Valenţele aparenţei în raporturile de intermediere comercială

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 374-385.

Introducere

Într-o definiţie de dicţionar, aparenţa este înfăţişarea exterioară, vizibilă a unui lucru, a unei fiinţe sau a unui fenomen^[1]. Dar, adeseori, aparenţa poate fi înşelătoare, neconformă cu realitatea.

Din această perspectivă, aparenţa înşelătoare poate fi fortuită sau voluntară, în sensul că ea poate fi întâmplătoare sau poate fi creată prin voinţa celui care o generează. În ambele ipoteze, aparenţa în drept este privită drept „regula potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică considerată în mod public ca reprezentând însăşi realitatea, trebuie ocrotiţi juridiceşte, neputând fi vătămaţi prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-au încheiat astfel”^[2].

Materia comercială se sprijină, îndeobşte, pe principii ce îi conferă un triplu piedestal: rapiditatea tranzacţiilor, securitatea circuitului comercial şi protecţia creditului. Pentru a da valoare cerinţei economice a celerităţii încheierii şi derulării operaţiunilor comerciale, practicile comercianţilor s-au fundamentat deseori pe aparenţă, pe o realitate juridică iluzorie, uneori creată prin mijloace juridice sofisticate, prin care profesioniştii comerţului au urmărit să-şi protejeze interesele şi secretele comerciale sau să îşi promoveze afacerea, în condiţii de rentabilitate sporită^[3]. Pentru a proteja creditul şi siguranţa operaţiunilor comerciale, legiuitorul a orânduit norme prin care a reglementat efectele aparenţei în dreptul comercial.

Modul creativ, inovativ, în care comercianţii au utilizat aparenţa, cu efecte pe plan juridic, se îndepărtează însă de la concepţia clasică, pretoriană^[4], fundamentată excesiv pe temeiul erorii comune şi invincibile (fundament exprimat prin adagiul error communis facit jus), deplasându-se, mai degrabă, spre conceptul de eroare legitimă, rezonabilă şi, sub raportul factorului psihologic, de credinţă legitimă^[5]. Dacă unele manifestări ale aparenţei în dreptul comercial sunt simple transpuneri ale instituţiei de drept civil (comerciantul aparent, asociatul aparent, administratorul aparent, societatea aparentă), altele au condus, prin activitatea comercianţilor şi consacrare legislativă, la crearea unor drepturi autonome, independente de realitatea juridică ce le-a dat naştere (titlurile de credit, încorporând drepturi acauzale, autonome, guvernate de formă, şi nu de raportul cauzal care le-a generat).

În raporturile de intermediere încheiate între comercianţi, aparenţa a primit dimensiuni specifice. Examinarea lor face obiectul prezentului studiu, care nu urmăreşte să analizeze fundamentele şi mecanismul teoriei aparenţei în drept, subiecte cărora li s-au dedicat valoroase studii^[6], concentrându-se doar pe unele aplicaţii specifice ale acesteia, cu referire la contractul de mandat comercial şi la contractul de agenţie, specii ale intermedierii comerciale.

§1. Aparenţa în contractul de mandat cu reprezentare

1. Potrivit prevederilor art. 2009 C. civ., mandatul este contractul prin care mandatarul se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. Sub aspectul formei, mandatul poate fi acceptat în scris sau verbal, dar acceptarea lui poate rezulta din executarea lui de către mandatar [art. 2013 alin. (1) C. civ.] sau atunci când în absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului (acceptare tacită).

Aceasta înseamnă că, în ipoteza unui contract de mandat cu reprezentare încheiat prin executare sau acceptare tacită, terţii, în absenţa înscrisului, nu beneficiază de instrumentele necesare şi nici de beneficiul verificării existenţei sau întinderii puterilor mandatarului (drept ce le revine potrivit prevederilor art. 1302 C. civ.), fiind constrânşi să se fundamenteze pe aparenţa prezentată de mandant care, în absenţa unei veritabile procuri, îşi întemeiază puterile exhibate faţă de terţ pe fapte şi pe prezumţii juridice şi nu pe acte juridice. În aceste cazuri, vizând aparenta absenţă sau, dimpotrivă, existenţa mandatului, legiuitorul a trebuit să reglementeze consecinţe legale, în favoarea terţilor de bună-credinţă care s-au încrezut în aparenta realitate.

2. Mandatul cu reprezentare, un contract distinct, beneficiază de o reglementare proprie, dar, potrivit prevederilor art. 2012 C. civ., în completarea acesteia se aplică în mod corespunzător şi dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte.

