ale soților bunurile dobândite de oricare dintre aceștia în timpul aplicării regimului comunității legale.

Același act normativ, în art. 340, exclude din categoria bunurilor comune anumite bunuri, pe care le califică drept bunuri proprii ale fiecărui soț. Textul de lege antereferit are următoarea cuprindere: „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;

f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii”.

După cum am subliniat și cu un alt prilej^[19], enumerarea conținută de art. 340 C. civ. nu epuizează gruparea bunurilor proprii, existând și alte soiuri de bunuri proprii, a căror existență poate fi dedusă din interpretarea per a contrario a unor norme juridice. Mai exact, este vorba despre bunurile dobândite în afara regimului comunității legale, veniturile din muncă și cele asimilate acestora în situația în care creanța privind încasarea lor nu devine scadentă în timpul comunității și bunurile mobile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, pentru care s-a întocmit un inventar^[20].

Se poate astfel conchide că în regimul comunității legale masa bunurilor comune ale soților se compune din:

a) veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității;

b) bunurile mobile dobândite înainte încheierii căsătoriei, pentru care nu s-a întocmit un inventar [prezumate a fi bunuri comune în art. 343 alin. (3) C. civ., dar pentru care se poate face dovada că sunt bunuri proprii];

c) toate celelalte bunuri care nu fac parte din categoriile de bunuri proprii și sunt dobândite în timpul aplicării regimului comunității legale.

3.2.2. Pasivul comunitar

În materia pasivului matrimonial în cadrul regimului comunității legale regula o reprezintă caracterul propriu al datoriilor soților, datoriile comune fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 351 C. civ.:„Soții răspund cu bunurile comune pentru:

a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligațiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților”.

Interpretând per a contrario aceste prevederi legale, rezultă că toate celelalte datorii ale soților sunt proprii.

3.3. Extinderea comunității

3.3.1. Extinderea activului comunitar

Caracteristic regimului comunității convenționale este, în primul rând, faptul că activul comunitar al comunității legale poate fi extins, parțial sau total, până la limita comunității universale de bunuri^[21].

În acord cu prevederile art. 367 lit. a) C. civ. sunt posibile următoarele variante de lărgire a comunității pe calea convenției matrimoniale:

a) includerea în comunitate a tuturor bunurilor dobândite de soți înainte de încheierea căsătoriei și ulterior acesteia, cu excepția bunurilor de uz personal și a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

Rațiunea exceptării bunurilor de uz personal și a celor de uz profesional menționate rezidă în aceea că legiuitorul a urmărit asigurarea unei minime independențe patrimoniale a soților, garanție a independenței personale a acestora^[22].

Cu privire la bunurile dobândite prin legat sau donație când dispunătorul nu a prevăzut expres că vor fi comune, unii autori^[23] consideră că, dat fiind caracterul intuitu personae al acelor acte cu titlu gratuit, nici respectivele bunuri nu vor putea fi incluse în comunitate. Mă raliez opiniei contrare^[24], care, dimpotrivă, susține posibilitatea înglobării în comunitate și a acestor bunuri, întrucât, pe de o parte, după acceptarea liberalității, soțul proprietar poate dispune liber și de acele bunuri, iar pe de altă parte, interpretării extensive a art. 367 lit. a) C. civ. i se opune specificul de strictă interpretare și aplicare a excepției pe care o conține.

b) includerea în comunitate, pe lângă bunurile existente în masa bunurilor comune reglementată în cadrul regimului comunității legale, și a unor bunuri, anume determinate, dobândite înaintea încheierii căsătoriei;

c) includerea în comunitate, pe lângă bunurile existente în masa bunurilor comune reglementată în cadrul regimului comunității legale, și a altor bunuri, anume determinate, dobândite după încheierea căsătoriei.

3.3.2. Extinderea pasivului comunitar

Spre deosebire de activ, în cazul pasivului legea nu conține vreo limitare, astfel că, prin convenția matrimonială, părțile pot include în pasivul comunitar, în tot sau în parte, datoriile proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei.

Cu deplin temei, o atare soluție a fost apreciată în literatura de specialitate, considerându-se că are aptitudinea de a realiza simetria de regim juridic între activul și pasivul patrimonial^[25], fiind și în avantajul creditorilor^[26].

3.4. Restrângerea comunității

3.4.1. Restrângerea activului comunitar

În acord cu prevederile art. 367 lit. b) teza I C. civ., părțile ar putea să prevadă, în convenția matrimonială, una dintre următoarele variante de micșorare a comunității:

a) excluderea din comunitate a anumitor bunuri, care, în regimul comunității legale, ar fi bunuri comune ale soților;

b) restrângerea comunității la anumite bunuri, determinate sau determinabile.

