Uniţi în diversitate – unele consideraţii cu privire la reguli de bază aplicabile în cadrul pieţei interne unionale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 19-43.

§1. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii. Valorizarea prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în ambianţa măsurilor consacrate pieţei interne

Corespunzător art. 3 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.), realizarea pieţei interne constituie un obiectiv al Uniunii Europene. Instituirea pieţei interne este de natură să asigure dezvoltarea durabilă a Europei, precum şi promovarea progresului ştiinţific şi tehnic.

Piaţa internă presupune, potrivit definiţiei de la art. 26 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.), un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată.

Piaţa internă constituie, conform art. 4 alin. (2) lit. a) din T.F.U.E., un domeniu în care se aplică competenţele partajate între Uniune şi statele membre. Uniunea vamală şi politica comercială comună sunt însă domenii în care, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi e) din T.F.U.E., competenţa Uniunii este exclusivă.

În jurisprudenţa europeană s-a reţinut, în cadrul unei formule generoase, că realizarea pieţei interne (a pieţei comune) implică eliminarea tuturor obstacolelor din calea schimburilor între statele membre, în scopul fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, care să prezinte condiţii cât mai apropiate de cele ale unei veritabile pieţe interne^[1].

În contextul competenţelor recunoscute statelor membre, se evidenţiază principiul supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dreptul statelor membre, care reprezintă un principiu fundamental, întemeiat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene^[2].

Corespunzător unei jurisprudenţe constante, normele europene indiferent de izvorul lor, care au sau nu efect direct, se aplică prioritar în raport cu dreptul naţional, indiferent care ar fi textul naţional în cauză.

Potrivit principiului interpretării conforme, autorităţile naţionale trebuie să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a dreptului Uniunii şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de acesta^[3]. Instanţa europeană a hotărât că incompatibilitatea unei prevederi din dreptul intern ulterioară normelor europene nu semnifică că acea prevedere din dreptul intern este inexistentă. Instanţa naţională trebuie să asigure respectarea drepturilor recunoscute particularilor de dreptul Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile pertinente din dreptul intern^[4].

Cerinţa unei interpretări conforme include obligaţia instanţelor naţionale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudenţă consacrată care se întemeiază pe o interpretare constantă a dreptului naţional ce este incompatibilă cu dreptul Uniunii^[5].

Principiul interpretării conforme a dreptului naţional cunoaşte totuşi anumite limite. Astfel, instanţa naţională nu poate realiza o interpretare contra legem a dreptului naţional, căci aceasta ar nesocoti principiile generale de drept, în special principiul securităţii juridice şi principiul neretroactivităţii^[6], care sunt principii recunoscute inclusiv la nivelul Uniunii Europene.

Problema neaplicării unei dispoziţii naţionale care este contrară dreptului Uniunii se pune în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare a acestei dispoziţii conformă cu dreptul Uniunii^[7]. În această situaţie, judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului Uniunii, va lăsa neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale prin propria putere de decizie, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional^[8].

Supremaţia dreptului Uniunii este asigurată inclusiv în ceea ce priveşte drepturile fundamentale.

Corespunzător art. 6 din Tratatul U.E: (1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.

(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

Obiectivul protecţiei drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii este de a veghea ca drepturile fundamentale să nu fie încălcate în domeniile de activitate a Uniunii, fie ca urmare a acţiunii Uniunii, fie ca urmare a punerii în aplicare a dreptului Uniunii de către statele membre. Urmărirea acestui obiectiv este motivată de necesitatea de a evita ca o protecţie a drepturilor fundamentale care poate varia în funcţie de dreptul naţional în cauză să aducă atingere unităţii, supremaţiei şi caracterului efectiv al dreptului Uniunii^[9].

Prevederile cartei se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii [art. 51 alin. (1) din cartă]. În sensul art. 51 din cartă, noţiunea de „punere în aplicare a dreptului Uniunii” impune existenţa unei legături de un anumit grad, care depăşeşte proximitatea materiilor reglementate de dreptul Uniunii şi a celor supuse dispoziţiilor legale naţionale sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte. Pentru a stabili dacă o reglementare naţională implică punerea în aplicare a dreptului Uniunii, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă aceasta are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziţii a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări şi aspectul dacă aceasta nu urmăreşte alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din urmă, precum şi problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze.

Articolul 51 alin. (1) din cartă nu abordează aspectul dacă dispoziţii ale acesteia pot sau nu să se aplice raporturilor dintre particulari. Pornind de la împrejurarea că prevederi ale dreptului primar care se adresează în primul rând statelor membre se pot aplica totuşi în raporturile dintre particulari, Curtea de Justiţie a hotărât că art. 51 alin. (1) din cartă nu exclude posibilitatea luării în considerare a unor dispoziţii ale cartei în asemenea litigii^[10].

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conţine dispoziţii mai largi decât cele ale Convenţiei europene. Astfel, prin cartă sunt reglementate inclusiv drepturi sociale şi economice (de exemplu, dreptul de negociere şi de acţiune colectivă, protecţia în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte); evidenţierea drepturilor fundamentale s-a realizat ţinându-se seama inclusiv de dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică (de pildă, protecţia datelor cu caracter personal, interzicerea clonării fiinţelor umane); mai multe prevederi se adresează, în mod specific, cetăţenilor Uniunii [de exemplu, art. 15 alin. (2), în contextul libertăţii de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă]. 

Prevederile Cartei drepturilor fundamentale se integrează legislaţiei primare a Uniunii. Acestea nu extind în niciun fel competenţele Uniunii. Textul art. 51 alin. (2) din cartă stipulează, în termeni apropiaţi de cei ai art. 6 alin. (1) din T.U.E., că dispoziţiile cartei nu extind domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile stabilite de tratate. Prin urmare, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocaţia de a fi aplicate în toate situaţiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situaţii^[11]. Rezultă că instanţa europeană şi instanţele judecătoreşti din statele membre nu pot aprecia, din perspectiva cartei, o reglementare naţională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii.

De exemplu, o reglementare naţională care operează o transpunere a unei directive poate să fie analizată în raport cu dispoziţii ale cartei^[12].

Atunci când un stat membru susţine că o măsură al cărei autor este şi care restrânge o libertate fundamentală garantată de T.F.U.E. este justificată în temeiul acestui tratat sau de un motiv imperativ de interes general recunoscut de dreptul Uniunii, se consideră că o asemenea măsură pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul art. 51 alin. (1) din cartă, astfel că măsura respectivă trebuie să fie conformă cu drepturile fundamentale consacrate de cartă^[13].

În schimb, o reglementare naţională care nu poate fi considerată o măsură luată în temeiul unor prevederi din T.U.E. sau din T.F.U.E., nici în temeiul unui regulament sau al unei directive specifice, nu poate să fie examinată din perspectiva cartei, chiar dacă, în mod indirect, aceasta poate să prezinte semnificaţie cu privire la aspecte subsumate dreptului Uniunii. Urmărind alte obiective decât cele acoperite de dreptul european, o asemenea reglementare nu poate să fie apreciată în funcţie dispoziţii ale cartei^[14].

Pe de altă parte, în cuprinsul unor regulamente şi al unor directive se stipulează, în mod expres, că actele juridice în cauză recunosc drepturile fundamentale şi principiile consacrate de cartă, ceea ce accentuează ideea conform căreia prevederile acestora nu pot să fie interpretate astfel încât să contravină drepturilor fundamentale^[15].

În ipoteza în care într-o cauză se iau în considerare mai multe drepturi fundamentale, poate să fie necesară o evaluare comparativă a acestora, în raport cu cerinţele care decurg din principiul proporţionalităţii, pentru a se asigura concilierea necesară dintre exigenţele referitoare la protecţia diferitelor drepturi şi libertăţi şi justul echilibru între aceste drepturi.^[16]

În contextul prevederilor art. 267 din T.F.U.E. şi ale Regulamentului de procedură al Curţii de Justiţie, instanţa europeană a subliniat în cuprinsul Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare că din cererea de decizie preliminară este necesar să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile cartei eventual invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competenţe^[17].

Carta conţine prevederi referitoare la drepturi, libertăţi şi principii (alineatul ultim al preambulului cartei). În cuprinsul cartei nu există însă o separare netă între drepturi, libertăţi şi, respectiv, principii.

Textul art. 6 alin. (1) din T.U.E. solicită ca prevederile din cartă să fie interpretate în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al cartei şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.

Corespunzător art. 52 alin. (7) din cartă, integrat titlului VII al acesteia, instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre ţin seama de explicaţiile redactate în vederea orientării interpretării cartei.

În partea introductivă a explicaţiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[18] se subliniază că acestea nu au valoare juridică în sine, dar constituie un preţios instrument de interpretare destinat clarificării dispoziţiilor cartei.

Pornind de la prevederile art. 6 alin. (1) din T.U.E. şi ale art. 52 alin. (7) din cartă, care aparţine legislaţiei primare a Uniunii, încercarea de a le corela cu textul din partea introductivă a explicaţiilor referitoare la Carta drepturilor fundamentale credem că presupune ca, ori de câte ori este posibil, instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre să ia în considerare explicaţiile respective, fără ca acestea să aibă însă valoare absolută. De altminteri, în unele situaţii, în cuprinsul explicaţiilor, care urmăresc „să orienteze” instanţele judecătoreşti, să le ofere o serie de repere, sunt evocate diferite instrumente legale, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii, care pot să comporte analize specifice.

Reţinem, totodată, că interpretarea prevederilor Cartei trebuie să se realizeze dinamic, „în spiritul evoluţiei societăţii, al progresului social şi al dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice” [alin. (4) din preambulul cartei].

Dispoziţiile cartei care conţin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative şi de punere în aplicare adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea lor în faţa instanţei judecătoreşti se admite numai în scopul interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte [art. 52 alin. (5) din cartă].

În cuprinsul cartei se distinge, aşadar, între drepturi şi libertăţi şi, respectiv, principii.