(a) Ca regulă generală, aplicabilă în materia reprezentării (art. 1297 C. civ.), atunci când mandatarul nu îşi prezintă împuternicirea, iar terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că acesta acţiona în calitate de reprezentant, actele încheiate între mandatar şi terţ îi obligă numai pe aceştia, ipoteză în care lipsa de cunoaştere a terţului este asimilată situaţiei în care reprezentantul nu are împuternicire [situaţie reglementată de art. 1309 alin. (1) C. civ.]. 

(b) Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., chiar dacă reprezentantul nu ar avea împuternicire, însă, prin comportamentul său, reprezentatul/mandantul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul/mandatarul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Iată aici, uşor decelabile, elementele constitutive ale prezenţei aparenţei în drept şi ale consecinţelor sale. În prima ipoteză, cea a art. 1297 C. civ., deşi mandatarul acţionează legitim cu reprezentare, terţul este îndreptăţit să se bazeze pe aparenţă – în lipsa împuternicirii, aceasta fiind că el contractează cu mandatarul, şi nu cu mandantul – şi, în consecinţă, legea îi oferă o protecţie adecvată, restrângând efectele contractului la sfera celor doi contractanţi aparenţi.

În cea de-a doua ipoteză, cea reglementată de art. 1309 alin. (2) C. civ., aparentul reprezentant nu beneficiază de o împuternicire reală, dar sunt prezente elementele constitutive ale unei aparente realităţi juridice (manifestări exterioare, factuale, care induc o credinţă eronată, dar justificată), în speţă, comportamentul prezumtivului mandant, care constituie fundamentul credinţei terţului că mandatarul acţionează cu reprezentare. Astfel, efectele contractului încheiat între mandatarul fără împuternicire şi terţ se răsfrâng şi asupra mandantului, care nu a încredinţat mandatul, dar a creat aparenţa acestei împuterniciri (ipoteza aşa-zisului mandat aparent). 

Sunt prezente aici două faţete ale forţei aparenţei în drept, în ipostaze diferite: (a) când, deşi mandatarul acţionează ca reprezentant al altcuiva (nomine alieno), terţul beneficiază de efectele aparenţei şi neştiind că, în drept, contractează cu mandantul, va dobândi drepturi şi va răspunde doar faţă de mandatar şi (b) când, deşi mandatarul acţionează fără împuternicire, terţul, beneficiind din nou de efectele aparenţei, va dobândi drepturi şi va răspunde faţă de mandant. 

Evident, în ambele ipoteze, terţul trebuie să fie de bună-credinţă, altfel spus, credinţa sa în aparenta realitate juridică să fie legitimă şi veritabilă, dar eroarea sa nu mai trebuie să fie invincibilă, astfel cum cere art. 17 C. civ., ci doar construită pe o bază rezonabilă.

3. Dar, tot în materie de reprezentare, vălul aparenţei se rupe atunci când, contractând cu o persoană care pretinde că este titularul unei întreprinderi, pe care o şi reprezintă, terţul descoperă, ulterior, identitatea adevăratului titular al întreprinderii [art. 1297 alin. (2) C. civ.]; în această ipoteză, terţul va putea depăşi efectele aparenţei şi va putea exercita şi împotriva adevăratului titular drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. Aici legiuitorul conferă efecte, deopotrivă, atât realităţii juridice, cât şi aparenţei create de reprezentant, terţul dobândind drepturi atât împotriva aparentului titular, cât şi împotriva adevăratului titular al întreprinderii.

4. Potrivit dispoziţiilor art. 2036 C. civ., tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia. 

Consacrând validitatea actelor astfel încheiate, legiuitorul ocroteşte nu numai buna credinţă a mandatarului, care nu cunoaşte şi nu ar fi putut cunoaşte încetarea mandatului său ci protejează şi buna-credinţă a terţului, întemeiată pe aparenţă şi, în consecinţă, credinţa legitimă că mandatarul acţionează în baza unei împuterniciri valide şi în limitele acesteia.

Este şi aceasta o situaţie juridică în care legea face o aplicare discretă a teoriei aparenţei, fiind prezente ambele dimensiuni definitorii ale acesteia: elementul material (aparenta realitate juridică) şi cel psihologic (credinţa terţului în această aparenţă), de data aceasta ambele corespunzând unei erori comune şi invincibile (nicio parte nu ar fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului), eroare acceptată de contractanţi cu bună-credinţă.