În aceste ipoteze este necesar ca în cazul bunurilor prezente să fie precizate în convenția matrimonială elementele care să permită individualizarea lor, iar în cazul bunurilor viitoare, criterii care să permită identificarea acestora la momentul dobândirii^[27].

De menționat că, spre deosebire de extinderea activului comunitar, în cazul restrângerii acestuia legea nu conține vreo excepție, situație în care oricare dintre bunurile comune vor putea fi excluse din comunitate.

Bunurile excluse din comunitate vor fi calificate bunuri proprii.

3.4.2. Restrângerea pasivului comunitar

Articolul 367 lit. b) teza a II-a C. civ. îngăduie restrângerea datoriilor comune ale soților la cele anume determinate prin convenția matrimonială, indiferent dacă sunt născute înainte sau în timpul căsătoriei, fără a putea exclude dintre datoriile comune obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.

Prin urmare, libertatea conferită părților din această perspectivă se raportează la următoarele categorii de datorii:

a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligațiile pe care le-au contractat împreună;

c) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.

În context, se impune precizarea că, potrivit art. 335 alin. (2) C. civ.: „(…) convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei”.

Având în vedere locul plasării textului de lege reprodus mai sus, precum și faptul că nu face trimitere la alin. (1) al aceluiași articol, opinăm că inopozabilitatea operează inclusiv în ipotezele în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate ale convenției matrimoniale prevăzute la art. 334 C. civ. sau dacă terții au cunoscut despre existența convenției pe altă cale.

Cu deplină îndreptățire s-a remarcat că rațiunile inopozabilității față de terți a convenției matrimoniale la care face referire art. 335 alin. (2) C. civ. sunt la fel de prezente în cazul actelor încheiate în timpul căsătoriei în ipoteze similare^[28], situație în care tratamentul juridic diferențiat impus de cele două alienate ale art. 335 C. civ. este cel puțin discutabil.

§4. Gestiunea bunurilor comune

4.1. Baza de referință

În cadrul regimului comunității legale, dacă în privința bunurilor proprii regimul juridic este cel instituit de art. 342 C. civ. – care conferă fiecărui soț dreptul de a folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii^[29] – referitor la bunurile comune legiuitorul național care a adoptat Codul civil, inspirându-se din dreptul francez^[30], a optat pentru o modalitate mai individualistă de abordare decât în vechea reglementare (bazată pe prezumția mandatului tacit reciproc), instituind, în principiu, gestionarea bicefală a bunurilor comune^[31].

Concret, gestionarea bunurilor comune ale soților în cadrul comunității legale cunoaște următoarele forme: 1) gestiunea paralelă (concurentă); 2) gestiunea comună (cogestiunea); 3) gestiunea exclusivă.

Reprezentând regula, gestiunea paralelă (concurentă) rezidă în aceea că fiecare dintre soți are, în principiu, puterea de a gestiona singur comunitatea de bunuri, concretizată în faptul că încheierea actelor privind bunurile comune are loc în virtutea propriilor sale puteri conferite de lege, iar nu în temeiul mandatului tacit reciproc al soților, cunoscut în reglementarea Codului familiei^[32].

În virtutea acestei forme, fiecare dintre soți poate să încheie singur următoarele categorii de acte:

a) acte de conservare (adică acele acte ce au ca scop păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei^[33]) asupra bunurilor comune (mobile și imobile);

b) acte de folosință (adică acele acte de utilizare materială, precum și cele de însușire a fructelor) bunurilor comune (mobile și imobile), dacă nu se schimbă destinația acestora;

c) acte de administrare (adică acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun^[34] sau a unui patrimoniu^[35]) asupra bunurilor comune (mobile și imobile);

d) acte de dobândire a bunurilor comune;

e) acte de înstrăinare cu titlu oneros sau de grevare a bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate;

f) daruri obișnuite.

O situație aparte există în privința bunurilor comune care mobilează sau decorează locuința familiei, aflate sub incidența regimului primar, care impune un set de reguli imperative derogatorii de gestionare, în sensul necesității existenței consimțământului expres al ambilor soți.

Cea de-a doua formă – gestiunea comună (cogestiunea) – se caracterizează prin aceea că încheierea unor acte de dispoziție cu privire la anumite bunuri comune, expres prevăzute de lege, nu poate avea loc decât cu consimțământul ambilor soți.

Sunt supuse cogestiunii:

a) actele de înstrăinare și de grevare a bunurilor imobile;

b) actele de dispoziție cu titlu oneros cu privire la bunurile mobile supuse unor forme de publicitate;

c) actele cu titlu gratuit între vii privind bunurile mobile, cu excepția darurilor obișnuite;

d) schimbarea destinației bunului comun (mobil sau imobil)^[36];

e) actele de dispoziție cu privire la bunurile comune în constituirea aportului la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale sau acțiuni.