Corespunzător explicaţiilor care însoţesc prevederile art. 52 alin. (5) din cartă, drepturile subiective trebuie respectate, în timp ce principiile trebuie urmate.

Principiile sunt importante pentru instanţe în situaţiile în care interpretează sau controlează actele menţionate la art. 52 alin. (5) din cartă. 

Principiile nu dau însă naştere unor drepturi imediate pentru acţiuni pozitive din partea instituţiilor Uniunii sau a autorităţilor statelor membre. De exemplu, prevederile din cartă referitoare la protecţia sănătăţii (art. 35), protecţia mediului (art. 37), protecţia consumatorilor (art. 38) enunţă principii. În raport cu motivele imperative de interes general, se poate însă observa că protecţia sănătăţii, protecţia mediului şi protecţia consumatorilor pot să justifice instituirea unor limite în ceea ce priveşte libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă.

Dispoziţiile privind libertatea de exprimare şi de informare (art. 11), libertatea de întrunire şi de asociere (art. 12), libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă (art. 15), libertatea de a desfăşura o activitate comercială (art. 16), protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare (art. 19), nediscriminarea [art. 21 alin. (2)], dreptul de negociere şi de acţiune colectivă (art. 28) exprimă libertăţi şi drepturi fundamentale. De asemenea, prevederile titlului V din cartă, denumit „Drepturile cetăţenilor”, vizează drepturi fundamentale.

În anumite cazuri, potrivit explicaţiilor aferente art. 52 alin. (5) din cartă, un articol din cuprinsul acesteia poate să conţină elemente care aparţin atât unui drept, cât şi unui principiu. Dispoziţiile privind egalitatea între femei şi bărbaţi (art. 23), viaţa de familie şi viaţa profesională (art. 33), securitatea socială şi asistenţă socială (art. 34) sunt menţionate, cu titlu exemplificativ, în acest sens.

Dispoziţiile art. 6 din T.U.E. sunt importante şi pentru că ele permit aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În cuprinsul explicaţiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt arătate, în legătură cu prevederile art. 52 alin. (3) din cartă, articolele cartei al căror înţeles şi domeniu de aplicare sunt aceleaşi cu cele ale articolelor corespondente din Convenţia europeană a drepturilor omului sau din protocoalele acesteia, precum şi articolele din cartă al căror înţeles este acelaşi cu cel al articolelor corespondente din Convenţia europeană ori din protocoalele acesteia, dar al căror domeniu de aplicare este mai extins. De exemplu, dispoziţiile din cartă privind dreptul de proprietate (art. 17), interzicerea expulzărilor colective [art. 19 alin. (1)] fac parte din prima categorie menţionată; cele referitoare la libertatea de întrunire şi de asociere [art. 12 alin. (1)], la dreptul la educaţie [art. 14 alin. (1)], la dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune (art. 50) sunt integrate celei de a doua categorii.

În mai multe situaţii, Curtea de Justiţie a Uniunii s-a raportat la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului pentru a asigura coerenţa între cartă şi Convenţia europeană a drepturilor omului^[19].

Prevederile din dreptul Uniunii pot să confere însă o protecţie mai largă decât Convenţia europeană. Obiectivele specifice pe care le implică integrarea unională, autonomia dreptului Uniunii Europene şi dinamica acestuia, precum şi poziţia Curţii de Justiţie a Uniunii în cadrul modului de organizare al Uniunii Europene justifică stipulaţiile art. 52 alin. (3) din cartă.

În cuprinsul Cartei drepturilor fundamentale se admite aplicarea dispoziţiilor acesteia de către instanţele judecătoreşti ale statelor membre [art. 52 alin. (7) din cartă].

După cum am precizat, în cadrul cartei se distinge între drepturi şi libertăţi şi, respectiv, principii. În raport cu prevederile art. 52 alin. (5) din cartă şi cu explicaţiile care însoţesc aceste prevederi, principiile nu dau naştere unor drepturi imediate pentru acţiuni pozitive din partea instituţiilor Uniunii sau a autorităţilor statelor membre.

În doctrină s-a considerat însă că particularii ar putea să invoce în faţa instanţelor judecătoreşti principii care nu au fost puse în aplicare sau care au fost încălcate în mod indirect prin acte legislative ale instituţiilor Uniunii ori ale autorităţilor statelor membre. În acest mod s-ar evita un regres în ceea ce priveşte construcţia unională^[20]. În jurisprudenţa recentă a instanţei europene, noţiunea de „punere în aplicare a dreptului Uniunii” a fost interpretată totuşi în sens strict, nefiind suficient să existe efecte indirecte între materii reglementate de dreptul Uniunii şi dispoziţii legale naţionale^[21]. Referirea la principii care nu au fost puse în aplicare sau la necesitatea menţinerii realizărilor unionale credem că este, în absenţa unor elemente suplimentare, prea generală pentru a putea să fie invocată în faţa instanţelor de judecată ale statelor membre, iar prioritatea principiilor în raport cu dreptul derivat este asigurată de instanţe în cadrul competenţelor care le sunt recunoscute.

În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale, acestea trebuie să fie respectate. Modalităţile prin care se asigură atingerea acestui obiectiv pot să fie însă diferite. Prevederile din cartă care sunt suficiente în sine pot să fie invocate de particulari în faţa autorităţilor competente ale statelor membre, inclusiv în faţa organelor de jurisdicţie ale acestor state. De exemplu, în jurisprudenţa instanţei europene s-a evidenţiat că au efect direct prevederile art. 21 alin. (1) prin care se interzice orice discriminare pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, această interdicţie fiind suficientă prin ea însăşi pentru a conferi particularilor un drept care poate fi invocat ca atare într-un litigiu între particulari, într-un domeniu acoperit de dreptul Uniunii. De asemenea, art. 47 din cartă referitor la dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă este suficient în sine şi nu trebuie precizat prin dispoziţii ale dreptului Uniunii sau ale dreptului naţional pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare^[22].

Articolul 31 alin. (2) care prevede că orice lucrător are dreptul la o perioadă de concediu anual plătit implică, prin însăşi natura sa, o obligaţie corelativă în sarcina angajatorului, şi anume de a acorda astfel de perioade de concediu plătit, iar instanţele din statele membre pot să fie în situaţia de a asigura protecţia juridică ce decurge din această dispoziţie şi să asigure efectul ei deplin^[23].

Dispoziţiile art. 50 care consacră principiul non bis in idem sunt dotate, şi ele, cu un efect direct^[24].

Din cuprinsul hotărârilor Curţii de Justiţie reiese preocuparea ca prevederile care sunt invocate din cartă să vizeze domenii acoperite de dreptul Uniunii. Totuşi, nu au efect direct ansamblul dispoziţiilor din cartă referitoare la drepturi şi libertăţi fundamentale. De pildă, nu au efect direct prevederile art. 16 referitoare la libertatea de a desfăşura o activitate comercială^[25], dispoziţiile art. 14 alin. (3) privind libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ^[26], dispoziţiile art. 27 referitoare la dreptul lucrătorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderii^[27].

Potrivit explicaţiilor cu privire la art. 52 alin. (5) din cartă, unele articole din cuprinsul acesteia pot conţine elemente care aparţin atât unui drept, cât şi unui principiu, ceea ce poate să permită în practică, în unele situaţii, invocarea lor în faţa organelor de jurisdicţie ale statelor membre. De pildă, textul art. 31 alin. (2) din cartă poate să fie pus în legătură cu art. 35 din cuprinsul acesteia care conţine mai multe principii, dar poate, de asemenea, să fie invocat, corespunzător jurisprudenţei instanţei europene, în faţa instanţelor din statele membre.

Într-o serie de ipoteze, în jurisprudenţa instanţei europene s-a reţinut că motive imperative de interes general exprimă drepturi fundamentale^[28] sau au fost evidenţiate legăturile strânse între astfel de motive şi unele drepturi fundamentale^[29]. Sfera motivelor imperative de interes general este însă mai largă decât cea a drepturilor fundamentale. După cum s-a accentuat în practică, motivele imperative de interes general se interpretează în raport cu principiile generale de drept, în special în raport cu prevederile consacrate drepturilor fundamentale^[30].

În funcţie de reperele precizate în jurisprudenţa instanţei europene, amintim că prevederile legale unionale care sunt suficiente în sine, care sunt necondiţionate şi suficient de precise au efect direct. Prin urmare, dispoziţiile generale care vizează obiective politice, economice sau sociale, conferind o marjă de apreciere importantă statelor membre nu au un asemenea efect^[31]. Sub aspectul arătat poate să fie relevant că în cuprinsul unor prevederi largi din Carta drepturilor fundamentale se face trimitere la dreptul Uniunii şi la legislaţiile şi practicile naţionale sau la legile interne. Totuşi, astfel de trimiteri nu exclud în toate situaţiile posibilitatea ca dispoziţiile legale unionale analizate să aibă efect direct, unele dintre ele putând să fie invocate ca atare în faţa organelor de jurisdicţie ale statelor membre. De pildă, dreptul de acţiune colectivă, inclusiv greva, la care se referă art. 28 din cartă, credem că nu poate să fie pus, ca atare, sub semnul întrebării, Uniunea Europeană având nu numai finalitate economică, ci şi o finalitate socială. De altminteri, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, dreptul de a întreprinde o acţiune colectivă constituie un motiv imperativ de interes general^[32]. Aşadar, instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre ar putea să intervină în cazul în care este nesocotit acest drept fundamental. Formele şi modalităţile corecte de exprimare a dreptului de acţiune colectivă rămân însă supuse, în esenţă, legislaţiilor şi practicilor naţionale.