5. Evident, în toate cele trei ipoteze mai sus examinate, terţul trebuie să fie de bună-credinţă, altfel spus, eroarea în care se află sau credinţa sa în aparenta realitate juridică să fie legitimă şi veritabilă. Dar, spre deosebire de ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ. caracterul invincibil al erorii terţului contractant nu mai este prezent sau necesar. Potrivit dispoziţiilor art. 17. alin. (2) C. civ., când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil încheiat.

Or, atunci când mandatarul acţionează fără ca terţul să îi cunoască poziţia de reprezentant sau acţionează fără împuternicire sau în afara limitelor acesteia ori se prezintă drept titularul unei întreprinderi, fără a avea această calitate, această aparentă realitate juridică nu este inexpugnabilă iar eroarea terţului nu este invincibilă – chiar legiuitorul reglementând, de exemplu, ipoteza în care terţul poate identifica pe adevăratul titular al întreprinderii [art. 1297alin. (2) C. civ.]. Cu toate acestea, legiuitorul conferă efecte acestei aparente realităţi juridice, ca o derogare de la cerinţele riguroase ale erorii comune şi invincibile, reglementate prin art. 17 alin. (2) C. civ., dând valoare, în cadrul normei speciale, conceptului de eroare legitimă (scuzabilă), rezultat al unor exigenţe de cunoaştere mai reduse^[7].

6. Legea nr. 31/1990 privind societăţile reglementează efecte particulare ale aparenţei în materia actelor reprezentanţilor societăţilor. Astfel, potrivit prevederilor art. 55 alin. (1), societatea este angajată în raporturile cu terţii, prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii ori limitele puterilor prevăzute de lege pentru aceste organe dacă terţii nu cunoşteau sau, în împrejurările date, nu trebuiau să cunoască depăşirea acestui obiect de activitate. 

De asemenea, potrivit art. 55 alin. (2) din Legea societăţilor, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor. 

Astfel, Legea societăţilor reglementează trei situaţii distincte în care conferă valoare aparenţei în detrimentul realităţii juridice:

(a) societatea răspunde faţă de terţi pentru actele încheiate de organele sale care depăşesc obiectul de activitate al societăţii; manifestarea exterioară a celor care reprezintă societatea întâlneşte credinţa legitimă a terţilor că aceşti reprezentanţi acţionează în mod legal, în limitele obiectului societăţii;

(b) societatea răspunde faţă de terţi pentru actele încheiate de organele sale care depăşesc limitele puterilor conferite prin lege organelor societăţii; această depăşire nu este, în sine, ilegitimă, întrucât puterile conferite de lege reprezentanţilor nu sunt maximale, ele putând fi augmentate prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor. Terţii pot avea astfel, în mod scuzabil, reprezentarea că aceste acte sunt încheiate în temeiul unor puteri mărite acordate organelor societăţii;

(c) aşa cum poate mări puterile lor, societatea poate limita puterile conferite de lege organelor care o reprezintă, dar această limitare nu poate fi opusă terţilor, care, în mod legitim, se pot baza pe aparenţa că aceste organe acţionează potrivit puterilor lor legale.

În toate aceste trei ipoteze, aparenţa predomină în raport cu realitatea, cu condiţia ca terţii să fie de bună-credinţă, iar eroarea lor să fie legitimă, în sensul că ei nu cunoşteau sau, în împrejurările date, nu trebuiau să cunoască depăşirea obiectului de activitate sau a limitelor puterilor organelor societăţii, respectiv limitarea puterilor legale ale organelor societăţii. În acest sens, legiuitorul oferă o protecţie suplimentară terţilor, arătând că publicarea actului constitutiv sau a hotărârilor adunării asociaţilor societăţii nu poate constitui, ea singură, dovada cunoaşterii. Or, o eroare care ar putea fi îndepărtată prin consultarea actelor date publicităţii nu mai este invincibilă, dar poate fi rezonabilă, scuzabilă, în contextul multitudinii descurajatoare a actelor societăţii care se dau publicităţii.

§2. Aparenţa în contractul de comision

1. Contractul de comision este un exemplu elocvent de situaţie în care aparenţa produce efecte juridice în materia intermedierii contractuale. Mecanismul contractului de comision este astfel construit încât terţului să i se prezinte aparenţa că cel cu care contractează este comisionarul, care încheie contractul în nume propriu, dar, în realitate, acţionează pe seama comitentului, cel de la care a primit mandatul (art. 2043 C. civ.).