În fine, gestiunea exclusivă presupune că încheierea unor anumite acte privind bunuri comune nu poate fi realizată decât de un singur soț, din cauza caracterului personal fie al actului juridic, fie al bunului la care se referă.

Gestiunea exclusivă vizează, spre exemplu:

a) dispoziția testamentară prin care fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri^[37];

b) situația soțului devenit asociat într-o societate la care a adus ca aport un bun comun, soț care va exercita singur drepturile ce decurg din această calitate și va realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute, care sunt bunuri comune^[38];

c) gestionarea fondurilor aflate în depozite/conturi bancare pe numele unuia dintre soți, oricare ar fi proveniența sau natura juridică a acestor bunuri (deci inclusiv în situația în care este vorba despre bunuri comune)^[39].

4.2. Abatere de la regula gestiunii paralele

În privința gestiunii bunurilor comune în regimul comunității legale, art. 367 lit. c) C. civ. permite o singură derogare de la regimul aplicabil comunității legale, care vizează gestiunea paralelă.

Concret, părțile convenției matrimoniale pot stipula „obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare”.

Utilizând adjectivul „anumitor”, legea impune indicarea clară a actelor juridice și a bunurilor la care acestea se referă. Așa fiind, o clauză generală, care nu determină actele de administrare și bunurile, nu satisface această exigență, fiind lovită de nulitate absolută, conform art. 366, raportat la art. 359 C. civ.

A doua observație prilejuită de redactarea normei juridice reproduse mai sus are în vedere natura actelor cu privire la care este permisă abaterea de la principiul gestiunii paralele. Legea face vorbire expresă despre „acte de administrare”^[40], utilizând, se pare, în mod generic această noțiune, în condițiile în care cel puțin aceeași rațiune există și în cazul actelor de dispoziție având ca obiect bunuri mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Totuși, pentru a spulbera orice îndoială^[41] privind interpretarea acestei sintagme dilematice, consider necesară o explicitare printr-o intervenție de lege ferenda.

Pentru ca libertatea conferită soților în sensul instituirii voinței comune pentru încheierea anumitor acte de administrare să nu constituie o piedică în desfășurarea vieții de familie în situații speciale, legea prevede remediul necesar. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 367 lit. c) teza a II-a C. civ.: „(…) dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința^[42] sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă”. Această încuviințare nu se confundă cu mandatul judiciar, prevăzut de art. 315 C. civ., ea permițând soțului solicitant doar să încheie actul fără consimțământul celuilalt soț, iar nu să-l și reprezinte pe acesta.

În ipoteza în care unul dintre soți încheie singur actul de administrare, fără acordul celuilalt soț, din coroborarea dispozițiilor art. 368 cu cele ale art. 347 C. civ., rezultă că este aplicabilă sancțiunea nulității relative.

§5. Lichidarea regimului comunității convenționale

5.1. Precizări prealabile

Potrivit art. 320 C. civ., regimul matrimonial se lichidează în caz de încetare sau de schimbare.

Dată fiind accesorialitatea regimului matrimonial față de căsătorie, încetarea lato sensu a acesteia din urmă (care include încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți, constatarea nulității sau anularea căsătoriei, desfacerea căsătoriei) conduce la încetarea regimului matrimonial.

În privința datei la care se produce încetarea regimului matrimonial este necesar să se distingă între raporturile dintre soți și raporturile dintre aceștia și terți.

Astfel, între soți, în ipoteza încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soți (moarte constatată fizic sau declarată prin hotărâre judecătorească definitivă), data încetării căsătoriei (data decesului) coincide cu data încetării regimului matrimonial.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, momentul desfacerii căsătoriei nu mai coincide cu acela al încetării regimului matrimonial. Astfel, în cazul divorțului pe cale administrativă sau notarială, data desfacerii căsătoriei este cea a eliberării certificatului de divorț. La divorțul pe cale judiciară, data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a hotărârii de divorț, afară de situația în care, la divorțul din culpă soțul reclamant decedează pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia continuă procesul și se constată culpa exclusivă a soțului pârât, caz în care căsătoria se consideră desfăcută la data cererii de divorț. În toate aceste ipoteze, regimul matrimonial încetează, ca regulă, la data introducerii cererii de divorț (evident, sub condiția admiterii divorțului). Cu titlu de excepție, dispozițiile art. 385 alin. (2) și (3) C. civ. permit soților să ceară (individual sau amândoi, împreună) la divorțul prin acord (pe cale judiciară, administrativă sau notarială) constatarea încetării regimului matrimonial la data separării în fapt. Dacă o atare cerere este admisă, regimul matrimonial încetează la data separării în fapt a soților.