În practică, unele hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii pe temeiul anumitor prevederi din Carta drepturilor fundamentale ar putea să influenţeze modul în care sunt analizate chestiunile referitoare la efectul direct al unor dispoziţii din T.F.U.E. De exemplu, în jurisprudenţa instanţei europene s-a reţinut că au efect direct prevederile art. 21 alin. (1) din cartă prin care se interzice discriminarea de orice fel, particularii având posibilitatea să invoce acest text într-un litigiu între particulari, într-un domeniu acoperit de dreptul Uniunii^[33]. Având în vedere că în cuprinsul art. 21 din cartă nu se distinge între diferitele motive pe care ar putea să fie bazată discriminarea şi că alineatul (2) al art. 21 reia stipulaţiile art. 18 alin. (1) din T.F.U.E. prin care se interzice, în domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, credem că se poate considera că prevederile art. 18 alin. (1) din tratat au efect direct orizontal. În raport cu această jurisprudenţă, explicaţiile cu privire la art. 21 din cartă corespunzător cărora alineatul (1) al articolului arătat nu conţine o interdicţie amplă a discriminării în domeniile care intră în competenţele Uniunii, au caracter restrictiv.

După cum am menţionat, principiile din cuprinsul cartei nu dau naştere unor drepturi imediate pentru acţiuni pozitive din partea instituţiilor Uniunii sau a autorităţilor statelor membre, acestea nu sunt suficiente în sine pentru a avea efect direct.

Nu s-ar putea susţine totuşi, într-o formulă de ansamblu, că principiile generale ale dreptului Uniunii la care se referă art. 6 alin. (3) din T.U.E. nu au efect direct. De exemplu, dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă, consacrat în prezent în cadrul art. 47 din cartă, a fost considerat de instanţa europeană un principiu general de drept care se află la baza tradiţiilor constituţionale comune statelor membre^[34].

§2. Similitudini şi diferenţe specifice în ceea ce priveşte libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă

În cadrul Uniunii Europene, restricţiile (obstacolele, cerinţele) între statele membre se analizează doar în raport de una dintre libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă sau în funcţie de mai multe asemenea libertăţi fundamentale.

În ceea ce priveşte întrebarea dacă o reglementare naţională ţine de una sau alta dintre libertăţile de circulaţie, dintr-o jurisprudenţă consacrată rezultă că trebuie luat în considerare obiectul reglementării în cauză^[35].

De pildă, o reglementare naţională care prevede condiţiile în care pot să fie vândute anumite mărfuri intră sub incidenţa dispoziţiilor din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, chiar dacă poate să aibă legătură cu libera prestare a serviciilor, în măsura în care se aplică unor entităţi care au în special ca activitate vânzarea cu amănuntul a acelor mărfuri^[36].

În cazul unei reglementări naţionale care are legătură cu libertatea de stabilire se ia în considerare numai art. 49 din T.F.U.E., atunci când efectele restrictive asupra liberei circulaţii a capitalurilor sunt urmarea inevitabilă a unui obstacol în calea libertăţii de stabilire^[37].

Analiza Curţii de Justiţie se raportează doar la art. 49 şi art. 56 din T.F.U.E. în ipoteza unor eventuale restricţii impuse libertăţilor garantate de aceste dispoziţii din tratat, dacă efectele restrictive ale reglementării naţionale în discuţie asupra liberei circulaţii a capitalurilor şi a libertăţii plăţilor sunt consecinţele ineluctabile ale unor eventuale restricţii în materia dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor^[38].

În situaţia în care se apreciază că restricţiile privind libertatea de stabilire sunt consecinţa directă a obstacolelor în calea liberei circulaţii a capitalurilor, de care sunt inseparabil legate, constatându-se o încălcare a art. 63 alin. (1) din T.F.U.E., nu este necesar să se examineze separat aspectele referitoare la libertatea de stabilire^[39].

O reglementare naţională poate să fie însă susceptibilă să intre sub incidenţa art. 49 din T.F.U.E. privind libertatea de stabilire sau a art. 56 privind libera prestare a serviciilor^[40] ori, în alte cazuri, sub incidenţa art. 49 din tratat şi a art. 63 din T.F.U.E. referitor la libera circulaţie a capitalurilor^[41].

Într-o cauză, instanţa europeană a reţinut că se pot analiza, în primul rând, dispoziţiile art. 56 din T.F.U.E., apoi cele ale art. 45 şi/sau ale art. 49 din T.F.U.E., precum şi, în ceea ce priveşte toate situaţiile care nu intră în domeniul de aplicare al art. 45, art. 49 şi art. 56 din T.F.U.E., dispoziţiile art. 21 din T.F.U.E.^[42]

Într-o altă ipoteză, măsura naţională adusă în atenţie a fost examinată numai în funcţie de libertatea fundamentală pe care era susceptibilă să o afecteze în mod preponderent^[43].

În alte cauze, împrejurările speţei au determinat instanţa europeană să analizeze măsura în discuţie doar în raport cu una dintre libertăţile fundamentale, pe motivul că alte libertăţi fundamentale de care era legată simultan măsura respectivă erau cu totul secundare şi puteau fi accesorii libertăţii fundamentale examinată de Curtea de Justiţie^[44]. Jurisprudenţa instanţei europene în materie, argumentele părţilor aflate în litigiu, indicaţiile furnizate de instanţa de trimitere, problema ridicată de aceasta sunt relevante sub aspectul arătat^[45].

Cu privire la cele patru libertăţi fundamentale care definesc piaţa internă, supuse unor prevederi legale diferite, pot să fie remarcare cel puţin următoarele similitudini, unele dintre acestea comportând însă precizări pe care le considerăm semnificative:

– Principalele reglementări din T.F.U.E. care sunt consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor au efect direct. Astfel, au efect direct vertical prevederile art. 28 şi art. 30 din T.F.U.E. prin care sunt interzise, între statele membre, taxele vamale la import şi la export, precum şi orice taxe cu efect echivalent^[46]; prevederile art. 34 şi art. 35 din T.F.U.E. prin care sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative la import sau la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent^[47]; prevederile art. 37 din T.F.U.E. referitoare la adaptarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial^[48]; prevederile art. 63 din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe^[49]; prevederile art. 110 din T.F.U.E. referitoare la impozitele interne^[50].

Alte dispoziţii din cuprinsul tratatului au efect direct orizontal. Au efect direct orizontal: prevederile art. 45 din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii;^[51]; prevederile art. 49 din T.F.U.E. consacrate dreptului de stabilire^[52]; prevederile art. 56 alin. (1) şi ale art. 57 alin. (3) din T.F.U.E. referitoare la libera prestare a serviciilor^[53]; prevederile art. 157 din T.F.U.E. referitoare la egalitatea remunerării între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o muncă echivalentă^[54].

Referitor la prevederile art. 18 din T.F.U.E. prin care se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, Curtea de Justiţie a arătat că acestea au efect direct, dar se pune problema de a şti dacă este vorba de un efect direct orizontal sau doar vertical. În jurisprudenţa instanţei europene s-a reţinut că au efect direct prevederile art. 21 alin. (1) din cartă prin care se interzice discriminarea de orice fel, particularii având posibilitatea să invoce acest text într-un litigiu între particulari, într-un domeniu acoperit de dreptul Uniunii^[55]. După cum am menţionat, având în vedere că în cuprinsul art. 21 din cartă nu se distinge între diferitele motive pe care ar putea să fie bazată discriminarea şi că alin. (2) al art. 21 reia stipulaţiile art. 18 alin. (1) din T.F.U.E. prin care se interzice, în domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, credem că se poate considera că prevederile art. 18 alin. (1) din tratat au efect direct orizontal;

– Corespunzător unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii, măsurile naţionale susceptibile să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de tratat sunt incompatibile cu prevederile legale europene consacrate acestor libertăţi. Astfel, în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, taxele cu efect echivalent şi măsurile cu efect echivalent sunt interzise, chiar dacă nu au caracter discriminatoriu sau protecţionist^[56]; dispoziţiile din cadrul T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a persoanelor, precum şi cele care vizează libera prestare a serviciilor se opun oricărei măsuri care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, este susceptibilă să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii Uniunii a libertăţilor fundamentale garantate de tratat^[57]; în ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor, măsurile naţionale aplicate fără deosebire rezidenţilor şi nerezidenţilor pot să fie susceptibile să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea acestei libertăţi fundamentale^[58].

În cadrul domeniului de aplicare a prevederilor din T.F.U.E. consacrate libertăţilor fundamentale, noţiunea de „restricţie” este înţeleasă în sens larg.

Un regim naţional restrictiv în ceea ce priveşte libertăţile de circulaţie poate rămâne incompatibil cu dreptul Uniunii, chiar atunci când aplicarea sa ar fi facultativă^[59].

Realizarea pieţei interne presupune ca măsuri care sunt incompatibile cu regulile fundamentale din T.F.U.E. să nu fie instituite nici de instituţiile Uniunii, pentru că acestea ar putea să determine declanşarea unor mecanisme de dezintegrare a pieţei interne, ceea ce ar contraveni obiectivelor stabilite prin tratat^[60].

Unele restricţii pot să fie însă explicate prin invocarea limitelor acceptate în cazul libertăţilor fundamentale care definesc piaţa internă;

– Prevederile din T.F.U.E. consacrate libertăţilor fundamentale interzic atât restricţiile instituite în ţara de plecare (statul membru de origine), cât şi pe cele din ţara de destinaţie. Referitor la libera circulaţie a mărfurilor, potrivit art. 28 şi art. 30 din T.F.U.E., între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export şi orice taxe cu efect echivalent acestora, corespunzător art. 110 din T.F.U.E., între statele membre sunt interzise impozitele interne cu caracter discriminatoriu, iar conform art. 34 şi art. 35 din T.F.U.E., între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative şi orice măsuri cu efect echivalent la import şi la export; în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor şi libera prestare a serviciilor, dispoziţiile art. 45 alin. (2), art. 49 şi art. 57 din T.F.U.E. urmăresc să asigure nu numai beneficiul tratamentului naţional în statul membru gazdă, ci interzic în egală măsură ca statul membru de origine să împiedice exercitarea acestor libertăţi fundamentale^[61], iar art. 20 şi art. 21 din T.F.U.E., precum şi Directiva 2004/38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membri familiilor acestora, pot să fie invocate, de asemenea, în statul membru de origine sau în statul membru gazdă^[62]; în cazul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor, art. 63 din T.F.U.E. se aplică măsurilor care sunt de natură să descurajeze nerezidenţii să aibă acces pe piaţa unui stat membru sau să descurajeze rezidenţii statului membru respectiv să aibă acces pe piaţa altor state^[63].