2. Această aparenţă, menită a proteja interesele comerciale atât ale comitentului, cât şi ale comisionarului, nu este construită atât pe eroarea terţului, cât pe convenţia tacită a contractanţilor că identitatea adevăratului dominus negotii este irelevantă pentru afacerea lor. Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, terţul are, de cele mai multe ori, reprezentarea că nu comisionarul este adevăratul stăpân al afacerii, dar acceptând riscul inerent participării la viaţa comercială, acceptă şi consecinţele acestei aparente realităţi juridice. Cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor art. 2048 alin. (4) C. civ., orice operaţiune a comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în sarcina comisionarului, ca şi cum s-ar fi obligat personal.

Rezultă că această aparenţă juridică nu este fundamentată pe regula unei erori comune şi invincibile (error comunis facit jus) şi, în consecinţă, nu îndeplineşte rigorile clasice ale teoriei aparenţei; cu toate acestea, contractul încheiat între mandatar şi terţ prezintă o realitate juridică deformată, adevăratul participant la raportul juridic fiind nu comisionarul ci comitentul, în patrimoniul căruia se plasează, direct, efectul translativ de proprietate al contractului. 

În ciuda aparenţei fundamentate prin contractul de comision şi manifestate prin contractul încheiat între comisionar şi terţ, efectul translativ de proprietate a mărfurilor vândute sau achiziţionate de comisionar se produce direct între comitent şi terţ. Chiar dacă legiuitorul nu reglementează direct, în mod expres, acest efect, sunt edificatoare, în acest sens, prevederile art. 2053 C. civ. potrivit cărora, pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa, drept care va fi exercitat cu preferinţă chiar şi faţă de vânzătorul neplătit. Este evident că legiuitorul se referă aici la bunurile primite în urma executării de către terţul vânzător a contractului încheiat cu comisionarul; asupra acestor bunuri, comisionarul exercită doar detenţia, fiind un detentor precar, care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligat să îl transmită comitentului. Altfel, dacă am admite că dreptul de proprietate se transmite între comisionar şi terţ, comisionarul nici nu ar putea exercita un drept de retenţie asupra bunurilor la care se referă art. 2053 C. civ., pentru că ar urma să îl exercite asupra propriilor bunuri.

Toaste aceste constatări concură la concluzia că, prin contractul de comision şi, apoi, prin contractul încheiat de comisionar cu terţul, se creează, prin forţa legii, o ficţiune, o aparenţă producătoare de efecte juridice legitime.

3. Aparenţa este păstrată atât timp cât contractul încheiat de comisionar cu terţul este executat de acesta din urmă în parametrii conveniţi. Terţul răspunde numai faţă de comisionar iar acesta este singurul ţinut, faţă de terţ, de obligaţiile asumate prin contractul încheiat cu acesta (art. 2045 C. civ.). 

Vălul aparenţei este destrămat atunci când terţul nu îşi execută obligaţiile contractuale asumate. În această ipoteză, deşi nu este parte în contract, comitentul, relevându-şi identitatea de adevărat stăpân al afacerii, va putea exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului (art. 2046 C. civ.)^[8]. În schimb, atunci când comitentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractate pe seama sa, terţul nu va avea nicio acţiune directă împotriva comitentului, ci doar împotriva comisionarului, partenerul său contractual, care se va putea apoi regresa împotriva comitentului sau va putea să-l cheme pe acesta în garanţie^[9].

§3. Aparenţa în contractul de agenţie

1. Contratul de agenţie a fost reglementat relativ recent în dreptul român (prin Legea nr. 509/2002, de unde reglementarea a fost apoi preluată, deformat, în Codul civil, art. 2072-2095). Actuala reglementare a fost inspirată din prevederile Directivei nr. 86/653/EEC privind agenţii comerciali independenţi, precum şi din cele ale Convenţiei de la Geneva din 1983 privind agenţia în vânzarea internaţională de mărfuri^[10].

2. Conceptul de agenţie însă îşi are sorgintea în sistemul de drept anglo-saxon (mai precis, în partea de common law a acestuia), care i-a conturat funcţia şi formele de manifestare, pornind de la relaţia dintre stăpânul casei şi servitorii acestuia, însărcinaţi cu anumite atribuţii (master of the household/principal – designated servant/agent). De aici şi uşurinţa cu care, încă de la începuturi, agentul a fost perceput ca acţionând fie pe baza unei autorităţi expres încredinţate de mandant (express sau actual authority), fie pe baza unei autorităţi aparente (apparent authority), rezultate din raporturile ostensibile dintre principal/stăpân şi agent/servitor.