În cel de-al treilea caz de disoluție a căsătoriei, întrucât constatarea nulității sau anularea căsătoriei produce efecte retroactive, se consideră că nu a existat căsătoria și nici regimul matrimonial. Excepția o constituie căsătoria putativă – adică acea căsătorie nulă sau anulată la încheierea căreia cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință (în sensul că nu a cunoscut existența cauzei de nulitate) – în starea căreia soțul de bună-credință păstrează, până la data când hotărârea judecătorească devine definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Sub aspect patrimonial, dacă ambii soți au fost de bună-credință regimul matrimonial adoptat de soți în condițiile legii a existat și și-a produs efectele până la constatarea nulității sau anularea căsătoriei. Drept urmare, în raport de dispozițiile art. 304 alin. (2) C. civ., cum în privința raporturilor patrimoniale se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț, rezultă că regimul matrimonial a încetat la data introducerii cererii de constatare a nulității sau, după caz, de anulare a căsătoriei, iar dacă unul sau ambii soți au solicitat aceasta, la data eventualei separații în fapt. Aceleași soluții sunt aplicabile și în situația în care doar unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei^[43], întrucât în cazul în care soților le-a fost aplicabil un regim matrimonial de comunitate, de comunitatea de bunuri beneficiază nu numai soțul de bună-credință, ci și soțul de rea-credință^[44], nefiind de conceput să se considere că bunurile dobândite de soțul de bună-credință ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de soțul de rea-credință ar fi bunuri comune, căci, într-o atare ipoteză, s-ar crea un regim matrimonial nereglementat de lege.

Încetarea regimului matrimonial este opozabilă terților de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege sau, după caz, de la data cunoașterii de către aceștia, pe altă cale, a disoluției căsătoriei.

Schimbarea regimului matrimonial este posibilă în timpul căsătoriei și se realizează prin înlocuirea sau modificarea regimului aplicabil până la acel moment, fie prin convenție matrimonială, fie, în cazul regimului comunității legale și cel al comunității convenționale, prin separația judiciară dispusă la cererea unuia dintre soți sau, în cazul în care unul dintre soți beneficiază de consiliere judiciară sau de tutelă specială, la cererea tutorelui sau a consiliului de familie.

Lichidarea regimului matrimonial este ulterioară încetării sau schimbării acestuia și se realizează prin bună învoială sau, dacă părțile nu se înțeleg, pe cale judiciară, actul de lichidare fiind reprezentat de înscrisul autentic notarial sau, după caz, de hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în acest sens.

Neînțelegerile dintre soți privitoare la partajul bunurilor comune pot fi soluționate și prin mediere, conform art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006^[45].

5.2. Baza de referință

Lichidarea regimului matrimonial al comunității legale este o operațiune complexă – care, potrivit art. 357 C. civ., cuprinde preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți, partajul bunurilor comune și regularizarea datoriilor – realizabilă la încetarea comunității.

În scopul lichidării comunității se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, ținându-se cont de contribuția sa atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Sub acest aspect, legea instituie o prezumție relativă potrivit căreia soții au avut o contribuție egală.

Dispozițiile art. 357 C. civ. privitoare la lichidarea comunității și partaj se completează cu prevederile generale referitoare la partaj, cuprinse în art. 669-686 C. civ.

O particularitate a noii reglementări este aceea că hotărârea de partaj este constitutivă de drepturi.

Procedura concretă prin care se realizează împărțirea bunurilor comune ale soților în cadrul lichidării regimului matrimonial este cea prevăzută de Codul de procedură civilă în art. 980-996.

Comunitatea de bunuri subzistă, atât în privința bunurilor, cât și în privința datoriilor, până la finalizarea lichidării, operațiune care este imprescriptibilă.

Faptul că legea nu stabilește un termen pentru realizarea lichidării nu înseamnă că aceasta din urmă este (întotdeauna) facultativă^[46], sens în care pledează, pe de o parte, formularea imperativă a art. 320 C. civ., iar pe de altă parte natura operațiunilor care precedă lichidarea. În context, o subliniere este totuși necesară: dacă regimul matrimonial este modificat (și nu înlocuit) într-o măsură care nu impune lichidarea (de exemplu, includerea în convenția matrimonială a clauzei de preciput) ne raliem opiniei că aceasta poate fi evitată^[47].

După încetarea regimului matrimonial, comunitatea de bunuri a soților va fi administrată de foștii soți potrivit regulilor prevăzute de lege pentru comunitatea de bunuri în devălmășie^[48], fiind așadar în prezența unei comunități post-matrimoniale, caracterizată drept „stare patrimonială de tranziție între comunitatea devălmașă și comunitatea pe cote-părți”^[49].

De menționat că în perioada aplicării regimului comunității legale este posibil oricând partajul bunurilor comune (în aceleași modalități, precizate supra) la cererea unuia dintre soți, fără ca acesta să semnifice încetarea regimului respectiv, chiar dacă au fost împărțite toate bunurile comune. De asemenea, creditorul personal al unuia dintre soți, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, dacă nu a obținut acoperirea întregii creanțe, poate cere instanței partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară satisfacerii integrale a creanței sale. Totodată, împărțirea bunurilor comune se poate realiza pe cale incidentală, în cadrul contestației la executare de drept comun sau a executării silite pornite pentru creanțe fiscale.