În raport cu criteriul accesului liber pe pieţele naţionale, evidenţiat mai întâi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre^[64], se poate observa că acesta este luat în considerare inclusiv în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor, libera prestare a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor^[65].

În cadrul pieţei interne, restricţiile între statele membre sunt interzise chiar dacă ele sunt de aplicabilitate redusă, de mică întindere sau de importanţă minoră^[66];

– Situaţiile transfrontaliere comparabile în mod obiectiv cu cele interne nu trebuie să fie tratate în mod diferit, în sensul defavorizării situaţiilor unionale în raport cu situaţiile strict interne. Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie, egalitatea de tratament presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv^[67]. Comparabilitatea situaţiilor transfrontalieră şi internă trebuie să fie examinată ţinând seama de obiectul şi de conţinutul dispoziţiilor naţionale în cauză^[68]. O diferenţă de tratament poate să aibă efecte negative în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor sau a capitalurilor.

O măsură naţională poate să fie considerată compatibilă cu dispoziţiile T.F.U.E. dacă diferenţa de tratament priveşte situaţii care nu sunt comparabile în mod obiectiv sau ea este justificată prin limitele admise în raport cu libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă.

În cuprinsul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii se examinează, în numeroase situaţii, mai întâi existenţa unei diferenţe de tratament, apoi eventuala comparabilitate a situaţiilor şi, dacă statul membru interesat le invocă în mod corespunzător, motivele care justifică tratamentul diferenţiat^[69]. Nu este însă exclus ca, în anumite ipoteze, să se analizeze cu prioritate comparabilitatea situaţiilor şi ulterior existenţa unei diferenţe de tratament^[70] sau ca, în unele împrejurări, comparabilitatea situaţiilor să fie evidentă^[71]  Se poate apoi observa că, în cadrul pieţei interne, o serie de obstacole nu pot să fie justificate.

O discriminare poate rezulta şi din aplicarea aceleiaşi reguli unor situaţii diferite^[72];

– Principiul recunoaşterii reciproce, reţinut mai întâi în jurisprudenţa instanţei europene în materia liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre^[73], este luat în considerare în prezent în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor^[74]. Aplicarea acestui principiu în materia liberei circulaţii a capitalurilor credem că este, de asemenea, posibilă. De exemplu, în cazul regimurilor de declarare şi de autorizare ar trebui să fie avute în vedere condiţiile echivalente care sunt îndeplinite de către solicitant într-un alt stat membru;

– Numeroase noţiuni fundamentale din cadrul regulilor unionale consacrate pieţei interne au o semnificaţie autonomă. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii, în măsura în care dispoziţiile dreptului Uniunii nu trimit la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul lor de aplicare, acestea trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama nu numai de termenii utilizaţi, ci şi de contextul acestor dispoziţii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză^[75]. Astfel, în jurisprudenţa instanţei europene au fost interpretate în mod autonom noţiunile de „marfă”^[76], „taxă cu efect echivalent”^[77], „măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative”^[78], „lucrător salariat”^[79], „activitate independentă”^[80], „stabilire”^[81], „serviciu”^[82], „circulaţie a capitalurilor” şi „circulaţie a plăţilor”^[83] ş.a., fără ca modul de interpretare a unor asemenea noţiuni să suscite rezerve. Semnificaţia dată altor noţiuni de către Curte poate să fie însă supusă discuţiei. Astfel, în sensul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, noţiunea de „soţ”, prevăzută la art. 2 pct. (2) lit. a) din Directiva 2004/38, este neutră din punct de vedere al genului, desemnând o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie. Curtea de Justiţie a mai reţinut că Directiva 2004/38, aplicabilă prin analogie în legătură cu art. 21 alin. (1) din T.F.U.E., nu conţine cu privire la noţiunea de „soţ” dispoziţii restrictive similare celor care se aplică, potrivit art. 2 pct. (2) lit. b) din directivă, partenerului cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat în temeiul legislaţiei unui stat membru.

Restricţiile instituite în statul membru de origine al cetăţeanului Uniunii pot să fie justificate prin motive de interes general, cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Printr-o formulare tranşantă şi eliptică, Curtea de Justiţie a considerat însă că obligaţia de recunoaştere exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ cu care un cetăţean al Uniunii a încheiat o căsătorie într-un stat membru care reglementează căsătoria persoanelor de acelaşi sex nu aduce atingere identităţii naţionale. O asemenea obligaţie de recunoaştere nu ameninţă nici ordinea publică a statului membru în cauză.

Referitor la respectarea drepturilor fundamentale, Curtea a subliniat că, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, drepturile garantate la art. 7 din cartă au acelaşi sens şi acelaşi domeniu de aplicare precum cele garantate la art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că relaţia pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noţiunii „viaţă privată”, precum şi a noţiunii „viaţă de familie” la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeaşi situaţie^[84].

Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, încheiată conform dreptului unui stat membru, se realizează, aşadar, exclusiv în scopul exercitării drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă acestor persoane. În situaţia în care un cetăţean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulaţie deplasându-se şi locuind efectiv într-un alt stat membru decât cel al cărui cetăţenie o deţine şi a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viaţă de familie cu un resortisant al unui stat terţ, de acelaşi sex, de care este legat printr- o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, art. 21 alin. (1) din T.F.U.E. se opune ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului ţării terţe, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex.

În ultimele două decenii, mai multe state membre, între care ţări cu o pondere demografică şi economică însemnată în Uniune, au reglementat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Pe de altă parte, parteneriatele la care se referă art. 2 pct. (2) lit. b) din Directiva 2004/38 sunt admise în mai mult de două treimi din statele membre, această formă de uniune între două persoane fiind reglementată în cuprinsul directivei în condiţii restrictive, care se corelează cu prevederile art. 81 alin. (3) din T.F.U.E. Soluţia instanţei europene nu a ţinut seama nici de termenii restrictivi ai art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu privire la dreptul la căsătorie, în jurisprudenţa C.E.D.O. nefiind consacrat dreptul la căsătorie în cazul persoanelor de acelaşi sex^[85];

– Principiul proporţionalităţii prezintă o însemnătate deosebită în contextul libertăţilor fundamentale care definesc piaţa internă. Corespunzător art. 5 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Principiul proporţionalităţii impune ca mijloacele puse în aplicare printr-o dispoziţie de drept al Uniunii să fie apte să realizeze obiectivele legitime urmărite de reglementarea în cauză şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestora. Legiuitorul Uniunii, în cadrul exercitării competenţelor care îi sunt conferite, dispune de o putere largă de apreciere în domeniile în care acţiunea sa implică atât alegeri de natură politică, cât şi economică sau socială, şi în care trebuie să efectueze aprecieri şi evaluări complexe. Numai caracterul vădit inadecvat al unei măsuri în raport cu obiectivul pe care instituţiile competente îl urmăresc poate să afecteze legalitatea respectivei măsuri^[86].

În cazul măsurilor naţionale adoptate de statele membre, principiul proporţionalităţii are o importanţă aparte în situaţiile în care se justifică restricţiile instituite în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor sau a capitalurilor la care se referă prevederile din T.F.U.E. Măsurile naţionale trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia^[87]. O măsură naţională care nu este necesară pentru atingerea obiectivului urmărit, nu este compatibilă cu principiul proporţionalităţii^[88].

Respectarea principiului proporţionalităţii nu impune însă ca statele membre să stabilească acelaşi nivel de protecţie în considerarea unui obiectiv legitim determinat. În lipsa unei armonizări complete la nivelul Uniunii este de competenţa statelor membre să decidă nivelul de protecţie pe care acestea doresc să îl asigure şi modul în care acest nivel trebuie atins, ţinând seama, în acelaşi timp, de cerinţele pe care le implică libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă. În consecinţă, măsurile adoptate într-un stat membru pot să fie mai permisive sau mai riguroase faţă de măsurile luate în alte state membre.

Marja de apreciere a statelor membre se poate manifesta în funcţie de reperele stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, o măsură restrictivă nu poate fi considerată de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent şi sistematic^[89]. Absenţa coerenţei, împrejurarea că măsura naţională respectivă nu asigură, în toate situaţiile, protejarea interesului general invocat, poate să indice faptul că, în realitate, sunt urmărite alte obiective, incompatibile cu prevederile legale europene^[90]. De asemenea, în situaţia în care autorităţile competente nu aplică, în mod adecvat, criterii transparente şi obiective, măsura naţională instituită nu permite să se atingă, în mod coerent şi sistematic, obiectivele legitime urmărite.

Corespunzător jurisprudenţei instanţei europene, o măsură naţională poate să fie justificată dacă obiectivul legitim urmărit nu poate fi atins la un nivel de eficienţă cel puţin echivalent prin măsuri mai puţin restrictive^[91]. Prin urmare, între două măsuri diferite care pot să fie stabilite pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, statul membru este obligat să o aleagă pe cea care restrânge cel mai puţin libertatea fundamentală luată în considerare.

Mijloacele alese de un stat membru trebuie să permită să se aprecieze, în mod rezonabil, că ele sunt apte să realizeze obiectivele urmărite^[92].

Analiza organului de jurisdicţie competent trebuie să ţină seama nu numai de situaţia existentă la momentul adoptării unei măsuri restrictive, ci şi de efectele acesteia, de evoluţia împrejurărilor ulterior adoptării măsurii respective^[93].