Dacă autoritatea expresă cu care este învestit agentul rezultă dintr-o convenţie sau contract, care îmbrăţişează acordul părţilor, autoritatea aparentă este rezultatul comportamentului manifest al agentului sau al principalului în raporturile cu terţii; fie agentul pretinde că are autoritatea de a încheia acte pe seama principalului, fie principalul creează terţilor impresia şi îi determină să creadă că agentul are această autoritate, acţionând în concordanţă cu această evidentă aparenţă. Astfel, autoritatea aparentă nu este rezultatul convenţiei explicite a principalului cu agentul ci consecinţa comportamentului principalului sau al agentului în raporturile cu terţii, dând naştere unei realităţi alternative, care creează terţilor credinţa legitimă că pot acţiona pe baza acestei reprezentări. Autoritatea aparentă este o autoritate iluzorie, care nu a fost delegată, în realitate, agentului, dar pe care principalul, cu intenţie sau neglijenţă, o invocă terţilor, lăsându-i să creadă că o asemenea autoritate este reală^[11].

Odată cu separarea dreptului comercial de common law, contractul de agenţie a fost dezvoltat în dreptul englez (poate şi sub influenţa dreptului continental), producând conceptul de agenţie nedivulgată (undisclosed agency), un mod de reprezentare ocultă, în care agentul se prezintă ca fiind principalul, adică adevăratul dominus negotii^[12] . Din această perspectivă, agenţia nedivulgată (sau ocultă) prezintă evidente asemănări cu contractul de comision din dreptul continental, dar şi unele distincţii clare. Astfel, deşi este menită să ascundă identitatea adevăratului principal, agenţia nedivulgată (sau ocultă) nu îi împiedică pe terţi să se îndrepte direct împotriva adevăratului principal, dacă îi descoperă identitatea.

Iată, deci, în dreptul englez, două manifestări tipice ale teoriei aparenţei în drept. Atât în cazul autorităţii aparente, cât şi în cazul agenţiei nedivulgate sunt prezente datele clasice ale aparenţei, ca situaţie discordantă cu realitatea juridică: o realitate iluzorie, creată voluntar, cu scopul de a produce efecte juridice (componenta materială) şi eroarea legitimă a terţilor, care acţionează în concordanţă cu aparenţa ce le este prezentată (componenta psihologică).

În ambele situaţii, pentru protecţia terţilor, actele încheiate de presupusul agent pe seama principalului sunt valabil încheiate şi terţii se vor putea îndrepta împotriva acestuia din urmă, ca şi cum ar fi contractat cu principalul.

3. Convenţia de la Geneva din 1983 privind agenţia în vânzarea internaţională de mărfuri [art. 1 alin. (1)] arată că ea se aplică atunci când agentul are sau pretinde că are autoritatea de a încheia un contract de vânzare de bunuri, pe seama principalului. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (4), Convenţia se aplică indiferent dacă agentul acţionează în nume propriu sau în numele principalului. În fine, art. 9 alin. (1) din Convenţie precizează că autoritatea agentului poate fi expresă sau implicită.

Convenţia recunoaşte, deci, îndreptăţirea agentului de a acţiona în numele principalului sau în nume propriu^[13], potrivit autorităţii încredinţate de principal sau pe care pretinde că principalul i-a delegat-o. Dintru început, se evocă aici, implicit, posibilitatea creării aparenţei, în ochii terţilor, că agentul acţionează în baza unei împuterniciri implicite, în numele principalului. 

Această posibilitate este, apoi, expres reglementată de prevederile art. 14 alin. (1) din Convenţie, text care stabileşte că atunci când un agent acţionează fără autoritate din partea principalului sau cu depăşirea limitelor acestei autorităţi, actele încheiate nu îi obligă pe principal şi pe terţ, unul faţă de altul. Aceste acte rămân valide şi produc efecte doar între agent şi terţ, dacă, desigur, nu terţul nu ar putea invoca alte motive de nulitate, legate de lipsa sau pervertirea consimţământului său.

Cu toate acestea, atunci când comportamentul principalului conduce la credinţa rezonabilă şi de bună credinţă a terţului că agentul are autoritatea de a acţiona în numele principalului şi că agentul acţionează în limitele autorităţii delegate de principal, acesta din urmă nu va putea invoca împotriva terţului lipsa de autoritate a agentului [art. 14 alin. (2) din Convenţie]. Iată că, prin aceste dispoziţii, Convenţia reglementează tratamentul juridic al unei aparenţe neadevărate, care creează terţilor o falsă reprezentare, menţinând efectele juridice ale actelor încheiate de agent şi ţinându-l răspunzător de ele pe principal, care nu va putea să se apere cu lipsa de autoritate a agentului.