5.3. Clauze permise în cazul comunității convenționale

Referitor la lichidarea comunității convenționale, dispozițiile art. 367 lit. d) și e) C. civ. prevăd posibilitatea includerii în convenția matrimonială a unei clauze de preciput^[50] și/sau a modalităților privind lichidarea comunității.

Reglementată de art. 333 C. civ., clauza de preciput reprezintă acordul de voință al soților ori, după caz, al viitorilor soți, încheiat în condițiile prevăzute de lege^[51], cuprins în convenția matrimonială, în virtutea căruia soțul supraviețuitor este îndrituit să preia, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deținute în devălmășie ori în coproprietate^[52].

Aplicabilă doar în cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți (moarte constatată fizic sau declarată prin hotărâre judecătorească definitivă) instituția analizată conferă părților convenției matrimoniale dreptul de a stipula ab initio o derogare de la principiul egalității în cazul partajului bunurilor comune. Apare astfel nu doar o inegalitate în natură, ci inclusiv o inegalitate valorică prin raportare la cotele cuvenite soților la partajul bunurilor comune.

Această clauză poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în beneficiul unuia dintre ei, putând constitui obiectul exclusiv al unei convenții matrimoniale.

Clauza de preciput generează dreptul de preciput, care se naște, în beneficiul soțului supraviețuitor, în momentul decesului celuilalt soț. Prin urmare, preciputul este un drept eventual, de care va putea beneficia soțul în favoarea căruia a fost stipulată această clauză, sub condiția suspensivă a supraviețuirii.

În absența vreunei precizări de ordin legal, obiectul clauzei de preciput îl poate constitui unul sau mai multe dintre bunurile comune (oricare ar fi acestea), aflate în devălmășie sau în coproprietate. Formula legislativă cuprinsă în art. 333 alin. (1) C. civ. implică însă o limitare, în sensul că exclude ca obiectul preciputului să fie constituit din toate bunurile comune, stăpânite în devălmășie sau în coproprietate. Totodată, este vorba despre bunuri privite ut singuli, iar nu despre o universalitate sau o cotă parte dintr-o universalitate de bunuri.

Existența clauzei de preciput adaugă o etapă premergătoare operațiunii lichidării regimului comunității convenționale, care consistă în preluarea de către soțul supraviețuitor a bunului/bunurilor la care se referă această clauză a convenției matrimoniale.

Deși art. 333 alin. (1) C. civ. marchează momentul executării clauzei de preciput ca fiind plasat „înainte de partajul moștenirii”, fără să se refere și la partajul bunurilor comune, esența acestei clauze impune ca bunul/bunurile care fac obiectul dreptului de preciput să fie mai întâi preluat/preluate, cu titlu gratuit, din comunitatea de bunuri, ceea ce înseamnă că executarea clauzei precedă și partajul bunurilor comune.

Clauza de preciput se execută în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, executarea se face prin echivalent, din valoarea activului net al comunității^[53]. Aceasta înseamnă că mai întâi trebuie achitate eventualele creanțe ale creditorilor comuni, care, potrivit art. 333 alin. (3) C. civ., pot urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce formează obiectul clauzei.

Vânzarea bunurilor care au făcut obiectul clauzei la cererea creditorilor comuni atrage, conform art. 333 alin. (4) C. civ., caducitatea clauzei, ceea ce exclude nu doar executarea în natură, ci și executarea prin echivalent.

La acest caz de caducitate textul de lege citat mai sus adaugă și situațiile în care comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când ambii soți au decedat în același timp. În toate aceste ipoteze, la care se alătură extincția efectelor căsătoriei prin divorț ori prin constatarea nulității sau anularea acesteia, precum și situația în care pasivul comunității absoarbe întregul activ al acesteia, nu se poate pune problema executării clauzei de preciput.

Calea executării prin echivalent ar trebui exclusă și în situația în care soțul beneficiar a provocat dispariția bunului (de exemplu, l-a distrus intenționat ori, datorită culpei sale, bunul a fost pierdut).

Legea nu instituie un termen special de prescripție pentru executarea clauzei de preciput, situație în care se va aplica termenul general de trei ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care începe să curgă din momentul nașterii dreptului, marcat de data decesului soțului dispunător.

Preluarea cu titlu gratuit a unor bunuri în temeiul clauzei de preciput nu justifică asimilarea acesteia nici cu o donație, nici cu un legat și nici cu o clauză de partaj inegal al bunurilor comune, aceasta având natura unui emolument matrimonial specific.