Formulările generale şi imprecise, lipsa unor criterii clare şi suficient determinate, pot să confere autorităţilor naţionale o marjă de apreciere discreţionară care nu poate să fie considerată proporţională în raport cu obiectivele urmărite^[94].

Curtea de Justiţie a mai reţinut că în cazul unei măsuri cu caracter deopotrivă indirect, incert şi aleatoriu nu este dovedită aptitudinea acesteia de a atinge obiectivul legitim urmărit, nu sunt îndeplinite cerinţele care decurg din principiul proporţionalităţii^[95].

Pe de altă parte, în ipoteza în care autorităţile publice pot să acţioneze în mod discreţionar, măsura naţională examinată nu are caracter nediscriminatoriu.

Autorităţile competente trebuie să se sprijine pe elemente precise în cadrul susţinerii argumentării lor. Nu se solicită însă ca, în toate situaţiile, statul membru care a adoptat o măsură internă restrictivă să prezinte studii care ar fi servit drept bază pentru reglementarea în cauză^[96].

În funcţie de aspectele aduse în atenţia Curţii de Justiţie a Uniunii, aceasta poate să decidă că instanţele naţionale sunt mai bine plasate pentru a verifica, în contextul aprecierii globale a tuturor circumstanţelor, respectarea cerinţelor care reies din jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte proporţionalitatea.

Instanţa va realiza o analiză a împrejurărilor de drept şi de fapt specifice din statul membru în cauză^[97].

Instanţele naţionale nu pot să fie însă obligate să se substituie autorităţilor competente ale statelor membre pentru a furniza justificările pe care trebuie să le furnizeze aceste autorităţi;^[98]

– În materie procedurală se aplică principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, în vederea asigurării respectării drepturilor pe care le implică aprofundarea pieţei interne. De regulă, dreptul Uniunii lasă normele de procedură la latitudinea dreptului naţional. Fiecare ţară din Uniunea Europeană desemnează organele de jurisdicţie competente şi adoptă normele procedurale aplicabile.

Termenele în cadrul cărora persoanele interesate pot să sesizeze organele de jurisdicţie competente sunt stabilite în cadrul dreptului intern al statelor membre^[99]. Asemenea termene dau expresie principiului securităţii juridice. Ele nu pun în cauză principiul supremaţiei dreptului european în raport cu dreptul statelor membre, nici efectul direct al dispoziţiilor din T.F.U.E.^[100].

În lipsa unei reglementări a Uniunii, statele membre au însă responsabilitatea de a asigura în fiecare caz o protecţie efectivă a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi în special de a garanta respectarea dreptului la o cale de atac efectivă şi de acces la o instanţă judecătorească imparţială, consacrat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[101].

Principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii trebuie să fie respectate în cadrul tuturor statelor membre.

Dintr-o jurisprudenţă constantă a instanţei europene rezultă că respectarea principiului echivalenţei presupune ca statele membre să nu prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru acţiunile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acţiunilor similare din punctul de vedere al obiectului, al cauzei şi al elementelor lor esenţiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern^[102].

Principiul echivalenţei se aplică cu privire la ansamblul modalităţilor procedurale pe care le implică situaţiile ce sunt comparabile, indiferent dacă acestea sunt de natură administrativă sau judiciară.

Principiul efectivităţii impune ca dispoziţiile procedurale naţionale să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii^[103];

– Prevederile din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor se aplică numai situaţiilor care au legătură cu vreuna dintre situaţiile prevăzute de dreptul Uniunii. Noţiunea de piaţă internă şi cea de cetăţenie a Uniunii nu au ca obiectiv extinderea domeniului de aplicare a T.F.U.E. la situaţiile care nu prezintă niciun punct de legătură cu dreptul Uniunii. În numeroase cazuri, dispoziţiile din tratat se aplică situaţiilor care au legătură cu schimburile intraunionale^[104]. O serie de aspecte specifice, asupra cărora nu putem să stăruim în cadrul acestei analize, pot să fie însă menţionate cu privire la fiecare dintre libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă.

Examinând circumstanţele unor cauze, instanţa europeană a arătat că prevederile din dreptul Uniunii nu se aplică situaţiilor pur interne^[105]. Nu este, totuşi, exclus ca unele dispoziţii din legislaţia secundară a Uniunii să fie luate în considerare în asemenea situaţii. De exemplu, în legătură cu prevederile capitolului III din Directiva 2006/123 privind serviciile în cadrul pieţei interne, capitol denumit „Libertatea de stabilire pentru prestatori”, Curtea de Justiţie a subliniat în practica ei că acestea se aplică nu numai prestatorului care doreşte să se stabilească în alt stat membru, ci şi celui care doreşte să se stabilească în propriul stat membru^[106].

În unele ipoteze, toate elementele situaţiei analizate sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, dar măsura naţională în cauză, aplicabilă fără deosebire resortisanţilor naţionali şi resortisanţilor altor state membre, este susceptibilă să producă efecte care nu sunt limitate la respectivul stat membru, pentru că nu este exclus ca resortisanţi stabiliţi în alte state membre să fi fost sau să fie interesaţi să se prevaleze de una dintre libertăţile fundamentale cu care este în legătură măsura naţională respectivă. 

În astfel de ipoteze, Curtea de Justiţie a Uniunii distinge după cum este vorba de o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor introdusă de Comisie sau de o cerere de decizie preliminară.

În primul caz, Curtea verifică dacă măsura naţională contestată de Comisie este susceptibilă, într-un mod general, să descurajeze exercitarea uneia sau a mai multora dintre libertăţile fundamentale garantate de tratat; în cel de al doilea, Curtea consideră că nu este admisibilă cererea de decizie preliminară, pentru că asistarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii a instanţei de trimitere presupune ca libertatea ori libertăţile fundamentale menţionate să fie aplicabile litigiului respectiv^[107].

În opinia noastră, în eventualitatea în care o măsură naţională este susceptibilă să constituie un obstacol potenţial în calea schimburilor intraunionale nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii pur interne. Judecătorul naţional ar trebui să lase neaplicată o măsură naţională contrară unei norme europene, iar resortisanţii altor state membre ar trebui să cunoască posibilităţile lor în ceea ce priveşte utilizarea libertăţilor fundamentale;

– Respectarea drepturilor fundamentale, motivele imperative de interes general, excepţiile legale, abuzul de drept şi fraudarea legii aplicabile constituie limite ale celor patru libertăţi fundamentale care definesc piaţa internă. Atunci când resortisanţii statelor membre exercită oricare dintre libertăţile fundamentale, aceştia beneficiază de prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi de principiile generale ale dreptului Uniunii. Curtea de Justiţie a statuat că respectarea drepturilor fundamentale se impune atât Comunităţii Europene, cât şi statelor membre, constituind un interes legitim, care este de natură să justifice, în principiu, o restricţie în ceea ce priveşte obligaţiile pe care le implică dreptul comunitar, chiar în temeiul uneia dintre libertăţile fundamentale garantate prin tratat^[108].

În contextul motivelor imperative de interes general şi a excepţiilor legale se poate observa, mai întâi, că anumite restricţii nu pot să fie niciodată justificate. De exemplu, condiţiile de reciprocitate cu alte state membre sunt incompatibile cu prevederile T.F.U.E.^[109]; cerinţele interzise potrivit art. 14 din Directiva 2006/123 privind serviciile în cadrul pieţei interne nu sunt permise indiferent care ar fi motivele invocate^[110].

Dispoziţiile din T.F.U.E. permit însă o serie de restricţii instituite pe criteriul cetăţeniei sau al naţionalităţii. De pildă, art. 45 alin. (4) permite restricţii privind lucrătorii în cazul încadrării în administraţia publică; art. 51 şi art. 52 permit restricţii privind libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor în cazul exercitării autorităţii publice, respectiv, pe motive referitoare la ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică.

În cuprinsul art. 36 din T.F.U.E., consacrat excepţiilor de la regula interzicerii restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent între statele membre, se prevede că interdicţiile sau restricţiile instituite de statele membre „nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre”. Referirea din cadrul textului la un mijloc de „discriminare arbitrară” poate să inducă ideea că, în anumite circumstanţe, măsurile cu caracter discriminatoriu pot să fie acceptate. Totuşi este puţin probabil ca măsurile cu caracter discriminatoriu să poată să fie considerate necesare. Asemenea măsuri afectează în mod grav realizarea pieţei interne şi încrederea reciprocă între statele membre pe care o presupune principiul recunoaşterii reciproce.

Mai notăm că, în situaţii specifice, în jurisprudenţa instanţei europene s-a reţinut că o măsură naţională luată pe baza unuia dintre motivele enunţate la art. 36 nu trebuie să aibă caracter discriminatoriu^[111].

În cuprinsul art. 36 din T.F.U.E. se solicită nu numai ca interdicţiile sau restricţiile instituite de statele membre să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară, ci şi ca acestea să nu semnifice o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre.

Termeni apropiaţi de cei ai art. 36 din T.F.U.E. sunt utilizaţi în cuprinsul art. 65 alin. (3) din tratat, în contextul limitelor liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre sau între statele membre şi ţările terţe.

În esenţă, prin prevederile art. 36 in fine se solicită ca motivele enumerate în cadrul acestui articol din tratat să nu fie denaturate de la finalitatea lor^[112]. În alte cuvinte, măsurile naţionale adoptate trebuie să fie necesare pentru atingerea obiectivelor exprimate la art. 36.

În cuprinsul mai multor hotărâri ale instanţei europene s-a reţinut că stipulaţiile art. 36 corespunzător cărora măsurile luate de statele membre nu trebuie să constituie niciun mijloc de discriminare arbitrară, nicio restricţie disimulată a comerţului dintre ţările din Uniune impun să nu se creeze discriminări faţă de mărfurile originare din alte state membre sau să fie protejate indirect alte produse naţionale^[113].

În domeniul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor, expresia utilizată în cuprinsul art. 65 alin. (3) din T.F.U.E. a fost analizată în cuprinsul hotărârilor instanţei europene numai în raport cu aspectele referitoare la discriminare.