Mai mult, pentru protecţia circuitului juridic şi menţinerea raporturilor juridice încheiate pe baza aparenţei evocate de prevederile art. 14 din Convenţie, actele încheiate de agent, fără autoritate sau în afara limitelor autorităţii sale, vor putea fi ratificate de principal, prin această inexactă aparenţă dobândind statutul unei realităţi juridice opozabile tuturor celor implicaţi (principal, agent, terţ)^[14]. Dar, terţul care nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască lipsa autorităţii agentului sau depăşirea autorităţii acestuia, va putea refuza ratificarea făcută de principal [art. 15 alin. (2) din Convenţie]; în alte cuvinte, el va putea refuza ca aparenţa creată de principal, care i-a produs eroarea legitimă, să fie transformată în realitate juridică. Dacă, însă, cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască lipsa de autoritate a agentului, terţul nu se mai poate opune ratificării.

Convenţia reglementează şi ea, aşadar, autoritatea aparentă sau mandatul aparent al agentului, inspirându-se din instituţia agenţiei cunoscută dreptului anglo-saxon şi inspirând, la rândul ei, alte reglementări^[15]. 

În ceea ce priveşte consecinţele aparenţei create de principal, Convenţia face un pas decisiv pentru integrarea aparenţe juridice în realitate; ratificarea făcută de principal transformă o aparenţă inexactă într-o realitate juridică, asumată sub raport volitiv de cel care a produs, prin manifestarea sa, o realitate falsă, alternativă. Această ratificare însă, nu este suficientă, pentru a închide cercul şi a elimina falsa aparenţă; terţul, cel a cărui legitimă eroare s-a format pe baza acestei aparente realităţi şi care, între data semnării contractului de vânzare cu agentul şi data ratificării principalului, a aflat care este realitatea, poate refuza, în anumite condiţii, ca aparenţa pe care s-a întemeiat să fie eliminată. Refuzul său de a accepta ratificarea principalului nu pare însă a schimba datele problemei, în mod esenţial; principalul, chiar dacă nu a ratificat contractul încheiat între agent şi terţ, nu va putea opune terţului lipsa de autoritate a agentului.

Astfel, conversia aparenţei în realitate, prin ratificarea principalului, nu face altceva decât să aducă la lumina realităţii juridice o situaţie inexactă, dar pe care principalul o exhibă în raporturile cu terţul si pe care acesta s-a întemeiat în credinţa sa legitimă că actul încheiat corespunde realităţii juridice.

4. Agenţia este reglementată în legea română într-un efort de receptare a unui corp străin în ansamblul contractelor reglementate prin codul civil, fără a crea o prea mare bulversare în ordinea instituţională temeinic încorsetată în sfera mecanismelor contractuale (civile) tradiţionale. Astfel se explică poate faptul că, deşi este reglementat distinct de contractul de mandat, contractului de agenţie (creaţie distinctă a dreptului englez, evoluând complet separat de instituţia mandatului reglementat în dreptul continental), i se aplică, în viziunea legiuitorului român, după caz, fie dispoziţiile privind mandatul cu reprezentare [art. 2095 alin. (2) C. civ.], fie dispoziţiile privind contractul de comision [art. 2095 alin. (1) C. civ.]^[16].

Este, aici, momentul de a semnala o monumentală gafă legislativă strecurată în definiţia contractului de agenţie [art. 2072 alin. (1) C. civ], potrivit căreia acesta este contractul prin care „(…) comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate”^[17] (s.a.).

Rezultă că agentul va putea acţiona, potrivit acestei definiţii, doar cu reprezentare, nomine alieno, în numele şi pe seama comitentului. Cu atât mai contradictorie pare dispoziţia art. 2095 alin. (1) C. civ. potrivit căreia, în completare, agenţiei i se aplică şi dispoziţiile privitoare la comision, un contract în temeiul căruia comisionarul acţionează în nume propriu dar pe seama comitentului. Consecinţa acestei impardonabile scăpări este aceea că legiuitorul a pervertit natura contractului de agenţie, deprivându-l de una dintre trăsăturile sale esenţiale: autoritatea încredinţată agentului care îi permite acestuia să acţioneze şi în nume propriu şi în numele principalului, după caz, dar întotdeauna pe seama principalului.