Nefiind o donație, nu este supusă raportului donațiilor. Deși clauza de preciput nu reprezintă nici legat, prin voința legiuitorului, pentru a proteja interesele moștenitorilor rezervatari, este incidentă instituția reducțiunii liberalităților excesive, în condițiile stipulate la art. 1096 alin. (1) și (2) C. civ.

În temeiul art. 367 lit. e) C. civ., în convenția matrimonială pot fi inserate modalități privind lichidarea comunității convenționale.

Exprimarea generică a legii îngăduie părților să stabilească formule convenționale diverse, corespunzătoare intereselor acestora, evident cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri^[54].

Spre pildă, aceste clauze s-ar putea referi la:

1) cotele-părți în baza cărora va avea loc partajul, indiferent de contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune;

Astfel de clauză ar putea conduce la o reechilibrare a situației soțului care nu a obținut venituri substanțiale din activitatea profesională sau din alte surse, în schimb și-a adus o contribuție substanțială, dar dificil de cuantificat, la prosperitatea familiei.

2) modul în care se va face atribuirea bunurilor către fiecare dintre soți^[55], inclusiv prin atribuirea preferențială a anumitor bunuri, cu sau fără plată;

În această din urmă situație, deși este vorba tot despre un avantaj matrimonial stipulat în convenția matrimonială, nu suntem în prezența unei clauze de preciput, pentru cel puțin următoarele considerente:

a) clauza de preciput se aplică numai în cazul încetării regimului matrimonial prin decesul unuia dintre soți, în timp ce clauza de lichidare a comunității cu acest obiect – denumită și clauză de prelevare^[56] – se aplică indiferent de cauza încetării regimului matrimonial;

b) clauza de preciput se aplică doar în beneficiul soțului supraviețuitor, indiferent care va fi acela, sau în beneficiul soțului determinat a fi beneficiar doar cu condiția supraviețuirii acestuia, pe când clauza de atribuire fără plată prevede atribuirea bunului respectiv unuia dintre soți de la început stabilit;

c) în cazul clauzei de preciput, dacă executarea în natură nu este posibilă, aceasta va putea fi realizată, în baza legii, prin echivalent, în timp ce la clauza de atribuire executarea prin echivalent presupune o manifestare expresă de voință a părților în acest sens;

În ipoteza clauzei de atribuire preferențială a unor bunuri cu plată, valoarea acestora se va imputa asupra lotului de bunuri comune pe care îl va primi soțul beneficiar^[57], iar în eventualitatea partajului succesoral acele bunuri intră în masa succesorală, spre deosebire de bunurile care formează obiectul clauzei de preciput.

3) criterii de atribuire în natură a bunurilor comune;

4) partajarea, în tot sau în parte, a bunurilor comune, prin atribuirea nudei proprietăți către unul dintre soți și a uzufructului către celălalt soț;

5) distribuirea pasivului comunității în mod inegal sau chiar prevederea ca unul dintre soți să suporte integral anumite datorii comune;

6) actualizarea sumelor reprezentând unele datorii în funcție de rata inflației, raportată la momentul plății sau, dimpotrivă, luarea în considerare a sumelor datorate fără a se face vreo actualizare^[58] etc.

În condițiile expuse mai sus, lichidarea regimului comunității legale ar putea să aibă următoarele etape:

(i)      preluarea bunurilor care fac obiectul clauzei de preciput;

(ii)     regularizarea datoriilor între soți;

(iii)    preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți;

(iv)    stabilirea cotelor-părți pentru partaj;

(v)     atribuirea bunurilor potrivit cotelor stabilite.

Se constată că, în principiu, etapele lichidării regimului comunității convenționale sunt asemănătoare cu cele întâlnite la lichidarea comunității legale, diferența constând în modul de realizare a operațiunilor specifice fiecărei etape, părțile putând să intervină prin clauze derogatorii de la dreptul comun în aproape toate aceste etape.

În măsura în care nu au intervenit, prin stipularea unor modalități derogatorii, se va aplica dreptul comun al regimului comunității legale.

Concluzii

Regimul comunității convenționale este acel regim matrimonial prin care părțile convenției matrimoniale (viitorii soți sau, după caz, soții) derogă, în limitele defipte de art. 367 C. civ., de la dispozițiile aplicabile regimului comunității legale.

Construit prin abatere de la regulile comunității legale, în cadrul acestui regim părțile au libertatea de a decide asupra unor aspecte esențiale, precum natura juridică a bunurilor și datoriilor, gestiunea bunurilor și lichidarea comunității.

Astfel, acestea pot lărgi masa bunurilor comune până la aproape totalitatea bunurilor soților^[59] sau pot restrânge aceeași masă matrimonială până la unul sau mai multe bunuri comune. Cum între masa bunurilor proprii și cea a bunurilor comune există o corelație, fiind aplicabil „principiul vaselor comunicante”, extinderea comunității atrage împuținarea bunurilor proprii, și viceversa.