În ceea ce ne priveşte, credem că cerinţa ca măsurile adoptate de statele membre să nu constituie o restricţie disimulată în comerţul dintre ţările din Uniune nu prezintă relevanţă în contextul măsurilor naţionale care se aplică în mod nediscriminatoriu.

Referitor la măsurile naţionale prin care se stabileşte o distincţie între mărfurile indigene şi cele din alte state membre, apreciem că este suficient ca acestea să fie analizate ţinând seama de obiectivul urmărit, de criteriile care permit tratamentele inegale, precum şi în funcţie de principiul proporţionalităţii.

O măsură naţională care constituie o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre nu corespunde unui obiectiv legitim, unei situaţii de necesitate, ci vizează alte obiective; ea nu justifică un tratament inegal; aceasta depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor legitime exprimate prin prevederile art. 36 din tratat.

Motivele imperative de interes general sunt motive astfel recunoscute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii şi în cadrul dreptului Uniunii. Lista motivelor imperative de interes general este în evoluţie; unele dintre acestea sunt diferite în funcţie de libertatea fundamentală care este luată în considerare; ele pot să privească domenii largi (de exemplu, protecţia consumatorilor) sau să confere o amplă putere de apreciere autorităţilor naţionale (de pildă, respectarea pluralismului mass-media^[114]).

În cuprinsul unei hotărâri, instanţa europeană a reţinut că măsurile naţionale restrictive în raport cu libertăţile fundamentale din tratat pot să fie justificate prin asemenea motive dacă acestea se aplică în mod nediscriminatoriu^[115] sau că anumite motive imperative de interes general nu pot fi invocate pentru a justifica restricţii aplicate în mod discriminatoriu^[116].

Totuşi, nu este exclus ca, de exemplu, în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor sau a liberei circulaţii a capitalurilor să fie luate în considerare motive imperative de interes general în cazul unor măsuri care au caracter discriminatoriu^[117].

Potrivit unui principiu general de drept al Uniunii, justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept al Uniunii^[118].

De asemenea, Curtea de Justiţie a recunoscut în jurisprudenţa ei că o măsură naţională care limitează o libertate fundamentală poate să fie justificată atunci când aceasta urmăreşte să combată aranjamentele pur artificiale al căror scop este eludarea legislaţiei naţionale, impunându-se însă respectarea principiului proporţionalităţii^[119].

Prevenirea fraudei şi a abuzului au fost analizate de către instanţa europeană şi în contextul motivelor imperative de interes general^[120].

*

Dezvoltarea prevederilor legale europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii cu privire la piaţa internă sporesc complexitatea construcţiei europene, care se remarcă printr-o serie de reguli unionale statornice, dar şi printr-o libertate de decizie variabilă recunoscută statelor membre. În acest ansamblu, unele soluţii sunt numai parţiale sau punctuale, susceptibile să fie supuse discuţiei.

Note de subsol

^[1] C.J.C.E., cauza 15/81, Schul, Hotărârea din 5 mai 1982, § 33.

^[2] C.J.C.E., cauza 6/64, Costa/ENEL, Hotărârea din 15 iulie 1964, în Recueil de la Jurisprudence de la Cour, 1964, p. 1958 şi 1960.

^[3] C.J.U.E., cauza C-384/17, Dooel, Hotărârea din 4 octombrie 2018, § 58.

^[4] C.J.C.E., cauzele conexate C-10-22/97, IN. CO. GE., § 18-29, Hotărârea din 22 octombrie 1998.

^[5] C.J.U.E., cauza C-414/16, Egenberger, Hotărârea din 17 aprilie 2018,§ 72-73.

^[6] C.J.U.E., cauza C-268/06, Impact, Hotărârea 15 aprilie 2008, § 100.

^[7] C.J.U.E., cauzele conexate C-569/16 şi C-570/16, Bauer, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, § 65.

^[8] C.J.C.E., cauza C-106/77, Simmenthal, Hotărârea din 9 martie 1978, § 21 şi 24.

^[9] C.J.U.E., cauza C-206/13, Siragusa, § 25, 31 şi 32, Hotărârea din 6 martie 2014; Ordonanţa Curţii din 7 septembrie 2017, cauzele conexate C-177/17 şi C-178/17, Demarchi, § 19-20. 

^[10] C.J.U.E., cauza C-684/16, Max-Planck, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, § 76-79.

^[11] C.J.U.E., cauza C-617/10, Akerberg Fransson, Hotărârea din 26 februarie 2013, § 19.

^[12] A se vedea, C.J.U.E., cauzele conexate C-569/16 şi C-570/16, Bauer, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, § 52-53.

^[13] C.J.U.E., cauza 78/18, Comisia Europeană împotriva Ungariei, Hotărârea 18 iunie 2020, § 101.

^[14] Ordonanţa Curţii din 7 septembrie 2017, cauzele conexate C-177/17 şi C-178/17, Demarchi, § 23 şi 26.

^[15] A se vedea, de pildă, C.J.U.E., cauza C-403/09 PPU, Deticek, Hotărârea din 23 decembrie 2009, § 53-55; C.J.U.E., cauza C-396/13, Sähköalojen, Hotărârea din 12 februarie 2015, § 26.

^[16] C.J.U.E., cauza C-752/18, Freistaat Bayern, Hotărârea din 19 decembrie 2019, § 50.

^[17] A se vedea pct. 10 din aceste recomandări. Recomandările arătate au fost publicate în J.O. C nr. 380 din 8 noiembrie 2019.

^[18] Aceste explicaţii au fost publicate în J.O. C nr. 303 din 14 decembrie 2007.

^[19] A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., cauza C-128/18, Dorobanţu, Hotărârea din 15 octombrie 2019, § 56-57; C.J.U.E., cauza C-501/11P, Schindler, Hotărârea din 18 iulie 2013, § 34-48; C.J.U.E., cauzele conexate C-411/10 şi C-493/10, N.S., Hotărârea din 21 decembrie 2011, § 109-115; C.J.U.E., cauza C-279/09, DEB, 22 Hotărârea din decembrie 2010, § 45-49.

^[20] A se vedea J. Dutheil de la Rochère, Charte des droits fondamentaux de l´Union Européenne, în Juris-Classeur Europe Traité, vol. 5, § 155; L. Burgorgue-Larsen, A. Levade, F. Picod (coord.), Traité établissant une Constitution pour l’Europe, t. II, p. 654-655 şi p. 687-688.

^[21] Ordonanţa Curţii din 7 septembrie 2017, cauzele conexate C-177/17 şi C-178/17, Demarchi, § 19.

^[22] C.J.U.E., cauza C-414/16, Egenberger, Hotărârea din 17 aprilie 2018, § 76-78.

^[23] C.J.U.E., cauzele conexate C-569/16 şi C-570/16, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, § 90-91.

^[24] C.J.U.E., cauza C-234/17, XC, Hotărârea 24 octombrie 2018, § 38.

^[25] C.J.U.E., cauza C-534/16, BB construct, Hotărârea 26 octombrie 2017, § 36.

^[26] De pildă, acest text nu poate să fie invocat în faţa organelor de jurisdicţie ale statelor membre în scopul înfiinţării unei instituţii de învăţământ private.

^[27] C.J.U.E., cauza C-176/12, Ams, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, § 44-46.

^[28] Hotărârea din 17 februarie 2011, cauza T-385/07, § 55. Corespunzător considerentului (40) din Directiva 2006/123 privind serviciile în cadrul pieţei interne, noţiunea de motive imperative de interes general cuprinde obiective de politică culturală, inclusiv apărarea libertăţii de exprimare a diferitelor componente, în special valorile sociale, culturale, religioase şi filosofice ale societăţii.

^[29] De exemplu, supunerea finanţării unei formări profesionale unei condiţii care vizează să garanteze calitatea acestei formări răspunde unui motiv imperativ de interes general care poate să fie pus în legătură cu dreptul la muncă (C.J.U.E., cauza C-523/12, Dirextra Alta Formazione, Hotărârea din 12 decembrie 2013, § 24-25).

^[30] C.J.C.E., cauza C-368/95, Familiapress, Hotărârea din 26 iunie 1997, § 24.

^[31] A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., cauza C-384/17, Dooel, Hotărârea din 4 octombrie 2018, § 53.

^[32] C.J.C.E., cauza C-341/05, Laval, Hotărârea din 18 decembrie 2017, § 102-105. În cauză, organizaţiile sindicale pârâte în acţiunea principală, precum şi guvernul suedez au arătat că dreptul organizaţiilor sindicale dintr-un stat membru de a desfăşura acţiuni colective constituie un drept fundamental recunoscut în dreptul comunitar.

^[33] C.J.U.E., cauza C-414/16, Egenberger, Hotărârea din 17 aprilie 2018, § 76-77; C.J.U.E., cauza C-176/12, Ams, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, § 47.

^[34] C.J.C.E., cauza 222/84, Johnston, Hotărârea din 15 mai 1986, § 18. Potrivit unei hotărâri a tribunalului, orice act emis de o instituţie sau un organism al Uniunii destinat să producă efecte juridice faţă de terţi poate fi supus, chiar în lipsa unor prevederi legale în acest sens, unui control jurisdicţional (cauza T-70/05, Evropaiki Dynamiki, Hotărârea Tribunalului din 2 martie 2010, § 61-71). 

^[35] C.J.U.E., cauza C-212/09, Comisia Europeană c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, § 41.

^[36] C.J.U.E., cauza C-222/18, VIPA, Hotărârea din 18 septembrie 2019, § 57 şi 60.

^[37] C.J.U.E., cauza C-558/19, Impresa Pizzarotti, Hotărârea din 8 octombrie 2020, § 19-20.

^[38] C.J.U.E., cauza C-322/16, Global Starnet, Hotărârea din 20 decembrie 2017, § 32 şi 34.