Oricum, în baza prevederilor art. 2095 C. civ. şi mizând pe această complementaritate a agenţiei cu contractele de mandat cu reprezentare şi comision, legiuitorul nu mai preia dispoziţiile art. 14 din Convenţia de la Geneva din 1983 şi, în consecinţă, nu reglementează distinct ipoteza agentului aparent şi nici efectele juridice ale aparenţei create prin comportamentul agentului sau al comitentului.

Dar, potrivit prevederilor art. 2095 alin. (2) C. civ., contractului de agenţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile privind mandatul cu reprezentare iar potrivit dispoziţiilor art. 2012 C. civ., acestui mandat îi sunt aplicabile şi dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte.

Deci, şi în cazul agenţiei, rămân aplicabile dispoziţiile art. 1309 C. civ. Astfel:

(a) Atunci când agentul nu îşi prezintă împuternicirea iar terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că acesta acţiona în calitate de agent cu reprezentare, actele încheiate între agent şi terţ, chiar şi în limita puterilor conferite agentului de comitent, îi obligă numai pe agent şi terţ [situaţie reglementată de art. 1297 şi art. 1309 alin. (1) C. civ.];

(b) Atunci când, prin comportamentul său, comitentul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că aparentul agent are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, comitentul nu se poate prevala apoi, faţă de terţul contractant, de lipsa puterii de reprezentare a agentului.

Sunt aplicabile, deci, şi în cazul agenţiei, ipotezele aparenţei create de mandant/comitent care au condus la credinţa rezonabilă a terţului că agentul este reprezentantul comitentului; în această situaţie, aparenta putere de reprezentare a agentului produce efecte, iar principalul nu poate invoca lipsa de reprezentare.

În loc de concluzii

Un consimţământ valabil exprimat trebuie să aparţină unei persoane informate, care acţionează în cunoştinţă de cauză (art. 1204 C. civ.). Este datoria celui care exprimă consimţământul de a se informa cu privire la veridicitatea elementelor care concură la încheierea unui act (calitatea părţilor, obiectul, clauze esenţiale, etc.).

În materie de intermediere prin reprezentare (directă sau indirectă), este sarcina terţului să afle care sunt puterile sau autoritatea de care se bucură reprezentantul şi să se convingă de realitatea acestora. Dacă nu procedează astfel, el îşi asumă riscul ca pretenţiile celui care susţine că reprezintă pe altul să fie false. Natura eforturilor pe care terţul trebuie să le depună pentru aflarea adevărului sunt însă diferit reglementate în dreptul comun şi în dispoziţiile speciale care reglementează intermedierea comercială.

Art. 17 alin. (2) C. civ. cere celui care se încrede în aparenţă să se afle într-o eroare comună (deci proprie unei colectivităţi) şi invincibilă (deci de neevitat), pentru a putea cere ca actul încheiat în această stare să producă aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil. 

În reglementarea contractelor de intermediere, dispoziţiile dreptului internaţional sau naţional, se îndepărtează însă de la această rigoare excesivă, înlocuind conceptul de eroare invincibilă cu acela de eroare scuzabilă, rezonabilă, care a dat naştere unei credinţe legitime. Astfel, această legislaţie internaţio­nală creează premisele protecţiei adecvate a terţului, căruia nu i se cere perfecţiunea invincibilităţii, ci doar un comportament rezonabil, prudent, astfel încât eroarea celui care a acţionat cu bună credinţă să fie scuzabilă.

În acest sens trebuie citite prevederile art. 14 alin. (2) din Convenţia de la Geneva din 1983 privind agenţia în vânzarea internaţională de mărfuri sau cele ale art. 1309 alin. (2) C. civ., care amândouă fac trimitere la caracterul rezonabil şi de bună credinţă al erorii terţului.

Pe lângă reglementarea adecvată a consecinţelor aparenţei, în sensul prezervării efectelor actelor astfel încheiate, în condiţiile unei protecţii adecvate a terţilor, este evident că în materia intermedierii comerciale legiuitorul îngăduie şi reglementează efectele aparenţei, ca instrument de lucru utilizat de comercianţi. Astfel, contractul de comision şi contratul de agenţie sunt mecanisme juridice create pentru a produce o anumită aparenţă licită, care insuflă terţilor convingerea legitimă că încheie contractul cu altci­neva decât cu adevăratul contractant, fără ca relevarea adevărului să producă efecte asupra valabilităţii angajamentelor asumate prin actul încheiat pe baza unei aparenţe.

Într-un final, în materia intermedierii comerciale, aparenţa privită, iniţial, ca o împrejurare care alterează parcursul normal al formării actului juridic, o iluzie care denaturează realitatea, primeşte statut de practică acceptabilă, ale cărei efecte juridice sunt legal reglementate. 