La fel, libertatea de acțiune a părților se poate manifesta în sensul extinderii sau restrângerii datoriilor comune, singura îngrădire prevăzută de lege fiind aceea a imposibilității excluderii din cadrul datoriilor comune a obligațiilor asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.

De asemenea, convenția matrimonială poate să prevadă extinderea obligativității acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, poate conține o clauză de preciput și/sau modalități diferite de lichidare a comunității.

În măsura în care repere ale comunității legale nu au fost remodelate prin voința părților, nu înseamnă că soților li se va aplica un regim matrimonial trunchiat; în completare, pentru ceea ce nu s-a stabilit prin convenția matrimonială, se vor aplica normele regimului comunității legale.

Cum opțiunile părților pot fi variate, rezultat al feluritelor interese ale acestora, rezultă că regimul comunității convenționale se caracterizează printr-o diversitate de fizionomii, conturate convențional, evident în granițele statornicite de lege și bunele moravuri.

Note de subsol

^[1] În sensul că regimul matrimonial poate fi definit ca fiind „ansamblul dispozițiilor legale care guvernează raporturile patrimoniale ale soților între ei, precum și între aceștia și terțe persoane” – a se vedea C.M. Crăciunescu, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 717. Pentru o analiză aprofundată a regimurilor matrimoniale, a se vedea, spre exemplu: P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale,ed. a 2-a, revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2009; C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000; M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010. Pentru dreptul francez, a se vedea, spre exemplu, Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit des régimes matrimoniaux,6^e éd., LGDJ, Paris, 2017.

^[2] În literatura de specialitate franceză regimul primar a fost calificat drept „constituția regimurilor matrimoniale”, a se vedea, în acest sens, G. Cornu, Les régimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1997, p. 79.

^[3] Aceasta constituie una dintre deosebirile regimului comunității convenționale față de cel al separației de bunuri, care poate avea ca sursă și hotărârea instanței judecătorești, pronunțată în temeiul art. 370 C. civ. A se vedea E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 8-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 267.

^[4] Pentru o analiză a comunității convenționale în dreptul francez, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 327-337.

^[5] M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 747. În sensul că enumerarea clauzelor convenției matrimoniale este exemplificativă, a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, ed. a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 257.

^[6] D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a 4-a, emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 246.

^[7] Pentru dezvoltări privind regimul primar, a se vedea, spre exemplu C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Regimul primar în reglementarea noului Cod civil român, în P.R. nr. 5/2011, p. 69.

^[8] Pentru analiza dispozițiilor art. 5 al Protocolului nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 1162-1165.

^[9] Cu privire la adaptarea convențională a contractului, a se vedea A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 217.

^[10] În sensul că „unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al patrimoniului”, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 22.

^[11] Cu privire la conținutul noțiunii de patrimoniu, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 6; V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 6 și urm.

^[12] În sensul existenței a trei patrimonii în cazul comunității, a se vedea J. Carbonier, Droit civil, vol. I, PUF, Paris, 2004, p. 1264, nr. 568 – apud E. Florian, op. cit., p. 196, nota 1.

^[13] În sensul că o masă patrimonială trebuie privită ca universitas iuris, iar nu ca universitas facti – a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 9.

^[14] Cu privire la proprietatea comună pe cote-părți, a se vedea: C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, București, 1997, p. 117-118; L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 155-156.

^[15] D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, op. cit., p. 221-222.

^[16] Cu privire la caracterele juridice ale patrimoniului, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 2-5.

^[17] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 11.

^[18] Proprietatea comună în devălmășie a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „acea modalitate juridică a dreptului de proprietate în cadrul căreia bunul este indiviz atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere ideal, astfel încât titularii nu dețin în exclusivitate nici măcar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestui bun”. A se vedea în acest sens C. Toader, M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitrache, F. Deak, C. Bîrsan, Ghe. Beleiu (coord.), Drept civil roman. Curs selectiv pentru licență 1998,ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 1998, p. 143.

^[19] D. Lupașcu, Unele considerații privitoare la categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț în regimul comunității legale,în C.R. Romițan, P.-G. Buta (coord.), In honorem Viorel Roș – Studii de drept privat și public, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 96-113.

^[20] C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 172.

^[21] Cu privire la comunitatea universală de bunuri, cu precizări privind alte legislații, a se vedea M. Avram, op. cit., p. 748, nota 1; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București, 2012, p. 133.

^[22] M. Avram, op. cit., p. 748.

^[23] E. Florian, op. cit., p. 269; M. Avram, op. cit., p. 748; M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 305; C. Mareș, Dreptul familiei, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 134.

^[24] A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 134-135; T. Bodoașcă, op. cit., p. 257-258.

^[25] M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 308.

^[26] T. Bodoașcă, op. cit., p. 258.

^[27] C. Mareș, op. cit., p. 134.

^[28] E. Florian, op. cit., p. 270, nota 2.