^[39] A se vedea pentru cauze care au avut ca obiect acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulate în temeiul art. 258 din T.F.U.E., C.J.U.E., cauza C-212/09, Comisia Europeană c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, § 98 şi C.J.U.E., cauza C-463/00, Commission des Communautés européennes contre Royaume d’Espagne, Hotărârea din 13 mai 2003, § 86.

^[40] C.J.U.E., cauzele conexate C-316/07, C-358/07, C-360/07, C-409/07 şi C-410/07, Stoß, Hotărârea din 8 septembrie 2010 § 68.

^[41] C.J.C.E., cauza C-157/05, Holbock, Hotârârea din 24 mai 2007, § 24.

^[42] C.J.C.E., cauza C-318/05, Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Federale Germania, Hotârârea 11 septembrie 2007, § 37, 124 şi 139.

^[43] C.J.U.E., cauza C-712/19, Novo Banco, Hotărârea din 25 februarie 2012, § 19.

^[44] A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., cauza C-580/15, Weegen, Hotărârea din 8 iunie 2017, § 25.

^[45] C.J.U.E., cauza C-625/17, Hypothekenbank, Hotărârea din 22 noiembrie 2018, § 23-25; C.J.U.E., cauza C-725/18, Anton van Zantbeek, Hotărârea din 30 ianuarie 2020, § 19-21.

^[46] C.J.C.E., cauza 2/69 şi 3/69, Fonds social pour les ouvriers diamantaires, Hotărârea din 1 iulie 1969, § 22 şi 23.

^[47] C.J.C.E., cauza 311/85, van Vlaamse Reisbureaus, Hotărârea din 1 octombrie 1987, § 29, 30; C.J.C.E., cauza 65/86, Sullhofer, Hotărârea din 27 septembrie 1988, § 11.

^[48] C.J.C.E., cauza 59/75, Manghera et autres, Hotărârea din 3 februarie 1976, § 14-16.

^[49] C.J.C.E., cauzele C-163/94, C-165/94 şi C-250/94, Sanz de Lera, Hotărârea din 14 decembrie 1995, § 40-48.

^[50] C.J.C.E., cauza 57/65, Lutticke, Hotărârea din 19 iunie 1966, în Recueil de la Jurisprudence de la Cour, p. 302.

^[51] C.J.C.E., cauza C-281/98, Roman Angonese, Hotărârea din 6 iunie 2000, § 35 şi 36.

^[52] C.J.C.E., cauza C-438/05, Viking, Hotărârea din 11 decembrie 2007, § 33.

^[53] C.J.C.E., cauza C-341/05, Laval, Hotărârea din 18 decembrie 2007, § 98.

^[54] C.J.C.E., cauza 43/75, Defrenne, Hotărârea din 8 aprilie 1976, § 18 şi 21-24.

^[55] C.J.U.E., cauza C-414/16, Egenberger, Hotărârea din 17 aprilie 2018, § 76-77; C.J.U.E., cauza C-176/12, Ams, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, § 47.

^[56] C.J.C.E., cauzele conexate 2/69 şi 3/69, Fonds social pour les ouvriers diamantaires, Hotărârea din 1 iulie 1969, § 18; C.J.C.E, cauza 8/74, Dassonville, Hotărârea din 11 iulie 1974, § 5.

^[57] În acest sens, cu privire la art. 45 din T.F.U.E., C.J.U.E., cauza C-379/09, Casteels, Hotărârea din 10 martie 2011, § 22; referitor la art. 49 din T.F:U.E., C.J.U.E., cauza C-465/18, AV, Hotărârea din 19 decembrie 2019, § 39; cu privire la art. 56 din T.F.U.E., C.J.U.E., cauza C-788/18, Stanleyparma, Hotărârea din 26 februarie 2020, § 17; C.J.U.E., cauza C-33/17, Cepelnik, Hotărârea din 13 noiembrie 2018, § 37.

^[58] C.J.U.E., cauza C-326/12, van Caster, Hotărârea din 9 octombrie 2014, § 24 şi 38-39.

^[59] C.J.U.E., cauza C-479/14, Hunnebeck, Hotărârea din 8 iulie 2016, § 42.

^[60] A se vedea, de pildă, C.J.C.E., cauzele conexate C-154/04 şi C-155/04, Hotărârea din 12 iulie 2005, § 47.

^[61] A se vedea, de pildă, C.J.U.E., cauza C-419/16, Federspiel, Hotărârea din 20 decembrie 2017, § 35; C.J.U.E., cauza C-311/19, Bonver, Hotărârea din 3 decembrie 2020, § 19-20; C.J.U.E., cauza C-56/09, Zahotti, Hotărârea din 20 mai 2010, § 40-41 şi 66.

^[62] C.J.U.E., cauza C-434/09, Shirley McCarty, Hotărârea din 5 mai 2011, § 48; C.J.U.E., cauza C-82/16, K.A., Hotărârea din 8 mai 2018, § 49-50; C.J.C.E., cauza C-200/02, Zhu şi Chen, Hotărârea din 19 noiembrie 2004, § 8-11 şi § 18-19.

^[63] A se vedea, de pildă, în ceea ce priveşte aplicarea art. 63 alin. (1) din T.F.U.E. măsurilor referitoare la investiţii, C.J.U.E., cauza C-252/14, Skattewerket, Hotărârea din 2 iunie 2016, pct. 27.

^[64] Potrivit hotărârii instanţei europene în cauza Keck şi Mithourd, măsurile naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu sunt măsuri cu efect echivalent, dacă acestea se aplică tuturor operatorilor economici vizaţi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi afectează în acelaşi mod, în drept şi în fapt, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenite din alte state membre (în acest sens, C.J.U.E., cauzele conexate C-267/91 şi C-268/91, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, § 16).

^[65] C.J.C.E., cauza C-415/93, Bosman, Hotărârea din 15 decembrie 1995, § 102-103; C.J.C.E., cauza C-384/93, Alpine Investments BV, Hotărârea din 10 mai 1995, § 33-39; C.J.U.E., cauza C-212/09, Comisia Europeană împotriva Republicii Portugheze, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, § 61-65. În aceste cauze, Curtea de Justiţie a reţinut că măsurile naţionale supuse discuţiei nu erau analoage reglementărilor referitoare la modalităţile de vânzare.

^[66] C.J.U.E., cauza C-233/09, Dijkman, Hotărârea din 1 iulie 2010, § 42; C.J.U.E., cauza C-498/10, X NV, Hotărârea din 18 octombrie 2012, § 30. Referitor la aceste aspecte, a se vedea pentru interzicerea taxelor cu efect echivalent, C.J.C.E., cauzele conexate 2/69 şi 3/69, Hotărârea din 1 iulie 1969, § 18; pentru interzicerea unor măsuri cu efect echivalent, C.J.C.E., cauzele conexate 177/82 şi 178/82, Jan van de Haar, Hotărârea din 5 aprilie 1984, § 13 şi 14; pentru interzicerea unor restricţii în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, C.J.C.E., cauza C-34/98, Comisia Comunităţilor Europene c. Franţei, Hotărârea din 28 ianuarie 1986, § 49, precum şi C.J.U.E., cauza C-420/15, U, Hotărârea din 31 mai 2017, § 20; pentru interzicerea restricţiilor în raport cu libera circulaţie a serviciilor, C.J.C.E., cauza 49/89, Corsica Ferries, Hotărârea din 13 decembrie 1989, § 7 şi 8; pentru interzicerea restricţiilor în domeniul liberei circulaţii a capitalurilor, C.J.C.E., cauza 49/89, Corsica Ferries, Hotărârea din 13 decembrie 1989, § 8. În raport cu prevederile art. 56 din T.F.U.E., instanţa europeană a reţinut că circumstanţe precum numărul de clienţi străini care au utilizat serviciile, volumul serviciilor furnizate sau sfera limitată a eventualelor restricţii, pe plan geografic sau material, nu au incidenţă asupra aplicabilităţii acestor dispoziţii (în acest sens, C.J.U.E., cauza C-311/19, BONVER, Hotărârea din 3 decembrie 2020, § 27). Aceste aspecte pot să fie luate în considerare, în mod adecvat, şi în contextul celorlalte libertăţi fundamentale.

^[67] C.J.U.E., cauza C-234/12, Sky Italia, Hotărârea din 18 iulie 2013, § 15.

^[68] A se vedea, de pildă, în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, C.J.U.E., cauza C-484/19, Lexel, Hotărârea din 20 ianuarie 2021, § 43; referitor la libera circulaţie a capitalurilor, C.J.U.E., cauza C-45/17, Jahin, Hotărârea din 18 ianuarie 2018, § 43.

^[69] A se vedea, de exemplu, în contextul libertăţii de stabilire, C.J.U.E., cauza C-484/19, Lexel, Hotărârea din 20 ianuarie 2021, § 35 şi urm.; referitor la libera circulaţie a capitalurilor, C.J.U.E, cauza C-480/19, E., Hotărârea din 29 aprilie 2021,§ 31.

^[70] În acest sens, în legătură cu dispoziţiile art. 110 din T.F.U.E. (ex.-art. 95 din Tratatul C.E.), C.J.C.E., cauza C-265/99, Commission des Communautés européennes c. Republique francaise, Hotărârea din 15 martie 2001, § 41-46.

^[71] Pentru o hotărâre în cadrul căreia o măsură naţională a fost examinată în funcţie de dispoziţiile din tratat consacrate libertăţii de stabilire şi liberei prestări a serviciilor, a se vedea, C.J.U.E., cauzele conexate C-357/10 – C-359/10, Duomo, Hotărârea din 10 mai 2021, § 34-39.

^[72] C.J.U.E., cauza C-565/18, Société Générale, Hotărârea din 30 aprilie 2020, § 25.

^[73] Corespunzător acestui principiu, o marfă fabricată şi comercializată în mod legal într-un stat membru sau o marfă pusă în liberă circulaţie şi comercializată în mod legal într-un stat membru poate să fie, de regulă, comercializată în orice ţară din Uniunea Europeană (a se vedea C.J.C.E., cauza 120/79, Cassis de Dijon, Hotărârea din 20 februarie 1979, § 14; C.J.U.E., cauza C-525/14, Comisia Europeană c. Republica Cehă, Hotărârea din 22 septembrie 2016, § 39).