Note de subsol

^[1] Definiţie accesibilă la https://dexonline.ro/definitie/aparenta, accesat în 27.0.2021.

^[2] M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 787.

^[3] G. Ripert, Traité élémentaire de droit commercial, 4-eme adition, 1959, vol. 1, sect. 68.

^[4] R. Matefi, Aparenţa în drept (error communis facit ius) – Izvor de obligaţii, U.J. nr. 7, iulie 2018, p. 26.

^[5] C. Topan, Paralelă între teoria aparenţei din dreptul de inspiraţie franceză şi estoppel-ul din dreptul anglo-saxon, R.Ş.J. nr. 3/2006, p. 110 şi urm.

^[6] J. Calais-Auloy, Essay sur la notion d’apparence en droit commercial, Paris, LGDJ, 1959; M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă. Opozabilitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017.

^[7] În acelaşi sens, M. David, op. cit., p. 43, nota 2.

^[8] Pentru a contura substituirea comisionarului, în calitate de creditor al terţului, cu persoana comitentului, art. 2046 C. civ. face vorbire atât despre subrogarea comitentului în drepturile comisionarului cât şi despre cesiunea acţiunilor pe care comisionarul le are asupra terţului. Dar, subrogaţia, potrivit art. 1593 C. civ. este instituţia prin care cel care plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului. Creditorul, poate consimţi la subrogaţie, atunci când primeşte plata de la un terţ şi, în momentul plăţii, îi transferă acestui terţ toate drepturile pe care le avea asupra debitorului [art. 1594 alin. (1) C. civ]. Deci, suntem în prezenţa unei subrogaţii improprii. Cesiunea de acţiuni (sau a dreptului la acţiune) nu este în mod expres reglementată în Codul civil, dar constituie un efect accesoriu al cesiunii de creanţe, care transferă cesionarului toate drepturile privind creanţa, inclusiv drepturile de garanţie si toate celelalte accesorii (printre care şi dreptul la acţiune). De aceea, substituirea comisionarului cu debitorul ar trebui să se facă, în principal, pe calea unui act de cesiune de creanţă, fără contraprestaţie din partea comitentului – cesionar, act în cadrul căruia cesiunea acţiunilor împotriva terţului reprezintă doar un efect accesoriu al cesiunii de creanţă. 

^[9] I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2323/2003, în R.R.D.C. nr. 4/2004, p. 293.

^[10] Pentru un studiu al raporturilor reglementării române cu cele europene şi internaţionale, a se vedea I. Schiau, A Comparative Assessment of the Agency Concept, Juridical Tribune, vol. 11, Issue 2, June 2021, p. 219 şi urm. 

^[11] M. Conant, The Objective Theory of Agency: Apparent Authority and the Estoppel of Apparent Ownership, 47 Neb. L. Rev. 678 (1968), accessed 30.0.2021, available at: https://digitalcommons.unl.edu/nlr/vol47/iss4/4.

^[12] W. Müller-Freienfels, Legal Relations in the Law of Agency: Power of Agency and Commercial Certainty, The American Journal of Comparative Law, Volume 13, Issue 3, Summer 1964, p. 341-359, accessed 21.01.2021, available at https://doi.org/10.2307/838680.

^[13] Puteri pe care legea română nu le recunoaşte, explicit, agentului „obligându-l” pe acesta „fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului”[art. 2072 alin. (1) C. civ., s.a.], fără a recunoaşte acestuia posibilitatea de a încheia acte în nume propriu dar pe seama comitentului.

^[14] Această facultate de a ratifica este acordată celui reprezentat şi de legea română, prin dispoziţiile art. 1311 şi urm. C. civ. (cel în numele căruia este încheiat contractul poate să îl ratifice).

^[15] Aceste prevederi ale art. 14 din Convenţie par a fi sursa din care s-a inspirat legiuitorul în redactarea dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent.

^[16] Este interesant că, spre deosebire de Convenţia de la Geneva din 1983 privind agenţia în vânzarea internaţională de mărfuri, care exclude aplicarea agenţiei atunci când se face referire la un contract de comision, legiuitorul român, deşi s-a inspirat copios din prevederile Convenţiei, încurajează confuzia între aceste două instrumente juridice distincte.

^[17] Pentru o discuţie asupra definiţiei (nefericite) a agenţiei, a se vedea I. Schiau, O construcţie fragilă. Privire critică asupra actualei reglementări a contractului de agenţie, în R.R.D.C. nr.3/2020.