^[29] Aceste operațiuni se pot realiza și prin mandatar, putând fi împuternicit în acest sens inclusiv celălalt soț. O subliniere aparte se cuvine a fi făcută asupra necesității existenței consimțământului scris al soțului neproprietar pentru încheierea actelor prevăzute de art. 322 C. civ., cu privire la locuința familiei și bunurile mobile care o mobilează și o decorează, care sunt bunuri proprii ale unuia dintre soți.

^[30] Pentru analiza reglementărilor franceze în această materie, a se vedea F. Terré, P. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, 4^e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2005, p. 385 şi urm.

^[31] D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, op. cit., p. 230.

^[32] În sensul că art. 345 și art. 346 C. civ. continuă reglementarea mandatului tacit reciproc, a se vedea T. Bodoașcă, A Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 99-100. Pentru critica justificată a acestei orientări doctrinare, a se vedea – M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 699-700, nota 2.

^[33] În literatura de specialitate sunt date ca exemple: întreruperea unei prescripții prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (nu și recunoașterea dreptului, care este un act juridic de dispoziție), actele juridice încheiate cu terții pentru repararea unui imobil amenințat cu prăbușirea (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 68); înscrierea unei ipoteci, îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară în cazul unui act translativ de proprietate (a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, op. cit., p. 212); notificarea cesiunii de creanță, punerea peceților (a se vedea I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 145).

^[34] Potrivit art. 641 alin. (1) C. civ., sunt acte de administrare încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea.

^[35] Deși, de principiu, actul de administrare exclude înstrăinarea bunului (calificată drept act de dispoziție), prin raportare la ansamblul patrimonial, dacă este vorba, spre exemplu, de înstrăinarea bunurilor supuse stricăciunii sau pieirii, actul respectiv păstrează calificarea de act de administrare.

^[36] Cum art. 345 alin. (1) C. civ. nu distinge, sunt incluse atât actele de folosință materială, cât și actele juridice prin care se schimbă destinația bunului.

^[37] Art. 350 C. civ.

^[38] Art. 349 alin. (2) C. civ.

^[39] Art. 317 alin. (2) și (3) C. civ.

^[40] În sensul că intenția legiuitorului nu a fost de a restrânge posibilitatea impunerii acordului ambilor soți și în privința altor acte, cum ar fi cele de dispoziție, a se vedea C. Mareș, op. cit., p. 134.

^[41] În sensul că, de lege lata, este vulnerabilă concluzia potrivit căreia sintagma „acte de administrare” ar trebui admisă și în privința actelor de dispoziție sustrase regulii cogestiunii, întrucât dispozițiile art. 367 C. civ. sunt de strictă interpretare, a se vedea E. Florian, op. cit., p. 271.

^[42] Legea nu distinge cauza imposibilității de exprimare a voinței, astfel că pot fi încadrate aici orice împrejurări obiective care produc această consecință (ca de exemplu, o boală gravă, starea de comă, dispariția etc.).

^[43] În sensul că în privința soțului de bună-credință regimul matrimonial încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de nulitate a căsătoriei, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit., p. 125.

^[44] În același sens, a se vedea, spre exemplu, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. All Beck, București, 2011, p. 196-197; A. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., p. 117. În sens contrar, a se vedea, spre exemplu, D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului familiei, Ed. Științifică, București, 1963, p. 137.

^[45] Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.

^[46] În sensul că lichidarea are caracter facultativ, a se vedea C.M. Nicolescu, Comentariul la art. 320 din Codul civil, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 417.

^[47] E. Florian, op. cit., p. 246.

^[48] Art. 668 C. civ. face trimitere tot la regulile specifice regimului comunității legale.

^[49] E. Florian, op. cit., p. 247.

^[50] Cu privire la clauza de preciput, a se vedea C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Reglementarea clauzei de preciput în Noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în P.R. nr. 8/2011, p. 49 și urm.; C.M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea Noului Cod civil român. Abordare comparativă, în R.R.D.P. nr. 6/2011, p. 137 și urm.

^[51] Art. 337 alin. (1) C. civ. prevede: „Minorul care a împlinit vârsta matrimonială sau majorul persoana care beneficiază de consiliere judiciară ori tutelă specială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă”.

^[52] A se vedea art. 333 alin. (1) C. civ.

^[53] Art. 367 lit. d) teza finală C. civ.

^[54] A se vedea art. 11 C. civ.

^[55] C.M. Crăciunescu, Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al comunității convenționale în reglementarea noului Cod civil, în Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări juridice, 2010, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 100.

^[56] M. Avram, op. cit., p. 758.

^[57] C.M. Crăciunescu, Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al comunității convenționale în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 100.

^[58] Ibidem, p. 101.

^[59] Excepție făcând bunurile de uz personal și cele de uz profesional, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț ce face parte din comunitatea de bunuri.