^[74] C.J.C.E., cauza C-106/91, Ramrath, Hotărârea din 20 mai 1992, § 29; C.J.C.E., cauzele conexate C-369/96 şi C-376/96, Arblade, Hotărârea din 27 noiembrie 1999, § 34.

^[75] C.J.U.E., cauzele conexate C-424/10 şi C-425/10, Ziolkowsky, Hotărârea din 21 decembrie 2021, § 32; C.J.U.E:, cauza 940/19, Les chirurgiens-dentistes de France, Hotărârea din 25 februarie 2021, § 19.

^[76] C.J.C.E., cauza 7/68, Commission des Communautés européenes contre République italienne, Hotărârea din 10 decembrie 1968, în Recueil de la Jurisprudence de la Cour de Justice, 1968, p. 627; C.J.U.E, cauza C-299/19, Techbau, Hotărârea din 18 noiembrie 2020, § 51; C.J.C.E., cauza C-2/90, Commission des Communautés européenes contre Royaume de Belgique, Hotărârea din 2 iulie 1992, în Recueil de la Jurisprudence de la Cour de Justice, 1992-8, p. I-4478.

^[77] C.J.C.E., cauzele conexate 2/69 şi 3/69, Fonds social pour les ouvriers diamantaires, Hotărârea din 1 iulie 1969, în Recueil de la Jurisprudence de la Cour de Justice, 1969, § 18.

^[78] C.J.C.E., cauza 8/74, Dassonville, Hotărârea din 11 iulie 1974, § 5.

^[79] C.J.C.E., cauza C-456/02, Trojani, Hotărârea din 7 septembrie 2004, § 15.

^[80] C.J.C.E., cauza C-268/99, Jany, Hotărârea din 20 noiembrie 2001, § 34.

^[81] C.J.U.E., cauza C-625/17, Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Finanzamt Feldkirch, § 35.

^[82] C.J.C.E., cauza 263/86, Humbel, Hotărârea din 27 septembrie 1988, § 15-17.

^[83] C.J.C.E., cauzele conexate 286/82 şi 26/83, Lisi şi Carbone, Hotărârea din 31 ianuarie 1984, § 21.

^[84] C.J.U.E., cauza C-673/16, Coman, Hotărârea din 5 iunie 2018, în special § 34-37, 41-46 şi 48-51.

^[85] C.E.D.O., cauza Schalk et Kopf c. Autriche, Hotărârea din 24 iunie 2010, § 54-60; C.E.D.O., cauza Orlandi et autres c. Italie, Hotărârea din 14 decembrie 2017, § 192-195 (în cauză, Curtea a considerat că parteneriatele care permit obţinerea unui statut legal echivalent sau similar căsătoriei satisfac exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului).

^[86] C.J.U.E., cauza C-626/18, Republica Polonă c. Parlamentului European, Hotărârea din 8 decembrie 2020, § 94-95.

^[87] A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., cauza C-456/10, ANETT, Hotărârea din 26 aprilie 2012, § 45; C.J.U.E, Hotărârea din 1 iulie 2014, cauza C-573/12, Vindkraft, § 76. Potrivit altor termeni, prevederile reglementării naţionale în discuţie trebuie să fie adecvate obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru atingerea acestuia (în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 17 martie 2016, cauza C-472/14, Canadian Oil, § 47).

^[88] C.J.U.E., cauza C-639/11, Comisia Europeană c. Republicii Polone, Hotărârea din 20 martie 2014, § 64; C.J.U.E., cauza C-61/12, Comisia Europeană c. Republicii Lituania, Hotărârea din 20 martie 2014, § 69.

^[89] C.J.U.E., cauza C-28/09, Comisia Europeană c. Republicii Austria, Hotărârea din 21 decembrie 2011, § 126.

^[90] C.J.U.E., cauza C-161/09, Kakavetsos-Fragkopoulos, Hotărârea din 3 martie 2011, § 57-58 şi 61-62.

^[91] C.J.U.E., cauza C-198/14, Visnapuu, Hotărârea din 12 noiembrie 2015, § 129.

^[92] C.J.U.E., cauza C-148/15, Deutsche Parkinson Vereinigung, Hotărârea din 19 octombrie 2016, § 36.

^[93] C.J.U.E., cauza C-464/15, Admiral Casinos, Hotărârea din 30 iunie 2016, § 31-32 şi 36.

^[94] C.J.U.E., cauza C-212/09, Comisia Europeană c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, § 89-90.

^[95] C.J.U.E., cauza C-492/14, Essent Belgium, Hotărârea din 29 septembrie 2016, § 115-117.

^[96] C.J.U.E., Avalon Service, Hotărârea din 8 septembrie 2010, § 72.

^[97] C.J.U.E., cauza C-198/14, Visnapuu, Hotărârea din 12 noiembrie 2015, § 119.

^[98] C.J.U.E., cauza C-3/17, Sporting Odds, Hotărârea din 28 februarie 2018, § 53-54.

^[99] A se vedea, de pildă, C.J.U.E., cauza C-362/12, Test Claimants, Hotărârea din 12 decembrie 2013, § 33-34.

^[100] C.J.C.E., cauza 45/76, Comet bv, Hotărârea din 16 decembrie 1976, § 15-19.

^[101] C.J.U.E., cauza C-685/15, Online Games, Hotărârea din 14 iunie 2017, § 59.

^[102] C.J.U.E., cauza C-288/14, Ciup, Hotărârea din 30 iunie 2016, § 32.

^[103] C.J.U.E., cauza C-752/18, Freistaat Bayern, Hotărârea din 19 decembrie 2019, § 33.

^[104] În acest sens, C.J.C.E., cauza C-471/04, Keller, Hotărârea din 23 februarie 2006, § 24.

^[105] A se vedea, de pildă, pentru o cauză în care nu au fost invocate prevederile consacrate dreptului de stabilire, C.J.C.E., cauza 204/87, Bekaert, Hotărârea din 20 aprilie 1988, § 10-12; pentru o cauză în care au fost invocate dispoziţiile referitoare la libera prestare a serviciilor, C.J.C.E., Hotărârea din 24 octombrie 1978, cauza 15/78, Koestler, § 3; pentru o cauză în care au fost invocate reglementările privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, C.J.U.E., cauza C-123/15, Fellen, Hotărârea din 30 iunie 2016, § 17.

^[106] C.J.U.E., cauzele conexate C-360/15 şi C-31/16, XBV, Hotărârea din 30 ianuarie 2018, § 98-110.

^[107] În acest sens, C.J.U.E., cauza C-268/15, Hotărârea din 15 noiembrie 2016, § 49. În cuprinsul hotărârii, Curtea admite însă că instanţa europeană a interpretat în situaţii similare, în cazul unor cereri de decizie preliminară, prevederi ale tratatului pe motivul că resortisanţi ai altor state membre au fost sau ar putea să fie interesaţi să utilizeze libertăţile fundamentale (a se vedea, § 50 din această hotărâre). În alte cauze în care toate elementele erau limitate la interiorul unui singur stat membru, interpretarea dispoziţiilor tratatului s-a realizat de către Curte, pornind de la cereri de decizie preliminară, pentru motivul că măsura naţională în cauză era susceptibilă să constituie un obstacol potenţial în calea comerţului intracomunitar (C.J.C.E., cauza C-71/02, Kramer, Hotărârea din 25 martie 2004, § 19-21) sau pentru că reglementarea în discuţie în litigiul principal putea produce, totuşi, efecte care nu se limitau la statul membru în cauză (C.J.U.E., cauza C-367/12, Sokoll-Seebacher, Hotărârea din 13 februarie 2014, § 10-11 şi § 51).

^[108] C.J.C.E., cauza C-112/00, Schmidberger, Hotărârea din 12 iunie 2003, § 74.

^[109] C.J.C.E., cauza C-5/94, Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, Hotărârea din 23 mai 1996, § 19-20. C.J.C.E., cauza 325/82; Commission des Communautés européennes c. République fédérale d’Allemagne, Hotărârea din 14 februarie 1984, § 11.

^[110] C.J.U.E., cauza C-179/14, Comisia Europeană c. Ungariei, Hotărârea din 23 februarie 2016, §45.

^[111] A se vedea, de pildă, C.J.U.E., cauza C-333/08, Comisia Europeană c. Republicii Franceze, Hotărârea din 28 ianuarie 2010, § 93.

^[112] C.J.U.E., cauza C-198/14, Visnapuu, Hotărârea din 12 noiembrie 2015, § 123-124.

^[113] A se vedea, de pildă, C.J.C.E., cauza C-170/04, Rosengren, Hotărârea din 5 iunie 2007, § 41-42.

^[114] C.J.U.E., cauza C-555/19, Seven One Media, Hotărârea din 3 februarie 2021, § 71.

^[115] C.J.C.E., cauza C-65/05, Commission des Communautés européennes c. Republique hellénique, Hotărârea din 26 octombrie 2006, § 49.

^[116] C.J.U.E., cauzele conexate C-344/13 şi C-367/13, Blanca, Hotărârea din 22 octombrie 2014, § 37.

^[117] C.J.C.E., cauza C-531/07, Fachverband der Buch, Hotărârea din 30 aprilie 2009, § 21 şi 32-35; C.J.U.E., cauza C-135/17, X., Hotărârea din 26 februarie 2019, § 61.

^[118] C.J.U.E., cauzele conexate C-116/16 şi C-117/16, T. Danmark, Hotărârea din 26 februarie 2019, § 70.

^[119] C.J.U.E., cauza C-235/17, Comisia Europeană c. Ungariei, Hotărârea din 21 mai 2019, § 112 şi 115.

^[120] C.J.U.E., cauza C-685/16, EV, Hotărârea din 20 septembrie 2018, § 94-99.